Eminescu văzut de Mirecea Eliade

Mircea Eliade s-a născut în 1907 la București, România. A fost un renumit istoric român al religiilor, scriitor de ficțiune, filosof, jurnalist, eseist și profesor la Universitatea din Chicago; (d. 22 aprilie 1986,Chicago, Illinois, SUA)

În 1925, s-a înscris la Universitatea din București unde a studiat filosofia. Timp de aproape doi ani (de la sfârșitul anului 1928 până în septembrie 1930), a studiat filosofia sanscrită și indiană la Universitatea din Calcutta, în India. În 1933, a primit un doctorat în filosofie cu o disertație despre istoria comparativă a tehnicilor de yoga. Eliade este cunoscut pentru că și-a impus un program dur când era tânăr – dormea doar în jur de patru ore pe noapte și restul timpului citea sau scria.

A fost unul dintre marii istorici ai religiilor, titular al catedrei de istoria religiilor a Universității din Chicago, din 1957, din 1962, onorat cu titlul de Distinguished Service Professor.

Teoria sa despre întoarcerea eternă a devenit una dintre cele mai influente contribuții la studiile de religie. Autor a 30 de volume științifice, opere literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii cu o tematică variată.

Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime și manuscrisele inedite. A devenit membru post-mortem al Academiei Române (din 1990).

„Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru şi cel mai strălucit geniu pe care l-a zămislit pământul, apele şi cerul românesc. El este, într-un anumit fel, întruparea însăşi a acestui cer şi a acestui pământ, cu toate frumuseţile, durerile şi nădejdile crescute din ele.”

Mircea Eliade despre Eminescu

Paris, septembrie 1949.

După rezistențele pe care le-a intampinat in timpul scurtei si chinuitei lui vieți, opera lui Mihai Eminescu s-a impus fulgerător, neamului întreg, iar nu numai păturei culte. Nu stiu dacă s-a facut vreodata socoteala exemplarelor tipărite din Poeziile lui Eminescu.

Dar in mai puțin de o jumatate de veac, poeziile acestea au fost reproduse în multe zeci de ediții, de la modestele tipărituri populare până la admirabila editie critica a Fundatiilor Regale, îngrijită de Perpessicius.

Astazi, dupa ce-au cunoscut atatea culmi si atatea onoruri, Poeziile lui Eminescu, cenzurate in tara, apar asa cum le vedeti, in haina sfioasa a pribegiei.Gloria lui Mihai Eminescu ar fi fost poate mai putin semnificativa, daca n-ar fi luat si el parte, de peste veac, la tragedia neamului romanesc.

Ce inseamna pentru noi toti, poezia, literatura si gandirea politica a lui Eminescu, o stim, si ar fi zadarnic s-o amintim inca o data. Tot ce s-a creat dupa el, de la Nicolae Iorga si Tudor Arghezi pana la Vasile Parvan, Nae Ionescu si Lucian Blaga, poarta pecetea geniului sau macar a limbii eminesciene.

Rareori un neam intreg s-a regasit intr-un poet cu atata spontaineitate si atata fervoare cu care neamul romanesc s-a regasit in opera lui Eminescu. Il iubim cu toti pe Creanga, il admiram pe Hasdeu, invatam sa scriem de la odobescu, il respectam pe Titu Maiorescu si anevoie putem lasa sa treaca mult timp fara sa-l recitim pe Caragiale.

Dar Eminescu este, pentru fiecare din noi, altceva. El ne-a relevat alte zari si ne-a facut sa cunoastem altfel de lacrimi.

El si numai el, ne-a ajutat sa intelegem bataia inimii. El ne-a luminat intelesul si bucuria nenorocului de a fi roman.

Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru si cel mai stralucit geniu pe care l-a zamislit pamantul, apele si cerul romanesc. El este, intr-un anumit fel, intruparea insasi a acestui cer si a acestui pamant, cu toate frumusetile, durerile si nadejdile crescute din ele. Noi cei de aici, rupti de pamant si de neam, regasim in tot ce-am lasat in urma, de la vazduhul muntilor nostri si de la melancolia marii noastre, pana la cerul noptii romanesti si teiul inflorit al copilariei noastre. Recitindu-l pe Eminescu, ne reintoarcemm ca intr-un dulce somn, la noi acasa.

Intreg Universul nostru il avem in aceste cateva zeci de pagini pe care o mână harnică le-a tiparit si le imparte astazi in cele patru colturi ale lumii, peste tot unde ne-a imprăștiat pribegia.

Păstrați-le bine; este tot ce ne-a mai rămas neîntinat din apele, din cerul și din pământul nostru românesc.

