ZIUA DE 5 OCTOMBRIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Ziua de 5 octombrie în istoria noastră

1455: Sultanul otoman Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, îi adresează domnului Moldovei,  Petru al III-lea Aron, un ultimatum prin care îi cere plata unui tribut (haraci) anual de 2 000 de  galbeni în termen de trei luni de zile. În schimbul păcii din partea turcilor, Petru Aron a acceptat în 1456 să plătească acest tribut.

Domnul Moldovei, Petru al III-lea Aron,era fiul natural al voievodului Alexandru cel Bun, mama sa nefiind cunoscută.

A avut trei domnii în Moldova: octombrie 1451 – februarie 1452; august 1454 – februarie 1455; mai 1455 – aprilie 1457 si a fost răsturnat de la putere de Ştefan cel Mare, fiul lui Bogdan al II-lea, care l-a învins în două lupte în aprilie 1457.

Petru Aron s-a refugiat în Polonia, apoi în secuime, fapt care  provoacă ostilităţi intre Ştefan cel Mare şi Matei Corvin.

După lupta de la Baia din 1467, când Ştefan cel Mare îl învinge pe Matei Corvin, Petru Aron este prins de Ştefan cel Mare şi executat (probabil în 1469).

1602 : Marele vornic moldovean Nestor Ureche, tatăl marelui cronicar Grigore Ureche, a încheiat construirea Mănăstirii Secu aflată pe locul unei mici sihăstrii, numita atunci „Schitul lui Zosima”.

Manastirea Secu este una dintre vechile vetre monahale ortodoxe din judetul Neamt. Aflata intre localitatile nemțene Vanatori si Pipirig, mănăstirea a fost construita in anul 1602, de catre marele vornic Nestor Ureche, tatăl marelui cronicar Grigore Ureche, împreună cu soția sa Mitrofana, pe locul unei mici sihăstrii datând de pe la 1500, numita „Schitul lui Zosima” unde un grup de sihaștri vor intemeia mai apoi, in anul 1530, sub conducerea ieroschimonahului Zosima, călugar de la Manastirea Neamt, schitul cu acelasi nume, „Schitul lui Zosima”.

Domnitorul Petru Rares (1527-1546) a cladit biserica Schitului Zosima pe locul actualei biserici a cimitirului manastirii. Schitul a fost ingradit cu zid de piatra in anul 1550, de catre doamna Elena, sotia voievodului, si de fiii sai.

Din acest zid se mai pastreaza astazi o mica parte, la intrarea in manastire, in dreptul actualei biserici a cimitirului, unde, in urma cu cinci secole, fusese poarta de intrare in schit si clopotnita acestuia.In vremea voievozilor Alexandru Lapusneanu (1552-1561; 1564-1568), Petru Schiopu (1574-1579; 1581-1591) si Aron Tiranul (1591-1595), schitul lui Zosima mai primeste cateva danii spre folosinta si intretinerea calugarilor sihastri din aceste locuri.

Astfel, spre sfârșitul secolului al XVI-lea, schitul lui Zosima cunoaste o dezvoltare deosebita, mai ales din punct de vedere economic.

Nestor Ureche ajunsese în rândurile celor dintai boieri ai Moldovei, sub domnia lui Ieremia Movila, prin bogăția casei sale, către care se indreptau veniturile a peste saptezeci de sate, dar si prin istetimea minții. El avea demnitatea de „mare vornic”, fiind judecatorul principal al tarii si „mai marele curții domnești”.

Marele boier a inzestrat aceasta ctitorie cu odoare, cărți și moșii, asa cum erau înzestrate toate manastirile domnesti în vremea voievodului Ieremia Movila. Pe atunci in scaunul Mitropoliei Moldovei era Gheorghe Movila, fratele voievodului, egumen la Manastirea Secu fiind ieroschimonahul Dosoftei.

Mănăstirea Secu este o mănăstire de piatră, în formă de cetate dreptunghiulară, cu biserica mare în mijlocul zidurilor, cu hramul Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul.

Pisania originală, așezată pe peretele de sud al bisericii mari, scrisă în limba slavonă, mărturisește următoarele: „Cu vrerea Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh, cu rugăciunile Preacuratei Născatoare de Dumnezeu și cu ale Sfântului Ioan Înaintemergătorul și cu ale tuturor sfinților […] s-au făcut acest locaș dumnezeiesc și s-au zidit spre lauda lui Dumnezeu celui Inalt […] de smeritul și mult greșitul și nevrednicul rob al Stăpanului Hristos, Nestor Ureche, Marele Vornic al Țării de Jos și de Doamna lui Mitrofana și de copiii lui: Vasile și Grigore și de alți de Dumnezeu dăruiți copii ai lor […] Și s-au început a se zidi la anul 7110 (1602), iunie 7, și s-a ispravit în același an, octombrie 5”

1830: A încetat din viaţă cărturarul şi memorialistul Constantin (Dinicu) Golescu, descendent dintr-o veche familie de boieri munteni.

Era cel de al patrulea copil al banului Radu Golescu şi al Zoiţei, fiica clucerului Constantin Florescu. Vlăstar al uneia din vechile familii boiereşti din Ţara Românească, a primit, ca şi fratele său, Iordache Golescu, o educaţie îngrijită, acasă şi la Academia grecească din Bucureşti.

A participat la înfiinţarea unei societăţi literare secrete la Braşov, iar în 1825 în timpul călătoriei sale prin Europa a fost iniţiat în francmasonerie într-o lojă masonică din Elveţia; în acelaşi an, revenit din călătorie, începe să participe la lucrările unei loji bucureştene.

A fost ispravnic, vel agă, hatman, si din 1821, mare logofăt al Ţării de Jos.

A iniţiat impreuna cu  alţi români patrioti  la Braşov în  anul 1822, o Societate literară care depăşea sfera preocuparilor culturale.

 In 1826, a înfiinţat pe moşia sa din Goleşti, o şcoală în care tinerii puteau învăţa gratuit, indiferent de categoria socială din care făceau parte. 

A fost printre întemeietorii Societăţii Literare din 1827, la Bucureşti, a contribuit activ la apariţia primului ziar în limba română, “Curierul românesc” şi a subvenţionat apariţia primei gazete în limba română editată în străinătate, Familia Lipschii(1827).

Dintre scrierile sale, cea mai importantă este „Însemnare a călătoriei mele”, Constantin Radovici din Goleşti, făcută în anul 1824, 1825, 1826, tipărită la Buda în 1826.

Este primul jurnal călătorie tipărit din literatura română.Notele sale de drum cuprind referiri critice la starea de înapoiere socială şi culturală a Ţării Româneşti. Sub raportul limbii literare, lucrarea lui Golescu oglindeşte trecerea de la limba română literară veche la limba română literară modernă.

Dinicu Golescu este tatăl celor patru „fraţi Goleşti” (Ştefan, Nicolae, Alexandru şi Radu) care au avut un rol important în desfăşurarea Revoluţiei de la 1848 şi a celorlalte mari evenimente politice din istoria românească a secolului al XIX-lea.

