CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940, ultimul act al mutilării teritoriale a României din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial

 

80 de ani de la Dictatul de la Viena - Ziar Gazeta de Cluj

Cum a fost cedat Cadrilaterul 

Pe 7 septembrie 1940, România ceda, prin tratatul de la Craiova, Dobrogea de Sud către Bulgaria. Era a treia cedare făcută într-un singur an, după ce pierduserăm Basarabia, Bucovina de Nord, Herța și Ardealul de Nord fără niciun foc de armă.

Declanşarea celui de-al doilea război mondial la 1 sept. 1939, a dat prilejul regelui Carol al II-lea să facă unele declaraţii menite să liniştească temerile întemeiate ale poporului român privind o eventuală agresiune externă care ar fi dus  la amputarea teritoriului ţării.

Rupt de realitate, înconjurat de o camarilă linguşitoare, bazându-se în mod fanatic pe garanţiile aliaţilor tradiţionali, Franţa şi Anglia, minimalizând forţa teribilă a Germaniei hitleriste, regele a petrecut noaptea Anului Nou 1940 în mijlocul armatei, într-o cazarmă, la Chişinău, declarând cu emfază, în toastul de la miezul nopţii, că “nu va ceda fără luptă nici o palmă din teritoriul ţării, întrucât armata este bine înzestrată, are un moral ridicat şi dispusă să facă cele mai mari jertfe”.

Aceeaşi declaraţie sforăitoare a făcut-o Carol al II-lea două luni mai târziu, când a vizitat linia defensivă de-a lungul frontierei cu Ungaria, formată din şanţuri şi cazemate, unde staţionau câteva divizii cu ostaşi cu degetul pe trăgaciul armei. Iar a folosit ca termen “palma de pământ”…

Dar în faţa ultimatumului din 28 iunie 1940 dat de imperialismul sovietic, România a cedat fără luptă Basarabia şi Bucovina de Nord, armata regală română fiind umilită şi batjocorită pe tot timpul retragerii ei până la Prut.

Scenariul s-a repetat două luni mai târziu, când la 30 aug. 1940 revizionismul maghiar a avut câştig de cauză, ocupând o mare parte din Ardeal.

Abdicarea lui Carol al II-lea la 6 septembrie a dat prilejul noului conducător al ţării, Ion Antonescu, să incrimineze pe fostul suveran pentru prăbuşirea graniţelor tării şi, implicit, dispariţia de pe hartă a României Mari, asigurând populaţia ţării că pe viitor el nu va tolera “pierderea nici a unei brazde de pământ românesc”.

O declaraţie fără acoperire: o zi mai târziu, la 7 septembrie România suferea al treilea rapt, pierderea Cadrilaterului (Dobrogea de Sud), în favoarea Bulgariei.

Respectând adevărul istoric, cele trei acte ale tragediei noastre naţionale din 1940 au fost generate de mai mulţi factori, printre care:

– politica nefastă dusă de cel care a fost ministru de Externe, Nicolae Titulescu;

– utopicele garanţii franco-engleze, de care am amintit;

– respingerea (în 1939) a garanţiilor germane privind securizarea frontierelor în schimbul asigurării neutralităţii României;

– lipsa aproape totală de armament greu şi de tehnică modernă de luptă .

Deci în numai două luni imensa jertfă de sânge pentru realizarea visului de reîntregire a ţării a fost zădărnicită.

Sacrificiul celor peste 300.000 de morţi din primul război mondial, precum şi al zecilor de mii de invalizi, de orfani, de văduve, era acum şters şi anulat. Suferinţele fuseseră suportabile prin faptul că datorită lor se înfăptuise România Mare.

Însă încă o dată în istoria ei, ţara noastră cădea pradă lăcomiei vecinilor ei apropiaţi sau mai depărtaţi.

Dar nici aşa agresorii nu erau satisfăcuţi: Uniunea Sovietică avea regrete că nu a pretins “măcar” întreaga Bucovină, dacă nu şi Moldova până la Siret şi Delta Dunării, de unde neîncetatele incidente de frontieră menite să susţină cererile ei viitoare;

Ungaria, de asemenea, dorea întreaga Transilvanie şi Banatul, iar Bulgaria, care dintotdeauna râvnise la Dobrogea, nu făcuse nici un secret din dorinţa de a-şi întinde graniţa de nord până la Tulcea!

(De aici şi caracterizarea pretenţiilor ei în sept. 1940 ca “moderate” întrucât se limitau numai la Cadrilater!)

La 15 iulie 1940 Adolf Hitler îi scria lui Carol al II-lea o scrisoare de ameninţare în sprijinul pretenţiilor teritoriale ungare şi bulgare, vorbind clar de nimicirea României în caz de rezistenţă, când presiunile deveniseră insuportabile.

Citez, din scrisoare, câteva fragmente edificatoare:

“Nu sunt decât două posibilităţi pentru a rezolva problema care îngrijorează pe Majestate Voastră şi întreaga Românie:

1) O cale tactică, o încercare adică, printr-o abilă adaptare la situaţia actuală, de a se salva ceea ce poate fi salvat;

2) Calea unei decizii de principiu, căutarea unei soluţii definitive, care comportă unele sacrificii.

În ce priveşte prima cale, Sire, nu pot exprima nici o opinie. Eu însumi am fost, întreaga mea viaţă, omul deciziilor de principiu, şi nu aştept decât succese decisive. Orice încercări pentru a domina pericolele care ameninţă Ţara Dvs. prin manevre tactice, oricare ar putea fi acestea, trebuie să eşueze şi vor eşua. Sfârşitul ar fi mai devreme sau mai târziu – poate chiar foarte curând – distrugerea României. După mine, a doua cale rămâne singura posibilă: o înţelegere loială cu Ungaria şi Bulgaria.

Favorizată de o şansă excepţională, România a dobândit după războiul mondial teritorii pe care ea nu e capabilă de a le păstra printr-o politică de forţă (n. n.: !!!).

Germania nu are nici în Ungaria, nici în România sau Bulgaria, interese teritoriale. (sic!) Ea are legături de prietenie, printre care prietenia cu Ungaria şi Bulgaria datează de multă vreme şi a fost cultivată cu grijă. (s. n.)”

Nu mai este cazul să fac comentarii, cele expuse de Hitler sunt cât se poate de clare, fără echivoc, fără interpretare.

Despre împrejurările răpirii Cadrilaterului din păcate nu există un studiu amplu, aşa cum există despre cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţei, precum şi a Ardealului. Poate un istoric reputat va remedia această lacună printr-un volum masiv de comentarii bazat pe documente.

Dintre toate teritoriile pierdute din acest teribil an 1940, CADRILATERUL a intrat primul în componenta României Mari, încă din 1913, în urma Păcii de la Bucureşti, având astfel parte şi de cea mai lungă viaţă românească interbelică: 27 de ani.

O hartă din sec. XIV -lea al acestui colţ de lume, datorită lui P. P. Panaitescu ne arată Dobrogea, inclusiv Cadrilaterul, ca fiind parte din Ţara Românească a lui Mircea cel Bătrân.

Prin redobândirea lui în 1913 s-a creat un loc de refugiu pentru românii macedoneni, persecutaţi în mai toată Peninsula Balcanică, atunci, ca şi acum.

Cele două judeţe care formau Cadrilaterul aveau o suprafaţă de 4500 kmp (CALIACRA) şi respectiv 3.226 kmp (DUROSTORUL).

În Enciclopedia României din anul 1938, vol. II, se observă lesne că marea majoritate a denumirilor localităţilor (233 în Caliacra şi tot atâtea în Durostor) erau în majoritate turceşti (puţine româneşti, iar bulgare aproape inexistente); de ex.: Ghiurghenicic, Mesim-Mahle, Sugiuc, Atmangea etc. Etniile cele mai numeroase erau turce şi macedo-române, urmate de bulgarii care acționau însă prin acţiunile teroriste ale comitagiilor.

Tratatul de pace de la Neuilly sur Seine a fost semnat la data de 27 noiembrie 1919 între Puterile Aliate, învingătoare în Primul Război Mondial, inclusiv România, și Bulgaria, țară învinsă.

Frontiera cu Regatul sârbilor, croaților și slovenilor urma traseul frontierei din 1913 dintre Bulgaria și Serbia, cu excepția a 4 teritorii atribuite Statului sârbo-croato-sloven.