Publicitate

MĂRTURII ISTORICE DESPRE ROMÂNI ȘI STRĂMOȘII LOR

DOVEZI CLARE, FĂRĂ ECHIVOC

1. Sumerologul rus A. Kifisim: „Strămoşii rumânilor au exercitat o influenţă puternică asupra întregii lumi antice, respectiv a vechii Elade, a vechiului Egipt, a Sumerului şi chiar a Chinei”
2. Pitagora (580 î.H – 495 î.H), face zece referiri la valorile superioare ale geţilor. În „Legea 1143” el spune: „Călătoreşte la geţi nu ca să le dai legi, ci să tragi învăţăminte de la ei. La geţi toate pamânturile sunt fără margini, toate pamânturile sunt comune.
3. Homer: „Dintre toate popoarele geţii sunt cei mai înţelepţi.”
4. Platon (427 – 347 î.H.), elev a lui Socrate şi profesor al lui Aristotel, surprinde în dialogul „CARMIDES” o discuţie între Socrate şi Carmides, în care profesorul îi spune lui Carmides ce l-a învăţat un medic trac când a fost la oaste: „Zamolxe, regele nostru, care este un zeu, ne spune că după cum nu trebuie a încerca să îngrijim ochii fără să ţinem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit, neţinându-se seama de corp. Tot astfel trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul, şi iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli. Pentru că ei nu cunosc întregul pe care îl au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă căci, toate lucrurile bune şi rele pentru corp şi pentru om în întregul său, vin de la suflet şi de acolo curg ca dintr-un izvor, ca de la cap la ochi. Trebuie deci, mai ales şi în primul rând, să tămăduim izvorul răului pentru ca să se poată bucura de sănătate capul şi tot restul trupului. Prietene, sufletul se vindecă prin descântece. Aceste descântece sunt vorbele frumoase care fac să se nască în suflete ÎNŢELEPCIUNEA”.
Uimitoare aceasta viziune asupra medicinei lui Zamolxe acum mai bine de 2400 de ani!
5. Dionisie Periegetul (138 d.H.): „În ceea ce urmează voi scrie despre cea mai mare ţară, care se întinde din Asia Mică până în Iberia şi din nordul Africii până în SCANDIA, ţara imensă a dacilor.”
6. Marco Merlini, arheolog italian (n. 1953), spunea referitor la plăcuţele de la Tărtăria: „Oasele ca şi plăcuţele sunt foarte vechi. Acum este o certitudine. Este rândul nostru să gândim că scrierea a început în Europa cu 2.000 de ani înaintea scrierii sumeriene. În România avem o comoară imensă, dar ea nu aparţine numai României, ci întregii Europe.”
7. Friedrich Hayer 1899 – filozof austriac: „Rumunii sunt poporul din Europa care s-a născut creştin” (ambasadorul Vaticanului la Bucureşti spunea în aula Academiei acelaşi lucru, şi asta acum câţiva ani).
8. Alfred Hofmann 1820 – în „Istoria Pământului”: „Într-adevăr nicăieri nu vei putea găsi o putere de înţelegere mai rapidă, o minte mai deschisă, un spirit mai ager, însoţit de mlădierile purtării, aşa cum o afli la cel din urmă rumun. Acest popor ridicat prin instrucţie ar fi apt să se găsească în fruntea culturii spirituale a Umanităţii. Şi ca o completare, limba sa este atât de bogată şi armonioasă, că s-ar potrivi celui mai cult popor de pe Pamânt. Rumania nu este buricul Pământului, ci Axa Universului.
9. Marija Gimbutas – Profesor la Universitatea California din L.A. – Civilizaţie şi Cultură: „România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6.500 – 3.500 î.H., axată pe o societate matriarhală, teocrată, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europenizate, patriarhale, de luptători din epoca bronzului şi epoca fierului.
A devenit de asemenea evident că această străveche civilizaţie europeană precede cu câteva milenii pe cea sumeriană. A fost o perioadă de reală armonie în deplin acord cu energiile creatoare ale naturii.”
10. Louis de la Valle Pousin: „Locuitorii de la nordul Dunării de Jos pot fi consideraţi strămoşii Omenirii.”
11. Gordon W. Childe: „Locurile primare ale dacilor trebuie căutate pe teritoriul României. Într-adevăr, localizarea centrului principal de formare şi extensiune a indo-europenilor trebuie să fie plasată la nordul şi la sudul Dunării de Jos.”
12. Eugene Pittard: „Strămoşii etnici ai Rumunilor urcă neîndoielnic până în primele vârste ale Umanităţii, civilizaţia neolitică reprezintă doar un capitol recent din istoria ţării”.
13. Daniel Ruzzo – arheolog sud-american: „Carpaţii sunt într-o regiune a lumii în care se situa centrul european al celei mai vechi culturi cunoscute până în ziua de astăzi”
14. William Schiller – arheolog american: „Civilizaţia s-a născut acolo unde trăieşte astăzi poporul rumun, răspândindu-se apoi spre răsărit şi apus”.
15. John Mandis: „Cele mai vechi descoperiri ale unor semne de scriere au fost făcute la Turdaş şi Tărtăria”.
16. Olof Ekstrom: „Limba rumună este o limbă-cheie care a influenţat în mare parte limbile Europei”.
17. Universitatea din Cambridge:– În mileniul V î.H. spaţiul carpatic getic era singurul locuit în Europa;
– Spaţiul carpatic, getic, valah a reprezentat în antichitate OFFICINA GENTIUM, a alimentat cu populaţie şi civilizaţie India, Persia, Grecia, Italia, Germania, Franța şi aşa-zisul spaţiu slav;
– VEDELE (RIG V)EDA cele mai vechi monumente literare ale umanităţii au fost create în centrul Europei. Fostul Prim-Ministru al Indiei, Jawaharlal Nehru a scris că: „Vedele sunt opera arienilor care au invadat bogatul pământ al Indiei”.
18. Bonfini: „Limba rumunilor n-a putut fi extirpată deşi sunt asezaţi în mijlocul atâtor neamuri de barbari şi aşa se luptă să nu o părăsească în ruptul capului, încât nu s-ar lupta pentru o viaţă cât pentru o limbă”.
19. Ludwig Schlozer (Russische Annalen-sec XVIII): „Aceşti volohi nu sunt nici romani, nici bulgari, nici wolsche, ci VLAHI (RUMUNI), urmaşi ai marii şi străvechii seminţii de popoare a tracilor, dacilor şi geţilor, care şi acum îşi au limba lor proprie şi cu toate asupririle, locuiesc în Valachia, Moldova, Transilvania şi Ungaria în număr de milioane”.
20. Michelet, Paris 1859, către trimisul lui Cuza: „Nu invidiaţi vechile popoare, ci priviţi pe al vostru. Cu cât veţi săpa mai adânc, cu atât veţi vedea ţâşnind viaţa”.
21. Andre Armad: „Într-adevăr acesta este unul din cele mai vechi popoare din Europa…fie că este vorba de traci, de geţi sau de daci. Locuitorii au rămas aceiaşi din epoca neolitică – era pietrei şlefuite – până în zilele noastre, susţinând astfel printr-un exemplu, poate unic în istoria lumii continuitatea unui neam”.
22. D’Hauterive (Memoriu asupra vechii şi actualei stări a Moldovei, 1902): „Limba latinească în adevăr se trage din acest grai (primodial), iar celelalte limbi, mai ales rumuna sunt acest grai.
LATINEASCA este departe de a fi trunchiul limbilor care se vorbesc astăzi (aşa zisele limbi latine), aş zice că ea latina, este cea mai nouă dintre toate”.
23. Huszti Andras: „Urmaşii geto-dacilor trăiesc şi astăzi şi locuiesc acolo unde au locuit părinţii lor, vorbesc în limba în care glăsuiau mai demult părinţii lor”.
24. Bocignolli (1524): „Rumunii despre care am spus că sunt daci”.
25. L.A. Gebhardi: „Geţii vorbeau aceeaşi limbă ca dacii şi aveau aceleaşi obiceiuri.
Grecii dădeau atât geţilor din Bulgaria, cât şi dacilor din Moldova, Valahia, Transilvania şi Ungaria acelaşi nume şi credeau că şi geţii şi dacii provin de la traci”.
26. Martin Hochmeister (Siebenburgische Provinziaal Blatter, 1808): „În cele mai vechi timpuri cunoscute, în Transilvania şi în ţările învecinate locuiau dacii, care mai erau numiţi şi geţi şi de la ei a primit actuala Transilvanie împreună cu Moldova, Muntenia şi regiunile învecinate din Ungaria numele de Dacia”.
27. Abdolonyme Ubicini (Les origines de l’histoire roumaine, Paris, 1866): „Dacii sunt primii strămoşi ai rumunilor de azi. Din punct de vedere etnografic dacii par să se confunde cu geţii, aceeaşi origine, aceeaşi limbă. Asupra acestui punct de vedere toate mărturiile din vechime concordă”.
28. Universitatea din Cambridge (1922, The Cambridge History of India): „Faza primară a Culturii Vedice s-a desfăşurat în Carpaţi, cel mai probabil, iniţial în Haar-Deal”.
29. Jakob Grimm (Istoria limbii germane, 1785-1863): „Denumirile dacice de plante, păstrate la Dioscoride (medic grec din perioada împăraţilor Claudius şi Nero) pot fi găsite şi în fondul limbii germane”.
30. Cronicile spaniolilor 25 (pag.179): „Daco-Geţii sunt consideraţi fondatorii spaniolilor”.
31. Carol Lundius (Cronica ducilor de Normandia): „Daco-Geţii sunt consideraţi fondatorii popoarelor nordice”.
32. Leibnitz (Collectanea Etymologica): „Daco-Geţii sunt consideraţi fondatorii teutonilor prin saxoni şi frizieni, ai olandezilor (daci) şi ai anglilor”.
33. Miceal Ledwith (Consilier al Papei Ioan Paul al II-lea): „Chiar dacă se ştie că latinaesca e limba oficială a Bisericii Catolice, precum şi limba Imperiului Roman, iar limba rumună este o limbă latină, mai puţină lume cunoaşte că limba rumună sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină, şi nu invers! Cu alte cuvinte, nu limba rumună este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă rumună. Aşadar, vreau sa-i salut pe oamenii din Munţii Bucegi, din Braşov, din Bucureşti. Voi sunteţi cei care aţi oferit un vehicul minunat lumii occidentale”.
34. Daniel Ruzo (1968): „Am cercetat munţi din cinci continente, dar în Carpaţi am găsit monumente unice dovedind că în aceste locuri a existat o civilizaţie măreaţă, constituind centrul celei mai vechi civilizaţii cunoscute astăzi”.
35. Carlo Troya (1784-1858, istoric italian): „Nici un popor din cele pe care grecii le numeau barbare nu au o istorie mai veche şi mai certă ca a geţilor sau goţilor. Scopul lucrării mele, Istorie Getică sau Gotică se împarte în două părţi şi una din ele arată că geţii lui Zamolxe şi ai lui Decebal au fost strămoşii goţilor lui Teodoric din neamul Amalilor.”
36. Harald Haarman (specialist în istoria culturii): „Cea mai veche scriere din lume este cea de la Tărtăria (cu mult înainte de scrierea sumeriană;), iar civilizaţia danubiană este prima mare civilizaţie din istorie.”
37. Paul Mac Kendrick: „Burebista şi Decebal au creat în Dacia o cultură pe care numai cei cu vederi înguste ar putea-o califica drept barbară”.
„Rumunii sunt membri ai unuia din cele mai remarcabile state creatoare ale antichităţii.” „Sus în Maramureş există un loc marcat drept centrul bătrânului continent” (Europa de la Atlantic la Urali).
38. William Ryan şi Walter Pitman (geologi, 1995): „Locul descris de Vechiul Testament ca fiind inundat de potop este cel al Mării Negre”.
39. Robert Ballard (explorator, 1999), confirmă cele spuse de Ryan şi Pitman.
40. Cavasius (De la Administratione Regni Transilvaniae): „În Italia, Spania şi Galia, poporul se slujea de un idiom de formaţie mai veche sub numele de lingua rumunească, ca pe timpul lui Cicero”.
41. G. Devoto, G. Wilkie, W. Schiller: „Barbarii n-au fost numai descoperitorii filosofiei, ci şi descoperitorii tehnicii, ştiinţei şi artei… Trebuie să merg mai departe şi să arăt lămurit că filozofia greacă a furat din filozofia barbară. Cei mai mulţi şi-au făcut ucenicia printre barbari. Pe Platon îl găsim că laudă pe barbari şi aminteşte că atât el cât şi Pitagora au învăţat cele mai multe şi mai frumoase învăţături trăind printre barbari”.
42. Clement Alexandrinul (Stromatele): „În sfârşit o altă greutate de interpretare cu această metodă a unor învăţături din Scriptură constă în aceea că nu le avem şi în limba în care au fost scrise întâia oară… Apoi limba e păstrată şi de popor, nu numai de învăţaţi, pe când înţelesul şi textele le păstrează numai învăţaţii şi tocmai de aceea putem să concepem uşor că aceştia au putut să falsifice înţelesul textelor vreunei cărţi foarte rare pe care o aveau în stăpânire”.
43. Emmanuel de Martone (profesor la Sorbona, 1928, în interviul dat lui Virgil Oghină): „Nu pot să înţeleg la rumuni mania lor de a se lăuda că sunt urmaşi ai coloniştilor romani ştiind foarte bine că în Dacia nu au venit romani, nici măcar italici, ci legiuni de mercenari recrutaţi din toate provinciile estice ale imperiului, chiar şi administraţia introdusă de cuceritori avea aceeaşi obârşie. Voi rumunii sunteţi daci şi pe aceştia ar trebui să-i cunoască rumunii mai bine şi să se laude cu ei, pentru că acest popor a avut o cultură spirituală şi morală înaltă”.
44. Marc Pagel (profesor, şef al laboratorului de bio informatică la Universitatea Reading, Anglia): „Acum 10.000 de ani în spaţiul carpatic a existat o cultură, un popor care vorbea o limbă unică şi precursoare a sanscritei şi latinei”.
45. Clemance Royer (în Buletin de la Societe d’Antropologie, Paris, 1879): „… celţii, germanii şi latinii vin din estul Europei… iar tradiţiile arienilor istorici din Asia îi arată venind din Occident… noi trebuie să le căutam leagănul comun la Dunărea de Jos, în această Tracie pelasgică a cărei limbă o ignorăm”.
46. Jean Laumonier (în cartea „La nationalite francaise”, Paris, 1892): „Românul sau dacul modern este adevăratul celt al Europei Răsăritene”.
47. Andre le Fevre (în lucrarea „Les races et les langues”, Paris 1893): „Celţii bruni cărora etnografia le relevă urma din Dacia pâna în Armric (Bretania) şi Irlanda, galii blonzi… populaţii care vorbeau dialecte indo-europene”.
48. Împăratul Iosif al II-lea: „Aceşti bieţi supuşi rumuni, care sunt fără îndoială cei mai vechi şi mai numeroşi în Transilvania, sunt atât de de chinuiţi şi încercaţi de nedreptăţi de oricine, fie ei unguri sau saşi, că soarta lor, dacă o cercetezi este într-adevar de plâns…”