1841 (5/17): S-a născut la Focșani, Vrancea, maiorul erou al Războiului de independenţă căzut la 30 august/11 septembrie 1877 în timpul asaltului redutei Griviţa 2, în fruntea batalionului I din Regimentul 10 dorobanți pe care-l comanda .

Foto: Maiorul erou Gheorghe Şonţu 

La 18 ani a intrat în Școala Militară de ofițeri din București. După absolvire, a fost repartizat sublocotenent în Regimentul 5 Infanterie aflat cu subunitățile sale la Brăila și Galați. 

În 1864 a fost înaintat la gradul de locotenent, în 1867 la cel de căpitan, iar în 1874 la gradul de maior și mutat la Regimentul 6 Dorobanți Focșani, unde îndeplinea funcția de comandant de batalion. În ziua de 30 august/11 septembrie 1877, maiorul George Șonțu se afla în fruntea batalionului său din Divizia 3, care a deschis atacul și a întreprins primele acțiuni ofensive de cucerire a redutei Grivița – operațiuni soldate cu numeroase pierderi de vieți omenești. Printre cei căzuți la datorie pe câmpul de onoare în acele lupte crâncene s-a numărat și bravul ofițer Gheorghe Șonțu.

1847: S-a născut la Alexandria, județul Teleorman, Anghel Demetriescu, istoric, scriitor şi critic literar, publicist; membru corespondent al Academiei Române din 1902;  (d. 18 iulie 1903, Karlovy Vary).

A urmat Facultatea de Litere din București, lucrând ca pedagog la Școala Macedo-Română, pentru a se întreține. Deși a terminat cursurile facultății, nu a trecut examenul de licență, după cum nu trecuse nici examenul de bacalaureat, după terminarea liceului.

În 1869 a obținut prin concurs catedra de Istorie și Geografie la cursul inferior al Liceului Sfântul Sava din București, mai târziu și de director al internatului liceului, avându-i elevi pe Take Ionescu și Barbu Ștefănescu Delavrancea.

În 1878 a obținut de la Ministerul Cultelor o bursă de studii de Filologie și Istorie la Berlin (1878–1881). A concurat, fără succes, cu Gr. Tocilescu la catedra de Istorie antică a Facultății de Litere și Filosofie a Universității din București. A fost în continuare profesor la Sfântul Sava și la Seminarul „Nifon”, profesor la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității București și a întocmit, la cererea ministrului Spiru Haret, un raport pe baza căruia s-au înființat primele biblioteci populare (1898).

A colaborat la Foaia Societății pentru cultura poporului român, Tranzacțiuni literare și științifice, Revista contimporană (din al cărei comitet de redacție a făcut parte), România liberă, Conservatorul, Revista literară, Națiunea, Epoca literară, Convorbiri literare. În Literatura și arta română a publicat temeinice studii de estetică literară. A redactat sau tradus manuale școlare: Primele elemente de gramatica ellenă, Versiuni și teme asupra elementelor de grammatică ellenă, Elemente de geografie, Convorbiri asupra istoriei naturale (în colaborare cu Șt. Michailescu); a tradus, din încredințarea Academiei Române, Istoria romană de la Nerone până la Alexandru Sever de Dio Cassius.

1850: S-a născut la Oșești, Vaslui  Grigore Cerchez, inginer şi arhitect, susţinător al curentului de afirmare a specificului naţional în arhitectură; (m. 14 mai 1927, la București).

A urmat cursurile la École Centrale des Arts et Manufactures de la Paris. A fost unul dintre adepții și susținătorii curentului neoromânesc, inițiat de către un alt arhitect de renume, Ion Mincu la sfârșitul secolului XIX, după obținerea independenței României, vizând redescoperirea specificității stilului tradițional românesc în arhitectura modernă. 

De factură cultă, dar având drept referință forma tradițională, neoromânismul era și o expresie a nevoii de cristalizare a unei culturi naționale cu o identitate puternică. În perioada 1876–1879 a fost inginer șef al orașului București, iar între aprilie–mai 1886 și 1 august 1886–21 noiembrie 1886, primar interimar al Bucureștiului.

Prima sa construcție în stil neoromânesc s-a ridicat la Brăila: filiala Băncii Naționale a României (1886), urmată de clădirea Muzeului Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” (1904–1908), sediul Teatrului de Comedie de pe Calea Victoriei (Odeon, 1911). A participat la proiectarea palatului Academiei de Studii Economice din București, a conceput o aripă a palatului Cotroceni, o serie de locuințe ale unor personalități de renume: Casa Dr. Herescu de pe Bulevardul Dacia, Casa Niculescu-Dorobanțu (nu mai există astăzi, a fost bombardată în 1944), Casa Lahovary de pe Strada Orlando, Casa Dissescu de pe Calea Victoriei și Casa Balotescu din Râmnicu Vâlcea.

1857: S-a născut (5/18 octombrie), Maica Smara – pseudonim pentru Smaranda Gheorghiu, scriitoare, publicistă si militanta a miscarii feministe din România, prima românca reprezentanta a României la congrese internationale;  (d. 26 ianuarie 1944).

A fost o nepoată a scriitorului Grigore Alexandrescu si este cunoscută și sub numele de Maica Smara, primit de la Veronica Micle.

Din versurile sale pentru copii, unele au intrat chiar în tradiția orală, precum “Vine vine primăvara / Se așterne-n toată țara / Floricele pe câmpii / Hai să le-adunăm copii”…)

La sfârșitul secolului al XIX-lea, Smaranda Gheorghiu a condus un cenaclu frecventat și de  Mihai Eminescu  și a fost prietenă cu iubita acestuia, Veronica Micle.

Ca scriitoare, a colaborat la cele mai importante ziare și reviste ale vremii, între care Convorbiriliterare, Fântâna Blanduziei, Literatorul, Tribuna, Universul, la sfârșitul secolului al XIX-lea. Ca om de cultură, a participat ca membră a unor organizații culturale, atât din România, cât și din străinătate, ca Dante Alighieri, Storia et Arte di Roma, AlianțaUniversală a Femeilor, fiind prima româncă reprezentantă a României la congrese internaționale. 

A scris cărți și a ținut conferințe pentru a relata impresii din aceste călătorii: Schițe si amintiri din Italia, De la București la Capul Nord, Schițe și amintiri din Cehoslovacia, O româncă spre Polul Nord. A scris beletristică: Din pana suferinței, Veronica Micle, Corbul cu pene de aur, Țara mea, Simfonii din trecut, Rănile noastre sociale, Inteligența Femeii. Nepoata poetului Grigore Alexandrescu spunea despre școală că este „o neîntreruptă ucenicie, care îți răpește timp, energie, jertfă, oferindu-ți în schimb sentimentul datoriei împlinite”.