Frontiera cu Grecia și frontiera cu Turcia (la momentul respectiv teritoriul Turciei europene de azi nu fusese atribuit nici unui stat), era trasată astfel încât Bulgaria pierdea accesul la Marea Egee, recunoscut în anul 1913.

În privinţa României s-a restabilit frontiera româno-bulgară hotărâtă în Tratatul de pace de la București din 10 august 1913 (Cadrilaterul, precum și părţi din Dobrogea de Nord reintră în componenţa României).

Tratatul cuprindea şi o serie de dispoziții referitoare la limitarea forțelor armate ale Bulgariei.

Pentru Bulgaria, care era în război începând din 1912, dispozițiile tratatului au fost considerate deosebit de severe, astfel că tratatul a fost considerat o catastrofă națională.

Teritoriul Bulgariei era aproape același ca și la începutul războaielor balcanice, iar pierderile umane fuseseră deosebit de ridicate. Bulgaria, ca și celelalte state învinse în primul război mondial, a urmărit să revizuiască Tratatul de la Neuilly, apropiindu-se de Germania și Italia în perioada interbelică.

În anul 1940, în contextul prăbușirii frontierelor României, Bulgaria a obținut prin Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940, Cadrilaterul.

Conferinţa de la Craiova pentru cedarea Cadrilaterului a fost, în final, un dictat.

Din delegaţia mică care a purtat “tratative” cu partea bulgară, făcea parte şi primarul Constanţei, Horia P. Grigorescu, deputat, ministru subsecretar de sta şi ministru plenipotenţiar al României în Cehoslovacia (până la acapararea Ministerului Afacerilor Externe de către Ana Pauker, când demisionează şi se refugiază în Franţa, unde îi apare în editură “Mioriţa” din Paris, în 1991, un mic articol în care relatează simulacrul de tratat).

Prim delegat la această întâlnire de la Craiova a fost Al. Creţeanu care, împreună cu alţi numeroşi membri ai delegaţiei române, a fost primit de fostul ministru de Externe, M. Manoilescu, care însă nu le-a dat nici o instrucţiune specială (!?), vorbindu-le de cedarea Cadrilaterului ca de o obligaţie impusă, căreia nu trebuiau să se opună.

Totul fusese decis la Berchtesgaden de Hitler în urma vizitei prim-ministrului bulgar, iar România căzută, ca toate ţările din sud-estul Europei, în sfera de influenţă germană, trebuia să se conforme deciziilor dictatorului Reich-lui!

Din delegaţie mai făceau parte gen. Potopeanu, Henri-Georges Meitani, Eugen Cristescu de la Ministerul de Interne, fostul ministru plenipotenţiar Elefterescu, iar experţii tehnici ai Ministerului de Finanţe erau Mircea Vulcărescu, M. Nicolescu şi G. Carafil.

Dar la Craiova se alăturaseră delegaţiei române şi Vasile Covată din Bazargic, Tascu Purcărea din Silistra şi alţi câţiva români-macedoneni îngrijoraţi de viitorul soartei lor.

Delegaţia bulgară avea ca prim delegat pe fostul Ministru de la Bucureşti şi Roma, S. Pimenov, iar al doilea delegat era juristconsultul Papazoff. Amândoi delegaţii înţelegeau şi vorbeau româneşte, dar evident că toate convorbirile şi tratativele s-au dus în limba franceză, delegaţia bulgară fiind foarte optimistă, sigură că totul era doar o formalitate pentru i se “restitui” “Zlatna Dobrugea”.

După prezentarea scrisorilor de acreditare şi citirea actelor introductive preliminare, s-a propus delegaţiei bulgare un aranjament teritorial care ar fi fost de natură să asigure liniştea, cruţând sentimentele şi demnitatea fiecăreia dintre popoarele vecine.

Astfel, s-a propus ca SILISTRA, cetate cu trecut istoric aparţinând Ţării Româneşti încă din sec. al XIV -lea, să rămână României.

De asemenea şi portul CAVARNA şi BALCICUL, din care românii făcuseră o staţiune de prim ordin, să rămână tot României. Atât!

Deci pretenţii mai multe decât minime! În schimb, toată Zlatna Dobrugea revenea Bulgariei, şi în felul acesta se punea capăt pentru totdeauna litigiului care frământa opinia publică din cele două ţări vecine.

Primul delegat bulgar, S. Pimenov, a răspuns însă că înţelege punctul de vedere românesc, dar că el nu se poate abate cu nimic de la cele hotărâte definitiv la Berchtesgaden.

Deci dictat în toată puterea cuvântului.

La poarta Palatului Administrativ din Craiova, unde se ţineau şedinţele, aşteptau cu groază rezultatele tratativelor româno-bulgare dobrogenii macedoneni, în număr de câteva sute.

S-a reuşit ca schimbul de populaţie şi toate cele legate de o problemă atât de spinoasă să se concretizeze prin texte care, interpretate cu bună credinţă, puteau aduce oarecari îndulciri la brutalitatea ruperii oamenilor de la vatra şi glia lor.

În ziua de 7 septembrie, când urmau să se termine “lucrările”, ezitările justificate ale delegaţie române de a semna au fost spulberate de ordinul telefonic al noului conducător al statului, gen. I. Antonescu, care a dat ordin să se iscălească “Tratatul”, lucru ce s-a făcut imediat.

Al. Creţeanu a înmânat scrisorile primului ministru bulgar.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este Tratatul-de-la-Craiova-Procesul-verbal.jpg

Tratatul de la Craiova- Procesul verbal

În anul 1941, în alianță cu Germania, Bulgaria a ocupat teritoriile anexate de către Regatul Sârbo-Croato-Sloven (devenit în 1929 Iugoslavia), Tracia Occidentală și Insula Tasos din Marea Egee.

După al Doilea Război Mondial, ieșirea la Marea Egee a fost din nou pierdută, iar “regiunile occidentale” au intrat în componența Iugoslaviei, ca urmare a unui acord bilateral încheiat în anul 1947.

Singurul câștig teritorial recunoscut prin Tratatele de pace de la Paris încheiate cu statele învinse în al Doilea Război Mondial a fost menținerea Cadrilaterului în cadrul statului bulgar (articolul 1 al Tratatelor de Pace cu Bulgaria și România).

Astfel, Bulgaria, tară fostă aliată a Germaniei naziste, a ieșit din al Doilea Razboi Mondial  cu teritoriul mărit. Pe seama României.

Emilian Georgescu

Refugiati din Cadrilater

 Foto: Refugiați din Cadrilater

 

Răpirea Cadrilaterului

La 7 sept. 1940, sub presiune externă a fost semnat la Craiova Tratatul de frontieră româno-bulgar prin care cele două judeţe din Cadrilater (Caliacra şi Durostor) erau cedate Bulgariei.

Duşmanii ţării noastre aleseseră momentul. La frontiera româno-ungară maghiarii concentraseră 23 de divizii (din cele 24 existente în Ungaria) faţă de 8 – 10 divizii ale armatei române. La frontiera sovieto-română, ruşii făceau manevre şi demonstraţii militare ameninţătoare, după ce în urma Ultimatumului dat țării noastre în data de 26 iunie 1940, URSS cotropise Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei, cu o suprafaţă totală de peste 50.000 de kilometri pătraţi şi cu aproximativ patru milioane de locuitori.

Anterior desfăşurării tratativelor de la Craiova, la Viena, României i se impusese de către Gewrmania și Italia în data de 30 august 1940, Diktatul care îi smulgea pentru a fi anexat de Ungaria, un teritoriu cu o suprafaţă de 43.492 km2 și o populaţie de 2.609 000 locuitori, în majoritate români.

Pe baza Tratatului încheiat cu Bulgaria la Craiova, s-a procedat şi la un schimb de populaţie: bulgarii din Dobrogea au fost transferaţi în Bulgaria, iar macedo-românii de aici au ocupat satele depopulate prin plecarea bulgarilor.

Armata bulgara intra in Cadrilater | Istorie pe scurt

FOTO: istoriepescurt.ro – Armata bulgară intra in Cadrilater

Istoricii bulgari si români au în majoritatea lor până în ziua de azi opinii diferite în ceea ce priveste Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940, prin care sudul Dobrogei („Cadrilaterul”) a intrat în componenta Bulgariei. A fost vorba de o „Corectare a unei nedreptati” prin mijloace diplomatice, consideră bulgarii, si un act de „mutilare a țării” sub presiunea și amenințarea forțelor Axei fasciste , spun istoricii români.