Istorii Din Romania prin Invictus Web Media.com

ZIUA DE 3 OCTOMBRIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Ziua de 3 octombrie în istoria noastră

 1385: Se face prima mențiune documentara a județului Jaleș din Tara Romanească, în hrisovul din 3 octombrie 1385, prin care domnitorul Dan I a donat mănăstirii Tismana satul Tismana din judetul Jaleș “pe amândouă părțile cât a fost Ligăcească și Rusească” și prin care acesta întărea mânăstirii Tismana vechile moșii, dăruindu-i și un mertic anual de 400 de găleți de grâu din județul Jaleșului.

Judeţul şi-a luat numele de la hidronimul Jaleș, considerat de origine traco-getică si a avut o lungă perioadă de timp reședința la Dăbăcești, iar mai târziu la Tismana , unde între anii 1454-1456 a fost reședința banilor olteni retrași aici din  Banatul de Severin.  

Există opinii că  reședința de la  Dăbăcești se afla fie pe raza actualelor localități Runcu, fie Brădiceni sau  Arcani

Județul Jaleș a fost desfiintat după 1444, iar așezările sale au fost alipite la teritoriile  judetelor  Gorj si Mehedinti de astăzi.

1385: Prima atestare documentară a robilor țigani pe teritoriul actual al țării noastre, într-un document emis de domnitorul muntean Dan Vodă în care acesta confirma la această dată o danie de „40 sălașe de ațigani“ dăruiți Mănăstirii Vodița de către domnitorul Vladislav, cu aproximativ 20 de ani înainte: „40 de sălașe de ațigani să fie slobozi de toate slujbele și dăjdiile de venitul domniei mele“.

1801:  A murit Matei Milu (Milo), unul dintre primii poeți din Moldova, precursor în literatura română al poeziei satirice, bunicul marelui dramaturg Matei Milo.

Era fiul lui Enăcache Milu (Milo sau Mile), staroste de Cernăuţi şi al Saftei, din familia Roset si s-a născut la 21 ianuarie 1725,  la Spătăreşti, judeţul Suceava.

A invățat acasă franceza şi greaca modernă – în care şi compune o poezie si limba rusă, dupa ce a studiat la St. Petersburg in Rusia.