1864: A fost înființată printr-un decret dat de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în urma unor demersuri făcute de pictorii Theodor Aman și Gheorghe Tattarescu, Școala Națională de Arte Frumoase din București.

Primul ei director a fost pictorul Theodor Aman. Școala a funcționat cu secțiile: Pictură, Sculptură, Gravură, Arhitectură, Desen linear, Estetică, Istorie și Perspectivă, în clădirea Monetăriei Statului pâna în 1912, când aceasta a fost demolată. A purtat acest nume între 1864–1931, de-a lungul timpului, având diferite nume oficiale, ca Academia de Belle-Arte, Școala Superioară de Arte din București, Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, Academia de Arte și, în final, Universitatea Națională de Arte București.

1865 (5/12): S-a născut la Focșani, juristul Ştefan Gh. Longinescu, specialist al vechiului drept românesc; membru corespondent al Academiei Române din 1910 (m. 1931, București).

A absolvit Facultatea de Drept a Universității ieșene, luând licența în Știinte Juridice. A practicat avocatura, a fost judecător de ocol, supleant la tribunal, judecător de instrucție la Galați și chimist în Laboratorul lui Petru Poni. De asemenea a studiat Matematicile superioare cu profesorul Climescu, apoi cu Melik și Țoni, studiu care, mai târziu i-a stârnit interesul pentru Logica judiciară și Arhitectura dreptului. În 1895, prin concurs, s-a specializat în Germania, un an mai târziu obținând la Berlin doctoratul în Științe Juridice. După o perioadă profesor de Drept la Iași, a ocupat Catedra de Drept roman a Facultății de Drept din București, asigurând, din 1908, și cursul de Istoria dreptului românesc. Din operele sale: Istoria dreptului românesc din vremile cele mai vechi până azi (prima lucrare de acest gen din literatura noastră de specialitate), Elemente de drept roman (9 vol.), Pravila lui Vasile Lupu, Pravila Moldovei din vremea lui Vasile Lupu, Așezământul de legătură al lui Mihai Viteazul, Medicina legală în legile vechi românești, Pravila lui Alexandru cel Bun.

1881: S-a născut Barbu Lăzăreanu (Baruch Lazarovici), istoric literar, poet, bibliograf şi publicist; membru titular al Academiei Române din 1948, director al Bibliotecii Academiei (1948-1957); (m. 1957).

1882: S-a născut Emanoil Hagi-Mosco, istoric şi publicist cu contribuţii în domeniul heraldicii româneşti,  membru fondator al Comisiei de Heraldică, Genealogie şi Sigilografie a Academiei Române; (m. 1976).

 1886: S-a născut Victor Anastasiu, medic şi psihofiziolog, autorul  unor importante contribuţii originale la dezvoltarea medicinii aeronautice.

A înfiinţat, în 1920, Centrul de medicină aeronautică, unul dintre primele de acest gen din lume; (m. 1972).

1897: Apare la Bucureşti, „Albina„, revista enciclopedica saptamânală destinată culturalizării poporului, condusă de un comitet director format din P.Garboviceanu, C.Radulescu- Motru, I.Otescu, C.Adamescu s.a.; (1897-1916; 1922-1928; 1933-1937).

A apărut săptămânal, cu întreruperi, până în 1945, iar prin costul redus și conținut, putea fi la îndemâna populației rurale.

1902: S-a născut in localitatea Salcia, județul Teleorman, Zaharia Stancu,  prozator, poet şi ziarist român.

Cartea sa “Desculţ”este tradus în 24 de limbi, fiind până în 1988 cel mai tradus roman românesc din toate timpurile, printre altele existând o traducere şi în limba japoneză.

A decedat in ziua de 5 decembrie 1974, la București.

Dicţionarul Membrii Academiei Române (1866-1999), dă ca dată a naşterii  sale ziua de 7 octombrie 1902.

1913: S-a născut muzicologul și profesorul Ovidiu Varga, fost director al Direcţiei muzicale a Radiodifuziunii Române (1951-1968); (m. 1993).

1918:  Declaraţia de independenţă a Transilvaniei, adoptată de Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român din Transilvania în şedinţa din 29 septembrie de la Oradea, este citită în plenul  Parlamentului Ungariei, la Budapesta, de dr. Alexandru Vaida-Voievod; (5/18 octombrie 1918).

Foto: Alexandru Vaida-Voevod
Depunerea declaratiei a urmat mai multor actiuni ale  fruntașilor politici ai  românilor, prin care s-a incercat dobandirea independentei.

La sfarsitul lunii septembrie, Comitetul executiv al Partidului National Român a adoptat o declarație care proclama “independenta natiunii romane”.

In aceasta Declarație, românii ardeleni isi afirmau dreptul inalienabil la o viata nationala independenta.

 Cu o zi inainte ca Alexandru Vaida, unul dintre conducatorii Partidului National Român din Transilvania si apoi al Partidului National-Taranesc Român, sa dea citirii actul,  imparatul  Carol I a lansat manifestul “Catre poparele mele credincioase”,  in incercarea de a salva monarhia de la dezintegrare, propunand  ca solutie, federalizarea Austro-Ungariei, dar solutia sa nu a fost luata in seama.

Ulterior acestui eveniment, s-a format Consiliul National Român Central cu sediul la Arad care a devenit organul central al luptei românilor pentru unire.

 1929: S-a născut Ion Dodu Bălan, critic și istoric literar, folclorist, poet, prozator, publicist și profesor universitar.

S-a îngrijit, aproape o jumătate de veac, de editarea operei lui Octavian Goga (m. 2018).

1929: S-a născut la București, Catinca Ralea, traducătoare din literaturile americana, engleza si franceza, regizoare de film, actriță și realizatoare de emisiuni radio-tv din România; (d. 19 ianuarie 1981, București).

Catinca Ralea a fost o femeie extraordinara, o personalitate culturală remarcabilă, una dintre prezențele distincte ale micului ecran, om de rafinata cultura, traducator si jurnalist, „profesionistă a întrebarii”, cum a fost apreciata pentru finețea, eleganța si ineditul cu care îsi croia interviurile.

Era fiica lui Mihai Ralea (eseist, filosof, psiholog, sociolog, diplomat, om politic de stânga, profesor la Universitatea din Iași, membru al Academiei Române, director al revistei „Viața românească” (din 1933) și soția cunoscutului actor Emanoil Petruț.

A condus secția de limbă engleză la Radio România mai mulți ani, intervievându-i, printre alții, pe Saul Bellow, William Saroyan, Alvin Toffler, Iris Murdoch, Yehudi Menuhin, Arthur Rubinstein, Henry Moore, Margaret Thatcher, Edward Kennedy, Barbara Walters, Christiaan Barnard.

1930: În contextul crizei economice (1929-1933), dar și al reluării planurilor Germaniei de dominare a Europei centrale, în țările din Balcani s-a pus în discuție realizarea unui pact regional.