07/09/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

ZIUA DE 7 SEPTEMBRIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Ziua de 7 septembrie în  istoria noastră

1485 : Este atestată documentar pentru prima dată localitatea argeșană  Mioveni. Se pare că denumirea sa vine de la cneazul local, Mihu (Mihov în slavonă), Mihoveni (Mioveni), și face referire directă la locuitorii acestei zone.

Apartamente Mioveni| Apartamente de vânzare din Mioveni Cumpără direct de  la proprietar

Principalele repere arheologice ale orașului Mioveni coboară spre începuturile istoriei, fapt atestat de uneltele din piatră șlefuită descoperite în zonă, precum și de ceramica din epoca bronzului, însă prima atestare documentară a fost, așa cum ne arată izvoarele istorice, în 7 septembrie 1485.

1619: A murit la Cașovia (azi Košice în Slovacia), iezuitul transilvănean Ștefan Pongrácz (n.cca. 1583, Vințu de Jos, Principatul Transilvaniei).

Saint István Pongrácz (1584-1618) - Find A Grave Memorial

A fost unul dintre cei trei martiri iezuiți (deci catolici) transilvăneni uciși la Cașovia, în contextul disputelor confesionale din secolul al XVII-lea, din timpul Războiului de Treizeci de Ani. A fost canonizat în 2 iulie 1995 de papa Ioan Paul al II-lea. Este sărbătorit pe 7 septembrie, ziua martiriului său.

 1739: S-a încheiat  Tratatul de pace de la Belgrad, dintre Austria și Imperiul Otoman, care punea capăt războiului ruso-austro-otoman (1736-1739). Imperiul Habsburgic a fost obligat să restituie Oltenia Țării Românești, căreia îi fusese răpită  la 21 iulie 1718, prin tratatul de la Passarowitz (azi Pozarevac, în Serbia).

Imagini pentru Oltenia ocupata de austria photos map

La acordul posesorului de drept al acestui teritoriu – Prncipatul Muntenia – nu s-a gândit atunci nimeni.
Austriecii au intrat atunci imediat cu trupele in Oltenia, numind-o „Kleine Walahei”, adica Valahia Mica, iar graniţa de vest a Tarii Romanești s-a mutat pentru două decenii pe Olt.

Cele mai importante prevederi ale acestei Paci care ne privesc, se refereau la trecera Banatului Timişoarei și a vestului Ţării Româneşti (zona dintre Olt și Cazanele Dunării), sub stăpânire austriacă.

Sa  notăm că din punct de vedere juridic, conform tratatelor semnate anterior, Imperiul Otoman nu avea dreptul să cedeze teritorii precum Oltenia (1718), Bucovina (1775) sau Moldova dintre Prut și Nistru (1812, de atunci încoace denumită Basarabia), deoarece aceste provincii nu aparţineau Turciei, ele fiind parte integrantă a teritoriului  principatelor creștine, Țara Românească și Moldova.

Până în 1739, regiunea a purtat numele de „Kleine Walachiei” (Valahia Mică, spre a o deosebi de Valahia Mare care era Țara Românească, Muntenia) sau „Walachia Cisalutana”. ”Cis”, în latină înseamnă ”de această parte”, ”dincoace” în timp ce Alutus este denumirea dată de romani Oltului. De aici şi numele de Oltenia care s-a încetăţenit pentru acest teitoriu.

1811: S-a născut  la Krauchenwies în actuala Germanie, prinţul Karl Anton Joachim Zephyrin Friedrich de Hohenzollern-Sigmaringen, tatăl viitorului rege Carol I al României.

Foto: Prinţul Karl Anton Joachim Zephyrin Friedrich de Hohenzollern-Sigmaringen, decedat la vîrsta de 74 de ani (2 iunie 1885).

A fost șef al casei de Hohenzollern-Sigmaringen, prim-ministru al Prusiei în perioada 6 noiembrie 1858 – 12 martie 1862 și tată al primului rege al României, Carol I.

Era fiul prințului Karl de Hohenzollern-Sigmaringen și al Mariei-Antoinette Murat, nepoată de frate a lui maresalul francez Joachim Murat.

A studiat dreptul la Geneva, Universitatea din Tubingen și Berlin. A jucat un rol covârșitor în întreaga carieră politică a viitorului rege Carol I al României. El i-a fost îndrumător fiului său chiar de la începutul domniei. L-a sfătuit pe Carol cum să gestioneze interesele marilor puteri ca Germania, Rusia, Imperiul otoman, Anglia. Parlamentul României l-a onorat pe Karl Anton cu titlul de cetățean onorific al României, în ianuarie 1867.

Prințul Karl Anton a fost căsătorit cu prințesa Josephine Friederike Luise de Baden (1813 – 1900), fiică a lui Karl, Mare Duce de Baden. Împreună au avut  mai mulți copii :

    – Leopold (1835 – 1905), străbunic al Regelui Mihai I al României;
    – Stephanie (1837 – 1859) – căsătorită cu regele Petru al V-lea al Portugaliei;
    – Carol (1839 – 1914), viitor rege al României;
    – Anton (1841 – 1866), mort pe cîmpul de luptă, în Bătălia de la Königgrätz, în cursul războiului pruso-austriac;
    – Friedrich (1843 – 1904);
    – Maria Luise (1845 – 1912) – căsătorită cu Prințul Filip de Belgia.

1816: S-a născut omul politic român Lascăr Rosetti ; (d. 28 aprilie 1884).

Imagini pentru Lascăr Rosetti photos

Revoluționar pașoptist moldovean, a participat la Marea Adunare Națională de la Blaj din 3/15 mai 1848, a românilor transilvăneni. În anul 1859 a participat activ la alegerea colonelului Alexandru Ioan Cuza în funcţia de domnitor al Moldovei.

A fost ulterior ministru, în guvernul lui Vasile Sturdza de la Iași.

1831: A decedat la Sibiu farmacistul și botanistul sas Petrus Sigerus; (n. 3 iulie 1759, Brașov ).

Este considerat întemeietorul botanicii farmaceutice din Transilvania.

Din 1783 a studiat farmacologia la Universitatea din Viena. Dupa cinci ani de studii, si-a dat examenul de magistru in farmacologie la Pesta sub indrumarea profesorilor Joseph Winterl si Paul Kitaibel.

Petrus Sigerus, botanist din Transilvania • Buna Ziua Iasi • BZI.ro

Intors la Sibiu, a fost angajat ca farmacist-sef la farmacia doamnei Theiss, iar ulterior, cu ajutor financiar din partea unchiului sau Georg Draudt, a cumparat o farmacie la Sibiu pe care a numit-o „Zum Löwen”.

Fiind interesat in principal de plantele medicinale, a publicat incepând cu 1791 in revista „Siebenbürgische Quartalschrift”, prima revista stiintifica din Transilvania, un inventar al planetelor medicinale salbatice din Transilvania, clasificate dupa sistemul lui Carl von Linné. Pe langa numele latin, erau mentionate si numele populare in germana, saseasca, maghiara si română.

In 1808 a fost îndemnat de catre medicul-sef dr. Franz Nyulás, membru al dietei de la Cluj sa publice un Herbarium vivum pentru farmacisti, care urma sa fie platit prin abonament, iar in 1810 a publicat un exemplar cu 100 de reproduceri.

Cinci exemplare mostre ale Herbarium vivum s-au pastrat. Colectia totala a florei transilvanene, cuprinzand 1.600 de genuri din 451 de specii cuprinde 26 de volume. Lucrarea a fost donata dupa moartea lui Petrus Sigerus de catre fiul acestuia Karl Andreas liceului evanghelic sibian, apoi trecand in 1925 in proprietatea „Muzeului de stiinte naturale” din Sibiu.

In 1817, cand s-a infiintat, prin decret imperial, o scoala de economie forestiera la Sibiu, Sigerus a fost numit profesor de botanica.

Sigerus a fost totodata interesat si de meteorologie, lui datorindu-se primele masuratori meteorologice din Sibiu. A alcatuit si o colectie mineralogica, care a intrat in posesia „Asociatiei transilvanene de stiinte naturale”.

1844 : S-a născut la Paris, arhitectul și restauratorul francez André Lecomte du Noüy; d.11 noiembrie 1914, Curtea de Argeș.