S-a reîntors în ţară la începutul anului 1775.
A scris poezii de dragoste, portrete satirice, care il anticipeaza pe Costache Conachi. Scrie de asemenea primul pamflet si prima oda din literatura romana.

Opera sa s-a pastrat in manuscris.

Numele de familie variaza între Milu şi Milo. Tatăl său a fost Enacachi Milu, staroste de Cernauţi, apoi spătar, iar mama sa era doamna Safta, născuta Roset.

A fost stolnic, ispravnic, ban. In 1792 a compus o oda inchinata lui Alexandru Moruzi, prima oda din limba romana,iar in 1795 a facut o aritmetica, insa nu s-a pastrat.

In 1796 este vornic de Botosani, pentru ca in 1797 sa fie numit spatar.

George Călinescu spunea despre Matei Milu în Istoria Literaturii Române :

“De la Matei Milu (mort prin 1801-1802) au rămas un fel de “caractere” de forma ghicitorilor. Micile caricaturi într-un limbaj bufon româno-turco-grec sunt pline de savoare.”

A  fost înmormântat în localitatea  Spătăreşti.

1829: S-a născut la Bucureşti, George Creţianu, poet şi publicist (colaborator la principalele publicaţii paşoptiste şi postpaşoptiste), militant pentru Unirea Principatelor (de două ori ministru în primii ani ai domniei lui Alexandru Ioan Cuza); (m. 6 august 1887, Constanța).

A fost trimis în 1848 de către Guvernul Provizoriu al Țării Românești cu o bursă la Paris, a făcut studii de Drept și Litere, devenind colaborator al revistelor emigrației române (Republica română, România viitoare) și contribuind la înființarea, în 1851, a societății Junimea română și a revistei cu același nume. 

Întors în țară în 1853, a intrat în magistratură (procuror de tribunal, substitut de procuror la Înalta Curte de Casație). Înfocat unionist, a militat pentru Unirea Principatelor, atât prin scris, cât și prin activitatea sa politică: deputat în Adunarea legislativă, director în Departamentul Dreptății, de două ori ministru în primii ani ai domniei lui Cuza . 

A desfășurat o intensă activitate publicistică: în 1855 a sprijinit apariția ziarului Patria, a fost redactor la Concordia, Revista contimpurană, Revista literară și științifică, Revista română, România; s-a numărat printre colaboratorii revistelor unioniste România literară și Steaua Dunării, dar și ale altor publicații ale vremii: Convorbiri literare, Pressa, RevistaCarpaților, Românul, Trompeta Carpaților, etc. Și-a adunat versurile în două volume: Melodii intime (1854) și Patrie și libertate (1879), în care se regăsesc cele mai reușite poezii ale sale: Perseverența, Chemarea poetului, Cântarea brazilor la mormântul bătrânului Mircea, Odă la patrie, O noapte în Carpați, Mormintele martirilor, Glasul viitorului, Dorul țării, Cântecul străinătății, etc.

A fost membru de onoare al Academiei Române din 1882;  membru de onoare (din 1882) al Academiei Române.

1838: Apare la Craiova, revista săptămânală “Mozaicul” (până la 7 octombrie 1839), primul periodic din Oltenia, sub redacţia lui Constantin Lecca.

Deși a fost editată o perioadă scurtă de timp, aproape de un an de zile, revista a adus o notă nouă în publicistica românească, fiind o deschizătoare de drum a culturii germane în spațiul românesc.

1838: Se înfiinţează la Iaşi, în Moldova, prima bibliotecă publică.

1839: S-a născut Teodor T. Burada, istoric al teatrului, folclorist, etnograf şi muzicolog român, primul culegător al bocetului popular si  printre primii folcloristi care au facut studii privitoare  bocetul popular la români ; (d.17 februarie 1923).

A fost animator al vieţii cultural-artistice, ilustrând, prin enciclopedismul său, tipul cărturarului român din secolul al XIX-lea; membru corespondent al Academiei Române din 1887.

1863: S-a născut la Cernăuți, în Bucovina, pe atunci teritoriu anexat de Imperiul Austro- Ungar, Constantin Nicolae baron de Hurmuzaki, descendent al unei vechi familii de boieri intelectuali români moldoveni, luptători pentru drepturile românilor din Bucovina, filosof, jurist; (d.23 februarie 1937, Cernăuţi). 

Foto: ro.wikipedia.org

Constantin Nicolae, baron de Hurmuzaki, a fost doctor în drept, Dr. h. c. în științe si entomolog,iar din 1919 membru de onoare al Academiei Române. 

A avut importante contribuții științifice în domeniul coleopterelor și lepidopterelor din România și în zoogeografie.

În 1930 a fost onorat cu titlul de Doctor honoris causa, iar în 1931 a fost numit ca profesor universitar la facultatea nou înființată de entomologie și biogeografie a Universității din Cernăuți.

De la 1911 până în 1914 Constantin N. Hurmuzaki a fost ales în Parlamentul Bucovinei, din partea Partidului Național

1881: A decedat la Năsăud, pe atunci în Austro-Ungaria, clericul şi omul de cultură român, Grigore Moisil (n. 10 ianuarie 1814, în localitatea Şanţ,  Bistriţa-Năsăud), fost  vicar al Vicariatului Rodnei şi protopop greco-catolic al Năsăudului, bunicul academicianului Constantin Moisil şi străbunicul matematicianului academician Grigore C. Moisil.

1883: S-a născut biologul, agronomul şi zootehnicianul ro­mân, Agricola Cardaş, fondatorul învăţământului mediu de zootehnie şi al Centrului universitar de zootehnie în Moldova de la Iaşi.

Foto: Gălăţeanul care au uimit lumea – Agricola Cardaş

 Agricola Cardaş s-a născut la Galaţi, pe 3 octombrie 1883. Şi-a petrecut copilăria în oraşul natal, unde şi-a făcut şi studiile, până la liceu inclusiv.

În perioada 1904-1908 a urmat cursurile Universităţii din Iaşi, obţinându-şi licenţa în ştiinţe naturale (1904-1908), urmând, în paralel, Seminarul Pedagogic Universitar Iași (1906).

Şi-a continuat apoi studiile în Germania, la Academia de Agricultură din Bonn, Poppelsdorf din Germania, ca bursier al Academiei Române, care a obținut aici și doctoratul în 1910 ca bursier al Academiei Române, finalizându-le cu titlul de doctor în ştiinţe agricole.

După ce a revenit în ţară, a condus, pe melegurile natale, Şcoala de Agricultură de la Ţigăneşti, în perioada 1910-1914. Ulterior a fost conferenţiar şi apoi profesor la catedra de zootehnie a Facultăţii de Ştiinţe Agricole de la Universitatea din Iaşi, unde a activat până la sfârşitul vieţii.

În 1951, datorită remarcabilei sale activităţi şi a şcolii pe care o crease a determinat înfiinţarea Facultăţii de Zootehnie la universitatea ieşeană.

Remarcabil biolog, agronom şi publicist, Agricola Cardaş a pus bazele învăţământului mediu zootehnic din România şi a fost fondatorul Centrului universitar de zootehnie din Iaşi. A înfiinţat publicaţia „Foaia plugarilor”, care a apărut, cu intermitenţe, timp de aproape două decenii.

A ocupat de-a lungul timpului şi diverse funcţii de conducere în instituţii de profil, printre care cea de secretar general în Ministerul Domeniilor sau cea de director general al agriculturii în Basarabia, unde este considerat şi fondator al Facultăţii de Zootehnie din Chişinău.