In acest spirit, incepe prima Conferinţă Balcanică, reuniune cu caracter neguvernamental la care au participat delegații din România, Iugoslavia, Bulgaria, Albania, Grecia și Turcia.  Conferinţa a avut loc la Atena şi a durat pană pe 12 octombrie. Delegația română a fost condusă de Ștefan Cicio-Pop (foto), președinte al Adunării Deputaților (1928-1931; 1932-1933). Delegaţii au convenit sa încheie un pact balcanic.

Lucrările s-au desfășurat pe șase comisii: organizatorică, politică (președinte: V.V. Pella), intelectuală, economică, comunicații și politică socială.

La această conferință a fost stabilită respectarea principiului egalității tuturor statelor și apropierea în toate domeniile. Un rezultat pozitiv a fost grăbirea tratativelor greco-turce, finalizate cu acordul semnat la Ankara, la 30 octombrie 1930.

1931: S-a născut Aurel Manolache, compozitor de muzică uşoară şi de teatru, dirijor, fondatorul Teatrului „Fantasio” din Constanţa, al cărui director a fost timp de mai mulţi ani.

A iniţiat în 2001  Festivalul Mamaia Copiilor,  împreună cu compozitorul Dumitru Lupu, directorul artistic al evenimentului; (m. 2010).

1937: A avut loc, la București, deschiderea solemnă a Jocurilor Balcanice de atletism, desfășurate pentru prima dată în România. Cu ocazia acestui eveniment, sculptorul Constantin Baraschi a realizat lucrarea „Aruncătorul de lance” (5/12).

1938: A murit Demostene Russo, istoric (specialist în bizantinologie) şi filolog (elenist, cu preocupări în domeniul literaturii române vechi).

S-a consacrat îndeosebi studierii relaţiilor româno-greceşti şi a influenţei elene în România.

A fost membru corespondent al Academiei Române din 1919 (n. 1869, în Grecia).

1940: În România  a fost  suspendată  Constituţia din  27 Februarie 1938. februarie 1938 si regele Carol al II-lea cedează generalului Ion Antonescu principalele prerogative cu care era investit pentru conducerea ţării.

1942: S-a nascut in localitatea Cheud, județul interbelic Sălaj, cântăreața de muzică populară Angela Buciu.

A urmat cursurile Facultăţii de Filologie, Institutul Pedagogic din Baia Mare, absolvite în anul 1972 şi pe cele ale Facultăţii de Filologie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, absolvite în anul 1981.

S-a ocupat de tradiţiile populare, culegând folclor, datini, obiceiuri tradiţionale, cercetând costumele populare din zona Maramureş, dar şi din alte zone etnografice ale ţării.

În anul 2004 a fost aleasă deputat în Parlamentul României.

A efectuat numeroase turnee în ţară şi în străinătate, ca solistă de muzică populară. Face parte din Ansamblul Naţional „Transilvania” din Baia Mare. Este membră a Academiei Artelor Tradiţionale.

Premii obţinute:

medalia de bronz la Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor de la Sofia
Ordinul „Meritul Cultural”, clasa a V-a
Ordinul „Meritul Cultural”, clasa a II-a
laureată a Festivalului Naţional al Educaţiei şi Culturii, etapele republicane din 1981, 1983, 1985
premiul Fundaţiei „Ethnos”, 1995
premiul „SADCO 2000”, secţiunea Muzică Tradiţională şi activitate artistică

Opera Angelei Buciu cuprinde cca 120 înregistrări muzicale, pe 15 discuri Electrecord, casete şi CD-uri

A primit la 29 noiembrie 2002 Crucea națională Serviciul Credincios clasa a III-a, „pentru crearea și transmiterea cu talent și dăruire a unor opere literare semnificative pentru civilizația românească și universală” si  la 7 februarie 2004 și Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor, Categoria D – „Arta Spectacolului”, „în semn de apreciere a întregii activități și pentru dăruirea și talentul interpretativ pus în slujba artei scenice și a spectacolului.”

 1942: La Opera Română din Bucureşti a avut loc premiera baletului „Demoazela Măriuţa”, de Mihail Jora (pe un scenariu semnat de Aprilian Medianu, după romanul „Din vremea lui Căpitan Costache”, de Alexandru Antemireanu).

 1945: S-a născut criticul,teoreticianul literar şi publicistul Alexandru  Călinescu.

1949: S-a născut cineastul Dumitru Călugăru, realizator a  peste o sută de filme de scurt metraj şi documentare.

A infiintat in urma cu aproximativ 35 de ani Cineclubul „Constantin Brancusi”, deseori interpretand rolul sculptorului gorjean. „Nea Mitica” a fost iubit in mod deosebit de catre copiii pentru care ani de-a randul l-a intruchipat pe Mos Craciun. Dumitru Calugaru a fost colaborator al Teatrului Dramatic „Elvira Godeanu”.

A decedat in data de 1 decembrie 2012.

1949: S-au stabilit relaţii  diplomatice la rang de ambasadă, între România şi Republica Populară Chineză.

Primele contacte oficiale româno-chineze au avut loc la Paris, în anul 1880, între Mihail Kogălniceanu şi reprezentantul Chinei în capitala Franţei.

La 18 octombrie 1939, s-au stabilit relaţii diplomatice între România şi Republica China. Acestea au fost întrerupte la 10 iulie 1941, ca urmare a recunoaşterii de către guvernul român a guvernului de la Nanjing, format din elemente pro-japoneze.

România a fost a treia ţară care a recunoscut Republica Populară Chineză , după U.R.S.S. (3 octombrie) și Bulgaria (4 octombrie). Primii ambasadori au fost acreditați în martie 1950.

1950: S-a născut la Bucuresti, Doina Uricariu, poetă, editor şi eseistă.

A publicat nouă volume de versuri din anul 1976 până în prezent, inclusiv o antologie de autor în 1998. Volumele sale au primit numeroase premii ale Uniunii Scriitorilor din România și Republica Moldova.

De asemenea, a publicat studii de critică literară, precumApocrife despre Emil Botta, Ecorșeuri, studii critice despre Emil Botta, Dominic Stanca, Jeni Acterian și lirica paradoxistă a lui Florentin Smarandache (1998), la Editura Eminescu.

După 1990, devine președinte al grupului editorial Du Style/Universalia Group.

Este membră a mai multe organizații ale scriitorilor, naționale și internaționale, PEN Club, Societatea Culturală Europeană și a Uniunii Scriitorilor din România si președintele unei fundații de caritate, Fundația Universalia din București.

A fost numita director al Institutului Cultural Român (ICR) din New York in 2012.

1956: Tribunalul Militar Bucureşti l-a condamnat la 7 ani de închisoare corecţională, sub acuzaţia de a fi redactat si multiplicat manifeste anticomuniste, pe scriitorul Nicolae Balotă. Fusese arestat la 3 ianuarie, în acelasi an.

Foto: Nicolae Balotă (n. 26 ianuarie 1925, Cluj – d. 20 august 2014, Nice) a fost un eseist, critic, istoric și teoretician literar român.