1844-1914 André Lecomte Du Noüy - Fotografie De Nadar

A fost membru corespondent străin al Academiei Române. Discipol al lui Eugène Viollet-le-Duc, el a fost chemat de Regele Carol I al României să restaureze o serie de monumente din România.

A alcătuit planurile de restaurare a unor monumente românești: bisericile Trei IerarhiSf. Nicolae Domnesc din Iași, biserica Sf. Dumitru din Craiova și cea mai importantă, Mănăstirea Curtea de Argeș.

Arhitectul francez a condus în România restaurarea a cinci monumente importante: Curtea de Argeş între 1875-1880, bisericile Trei Ierarhi în 1882 şi Sfântul Nicolae în 1888 la Iaşi, Sfântul Dimitrie în 1889 la Craiova și biserica Mitropoliei din Târgovişte în 1890.

Însă, de departe, cea mai cunoscută realizare a sa este necropola regală. Acest monument, reprezentativ pentru arta medievală românească, a devenit un simbol al Ţărilor Române, constituind chiar modelul pavilionului provinciilor danubiene la Expoziţia Universală din Paris, în 1900.

1850: S-a născut la Roman, în Principatul Moldova, Constantin I. Istrati, chimist şi medic, unul dintre fondatorii şcolii româneşti de chimie; (m. 7 ianuarie 1918, Paris).

A organizat învăţământul de chimie organică la Universitatea din Bucureşti si a înfiinţat Societatea Română de Ştiinţe (1890) şi Asociaţia Română pentru Înaintarea şi Răspândirea Ştiinţelor (1902).

Constantin Istrati

A fost ministru în mai multe guverne ale României, membru titular (1899) şi preşedinte al Academiei Române în perioada 1913 – 1916. Constantin I. Istrati a luat doctoratul în medicină la Bucureşti în 1877, devenind colaboratorul lui Carol Davilla, iar in 1885 a obţinut şi doctoratul în chimie, la Paris. În 1883  a fost numit profesor de fizică la Şcoala de Poduri şi Şosele din Bucureşti.

A făcut cercetări asupra bogăţiilor naturale ale României (sare, petrol, chihlimbar, ozocherită, etc.

Studiind derivaţii halogenaţi ai benzenului, a descoperit o nouă clasă de coloranţi, pe care i-a numit franceine. Pentru această invenţie i s-a acordat Medalia de aur la Expoziţia Internaţională de la Paris, în 1889.

C. I. Istrati a fost şi un colecţionar împătimit de documente istorice. Documentele vechi adunate cu migală de doctorul Constantin I. Istrati sunt reunite în prezent în Colecţia Dr. Constantin I. Istrati, păstrată de Direcţia Judeţeană Mehedinţi a Arhivelor Naţionale.

Documentele se referă la diferite regiuni şi zone ale ţării, însă cele mai multe privesc Moldova istorică şi Basarabia, deosebit de importante fiind actele de cancelarie emise în vremea lui Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Bogdaa al III-lea cel Chior, Petru Rareş, Despot Vodă, Petru Şchiopul, Ieremia Movilă, Simion Movilă, Constantin Movilă, Ştefan al II-lea Tomşa şi a altor domni moldoveni, sau cele privind evenimente fundamentale privind istoria ţării, cum ar fi Revoluţia de la 1848, pregătirea şi înfăptuirea Unirii de la 1859 şi altele.

Există în colecţie şi o serie de documente privitoare la personalităţi şi familii, precum Asachi, Donici, C. I. Istrati, Paladi, Rosetti, Bibescu, Densuşianu etc.

1867: A murit arhiepiscopul Alexandru Şterca-Şuluţiu, primul mitropolit greco-catolic („unit”) din Transilvania (din 1853/1855); (n. 1794).

ALEXANDRU STERCA-SULUTIU, | Episcopia Greco Catolica - Oradea

1870: A fost inaugurată pe linia de cale ferată Oradea-Cluj- Braşov, gara din Cluj, construită între 1867-1873 de firma engleză Warring, conform planurilor lui Karl von Gegg, devenit celebru în epocă datorită faptului că a fost autorul unui proiect considerat imposibil: calea ferată care traversează Munţii Semmering din Austria.

vlcsnap-2021-01-15-15h46m27s278.png

1879: Misiunea specială a lui D. A. Sturdza la Berlin, prilej cu care a fost parafată Convenţia româno-germană de răscumpărare a căii ferate Roman-Bucureşti-Vârciorova. Pentru a intra în vigoare, Convenţia respectivă  trebuia să fie ratificată de către adunările legiuitoare din România (7/19.09-24.09/6.10).

În 1876 avuseseră loc discuţii oficiale privind răscumpărarea, fie ea şi parţială, astfel încât să se facă faţă celor mai urgente plăţi restante. În cele din urmă, se acceptă soluţia parţială.

După intrarea României în Războiul pentru Independenţă, cancelarul Bismarck atrage atenţia în dese rânduri guvernului asupra problemelor financiare legate de căile ferate, avertizând că poziţia Germaniei va depinde de felul cum România va gestiona această problemă. În 1878 încep din nou negocieri pentru răscumpărarea reţelei feroviare şi au loc întrevederi oficiale între D.A.Sturdza ministrul de finanţe şi cancelarul Bismarck, în cursul anului 1879. Acesta din urmă era de acord cu răscumpărarea căilor ferate de la Societatea acţionarilor, dar în condiţii favorabile pentru partea germană.

Hotărât să pună capăt numeroaselor neînţelegeri privind concesiunea Strousberg/Societatea acţionarilor, cancelarul german leagă recunoaşterea independenţei României de rezolvarea problemei căilor ferate. În aceste condiţii, Sturdza realizează o convenţie cu societatea, în septembrie 1879 prin care obligaţiunile emise de statul român, cu o dobândă de 6%, erau garantate prin ipotecarea reţelei feroviare. Proiectul este larg dezbătut în Parlamentul de la Bucureşti, dar în ciuda opoziţiei conservatoare, care se folosea de orice pretext pentru a răsturna guvernul liberal, convenţia este adoptată. În februarie 1880, la numai câteva zile de la proclamarea convenţiei, Germania, Franţa şi Anglia recunoşteau independenţa României.

Anul 188o a fost cel mai important din istoria căilor ferate române, căci de atunci oamenii de stat din România  şi-au dat seama de importanţa administrării de către stat a principalelor mijloace de comunicaţie a ţării, după cum remarca istoricul A.D.Xenopol. Pe 11 aprilie 1880 se formează „Direcţiunea princiară a căilor ferate române” (CFR), iar toate căile ferate încep să fie răscumpărate şi să intre în administrarea statului, renunţându-se definitiv la concesionările care au creat atât timp puternice scandaluri politico-financiare şi au prejudiciat guvernul român.

Dimitrie A. Sturza

Foto: Dimitrie A. Sturdza (numele complet Dimitrie Alexandru Sturdza-Miclăușanu, n. 10 martie 1833, Miclăușeni, județul Iași – d. 8 octombrie 1914, București) a fost un academician, om politic român și de 4 ori prim-ministru al României între anii 1895 – 1909. A fost, de asemenea, președintele Academiei Române, între anii 1882 și 1884.

1880: A decedat la Wiesbaden  în Germania, politicianul român Manolache Costache Epureanu, (n. 22 august 1820, la Bârlad).

3 februarie, istoricul zilei

A fost prim ministru al guvernului României din partea Partidului Conservator în două rânduri – în 1870 (1 mai – 26 decembrie) și în 1876 (6 mai – 5 august) .   

In perioada 1859 – 1861  a fost principalul colaborator al lui Alexandru Ioan Cuza,  dar treptat  s-a îndepărtat  de acesta, apropiindu-se de conservatori.

După detronarea lui Cuza, la 11 februarie 1866, el a devenit unul dintre principalii lideri ai acestora.

Majoritatea conservatoare din Adunarea Constituantă convocată în 1866 pentru a adopta prima constitutie a țării l-a ales președinte al acesteia. În 1870, el a devenit prim ministru.

A fost pentru o perioada scurta si ministru al Justitiei. La 3 februarie 1880  devine lider al Partidului Conservator și autorul primului program politic al acestuia.

 1889: S-a născut Umberto  Pessione, dirijor român de origine italiană; (m. 1943).