În cei peste 40 de ani de carieră didactică, Agricola Cardaş s-a făcut cunoscut drept promotorul învăţământului zootehnic românesc, abordând toate marile probleme specifice agriculturii şi desfăşurând o laborioasă activitate ştiinţifică, concretizată în peste 70 de lucrări.

Printre acestea se remarcă primul curs de „Zootehnie generală şi specială” din România, dar şi o serie de manuale de specialitate.

S-a stins din viaţă la 30 octombrie 1955, la Iaşi.

Atât la Galaţi cât şi la Tecuci, precum şi în Iaşi, există câte o stradă care-i poartă numele.

În 1918, după Unirea Basarabiei cu România, Agricola Cardaș a fost director al agriculturii din Basarabia. În această poziție publică, a înaintat în anul 1926 Ministerului Instrucțiunii Publice un memoriu prin care solicita transferul învățămantului agronomic de la Iași la Chișinău, capitala unei regiuni cu mare potențial agricol.

În M.O. nr. 82/9 aprilie 1933 s-a publicat Legea pentru transformarea Secției de Științe Agricole de pe lângă Universitatea din Iași, în Facultate de Științe Agricole a Universității „Al. I. Cuza” din Iași, cu sediul la Chișinău, al cărei decan în anii 1936-1938 a fost Agricola Cardaș. 

Prin grija profesorului Agricola Cardaș, după înființarea Facultății de Științe Agricole din Chișinău, au fost create 4 laboratoare de Zootehnie cu ferme didactice și un atelier de material didactic, în care se confecționau mulaje și instrumentar zootehnic. Rezultatele activității științifice îl situează în poziția de fondator al științei zootehnice în Moldova.

În 1920, Agricola Cardaș a înființat publicația de popularizare Foaia Plugarilor, care a apărut, cu întreruperi impuse de împrejurări, până în 1940.

S-a remarcat prin lucrări în domeniul amelio­rării animalelor domestice (a raselor indigene de taurine) si a studiat in­fluenţa mediului extern asupra orga­nismului animal şi ereditatea carac­terelor.

În martie 1943 adevenit Membru corespondent al Academiei de Agricultură din România.

După ce fusese îndepărtat de la catedră timp de patru ani, de regimul comunist, a revenit în 1952 ca profesor la Facultatea de Zootehnie a Institutului Agronomic ieșean.

1893 (3/15 octombrie): S-a născut (la Sinaia) Carol al II-lea (primul copil al regelui Ferdinand I şi al reginei Maria), rege al României (1930-1940); Carol al II-lea a părăsit România în septembrie 1940, a locuit un timp în Brazilia şi după 1947 s-a stabilit în Portugalia (m. 1953, la Lisabona).

  La 13 februarie 2003 Guvernul României a organizat acţiunea de repatriere a osemintelor regelui Carol al II-lea, iar a doua zi, la 14 februarie 2003, acestea au fost reînhumate într-o capelă a Mănăstirii Curtea de Argeş (necropolă domnească).

1895: În România, guvernul conservator condus de Lascăr Catargiu demisionează.

Foto: Lascar Catargiu (n. 1 noiembrie 1823, Iaşi – d. 30 martie 1899, Bucureşti).

 Omul politic român Lascar Catargiu a fost  fondator şi preşedinte al Partidului Conservator până la sfârşitul vieţii, unul dintre marii oameni de stat ai veacului al XIX-lea si unul dintre fondatorii doctrinei conservatoare din România.

Unionist convins, Lascăr Catargiu a desfăşurat o intensă activitate în favoarea Unirii, fiind membru în Comitetul Electoral al Unirii de la Iaşi (februarie 1857) şi deputat în Divanul ad-hoc de la Iaşi, poziţie din care contribuie la elaborarea şi adoptarea punctelor programului unionist.

În Adunarea Electivă, Catargiu era candidatul la domnia Moldovei din partea conservatorilor şi era creditat cu cele mai mari şanse la victorie si  s-a arătat foarte afectat în momentul când a fost constrâns să renunţe la candidatură, în favoarea colonelului Alexandru Ioan Cuza.

Disensiunile cu principele Alexandru Ioan Cuza l-au determinat să fie unul dintre liderii consipraţiei care au acţionat pentru detronarea domnitorului, după care a fost principalul membru al Locoteneţei domneşti care a substituit atribuţiile şefului statului până la aducerea prinţului străin.

  A ocupat timp de patru mandate funcţia de prim-ministru şi timp de cinci mandate funcţia de ministru de Interne. De asemenea, Catargiu a fost ales în două rânduri preşedinte al Adunării Deputaţilor. 

1916: După prima bătălie de la Oituz între forţele române şi cele germano-austro-ungare, soseşte in România o  Misiune militară franceză, în frunte cu generalul Henri Mathias Berthelot, (1861–1931).

Henri Mathias Berthelot (n. 7 decembrie 1861, Feurs, Franța – d. 29 ianuarie 1931) a fost un general al armatei franceze. În Primul Război Mondial a fost șef de stat major al comandantului suprem al trupelor franceze pe Frontul de Vest, mareșalul Joseph Joffre. În a doua parte a războiului, începând cu luna octombrie 1916 a fost detașat în România, ca șef al Misiunii Militare Franceze.

Pe toată durata misiunii sale în România, generalul Berthelot a asigurat şi rolul de consilier militar al regelui Ferdinand, comandantul de căpetenie al Armatei României.

În semn de recunoştinţă pentru meritele sale deosebite, generalul H. M. Berthelot a fost decorat cu cele mai înalte distincţii ale statului român, a fost declarat cetăţean de onoare al României şi a fost ales membru de onoare al Academiei Române.

Pe toată durata misiunii în România, generalul Berthelot a asigurat şi rolul de consilier militar al regelui Ferdinand, comandantul de căpetenie al Armatei României.

În semn de recunoştinţă pentru meritele sale deosebite, generalul H. M. Berthelot a fost decorat cu cele mai înalte distincţii ale statului român, a fost declarat cetăţean de onoare al României şi a fost ales membru de onoare al Academiei Române.

1918 : S-a constituit la Paris Consiliul Național al Unității Române (Le Comité National de l’Unité Roumaine), organ reprezentativ al României, format din 29 de membri (printre care Vasile Lucaciu, Octavian Goga, Constantin Angelescu și Ioan Th. Florescu) sub președinția lui Take Ionescu. Acesta a fost practic guvernul din exil al României. Consiliul a fost recunoscut la 29 septembrie de guvernul francez, la 23 octombrie de guvernul SUA, la 29 octombrie de guvernul englez, iar la 9 noiembrie de cel italian, drept exponent al intereselor poporului român.

Foto: Tache Ionescu, politician strălucit și orator de excepție (n. 13/25 octombrie 1858, Ploiești, Muntenia – d. 2 iunie 1922, Roma, Regatul Italiei).

A venit pe lume într-o familie de negustori din Ploiești. A studia6t la Facultatea de Drept din Paris. Revenit în țară și începe să practice avocatura. Pledează exemplar, iar la puțină vreme decide să intre în politică de partea liberalilor. Este ales deputat, ține cuvântări în ședințele Camerei Deputaților și la diferite întruniri. Orator de mare talent, publicul îl ovaționa îndelung dându-i binemeritata poreclă, “Tăchiță Gură de Aur”.