A fost licențiat al Facultății de Litere și Filosofie a Universității din Cluj (1947) si sustine o teza de doctorat în literatură universală și comparată la Universitatea clujeană.

Devine asistent universitar la Facultatea de Litere și Filosofie din Cluj (1946-1949), apoi cercetător la Filiala din Cluj a Academiei Române (1950-1954).

Prima oară este arestat în 1948, pe când era proaspăt asistent. Este judecat și condamnat pentru deținere și răspândire de material subversiv descoperit în urma unei percheziții la domiciliu, care consta din cărțile de literatură, istorie, filosofie și politică din biblioteca proprie.

Eliberat din închisoare în 1949, el este demis din funcția didactică de la universitate, ca fost deținut politic.

După 5 ani de șomaj, cu angajări temporare (între care, câteva săptămâni, învățător la un preventoriu TBC pentru copii), este din nou arestat în noaptea de 2 spre 3 ianuarie 1956 din cauza scrierii unui memoriu cuprinzând un rechizitoriu al încălcării libertăților democratice și religioase de către regimul comunist.

Urmează 7 ani de detenție in diverse inchisori comuniste, precum și doi de domiciliu obligatoriu la Lățești. Este eliberat în 1963 în schimbul unui acord de colaborare ca agent informator al Securității.

Timp de 24 de ani, pânǎ la plecarea din țarǎ ca refugiat politic, va colabora în mod asiduu cu Securitatea semnînd, sub numele conspirativ de „Someșan”,rapoarte în care își denunța camarazii de la cercul Cibinium.[4] După eliberare, este redactor la revista „Familia” din Oradea, apoi cercetător la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” din București.

În 1979, devine profesor invitat al Universității „Ludwig-Maximilian” din München. Stabilit la Franța, în 1981, predă literatură comparată la Universitatea „François Rabelais” din Tours și la Universitatea din Le Mans (Franța).

Concomitent, lucrează și la Radio „Europa Liberă” unde, între altele, potrivit unor comentatori tendențioși, Securitatea i-ar fi încredințat misiunea de a interveni pe lînga Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Nicolae Constantin Munteanu și ceilalți, de manieră a îi determina să-și atenueze discursul și a-l face mai puțin critic la adresa realităților românești. Solicită și obține în 1987 azil politic în Franța.

A primit Premiul „B.P. Hasdeu” al Academiei Române (1971), Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1974), Premiul Național pentru literatură (1999)

În 2003, Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj i-a conferit titlul de Doctor honoris causa. În ultimii ani a trăit la Nisa, in Franta.

A fost căsătorit cu prozatoarea Bianca Balotă (1936-2005).

 1978: A murit istoricul Mihai Berza, specialist în istoria Evului Mediu; preocupările sale au vizat, printre altele, istoria economiei şi a ideilor, genealogia şi heraldica; membru corespondent al Academiei Române din 1963; (n. 1907).

1985: A murit folcloristul şi etnologul Adrian Fochi; autor al unei monumentale lucrări de referinţă, „Mioriţa. Tipologie, circulaţie, geneză, texte” (1964); studii axate îndeosebi pe cercetarea comparată a folclorului popoarelor sud-est europene; (n. 1920.

 1993: A murit la Bucureşti, părintele profesor Dumitru Stăniloae, considerat unul dintre cei mai importanţi teologi ortodocşi şi gânditori creştini din lume cu contribuţii fundamentale în domeniul dogmaticii.

S-a inscris la Facultatea de Litere din București (doar primul an), continuând apoi cu Facultatea de Teologie din Cernăuți (între anii 1923 – 1927). La Cernăuți a obținut doctoratul în 1928.

Este trimis de mitropolitul Nicolae Bălan la Facultățile de Teologie din Atena (1927 – 1928), Munchen și Berlin (1928 – 1929) pentru a se specializa în Dogmatică și Istorie bisericească și face călătorii de studii și documentare la Paris și Belgrad.

Reîntors în țară, ocupă funcția de profesor suplinitor (1929), apoi provizoriu (1932) și titular din 1935 de Dogmatică la Academia teologică “Andreiana” din Sibiu. Funcționează ca profesor până în 1946. Între 1929 – 1932 și 1936 – 1937 predă Apologetică, între 1932 – 1936 Pastorală iar între 1929 și 1934), limba greacă. A fost numit rector al Academiei teologice în 1936 și ocupă această poziție până în 1946

Este hirotonit diacon în 1931, preot în 1932 și protopop stavrofor în 1940. Este ales membru în Adunarea eparhială a Arhiepiscopiei Sibiului și consilier arhiepiscopesc.

Începând cu ianuarie 1934 și până în mai 1945 este redactor al publicației “Telegraful Român”.

In 1958 a fost reținut de Securitate alături de membrii mișcării Rugul Aprins, din care nu făcea parte, dar la ale cărei întâlniri participa.

În 1959 este dus la penitenciarul Aiud, unde este ținut luni întregi în regim de izolare. Este eliberat în 1963.

Din ianuarie 1963, odată cu eliberarea de la Aiud, ocupă funcția de funcționar la Sfântul Sinod, reluându-și în octombrie postul la catedră.

În 1968 este invitat la Freiburg și Heidelberg, de către profesorul Paul Miron, pentru a susține conferințe. În 1969 conferențiază la Oxford. Merge la Vatican, ca membru al delegației B.O.R., în 1971.

Este numit “Doctor Honoris Causa” al Institutului ortodox Saint Serge din Paris în 1981 și este premiat la Londra cu distincția onorifică “Crucea Sf. Augustin din Canterbury”, pentru merite teologice și creștinești.

A fost membru titular al Academiei Române din 1991 (n. 16 noiembrie 1903, la Vlădeni, Comitatul Brașov).

Este considerat unul dintre autoritățile proeminente ale teologiei europene din secolul XX și cel mai mare teolog român.  A lucrat vreme de 45 de ani la traducerea lucrării „Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii” (în douăsprezece volume).

1999: România a ratificat Tratatul privind interzicerea totală a testelor nucleare („Comprehensive Nuclear Test-Ban Treaty” — CTBT), principalul instrument internațional de luptă împotriva tuturor formelor de teste nucleare, negociat la Geneva, între 1994 și 1996 și adoptat de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 10 septembrie 1996; nu a intrat în vigoare din cauza nesemnării și neratificării acestuia de către o serie de state cu programe nucleare.

România a semnat CTBT la 24 septembrie 1996.

2000: A încetat din viaţă, în urma unui atac de cord, fotbalistul dinamovist Cătălin Hâldan.

A jucat pe postul de mijlocaş, având numărul 11 pe tricou. De la debutul său în Divizia A, în 2 octombrie 1994, a jucat 138 de meciuri în prima divizie, fiind supranumit de fanii săi „Unicul Căpitan”.

În memoria sa, una din peluzele Stadionului Dinamo se numeşte „Peluza Cătălin Hâldan”; (n. 1976).