1895: Sub presiunea opiniei publice europene şi ca urmare a intervenţiilor diplomatice ale României, împăratul Franz Joseph I al Austriei (1848-1916) şi rege al Ungariei (1867-1916), i-a graţiat pe memorandiştii transilvaneni trimişi în judecată şi condamnaţi de autorităţile de la Budapesta pentru lupta pe care o duceau pentru drepturile românilor din Ungaria şi din întregul imperiu austro- ungar.

Imagini pentru memorandistii photos

Foto: Semnatarii Memorandumului

Rândul de sus (de la stânga la dreapta): Dionisie Roman, Patriciu Barbu, dr. D. O. Barcianu, Gherasim Domide, dr. Teodor Mihali, dr. Aurel Suciu, Mihaiu Veliciu, Rubin Patița
Rândul de jos (de la stânga la dreapta): Niculae Cristea, Iuliu Coroianu, Gheorghe Pop de Băsești, dr. Ioan Rațiu, dr. Vasile Lucaciu, Dimitrie Comșa, Septimiu Albini.

Aceştia participaseră la Congresul extraordinar al Partidului Naţional Român din Transilvania (Sibiu, 20-21 ianuarie 1892) şi hotărâseră alcătuirea unui „Memorandum” adresat suveranului austro-ungar, cuprinzând revendicările românilor din întregul Imperiu.

1897: S-a născut la Brăila, Alexandru Traian Rally, poet, traducător (din poezia franceză) şi bibliograf; a elaborat şi o importantă bibliografie franco-română („Les oeuvres français des auteurs roumains” şi „Les oeuvres français relatives à la Roumanie”), operă neterminată, scrisă în colaborare cu soţia sa, Getta Elena Rally; (m. 1986).

  1900,7/20: S-a născut pedagogul Stanciu Stoian; contribuţii în domeniile didacticii, metodicii şi metodologiei; membru corespondent al Academiei Române din 1963; (m. 1984).

1902: S-a născut la Bucuresti, Şerban Cioculescu, critic şi istoric literar, membru al Academiei Române („Aspecte lirice contemporane”, „Ion Luca Caragiale”, „Aspecte literare contemporane”) ; (m. 25 iunie 1988, Bucuresti).

Imagini pentru , Şerban Cioculescu,photos

  A fost licențiat în literatura franceză la Universitatea din București (1923); între 1926 – 1928 si a facut  studii de filologie romanică la Paris.

Obține doctoratul în 1945 cu o teză despre Dimitrie Anghel.

A fost profesor la universitățile din Iasi și București si unul din criticii literari specialisti in opera lui Caragiale, membru al Academiei Române din 1974.

 1907 (SV 25 august):  A încetat din viaţă Bogdan Petriceicu Haşdeu, din familia Hâjdău, pionier în diferite ramuri ale filologiei și istoriei românești,prozator, dramaturg, istoric şi publicist, vicepreşedinte al Academiei Române, întemeietor al lingvisticii, şi lexicografiei româneşti , unul dintre fondatorii folcloristicii comparate române, creatorul dramei istorice româneşti ; (născut la 26 februarie 1838, la Cristinești, judeţul Hotin, în fostul Imperiu Rus, acum în Ucraina,).

În februarie 1857 se stabileşte la Iaşi, unde se afirmă, în scurtă vreme, ca gazetar, editând ziarul unionist România (1858, 1859), apoi Foiţa de istorie şi literatură (1860). Cu un rasunet mai larg în epocă este revista Din Moldova (ulterior Lumina), în care se face cunoscut ca teoretician literar şi ca prozator, cu nuvela Duduca Mamuca, pentru care a fost adus în faţa justiţiei. Custode al Bibliotecii Nationale din Iaşi, pledează, în 1859, pentru organizarea acesteia la nivel european şi pentru înfiinţarea Universităţii ieşene. Este profesor de istorie, statistică şi geografie la “Şcoala reala” din Iaşi. Graţie sprijinului lui Alexandru I. Cuza, pleacă la Bucureşti (1863), unde continuă activitatea enciclopedică începută la Iaşi. Fondează revistele satirice Aghiuţă (1863-64) şi Satyrul (1866). Ca dramaturg , obţine un răsunător succes cu drama romantica Răzvan Voda (1867), devenită apoi Răzvan şi Vidra, după ce publicase, în ziarul Buciumul, romanul istoric Ursita (1864), neterminat, şi monografia istorică Ion Voda cel Cumplit (1865).


          În 1864 editează Arhiva istorică a României (trei volume până în 1867). Publica articole politice în ziarul Traian (1869-70) şi în revista Columna lui Traian , mai ales în primii ani de apariţie (1870-73). Are un rol important în calitate de preşedinte al societăţii “Românismul”, înfiinţată în 1869. În 1873 apare primul volum din monumentala Istorie critică a Românilor; vol. II (1875), de dimensiuni reduse, lasă neterminată această lucrare de o erudiţie fabuloasă. În calitate de profesor la Universitatea din Bucureşti, Haşdeu deschide un curs de filologie indo-europeană (1875). Din 1896 pana în 1900, când se retrage de la Universitate, predă un curs de Elemente dacice în limba română.

Este numit director al Arhivelor Statului (1876-1900) şi membru al Academiei Române (din 1877). Cuvente den betrâni (1878, ’79. ’81) este o contribuţie de seamă în lingvistica mondială. Din grandiosul Etymologicum Magnum Romaniae au aparut doar patru volumuri (1887-95). Pentru preocupările scriitorului, importantă este publicaţia Revista noua (1887-95). Ultimii noua ani de literatură formează substanţa volumului eterogen Sarcasm şi ideal (1897), în care autorul rămâne pe vechile sale poziţii antijunimiste. Spre sfârşitul vieţii, datorită şi durerii resimţite multa vreme din cauza morţii fiicei sale Iulia, Haşdeu se cufundă în singurătate şi experiente spiritiste (expuse în cartea Sic cogito, 1892), sfârşind, în izolare totală, în bizarul sau castel de la Câmpina.

A fost una dintre cele mai mari personalități ale culturii române din toate timpurile. Din anul 1877 a fost membru al Academiei Române.

 Un geniu de o înspăimântătoare vastitate”, cum îl numea Mircea Eliade, Hașdeu face parte din galeria spiritelor enciclopedice ilustre ale neamului românesc, alături de Dimitrie Cantemir, Ion Heliade Rădulescu, Nicolae Iorga sau George Călinescu, fiind una dintre cele mai mari personalități ale culturii române din toate timpurile.

1912: S-a născut la Craiova, pilotul erou al aviației române Mariana (Marie-Ana-Aurelia) Drăgescu; d. 24 martie 2013, București.

24 martie 2013, București

1912-2013 Mariana Drăgescu

A participat la cel de-al Doilea Război Mondial, având gradul de comandor. Brevetată în 1935 la Școala de Aviație „Mircea Cantacuzino”, în aceeași serie cu Marina Știrbey și popularul compozitor Ionel Fernic, a început să lucreze la Aeroclubul României.

În 1938 s-a numărat printre cele cinci aviatoare care au participat, în premieră pentru armata română, la manevre militare, executând misiuni de transport și legătură.

 În 1944 a urmat cursurile Școlii de zbor fără vizibilitate, iar anul următor pe cele de instructor de zbor.

În revista România Aeriană scria: „toate aparatele de școală și turism, existente până atunci în aviația noastră civilă figurau în carnetul ei de zbor”.

În iunie 1940 a debutat în celebra escadrila sanitară, Escadrila Albă, calitate în care a evacuat pe calea aerului răniți de pe Frontul de Răsărit în perioada 1941–1943. La bordul avionului său, Mariana Drăgescu a contribuit la salvarea vieții a peste 1.500 de militari.

A fost prima româncă ce a trecut granițele Vienei recent cucerită de sovietici. A fost decorată cu Medalia și Ordinul Virtutea Aeronautică cu spade, clasa Crucea de Aur, Ordinul Crucea Regina Maria cu spade, clasa a III-a, Ordinul Virtutea Aeronautică cu spade, cu prima baretă, clasa Crucea de Aur, etc.Ordinul Național Steaua României în grad de Cavaler.

1931: Diplomatul român Nicolae Titulescu a fost reales în funcția de președinte al celei de-a XII-a Sesiuni ordinare a Adunării Societății Națiunilor, fiind singurul care a deţinut acest mandat consecutiv în analele acestei organizaţii.