Principalele obiective politice ale Consiliului Național al Unității Române erau:

1) de a informa, cât mai mult posibil, opinia publică din Occident cu privire la drepturile românești, legitimitatea lor, pe baza argumentelor etnico-istorice și a jertfelor imense ale poporului român în războiul de eliberare și unitate națională; 2) de a colabora în mod public, într-o strânsă intimitate cu celelalte naționalități asuprite din Austro-Ungaria; 3) de a organiza legiuni militare formate din români transilvăneni și bucovineni aflați în străinătate etc. Consiliul a publicat ziarul La Roumanie.

1918 : Este difuzat  Manifestul împăratului  Austro-Ungariei, Carol I de Habsburg  intitulat „Către popoarele mele credincioase” , privind reorganizarea Austro–Ungariei într–o federaţie de şase state „independente” (austriac, ungar, ceh, iugoslav, polonez şi ucrainean).

Propunerea a fost respinsă de reprezentanţii  acestor popoare.

La aceeasi data, apare Declaraţia de răspuns a „Corpului voluntarilor transilvăneni şi bucovineni”, la manifestul împăratului Carol I de Habsburg de reorganizare a Austro–Ungariei, în care, exprimând voinţa românilor, se proclama dezlipirea ţinuturilor româneşti de la Austro–Ungaria şi unirea lor cu România (3/16).

Corpul Voluntarilor ardeleni a fost format din luptători români, originari din Transilvania, care au luptat alături de armata română în timpul primului război mondial. Prin aceste unităţi militare, românii ardeleni s-au alăturat României şi armatei române în timpul primului război mondial, cu scopul de a elibera Ardealul si de a-l uni cu Patria Mama, România.

Foto: Carol de Habsburg (1887-1922) – ultimul împărat al Austro-Ungariei, strănepot al lui Franz Iosif I, a preluat tronul după moartea acestuia din urmă în 1916.

Carol I a al Austriei fost încoronat la 30 decembrie 1916 la Budapesta, în catedrala Sf. Matia cu titlul Carol al IV-lea al Ungariei. Soţia sa, Zita, a fost încoronată ca regină a Ungariei.

A renunţat la tron pe fondul înfrângerii Puterilor Centrale în Primul război mondial, dar nu a abdicat si a desemnat la 11 noiembrie 1918 noul guvern maghiar, iar la 13 noiembrie 1918 a renunţat la şefia statului.

Evenimentele politice s-au precipitat: la 31 octombrie 1918, Mihály Károlyi era prim-ministru desemnat de rege, dar la 11 ianuarie 1919 guvernul Ungariei a demisionat; două luni mai târziu, la 21 martie 1919, ajung la putere comunistii lui Bela Kun, care proclama Republica Ungara a Sfaturilor

1918: În Basarabia este publicată gazeta în limba română intitulată Tighina. Gazeta pentru luminarea poporului.

A fost editată săptămînal, la Tipografia Societăți Culturale a Românilor Basarabeni din Tighina, România, între 3 octombrie 1918–28 martie 1920, având fondatori pe prof. Georghe I. Giuglea, jud. Dobrescu, prof. I. Cazacu, Țigoi, V. Dumitrescu, G. Ionescu, T. Hotnog, ing. Vasile Bergheanu.De la 14 mai 1919, a adăugat la subtitlu cuvintele și a ostașului român care apără granița la Nistru.

1922 (3–4 octombrie) : La Ploiești,a avut loc al doilea congres al Partidului Comunist.

La acest congres a fost adoptat nou nume, Partidul Comunist din România, Secție a Internaționalei Comuniste, a fost ales un Comitet Central, s-a aprobat Statutul și a fost autorizată o organizare ilegală. Toți conducătorii istorici ai Partidului Comunist Român erau mândri să-și proclame voința nestrămutată de a apăra Patria Proletariatului, Uniunea Sovietică. Aceștia n-au avut nici o reținere în a susține pretențiile sovieticilor asupra teritoriilor istorice românești Basarabia și Bucovina de Nord.

1923: S-a născut  la Arad, Francisc Baraniay, pictor român de etnie maghiară.

 A studiat la Institutul de Arte Plastice “Ion Andreescu” Cluj.

1927: S-a născut matematicianul Radu Miron; contribuţii în domeniul geometriei diferenţiale şi al aplicaţiilor ei în fizica teoretică, în topologia algebrică ş.a; o serie de rezultate şi noţiuni îi poartă numele: „reper M”, „spaţii M”; „conexiuni M”; membru titular al Academiei Române din 1993.

 1931: S-a născut fizicianul George Comşa, stabilit în Germania din 1972; specialist în construcţia de echipamente pentru vid înaintat (pompe ionice, valve); s-a concentrat şi asupra studiului suprafeţelor pure şi al proceselor de suprafaţă; membru de onoare din străinătate al Academiei Române din 1997

1937: S-a născut compozitorul şi profesorul român de etnie maghiară Csiky Boldizsár

1938: A incetat din viata mareşalul  si omul politic roman  Alexandru Averescu, preşedinte al Ligii Poporului, prim ministru, membru de onoare al Academiei Române din 1923.

A  participat la Războiul de independenţă (1877-1878), la cel de-al doilea război balcanic (1913) şi la războiul eliberare şi întregire naţională (1916-1919 cand a condus bătălia de la Mărăşti din 1916 ; (n. 9 martie 1859 in satul Babele din sudul Basarbiei, astăzi în Ucraina).

Maresalul Alexandru Averescu

A fost comandantul Armatei Române în timpul Primului Razboi Mondial, fiind deseori creditat pentru victoria României in acest război.

A fost de asemenea prim-ministru al României în trei cabinete separate (fiind și ministru interimar al afacerilor externe în perioada ianuarie-martie 1918).

Averescu a fost autorul a peste 12 opere despre chestiuni militare (inclusiv un volum de memorii de pe prima linie a frontului).

A fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul, cea mai inalta distinctie militara româna.

1944: S-a născut in  satul Suceveni, raionul Adâncata, regiunea Cernăuți, Bucovina, Vasile Suceveanu, matematician din Republica Moldova; ( d. 28 martie 2012) a fost un matematician din Republica Moldova, autor al mai multor lucrări științifice pe teme matematice.

A lucrat la Universitatea din Cernăuți (1969 – 1970), a fost doctorand la facultatea de mecanică și matematică a Universității Lomonosov din Moscova (1970 – 1973), inginer superior (1973-1976), colaborator științific (1976-1982), colaborator științific superior (1982-1986) la Institutul de Matematică a Academiei de Științe a Moldovei.

A obținut titlul științific de Doctor în științe fizico-matematice (1977), la Universitatea de Stat din Kuibîșev (Rusia), având drept conducători științifici ai tezei de doctorat pe prof. dr. habilitat V.I.Danilovskaia și pe dr. V.G.Ceban.

Începând din anul 1989, Vasile Suceveanu a fost conferențiar universitar la Institutul de Științe ale Educației din Chișinău. Din anul 1992 este șef de catedră la Institutul de științe ale educației.

Profesorul Vasile Suceveanu a fondat în anul 1993 revista periodică Foaie Matematică, al cărei redactor-șef a devenit. Este conducătorul Seminarului republican al profesorilor de matematică din Republica Moldova și membru al Societății de matematică din Republica Moldova.

Domeniul său de interes este Teoria numerelor și mecanica corpului solid.

A elaborat metode noi de soluționare ale unor ecuații. Este coautor la circa 200 de publicații științifice și didactice, inclusiv la 8 cărți, 10 broșuri și a сâtorva brevete de invenție.