2001: În România a fost creată Jandarmeria Montană. Primul pluton de jandarmi montani, format din 30 de profesionişti în căţărare, lupte şi acţiuni de salvare, a început să patruleze traseele Buşteni, Azuga şi Sinaia.

A fost înființată la cererea primarilor din cele trei stațiuni de pe Valea Prahovei, pentru a interveni, alături de salvamontiști, polițiști și gardieni, în cazul unor turiști blocați la înălțime sau rătăciți pe trasee, pentru a veghea la liniștea și ordinea publică pe munte, pentru a interveni în cazul izbucnirii unor incendii la înălțime, iar alături de silvicultori și polițiști pentru a preveni braconajul și tăierile ilegale de lemne.

2001: A decedat actorul Boris Ciornei.

S-a născut la data de 7 august 1923, la Lipnic, Soroca, în Basarabia recent unita cu tara mama, Romania.

Absolvent al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică din București promotia 1952, Boris Ciornei a desfaşurat o îndelugată activitate teatrală la Teatrul Mic din București.

A interpretat numeroase roluri de succes în filme şi la Teatrul Național Radiofonic.

 2017: A decedat  arhitectul şi profesorul Dan Sergiu Hanganu, membru de onoare din străinătate al Academiei Române din 2003; (n. 27 ianuarie 1939).

Stabilit în Canada din 1970, a proiectat aripa nouă a Muzeului Pointe-a-Calliere, clădirea HEC din Montreal, ce adăpostește Facultatea de Studii Economice a Universității din Montreal, sala de concerte din Rimouski, Pavilionul de Design UQAM, Teatrul Nouveau Monde, Mănăstirea Saint-Benoit-du-Lac, studioul Cirque du Soleil, Centrul de arte Juliette-Lassonde, hotelul Godin, zonele rezidențiale din Val de l’Anse.

 A conceput de asemenea în Europa și Asia, proiectele a numeroase alte clădiri cu utilizări variate –  culturale, comerciale și rezidențiale .

În 2004 a primit un doctorat honoris causa de la Universitatea din Laval, Québec.

Tot în 2004, i-a fost acordat premiul Carriere Sam-Lapointe, de la Institutul de Design din Montreal. În 2005 a fost numit Ofițer al Ordinului Național din Quebec, iar în 2008 a primit medalia de aur acordată de Institutul Regal de Arhitectură din Canada.

La 5 octombrie este serbată Ziua Mondială / Națională a Educației

Ziua internațională a profesorului a fost desemnată de UNESCO cu scopul de a marca semnarea Recomandării UNESCO/OIM (Organizația Internațională a Muncii) privind statutul profesorilor.

Recomandarea din 1966 împreună cu Recomandare privind învățământul superior (1977) formează principalul cadru de referință pentru abordarea drepturilor și responsabilităților cadrelor didactice. În România, ziua profesorului este marcată diferit de ziua învățătorului (5 iunie) începând cu anul 2013, conform unei decizii luate de Ministrul Educației Naționale.

CALENDAR CREȘTIN ORTODOX

Sfanta Haritina; Sfintii Daniil si Misail de la Manastirea Turnu

Sfânta Haritina a viețuit în timpul împăratului Diocletian (284-305). Rămasă orfana de mică, ea a fost crescută de creștinul Claudiu.

Dometie, dregatorul imparatesc, auzind ca Haritina este creștină, a chemat-o la judecată înaintea tribunalului: “Este adevărat, ca fiind crestina tu insati, îi mai inșeli și pe alții, ademenindu-i la credința ta profană?”

Haritina a raspuns cu curaj: “Adevăr este că sunt creștină, dar minciuna este ca i-aș înșela pe alții; dimpotrivă, pe cei înșelați eu îi scot la calea adevărului, aducându-i pe ei la calea Domnului meu Hristos.”

Pentru credința în Hristos a fost supusă la mai multe chinuri. A fost tunsă și i s-au pus carbuni aprinși pe cap, dar a scăpat nevătămată. A fost aruncată legata în mare, dar Dumnezeu a scos-o la liman.

Pentru ca nici o pedeapsa nu a adus moartea asupra ei, imparatul a decis ca niste desfranati sa o necinsteasca pe fecioara.

Sfanta Haritina s-a rugat ca Dumnezeu sa-i ia sufletul inainte ca acele slugi sa-i intineze trupul. Cum statea ingenuncheata la rugaciune, sufletul ei a iesit din trup si s-a inaltat in Imparatia Cerurilor.

Sfintii Cuvioși Daniil si Misail de la Mănăstirea Turnu

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române reunit joi, 25 februarie 2016, în şedinţă de lucru la Reşedinţa Patriarhală a hotărât canonizarea Sfinţilor Cuvioşi Daniil şi Misail de la Mănăstirea Turnu, având ca zi de prăznuire data de 5 octombrie.

În decursul veacurilor creştine, numeroşi sihaştri s-au nevoit pe Muntele Coziei. Aceşti plăcuţi ai lui Dumnezeu au mers departe de lume, în sihăstria munţilor, întocmai marilor nevoitori ai Bisericii, devenind călugări desăvârşiţi, iubitori de nevoinţă şi de viaţă pustnicească. Ei se pregătiseră din vreme în post şi rugăciune, în ascultare şi citirea dumnezeieştilor Scripturi, ajungând să cunoască Psaltirea pe de rost.

Alţii se rugau cu Rugăciunea lui Iisus în desăvârşită linişte şi ascultare, nevoindu-se singuri ani îndelungaţi. La început şi-au construit bordeie, iar apoi şi-au săpat chilii în stânca muntelui, unde au trăit în post şi rugăciuni neîncetate, răbdând frigul, suferinţele şi ispitele de tot felul de la viclenii diavoli.

Sfinţenia vieţii lor s-a făcut cunoscută multor călugări şi creştini, devenind adevărate pilde de rugăciune, nevoinţă şi vieţuire în Mântuitorul Hristos.

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/10/05/o-istorie-a-zilei-de-5-octombrie-video/

Bibliografie (surse) :

1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric ;
3. e.maramures.ro ;
4. Wikipedia.ro.;
5. mediafax.ro ;
6. Enciclopedia Romaniei.ro ;
7.  rador.ro/calendarul- evenimentelor;
8.  Istoria md.;
9. istoriculzilei.blogspot.ro;
10. http://www.cunoastelumea.ro/un-arhitect-roman CreștinOrtodox; Cinemagia.ro.

Publicitate

UN REPUTAT JURNALIST DE LA CHIȘINĂU ARGUMENTEAZĂ că astăzi, România nu e pregătită – nici financiar, nici spiritual – să facă Unirea cu o jumătate de Moldovă plină ochi cu antiromâni…

Eu sunt categoric împotriva unirii R. Moldova cu România !

Haideţi să pornim de la aceea că practicând mai mulţi ani o meserie începi să suferi de o anumită uzură emoţională.