Nicolae Titulescu | Fundația Europeană Titulescu

A fost un caz unic în istoria Ligii Națiunilor, când un fost președinte al Ligii a fost reales pentru o nouă sesiune, pe care a dorit să-l sublinieze în discursul său: „Onoarea foarte mare pe care ați făcut-o țării mele și mie însumi, chemându-mă să prezidez din nou lucrările acestei înalte Adunări, îndepărtându-vă, în mod cu totul excepțional, de la tradiția non-reeligibilității președintelui, îmi inspiră o profundă gratitudine, care nu se poate traduce în cuvinte”.

În această calitate a militat împotriva revizionismului din Europa, pentru menținerea frontierelor stabilite prin tratatele de pace, pentru raporturi de bună vecinătate între statele mari și mici, pentru respectarea suveranității și egalității tuturor statelor în relațiile internaționale, pentru securitate colectivă și prevenirea agresiunilor împotriva altor state.

1940: A fost încheiat în urma  presiunilor Germaniei naziste, Tratatul de frontieră româno-bulgar de la Craiova, prin care sudul Dobrogei („Cadrilaterul”, adică județele Durostor si Caliacra),au fost predate Bulgariei.

 Acest teritoriu fusese anterior cedat de către Bulgaria României, în urma Păcii de la București din anul 1913.Deci România a stapanit acest teritoriu doar 27 de ani, care a trebuit sa il cedeze apoi, fara lupta, alături de Basarabia, nordul Bucovinei, Tinutul Herței si nord-vestul Transilvaniei in 1940. 

 Documentul a fost ratificat, din partea română, prin semnătura generalului Ion Antonescu, conducător al statului, la 10 septembrie 1940.

1940 Refugiați Din Cadrilater

Dupa 1940, zeci de mii de familii de români și aromâni colonizați în acest ținut după 1913, au fost obligate sa-și lase în urma avutul și să înceapă o nouă viață în alte locuri din România.

În final, din întreaga Bulgarie s-au stabilit atunci în România circa 110.000 români, iar din România au plecat 77.000 bulgari.

1940 : În Transilvania de Nord cotropită de Ungaria în urma Diktatului de la Viena, a avut loc Masacrul din localitatea bihoreană Mihai Bravu, căruia i-au căzut victime 22 de țărani români între care se aflau si doi copii, împușcați pe un câmp, de de soldați ai armatei ungare de ocupație. A fost primul masacru de care s-au făcut vinovate autoritățile maghiare de ocupație după pătrunderea în Ardeal.

De asemenea, în numeroase alte localități din teritoriul ocupat, trupe militare sau paramilitare maghiare au masacrat civili români, țigani și evrei, în scopul principal fiind acela de a determina prin teroare un exod al populațiilor conlocuitoare nemaghiare.În doar 11 zile, trupele ungureşti au ucis aproximativ 1.000 de români. Cel mai afectat de ucideri a fost judeţul Sălaj, unde au fost masacraţi 477 de români. 

1941: S-a născut Ion Ghinoiu, profesor doctor în geografie, cercetător principal la Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu”, membru al Comisiei de Etnologie a Universităţii Bucureşti şi al Societăţii de Antropologie Culturală din România.

A lucrat peste 45 de ani în cercetarea etnologică, şi este autorul a sute de lucrări ştiinţifice, şi autor de cărţi, printre care dicţionarele „Obiceiuri populare de peste an” (1997), „Panteonul românesc” (2001), „Atlasul Etnografic Român”, vol. I–IV (2003–2011).

Este autor al  multor cărţi de referinţă (“Zile şi mituri”, ”Vârstele timpului”, “Comoara satelor”), coordonatorul  “Atlasului etnografic Român”, cea mai importantă carte de vizită a poporului nostru.

De asemenea a adus în formă aproape finală ceea ce a devenit prin cercetare şi consemnare  “Cartea românească a morţilor”.

Profesorul universitar doctor, Ion Ghinoiu a primit premiul „Nicolae Iorga” al Academiei Române, în 1990, pentru volumul „Demografie şi Etnografie”(1986).

1944: Șeful Marelui Stat Major al Armatei Romane, generalul Gheorghe Mihail și-a înaintat demisia, la 6/7 septembrie 1944, ora 0, în semn de protest față de modul în care era tratată armata română și față de trecerea acesteia sub ordinele înaltului Comandament Sovietic.

A refuzat categoric cererea mareșalului Malinovski de a desființa diviziile române din interiorul țării sau a de le trimite pe front.

A refuzat de asemenea să semneze Protocolul de colaborare militară si a cerut în repetate rânduri eliberarea soldaților luați prizonieri de sovietici  dupa 24 august, dar fără succes. 

Revista Memoria - Generalul Gheorghe Mihail

Cererea de demisie i-a fost respinsă, trebuind să accepte colaborarea cu Armata Roșie, dar demisionează pentru a doua oara pe data de 12 octombrie 1944, datorită neînțelegerilor cu noii aliați, exprimându-și refuzul de a accepta „ciuntirea și destrămarea oștirii”.

Generalul de armata Gheorghe Mihail avea sa  indure persecutiile  comuniste, alaturi de multi alti generali romani.

Pe 20 ianuarie 1948 a fost arestat împreună cu Ion Gigurtu și alți membri ai cabinetului său pentru măsurile luate împotriva comuniștilor în 1940.

A fost condamnat pe 23 ianuarie 1957 la 12 detenție riguroasă și confiscare a averii, trecând prin penitenciarele Văcărești, Pitești, Ocnele Mari, Sighet și Jilava, fiind  eliberat in data de  10 octombrie 1957 pe baza decretului de amnistie din 25 septembrie 1957.

A decedat aproape 25 de ani mai târziu, pe 2 februarie 1982.

Generalul de armata Gheorghe Mihail a fost distins cu mai multe ordine si medalii intre care amintim:

  • Ordinul „Mihai Viteazul” cl. a III-a (1918)
  • „Legiunea de Onoare” în grad de Cavaler (1918)
  • Ordinul „Mihai Viteazul” cl. a III-a cu spade.

1950: Noua împărțire administrativă a României

1950 Noua împărţire Administrativ Economică

Marea Adunare Națională a adoptat Legea nr. 5/7 septembrie 1950 pentru raionarea administrativ-economică a teritoriului Republicii Populare Române. Legea copia modelul sovietic, având ca scop depersonalizarea vechilor centre administrative din teritoriu.

Au fost desființate cele 58 de județe, ca și cele 424 plăși și 6.276 de comune rurale și urbane, fiind înlocuite cu 28 de regiuni, compuse din 177 de raioane, 148 de orașe și 4.052 de comune.

1960: S-a născut la Bucuresti, Nae (Nicolae) Caranfil, regizor de film, scenarist şi actor, fiul criticului şi istoricului de film Tudor  Caranfil.

Imagini pentru nae caranfil photos

A absolvit în 1984 Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică ”I.L. Caragiale”, secția regie, cu filmul ”Frumos e în septembrie, la Veneția”

Urmează o serie de filme realizate în țară și în străinătate: ”Asfalt Tango” (1997), ”Dolce far niente” (1998) — coproducție franco-italo-belgiană, o adaptare liberă a romanului ”9 zile la Terracina” de Frederic Vitoux, cu un scenariu propriu, ”Filantropica” (2001) — coproducție româno-franceză, ”Restul e tăcere” (premiera — 7 mart. 2008) — peliculă dedicată primilor producători de film, de la începutul secolului, din România.

A obținut o serie de premii internaționale pentru lungmetrajele pe care le-a realizat: Marele Premiu la ”Forum Film Festival” de la Bratislava (1992), Premiul ”Michael Perez” la Festivalul de Film Montpellier (1993), Premiul Special al juriului la Festivalul de Film European La Baule (1994) pentru ”E pericoloso sporgersi”, Premiul pentru Cel mai Bun Scenariu de la Festivalul de Film de la Namur (1998) pentru ”Dolce Far Niente”, Marele Premiu pentru Cel Mai Bun Scenariu la Festivalul de Film de la Paris (1995), Premiul al II-lea la Concursul Internațional de Scenariu Hartley/ Merill, Hollywood (1999) pentru ”Restul e tăcere”.