1954: S-a născut Ioan Groşan, scriitor si publicist maramureşean, născut în comuna Satulung.

A absolvit, în 1978, Facultatea de Filologie a Universitatii „Babes-Bolyai“ din Cluj-Napoca.

A debutat in 1985, cu volumul de povestiri ”Caravana cinematografica“.

Reprezentant al generatiei ’80, a publicat “Trenul de noapte“ (1989), „Scoala ludica“ (teatru, 1990), ”Planeta mediocrilor“ (1991), ”Jurnal de bordel“ (1995).

Volumul sau de povestiri „Caravana cinematografica“ a fost publicat in traducere in Rusia, iar nuvela ”Trenul de noapte“, in Franta, Germania si Polonia.

A primit premiul pentru debut in proza al Uniunii Scriitorilor din Romania (1985) si premiul pentru proza al Uniunii Scriitorilor din Romania (1992).

Este membru al Uniunii Scriitorilor din Romania. in prezent, a fost editorialist la cotidianul “Ziua” si coloboreaza cu alte publicatii nationale.

1957: S-a născut Prisăcani, Regiunea Iași, actorul român Constantin Chiriac.

A absolvit Liceul „Costache Negruzzi” din Iași și mai apoi UNATC ca șef de promoție în 1980. A ales să ajungă la Sibiu după facultate gândindu-se că este ceva provizoriu, ca mai apoi să rămână în Sibiu. Are un doctorat în actorie cu tema poezia ca spectacol și o specializare în management cultural în Marea Britanie și în Statele Unite.

În 1993 a fondat Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu care se ține anual pe durata a 10 zile, cu peste 3300 de artiști invitați, din peste 70 de țări, peste 570 de evenimente, cu peste 70000 de spectatori pe zi, iar jumate dintre spectatori sunt din afara României, cu peste 600 de voluntari si alti 200 de membri in stafful organizațional. Din 2000 conduce în calitate de director general Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu. A primit Ordinul Național „Pentru Merit” în grad de Cavaler.

A primit înalta distincție de Cavaler al Ordinului Național al Legiunii de Onoare, din partea statului francez.

În 2019 Guvernul Japoniei i-a acordat ”Ordinul Soarelui Răsare” actorului Constantin Chiriac, director al Teatrului Național ”Radu Stanca” și președinte al Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, pentru contribuția adusă la promovarea culturii nipone în România.

1959: S-a născut cântareaţa română de muzică uşoară, Silvia Dumitrescu.

1963: A decedat fizicianul Augustin Maior, omul de stiinta roman care a adus importante contribuţii în fizica teoretică si este considerat creatorul telefoniei multiple.

A înfiinţat, la Sibiu, prima şcoală de telegrafie şi telefonie din Transilvania (1919); (n. 1882).

A conceput în anul 1907, prima instalaţie experimentală din lume de telefonie multiplă pe o linie reală, cu 5 căi, la o distanţă de 15 km,  înaintea brevetării sistemului de telefonie multiplă (1911) de către americanul C.O. Squier.

1987: A murit la Paris pictorul, sculptorul şi poetul Ioan (sau Ion) Mirea, stabilit la Paris din anul 1965  (n. 1 februarie 1912, Răsucenii de Jos județul Vlașca (interbelic)). NOTĂ: Unele surse  dau ca dată a morţii sale ziua de 30 octombrie 1987.

A urmat cursurile Universitatii de Medicina din Bucuresti, luand in paralel cursuri particulare de pictura. Deschide prima expozitie personala la Galeriile Mozart din Bucuresti in 1938, primita cu elogii de critica.

Dupa 1938 se ocupa in special de sculptura si grafica. In jurul anilor ’40, pentru o perioada se afla la studii in Italia.
In 1947, obtine prin concurs o bursa de studii la Paris, acordata de guvernul francez.

Nu a putut pleca in acel an si totul s-a prelungit pana in 1964. Ajuns la Paris se decide sa ramana definitiv.
Activitatea sa creatoare s-a regasit in 26 de expozitii personale sau de grup, atat in Romania cat mai ales in marile galerii ale lumii – Venetia, Paris, Amsterdam, Bayonne, Puerto del Cruz (Venezuela), Nairobi (Kenya), Wurzburg (Germania), precum si in colaborarile literare la publicatiile exilului.

 A publicat volumele „Dus cu morții” (poem). Editura Librăriei „Pavel Suru”, Bucuresti, 1939;

„Calea Pietrelor” (versuri, editie definitiva). Editura „Drum”, Tipografia „Artes Graficas Benzal”, Madrid, 1972.

Premii obținute

• Premiul pentru sculptură la Salonul Național de toamnă din Issoudun;
• Marele Premiu pentru sculptură și arhitectură al Salonului Internațional de Artă Contemporană de la Rouerque;
• Marele Premiu de sculptură simbolistă decernat de Salonul International de Artă „Les Maitres de Notre Temps”, s.a.

 2000: A murit la Iasi, Olga Necrasov, zoolog şi antropolog român de origine rusă  cu contribuţii în domenii ca serologie antropologică, anatomie umană şi comparată, biometrie, biostatică, craniologie şi bioantropologie; membru titular al Academiei Române ; (n. 1/14 septembrie 1910, Sankt Petersburg, Imperiul Rus).

În perioada 1964-1973 a fost director al Centrul de Cercetari Antropologice.

A fost membru asociat al Societății de Antropologie din Paris, membru de onoare al Institutului Regal de Antropologie al Marii Britanii și Irlandei, membru fondator al Asociației Internaționale de Biologie Umană, membru efectiv al Centrului Internațional de Studii Sarde, membru corespondent al Societății de Antropologie din Viena.

A fost titulara Premiului „Paul Broca”, Paris, 1980.

Studiile sale paleoantropologice și antropologice au avut ca obiect toate populațiile străvechi din aria de formare a poporului român, din epoca străveche și până în epoca contemporană.

2003:  Parcul „Ioanid” din Bucuresti si-a schimbat denumirea, devenind parcul „Ion Voicu”, în memoria celebrului violonist român, fost elev al lui George Enescu.

Bustul violonistului Ion Voicu (n.8 octombrie 1923 – 24 februarie 1997)

Cu aceasta ocazie, a fost dezvelit un bust al artistului, lucrare realizata de sculptorul Ion Irimescu.

2003: A murit la Bucureşti, scriitoarea Profira Sadoveanu, fiica scriitorului Mihail Sadoveanu (n. 21 mai 1906, Falticeni).

Era al treilea copil, din cei zece, al marelui nostru scriitor, Mihail Sadoveanu (foto). A fost botezata cu numele mamei lui Sadoveanu – Profira. Ea avea sa devina una din Doamnele scrisului romanesc. Pentru tatal sau, Profira nu a fost numai fiica, ci si secretar literar si editor, si arhivar, si corector, si traducatoare. 

A debutat publicistic în „Universul literar şi artistic” cu reportaje, folosind pseudonimul Valer Donea, şi editorial cu romanul Mormolocul (1933). A mai publicat un volum de interviuri (Domniile lor domnii şi doamnele, 1937/Stele şi luceferi, 1969), memorialistică, cărţi de evocare a tatălui său (Viaţa lui Mihail Sadoveanu, 1957/Ostrovul zimbrului, 1966; În umbra stejarului, 1955 ş.a.), poeme în proză (Ploi şi ninsori, 1940), poezie (Somnul Pietrei, 1971), cărţi de versuri pentru copii (Balaurul alb, 1955; Ochelarii bunicii, 1969) sau traduceri (Anton Pavlovici Cehov, Honoré de Balzac etc.).

A colaborat la scenariul filmului Frații Jderi (1974) impreuna cu scriitorul Constantin Mitru și regizorul Mircea Drăgan.

Alungată din casa rămasă de la tatăl său  în 1997, a murit într-o sărăcie de nedescris. A fost înmormântată în Cimitirul Străuleşti II din Bucureşti. 

 2006: A murit actorul român de etnie evreiască, Sandu Sticlaru; (n. 15 octombrie 1923, Roman).

Absolvent al Conservatorului de Arta Dramatica din Bucuresti, a sustinut o vie activitate pe scenele din provincie si din capitala, la radio si TV, relevandu-se ca interpret de planul doi, extrem de dotat pentru registrul de caracterizare realista, comico-dramatica.

Sandu Sticlaru a pasit pentru prima data pe scena in 1946 si si-a inceput cariera la Teatrul din Petrosani. Din 1953 pana la pensie a jucat la Teatrul Nottara.

Prima sa aparitie in cinema a avut loc in anul  1956, dupa care  fost distribuit in numeroase filme romanesti.

Sandu Sticlaru a interpretat pana in ultimele luni de viata teatru radiofonic pe postul national, el fiind „vocea” naratorului „Amintirilor din copilarie” ale lui Ion Creanga.

Personalitate de o vitalitate iesita din comun, la varsta de 80 de ani Sandu Sticlaru a inceput sa ia lectii de informatica, pentru a ramane la curent cu noile descoperiri ale tehnicii si a stapani eficient limbajul Internetului.

S-a stins din viaţă la 3 octombrie 2006, la Bucureşti.

2008: A murit (la Mannheim, în Germania) Aurel Stroe, compozitor, profesor, muzician, autor, publicist şi muzicolog român; (n.  5 mai 1932, București). A scris muzică cultă, contemporană, simfonică, vocal-simfonică, de cameră, corală), muzică electronică și muzică de scenă.

A studiat în particular pianul cu Maria Fotino și compoziția cu Marțian Negrea, după care a urmat cursurile Conservatorului din București.

A fost asistent (1962-68), lector (1968-73), conferențiar (1973-85) și profesor (din 1993) la Universitatea Națională de Muzică București și a predat orchestrație și compoziție

De asemenea a  predat  la Școala normală a Universității din Strasbourg (1972) si a fost  profesor asociat la University of Illinois (S.U.A.) între 1985-1986, și a susținut cursuri de vară la Piatra Neamț (1982), Darmstadt (Germania) în 1986, 1988, 1990, 1994 și la Bușteni în 1992. A susținut conferințe, prelegeri, referate, comunicări științifice în țară și peste hotare (Franța, Austria, Germania), emisiuni de radio și televiziune.

A publicat studii, eseuri, articole, interviuri în: Muzica, Secolul XX, Contemporanul, România literară, Tribuna (Cluj), Actualitatea muzicală etc.

A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural Clasa a IV-a (1969), cu premiul Academiei Române în 1974 si a primit ordinul Chevalier des Arts et des Lettres al Republicii Franceze (1991).

In 1998 a primit  Marele Premiu al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, iar în 2002 a devenit laureat al premiului Herder (Viena).

 2012: A murit la Bucureşti, Constantin Ţoiu, prozator, eseist, publicist şi traducător (n. 19 iulie 1923 in Urziceni, judetul Ialomita). Unele surse consemneaza moartea sa la 4 octombrie 2012.

In 1942 s-a înscris la Facultatea de litere si filosofie din Bucuresti, pe care o termina in vara lui 1946, cu o licenta „Magna cum laude”.

A lucrat ca redactor la Editura de Stat pentru Literatură și Artă, precum și la revistele Luceafărul, Gazeta literară, România literară și la Radioteleviziunea Română.

Între anii 1981-1990 a fost secretar al Asociației Scriitorilor din București și vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din România. A debutat în presa culturală, în 1958, la „Gazeta literară”, iar editorial, în 1965, cu romanul Moartea în pădure.

Opera sa, de valoare excepțională, cuprinde: Moartea în pădure (roman); Duminica muților (nuvele); Galeria cu viță sălbatică (roman), (reeditări în 1979, 1984, 1999, 2011; în franceză, L’exclu, publicat de Editura Nagel; în maghiară, Vadszölölugas, Editura Europa Könyvkiado, Budapesta, 1980; romanul a mai fost tradus în limbile engleză, germană și polonă); Însoțitorul (roman), (reeditări în 1989, 2004); Obligado (roman), (reeditare în 1997); Căderea în lume (roman), (reeditare în 1994); Barbarius (roman); Istorisirile Signorei Sisi (roman), Destinul cuvintelor (publicistică); Alte pretexte (eseuri); Caftane și cafteli. Prepeleac doi, trei; Morbus diaboli; Răvașe din Kamceatka. Prepeleac cinci; Memorii din când în când, vol. I-II; Trompete după-amiaza; Memorii din când în când, vol. I, II, III; Memorii întârziate; Memorii vol. V: Vederi din Prepeleac.

La 23 mai 1995, Consiliul Local Urziceni i-a decernat titlul de „Cetăţean de onoare al municipiului Urziceni”. A fost distins cu premii literare importante, acordate de Uniunea Scriitorilor din România și de Academia Română.

Faima cea mai mare i-a adus-o romanul Galeria cu viță sălbatică, roman simbolic, apropiat de poetica realismului magic din romanul latino-american.

CALENDAR CREŞTIN ORTODOX

Sfantul Dionisie Areopagitul

Sfantul Dionisie Areopagitul s-a nascut in Atena. Dupa ce a finalizat studiile de filosofie din Atena, a mers in Egipt pentru a si le desavarsi.

Pe cand se afla aici, Mantuitorul era rastignit pe Cruce la Ierusalim.

Observand intunecarea cerului petrecuta la moartea lui Hristos, a rostit profetic cuvintele: “Sau Dumnezeu patimeste sau lumea aceasta vazuta se sfarseste”.

Dionisie revine in Atena si se bucura de intalnirea cu Pavel in Areopag. Va pune in inima cuvintele pe care le va rosti Pavel si astfel, in anul 51 se va converti la crestinism. Mai tarziu, va fi hirotonit episcop in Atena.

Calatoreste cu Pavel si ii cunoaste pe ceilalalti Apostoli ai lui Hristos. Ajunge la Ierusalim ca sa o cunoasca pe Maica Domnului. Va fi de fata la inmormantarea Feciorei Maria.

Dupa ce a randuit alt episcop pentru Atena, s-a dus la Roma. De aici va pleca in Galia, l-a indemnul Sfantului Clement, episcopul Romei. Zideste o biserica in cetatea Parisului si converteste multi pagani la crestinism.

A fost decapitat in vremea imparatului Domitian (81-96).

Sfantul Dionisie Areopagitul este primul autor patristic care ne-a lasat o ierarhizare a cetelor ingeresti.

În prima treaptă, care este cea mai înaltă, sunt: Tronurile, Heruvimii si Serafimii.

A doua treaptă cuprinde: Stapaniile, Domniile şi Puterile, iar in treapta a treia întâlnim: Începătoriile, Arhanghelii si Îngerii.

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/10/03/134345/

Bibliografie (surse) :