De asemenea uzură suferă nu numai medicii, vânzătoarele de bilete de la gară, groparii ş.a.m.d., dar şi ziariştii, constată reputatul jurnalist Constantin Tănase, într-un articol din http://www.Timpul.md.

Din cauza (sau graţie!?) acestei uzuri emoţionale „mediatice” nu mai suntem atât de sensibili, nu lăcrimăm când scriem despre violuri şi crime. Facem „cronica criminală” senini, sorbindu-ne fericiţi cafeaua.

După decenii lungi de „nu se poate”, astăzi putem să discutăm deschis şi liber despre „unirea cu România”.

Dacă acum două decenii această sintagmă îmi umplea inima cu parfumul tuturor teilor din Copou, astăzi, atins şi eu de „uzura profesională”, reacţionez mai „pragmatic” la această temă. Aş avea nevoie de zeci de pagini ca să explic de ce se întâmplă asta.

Deşi azi sunt un unionist mai convins decât ieri, scriu mai puţin pe această temă. De ce? Poate de aceea că, în ultimele decenii, cunoscând mai bine România, am început s-o iubesc mai mult, mai sincer şi mai profund decât atunci când cunoşteam această ţară din cărţi.

Cred că în aceşti ani am devenit mai responsabil când trebuie să răspund la întrebarea „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?”. Eu nu mai pot striga ca Ilie Bratu „Unire aici şi acum!”. Ba mai mult, mă tem de astfel de oameni şi mă uit cu multă suspiciune la ei.

Am observat un lucru: când moldoveanul (mare meşter la fel de fel de „variante”!) vede că „treaba” nu mai merge şi statalitatea s-a înglodat, îşi aduce aminte de România – adică, staţi, bre, că mai am o „variantă”, unirea cu România! (O, zeilor, câţi potlogari şi aventurieri au făcut averi pe această idee!) Dacă în răstimp apare altă „variantă” – un gheşeft moldovenesc sau o funcţie bine plătită la stat -, moldoveanul devine din nou statalist. Întotdeauna am trăit un sentiment de adâncă ruşine faţă de România pentru acest „pragmatism” al moldovenilor mei.

Azi, când clasa politică s-a făcut de cacao, neputând timp de doi ani să rezolve o simplă problemă cum este cea a alegerii preşedintelui, împingând astfel Moldova în haos, unii şi-au amintit din nou de „varianta” unirii cu România.

Moldoveanul, ca să nu-şi pună la contribuţie materia cenuşie şi muşchii, e gata să declare ideea unirii drept un fel de „idee ciuce” nord-coreeană, dar – fiţi atenţi! – numai până ce îşi va vedea spinul scos din talpă, că după aceasta iar începe cu… variantele.

Astăzi, chestiunea unirii cu România e o problemă cu mult mai complicată decât a fost acum 20 de ani. Să nu uităm, am creat statul, avem armată, puşcării, guvern – o şleahtă numeroasă de funcţionari pentru care „ideea ciuce” e mulgerea Bugetului. Să ne amintim de ceea ce spunea Ernest Gellner în această problemă de principiu. Subliniez, să se vadă de departe:

 „Dacă o naţiune dată are două state, rezultă cu necesitate că glorioasa unificare a naţiunii ar reduce la jumătate numărul ei de prim-miniştri, şefi de stat, preşedinţi de academie, manageri ai echipei de fotbal şi aşa mai departe ca un factor n. Pentru orice persoană care ocupă un post de acest gen, după unificare, vor fi n-l care l-au pierdut. Adică toţi acei n-l vor fi perdanţi ai unificării , chiar dacă naţiunea în ansamblu are de câştigat. La fel, este neîndoielnic că, dacă e bine să fii şef mai mare sau şef mai mic, diferenţa dintre aceste posturi nu este atât de pronunţată ca între a fi şef indiferent de ce mărime şi a nu fi şef deloc”.

În afară de şefi şi şefuleţi, mai există Măria Sa, poporul. Trebuie să recunoaştem că noi avem probleme mari nu numai cu elitele, ci şi cu poporul. De fapt, cum e sacul şi cârpeala! Aproape două sute de ani a trăit sub ruşi.

Când trăieşti prea mult timp în rahat, te obişnuieşti atât de mult cu el, încât acesta nu te mai deranjează, nici nu-l observi, ci dimpotrivă, când rahatul dispare, îi duci lipsa. De acest sindrom suferă nu numai curvele şi narcomanii, ci şi unele popoare eliberate de sub jugul ocupanţilor.

Întrebaţi-l pe un moldovean, chiar dacă se declară unionist, de ce vrea să se unească cu România şi o să vedeţi ce o să vă răspundă…

Cei care vorbesc azi la Chişinău despre „unirea cu România” nu ne spun dacă ne unim împreună cu Voronin, Tkaciuk, Dodon, Şelin, Klimenko ş.a., cu partidele lor şi aderenţii acestora. Îmi imaginez, în cazul unei uniri „aici şi acum”, ce ar face aceştia din dulcea mea Românie!

E un fleac, de exemplu, că ar cere limba rusă limbă de stat la Iaşi! Aceştia au „variante” şi mai serioase! La aceasta să mai adăugăm un „fleac”: azi însăşi România are nişte probleme serioase. Chiar dacă a îngroşat culorile, Andrei Pleşu a pus degetul pe rană.

Citez: „România care se vede, mai exact România care ni se arată prin ziare şi pe ecranele televizoarelor e o ţară în care am încetat, de o bună bucată de vreme, să mă mai simt acasă. E o ţară de nunţi mitocăneşti devenite ştiri de prime-time, o ţară de fătuci nărăvaşe şi inarticulate ajunse vedete, de divorţuri de mahala mediatizate festiv, de cancanuri buruienoase, de politicieni care se întrec în grosolănii de cartier, de băieţi fini care nu se jenează să se înghesuie prin studiouri alături de proşti ţanţoşi, nulităţi isterice şi ţaţe volubile, o ţară care exportă hoţi şi cerşetori, o ţară care dedică ore şi zile întregi familiei Ceauşescu, prietenilor, descendenţilor şi bucătarilor ei, o ţară care se uită la OTV şi care crede că un „tribun” expirat şi nevrotic e un comentator politic valabil, o ţară care trăieşte pelerinajul la moaştele sfinţilor ca pe un iureş în izmene la Mărăşeşti şi campaniile electorale ca pe o afacere cu făină şi ulei”.

Să vedeţi ce variante de „înflorire a naţiunii române” ar găsi aceştia cu… „omologii” lor basarabeni!