Nae Caranfil s-a numărat printre regizorii și actorii care, în 2012, au primit medalii la Gala Premiilor Uniunii Autorilor și Realizatorilor de Film din România (UARF), organizată cu prilejul împlinirii a 20 de ani de la înființarea uniunii.

Cel mai nou film regizat de Nae Caranfil este ”Closer to the Moon” (2013), al cărui scenariu este inspirat dintr-o întâmplare reală — jaful spectaculos comis în 1959 asupra unei furgonete a Băncii Naționale. Filmul este o coproducție internațională România — Italia — Polonia — Franța și îi are în distribuție, printre alții, pe Vera Farmiga, Mark Strong, Harry Lloyd, Martin Hancock, Anton Lesser, Monica Bârlădeanu, Joe Armstrong.

”Closer to the Moon” a câștigat Premiul pentru cel mai bun lungmetraj la ediția din 2015 a Galei Premiilor Gopo, la care a primit în total nouă statuete (cel mai bun film, cel mai bun regizor, cel mai bun scenariu ș.a.). Același film a câștigat Marele Premiu și Trofeul Uniunii Cineaștilor din România pe anul 2014, la gala care a avut loc la 6 mai 2015.

Pe lângă Marele Premiu, pelicula a câștigat și distincțiile pentru Cea mai bună regie și Cel mai bun scenariu, cărora li s-au adăugat premiile pentru Cea mai bună scenografie, câștigat de Cristian Niculescu, pentru Cel mai bun montaj — Cătălin Cristuțiu și pentru Cea mai bună imagine — Marius Panduru.

Este profesor la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”.

1964: Au loc, la Gura Văii şi, respectiv la Šip, în prezenţa şefilor de stat ai României (Gheorghe Ghorghiu-Dej) şi Iugoslaviei (Iosif Broz Tito), festivităţile de inaugurare a lucrărilor Sistemului hidroenergetic şi de navigaţie de la Porţile de Fier I .

Finalizarea lucrărilor a fost consemnată la 16 mai 1972.

1965: S-a născut la Adjud în județul Vrancea, marea  soprană română Angela Gheorghiu, una dintre cele mai renumite cântărețe de operă din lume.

Soprană, una dintre cele mai renumite cântărețe de operă din lume. A absolvit Conservatorul din București în 1990, având primul mare contract internațional imediat după absolvire când a plecat la Londra pentru o audiție. 

A debutat în 1992 la Royal Opera House din Londra cu rolul Zerlina, în Don Giovanni, urmată de Mimì din La bohème de Giacomo Puccini, apoi în Adina de Gioachino Rossini la Opera de Stat din Viena și la Opera din Hamburg.

În 1993 a debutat la Metropolitan Opera în La bohème

Numele sau de la naştere a fost  Burlacu si a fost căsătorită cu Andrei Gheorghiu, fiul violonistului și profesorului Ștefan Gheorghiu.

S-a recăsătorit cu tenorul italian Roberto Alagna, însă cei doi au  divorțat în 2013.

Angela Gheorghiu a primit: “La Medaille Vermeille de la Ville de Paris”, “Officier de l’Ordre des Arts et Lettres” și “Chevalier de l’Ordre des Arts et Lettres” din partea Ministerelor Culturii din Franța și România.

În decembrie 2010 i-a fost acordat titlul onorific Doctor Honoris Causa din partea Universității de Arte din Iași și Steaua României, cea mai înaltă decorație oferită de Președintele României.

În octombrie 2012, Angela Gheorghiu a primit decorația regală „Nihil Sine Deo”, din partea Majestății Sale Regele  Mihai I, pentru promovarea valorilor românești peste hotare.

Discurile sale au fost premiate în nenumărate rânduri cu premii ca: Premiul Grammy, Dyapason D’or, Choc du Monde de la Musique, Premiul Cecillia, Deutsche Schallplattenkritik, Musica e dischi, USA Critics Award, „Premio Zenatello” sau „Echo Klassik”.

Angela Gheorghiu a primit titlul de “Artista Anului” la Gala Premiilor  Classical Brit în 2001 și 2010.

1982: Sportivii români  Vali Ionescu și Anișoara Cușmir s-au situat la Campionatele europene de atletism de la Atena, pe locurile I și, respectiv II, la săritura în lungime.

Ziua nimfelor românești: 35 de ani de la medaliile lui Vali Ionescu și Anișoara Cușmir la Europeanul de la Atena

Vali Ionescu și Anișoara Cușmir au făcut parte dintr-o generație remarcabilă, iar succesele acestora de la Europenele din Grecia a fost doar unul din numeroasele lor performanțe sportive.

1990: Între 7–9 septembrie 1990, a avut loc la Brașov din inițiativa Mișcării 15 noiembrie 1987,  prima întrunire a Rezistenței Române.

1990 Prima Întrunire A Rezistenței Române

Au participat Societatea Timișoara, GDS, AFDP, CADA, Asociația 21 Decembrie.

Întrunirea a avut două obiective majore: recunoașterea meritelor celor care au avut curajul să se opună totalitarismului din România înainte de 1989 și coagularea unei noi mișcări de rezistență față de restaurația neo-comunistă care acaparase puterea printr-o minciună criminală.

1993: A încetat din viaţă scriitorul si gazetarul  Eugen Barbu (n. 20 februarie 1924, Bucuresti), autorul cunoscutelor romane „Groapa”si  „Principele”.

Eugen Barbu a terminat Facultatea de Litere a Universității București în 1947, după ce o perioadă de timp studiase dreptul la aceeași Universitate.

În 1963, Eugen Barbu a fost numit la conducerea revistei Luceafărul. În 1969 devine membru supleant al CC al PCR. , iar in 1975, deputat în Marea Adunare Națională Din 1970 până în 1989,  a condus revista Săptămâna 

A înființat, alături de Corneliu Vadim Tudor  partidul cu doctrină naționalistă Romania Mare, pe care l-a reprezentat în Parlamentul României în legislatura 1992-1996.

A fost căsătorit cu actrița Marga Butuc (Barbu)

A fost membru corespondent al Academiei Române, director de reviste, jurnalist, pamfletar, polemist, publicist, romancier, scenarist și om politic român, laureat al premiului Herder.

2000: A murit Virgil Săhleanu, lider sindical ieşean, asasinat din ordinul conducerii firmei  TEPRO Iași al cărei sindicat îl conducea şi al investitorului extern care cumpărase pachetul majoritar de acţiuni; (n. 09.01.1946) .

Procesul asasinilor lui Virgil Săhleanu a început la Iași în noiembrie 2000, pentru ca, în februarie 2001, să fie strămutat la Judecătoria Satu Mare.

În urma anchetei, s-a descoperit că în organizarea atentatului au fost implicați directorul de atunci de la Tepro, reprezentantul investitorului ceh Zelezarny Veseli și directorul firmei de pază Protect din Vaslui, firmă care asigura paza societății.

Procesul a durat cinci ani, iar la 2 iunie 2005, Înalta Curte Supremă de Casație și Justiției a pronunțat sentința finală în dosarul asasinării liderului sindical Virgil Săhleanu. Criminalii și autorii morali ai asasinatului au fost condamnați la un total de 98 de ani de închisoare.

Potrivit rechizitoriului, cetățeanul ceh Franmtisek Priplata (director al SC Movas Vaslui), Victor Bălan (directorul de la Tepro) și Cătălin Ciubotaru (directorul firmei de pază Protect din Vaslui) au fost acuzați de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni și de instigare la infracțiunea de omor calificat, fiind condamnați la 8, 15 și respectiv 17 ani de închisoare.

Valentin Blăniță și Gelu Alexandru Spumă, șefi de filiale (Bârlad și Iași) în cadrul firmei de pază Protect, au fost acuzați de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni și complicitate la infracțiunea de omor calificat, fiind condamnați la câte 5 ani de închisoare.

Cei doi asasini, Ioan Tofan și Claudiu Irinel Bahnă, au fost acuzați de omor calificat și condamnați la câte 23 de ani de închisoare

A doua zi după pronunțarea sentinței definitive, cehul Priplata a făcut o cerere de amânare a executării pedepsei, dar la 9 iunie 2005 Tribunalul Satu Mare, instanța de fond și de executare, a emis un mandat de punere în aplicare a pedepsei către IPJ Bihor, pe raza căruia își avea domiciliul condamnatul.