Eu iubesc prea mult România ca să-i doresc un asemenea viitor. Astăzi, România – nici financiar, nici spiritual – nu e pregătită să „înghită” o jumătate de Moldovă plină ochi cu antiromâni. La asta trebuie să ne gândim. Din acest punct de vedere, eu sunt categoric împotriva unirii R. Moldova cu România după formula „aici şi acum”. Unirea nu poate fi „variantă de rezervă” pentru un popor care se crede mai şmecher decât este în realitate… Unirea cu România, îmi spunea cândva un prieten, e un destin. Iar destinul, adaug eu, nu poate fi tratat ca o „variantă de rezervă”.
Poate sufăr de uzură emoţională, dar aşa văd eu problema.

8 IUNIE 1967 – Atacul armatei israeliene asupra navei americane USS LIBERTY

În timpul războiului de șase zile , avioane israeliene și bărci torpile au atacat nava de informații americană USS Liberty în apele internaționale din largul Fâșiei Gaza din Egipt. Nava americană , bine marcată și doar ușor armată, a fost atacată mai întâi de aeronavele israeliene care au tras napalm și rachete asupra navei care a încercat să ia legătura prin radio pentru asistență, dar aeronava israeliană i-a blocat transmisiile. În cele din urmă, nava a reușit să ia contact cu transportatorul american Saratoga, iar 12 avioane de vânătoare și patru avioane cisterne au fost expediate pentru a apăra Liberty . care timp de peste o jumătate de oră, pe 8 iunie 1967 a fost atacată de forțele aeriene israeliene și unități marine cu tunuri și rachete de 30 mm, bombe cu napalm, mitraliere si în final torpile. La încheierea atacului, nouă dintre cei 294 de membri ai echipajului american erau morți și 60 au fost răniți. Sub comanda căpitanului său rănit, William L. McGonagle, Liberty a reușit să evite patru torpile, dar una a lovit nava la linia de plutire. Nespus de deteriorată, nava a lansat trei bărci de salvare, dar acestea au fost și atacate, încălcându-se astfel normele de drept internațional.

Incredibil, echipajul american a reusit sa refaca antenele vasului si sa transmita semnale disperate de ajutor catre restul flotei, portavioanele Saratoga si America au confirmat primirea mesajului si au transmis ca au trimis avioane de vanatoare in ajutorul USS Liberty.

Ajutorul insa nu a mai ajuns… intrucat avioanele americane trimise de pe portavioane au fost oprite la ordinal expres al presedintelui Lyndon Johnson,inainte ca sa se poata infrunta inamicul.

A ajuns in schimb un al doilea val de atacatori israelieni, veniti cu barci torpiloare care au atacat din nou vasul American incercand sa-l scufunde. USS Liberty a fost bombardata cu tunuri de 20 si 40 de mm si a fost torpilata sub linia de plutire.

Nereușind să scufunde Libertatea , israelienii au încetat în cele din urmă atacul. Dintre cei 294 de membri ai echipajului american, 34 au fost uciși și 174 au fost răniți.

Incredibil, puternicul atac israelian nu a reușit să scufunde nava, iar Liberty a reușit să ajungă cu mari dificultăți într-un port sigur.

Vasul american fusese ciuruit de aproape 1000 de găuri provocate de tunuri și rachete – unele de dimensiunea coșurilor de baschet – în total peste 5.000 de proiectile care au perforat pereții navei.

Israelienii au lansat proiectile cu napalm asupra navei fără apărare și au împușcat marinarii care încercau să salveze răniții și să stingă incendiile și au tras de asemenea asupra tuturor bărcilor de salvare.

Israelul a afirmat că masacrul a fost un „accident”, un caz de „identitate greșită”, o minciună pe care nimeni dintre supraviețuitori nu a putut-o crede vreodată.

Nu încape nicio îndoiala că atacatorii știau că nava era americană – pavilionul ei flutura și comunicările radio interceptate au dezvăluit că israelienii știau exact ce făceau.

Versiunea oficială susținea că atacul a fost o „greșeală” și în ciuda tuturor dovezilor contrare – rămâne unul dintre cele mai mari scandaluri din a doua jumătate a secolului XX, afectând „relația specială” dintre Israel și Statele Unite.

O carte – pregătită de unul dintre supraviețuitorii USS Liberty și care se bazează pe interviuri cu alți supraviețuitori și participanți martori oculari – spune adevărata poveste a atacului.

Este o poveste care șochează cititorul, nu numai în detaliile brutale ale atacului, ci și amploarea eforturilor de mușamalizare care au urmat și care au ajuns până la Casa Albă, totul în efortul de a-i proteja adevărații vinovați de incident: Israelul și lobby-ul evreiesc din Statele Unite.

În această carte este descris pentru prima dată modul în care lobby-ul evreiesc din America a încercat să suprime adevărul despre atacului asupra USS Liberty, mergându-se chiar până la atacuri fizice și amenințări la adresa supraviețuitorilor și a copiilor lor.

Ulterior, Israelul și- a cerut scuze pentru atac și a oferit despăgubiri de 6,9 milioane de dolari, susținând că a confundat Liberty cu o navă egipteană. Cu toate acestea, supraviețuitorii atacului și unii foști oficiali americani cred că acesta fost deliberat, fiind pus la cale pentru a abate atenția de la anexarea de către Israel a înălțimilor Golan din Siria, care a avut loc a doua zi. Se pare că dispozitivele de ascultare ale navei americane ar fi accesat comunicațiile militare israeliene care pregăteau această operațiune controversată.

Altă ipoteză adusă in discutie a fost incercarea Israelului de a scufunda vasul american urmand ca ulterior vina sa fie data pe aviatia egipteana. In cazul reusitei actiunii, foarte probabil Statele Unite ar fi declarant razboi Egiptului distrugand astfel principalul inamic de atunci al statului evreu.

Atacul Israelului asupra principalului sau aliat (SUA) putea insa sa duca la un veritabil Al Treilea Razboi Mondial intrucat coalitia statelor arabae, condusa de Egipt era sustinuta de Uniunea Sovietica.

Tot istoria neoficiala povesteste si de faptul ca Distrugatorul rusesc nr 626/4 a receptionat apelurile disperate ale navei americane si a sarit in ajutorul acesteia obligand barcile torpiloare sa se retraga dupa 3 ore de asalt continuu. Ulterior distrugatorul rusesc navigand in imediata apropiere a blocat posibilitatile de reatacare de catre israelieni. In cele din urma, cu o intarziere de 17 ore (!!!), a fost permis si ajutorul navelor din flota a 6-a Americana.

Din fericire, USS Liberty nu a putut fi scufundata înainte de a lua contact cu flota Americana si de a deconsipra nationalitatea atacatorilor, astfel scenariul fiind partial dejucat, America nedeclarand razboi Egiptului si lumea evitand o posibila conflagratie nucleara intre superputeri.

Căpitanul McGonagle, grav rănit în timpul atacului, a primit ulterior Medalia de Onoare pentru eroismul cu care a comandat Liberty, deși fusese grav rănit.

VIDEO

SURSE: https://www.dir.org.ro/atacul-israelului-asupra-navei-americane-uss-liberty-in-1967-a-fost-o-operatiune-steag-fals și The New Observer prin Invictus Web Media