Cehul a contestat acest mandat în justiție, cerând amânarea executării pedepsei din motive de sănătate și familiale și făcând o cerere la Ministerul Justiției prin care solicita acceptul autorităților române de a-și executa pedeapsa de 8 ani închisoare în Cehia.

Deși cetățeanul ceh avea încă din iulie 2001 interdicție de părăsire a teritoriului României, Frantisek Priplata a părăsit fraudulos România în noaptea de 28 spre 29 iulie 2005, cumpărând un pașaport unguresc falsificat.

Toate încercările de obținere a extrădării sale din Cehia au fost soldate cu eșec, tribunalele din această țară refuzând să-l extrădeze.

2001: A fost prezentat, în cadrul Festivalului de Film de la Veneția, filmul regizorului  român Lucian Pintilie, „După-amiaza unui torționar”, realizat după romanul „Drumul Damascului”, de Doina Jelea.

Imagini pentru regizorului roman Lucian Pintilie Photos

Rolurile principale au fost interpretate de actorii Gheorghe Dinică și Radu Beligan. Filmul a fost nominalizat la Leul de Aur pentru cel mai bun regizor și la Premiul Marcello Mastroianni.

2002: A decedat la Tübingen, în Germania, savantul lingvist român basarabean de renume internaţional, Eugen Coşeriu.

Eugeniu Coşeriu despre fantoma „limba moldovenească” şi „bilingvismul”  ruso-sovietic | Actualitate

Născut în data de 27 iulie 1921, la Mihăileni, azi în R. Moldova, a fost  unul dintre cei mai originali teoreticieni ai lingvisticii, părinte al lingvisticii integrale, specialist în lingvistica generală şi romanică.

S-a stabilit în Germania din anul 1963.

A formulat teorii noi referitoare la unele probleme fundamentale ale filologiei şi istoriei limbii.

A fost fondatorul primei şcoli lingvistice din America de Sud şi al Şcolii lingvistice de la prestigioasa universitate din Tübingen din Germania, şi membru de onoare din străinătate al Academiei Române din 1991.

2008: A murit Vintilă Ivănceanu, poet, prozator, eseist, dramaturg și editor. Creaţia sa  fost aşezată de critica noastră literară în cel de-al treilea val al avangardismului românesc (care a fost posibil în perioada ”liberalizării” de după 1965), alături de Sebastian Reichmann, Valeriu Oişteanu sau Virgil Mazilescu; a emigrat în Austria, la începutul anilor ’70 ai secolului XX ; (n. 1940).

2008: A decedat la Bucureşti, în urma unui cancer faringian, popularul actor roman Ilarion Ciobanu;  (n. 28 octombrie 1931, Ciucur, județul interbelic Tighina, România).

Imagine similară

In anul 1958 a intrat la IATC, pe care însă nu l-a absolvit.

Debutul cinematografic al actorului s-a produs la vârsta de 30 de ani în filmul Setea.

A interpretat roluri principale in  mai bine de 50 de filme  si a fost, de asemenea, regizor al filmelor Omul de lângă tine șiMara. După 1989, Ilarion Ciobanu a continuat să joace doar ocazional, în filme precum ar fi Crucea de piatră – Ultimul bordel, Terente – Regele bălților, Tancul și Bored.

  La Prima ediție a Festivalului Internațional de Film București, BiFEST, în 2004, actorul a primit Premiul de Excelență pentru contribuția sa în arta cinematografiei, moment în care cei prezenți l-au aplaudat în picioare minute in șir.

  2013: A murit criticul literar şi eseistul Petru Poantă, unul dintre  fondatorii revistei „Echinox”, cea mai importantă şi longevivă publicaţie studenţească din vremea comunismului; (n. 1947).

Imagini pentru Petru Poantă,photos

A fost licențiat al Facultății de Filologie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca (1970).

După terminarea facultății, devine redactor la revista „Steaua”, unde va lucra până în 1991.

Ulterior, va fi consilier-șef al Inspectoratului pentru Cultură al județului Cluj, apoi director la Centrul Creației Populare, precum și director al Direcției pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național Cluj.

A debutat în revista „Tribuna” (1966) cu o traducere din Georg Trakl, cu cronică literară în „Echinox” (1968) și în 1974 cu volumul Modalități lirice contemporane, bine primit de critica literară.

2016: A murit poetul, eseistul şi publicistul român Ilorian Păunoiu.

A murit poetul Ilorian Paunoiu

Ilorian Păunoiu s-a născut la 14 decembrie 1965, în satul Meieni din comuna Popeşti.

A debutat în anul 1986, cu o poezie în „Vâlcea literară”, foaie a Societății Culturale ,,Anton Pann”.

De atunci a publicat versuri în reviste de prestigiu: „Tribuna” (Cluj), „Luceafărul” etc.

Pentru talentul său a fost recompensat cu numeroase diplome, medalii și distincții.

În anul 1986 a fost premiat la Festivalul de poezie „Nicolae Bălcescu”, de Societatea Culturală ,,Anton Pann”, iar în anul 1998 a primit premiul Direcţiei pentru Cultură Vâlcea, pentru cea mai bună carte de debut „Strigarea numelui”.

A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România.

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/09/07/o-istorie-a-zilei-de-7-septembrie-video-3/


CALENDAR CREȘTIN ORTODOX

Sfântul Mucenic Sozont; Cuvioșii Simeon și Amfilohie de la Pangarati.

Sfantul Mucenic Sozont; Cuviosii Simeon si Amfilohie de la Pangarati

Sfinții Cuviosi Simeon si Amfilohie de la Pangarati au fost canonizati de catre Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane in sedinta de lucru din data de 5-7 martie 2008.

Sfantul Cuvios Simeon s-a nascut la inceputul secolului al XV lea, intr-un sat din apropierea orasului Piatra Neamt. Alege sa se retraga impreuna cu doi ucenici in anul 1432 in pustie, la poalele muntelui “Paru”, la 5 km de Manastirea Bistrita.

Primeste de la Sfantul Voievod Stefan cel Mare bani si ajutor sa ridice o biserica in cinstea Sfantului Mucenic Dimitrie, Izvoratorul de Mir. Biserica va fi sfintita de Mitropolitul Teoctist I. La aceasta slujba a avut loc si hirotonirea intru preot a lui Siomen, devenind primul intemeietor si egumen al Manastirii Pangarati.

Din cauza invaziei otomane, Cuviosul Simeon este nevoit sa plece in Transilvania. Se stabileste la Manastirea Casiva, unde va avea loc si trecerea sa la cele vesnice (anul 1476).

Sfantul Cuvios Amfilohie de la Pangarati s-a nascut in anul 1487. De tanar a intrat in obstea de la Pangarati. Va ajunge sa conduca obstea manastirii vreme de 56 de ani. In urma unei descoperiri dumnezeiesti, domnitorul Alexandru Lapusneanu zideste la Pangarati o noua biserica, in locul celei vechi de lemn, care fusese arsa de turci.. Ea va fi sfintita in anul 1560 de Mitropolitul Grigorie al Moldovei.

Cunoscand  vremea trecerii la cele vesnice, se retrage in anul 1566 la Manastirea Moldovița, unde se va mai osteni timp de patru ani.

Sfântul Sozont

Sfantul Sozont s-a nascut in Licaonia (Asia Mica), in timpul domniei lui Diocletian (284-305). A fost pastor de oi si s-a invrednicit sa-si vada sfarsitul ca mucenic pentru Hristos, intr-o vedenie.

In vremea sa, se afla la Pompeiopolis (in Cilicia) un idol din aur si argint, la care se inchinau paganii. Sozont a intrat in cetatea in care se afla acest idol, a rupt mana idolului, a facut-o bucati si a impartit-o saracilor.

Ca sa impiedice arestarea pe nedrept a nevinovatilor, Sozomen s-a predat magistratului, mărturisindu-i ca este creștin si ca el a tăiat mana idolului.

După supunerea la multe chinuri, a fost aruncat în foc, iar aici și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

Bibliografie (surse) :

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric ;
  3. e.maramures.ro ;
  4. Wikipedia.ro.;
  5. mediafax.ro ;
  6. Enciclopedia Romaniei.ro ;
  7.  rador.ro/calendarul- evenimentelor;
  8.  Istoria md.;
  9. istoriculzilei.blogspot.ro;
  10. CreștinOrtodox.ro;
  11. Cinemagia.ro;
  12. http://enciclopediaromaniei.ro/wiki

07/09/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: