CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Mumiile celtice din China și secretele lor

Au existat contacte între vechii chinezi și europeni?

Descoperirea în vestul Chinei a unor mumii de europeni datând din epoca bronzului sugerează că astfel de legături au existat indubitabil.

cherchen01

Mumiile cunoscute sub numele de „Bărbatul și familia Cherchen” (trei femei și un bebeluș) care fuseseră membri ai vechiului trib al Caledonilor din centrul Scoției, au fost dezgropate într-un loc aflat la mii de kilometri de Europa, unde existau mari așezări celtice în Franța și Insulele Britanice.

1

Acestea au fost găsite în deșertul Taklamakan din regiunea Xinjiang din vestul Chinei.  Deşertul Taklamakan acoperă o suprafaţă de cca. 270.000 kmp, având o lungime de 1000 km şi o laţime de 400 km.

În limba localnicilor din această regiune cuvântul „Taklamakan” înseamnă „intri și nu ieși niciodată”.

Deşertul aflat pe traseul Drumului Mătăsii care lega Europa de China, este ocolit pe doua drumuri distincte situate la nord şi sudul deşertului, pentru a se evita condiţiile aspre ale ţinutului.

Mumiile sunt găzduite în prezent în vitrinele noului muzeu din Urumci, capitala provinciei Xinjiang.

cherchen02

Bărbatul avea părul brun roșcat, pomeții înalți, nasul lung, buzele pline și barbă fiind evident neoriental. Avea o înălțime de șase picioare (cca. 1,83 m) și a fost îngropat purtând o tunică roșie și jambiere tartan, o țesătură din lână. Chiar și ADN-ul său indică faptul că era într-adevăr de origine celtică.

Una dintre femeile din acest mormânt are un păr castaniu, care pare a fi proaspăt pieptănat și împletit.

cherchen03

Are fața pictată cu desene ondulate, iar rochia ei roșie de înmormântare izbitoare este încă strălucitoare chiar și după trei mii de ani scurși sub nisipul Drumului mătăsii.

Corpurile sunt mult mai bine conservate decât mumiile egiptene. Bebelușul a fost înfășurat într-o cârpă frumoasă maro legată cu șnur roșu și albastru și o piatră albastră a fost așezată pe fiecare ochi. Lângă copil se afla o sticlă de lapte de oaie.

Cherchenii par să fi fost un popor pașnic, deoarece există puține arme printre mumiile găsite.

În timpurile îndepărtate orașul a fost unul dintre cele mai importante centre comerciale și de tranzit de pe Marele Drum al Mătăsii. O porțiune întinsă a Drumului Mătăsii de la Dunhuang la Cherchen a fost considerată una dintre cele mai periculoase pentru caravanele comerciale.

Localitatea Cherchen (Qiemo în chineză) se găsește în regiunea autonomă uigură Xinjiang din China, în partea de sud a deșertului Takla Makan și este situat în oaza cu același nume de lângă râul Cherchen.

Orașul Qiemo sau Cherchen datează din epoca bronzului și este capitala județului cu același nume, în Prefectura Autonomă Xinjiang din China . Se află pe râul Qiemo și la poalele Munților Qilian, pe traseul sudic al Drumului mătăsii. Din cele mai vechi timpuri, orașul și regatul pe care îl controla erau cunoscute sub numele Shanshan.

Mumiile celtice datate la anul 1.000 î.Hr. au fost descoperite în situl arheologic Zaghunluq, la mai puțin de șase km sud-vest de centrul orașului, iar mumiile cunoscute sub denumirea de oamenii Cherchen sunt deosebit de bine conservate.

Regiunea Uigură este locuită în prezent de o populaţie cu o identitate specifica, având caracteristici fizionomice europeene, turcice şi cu vagi influenţe chinezeşti. Studiile genomice au evidenţiat că uigurii sunt un amestec de 60% europeni şi 40% asiatici , cu preponderenţa turcică.

2
3
4
5

Descendenţi actuali ai populaţiei uigure.

Existenţa acestei populaţii de origine europeană este dovedită prin descoperirile arheologice făcute de către cercetatorii occidentali şi chinezi, şi prin informaţii existente în înscrisurile romanilor, chinezilor şi a mongolilor.
În jurul anilor 3000 î.Chr. triburile europene migrate la sud de Marea Caspică au avansat spre estul Asiei, ajungand şi în Bazinul Tarim, unde parte din populaţii s-au aşezat.
Prima informaţie despre aceste populaţii din bazinul Tarim o avem din surse chinezeşti, la sfârsitul primului mileniu î.Chr., când se menţionează despre existenţa unor oameni albi, cu părul lung, trăitori la graniţa de nord-vest a Chinei; populaţia chineză numindu-i pe aceştia “Bai”.

Autorul chinez Guan Zhong, îi numeşte pe la anul 645 î.Chr. , “Yuezhi”. Cert este că aceştia au intratîin contact cu civilizaţia chineză, dezvoltând legături comerciale. Obiectul principal al comerţului îl reprezenta jadul mult dorit de către chinezi, şi pe care “baii” îl extrageau din munţii din vecinătate.
În timpul campaniei sale din Asia, din anii 323 î.Chr., Alexandru Macedon, avea să întâlnească aceste populaţii europene, infiltrate atât de adânc în spaţiul asiatic.

Peste 2330 de ani, în timpul filmarilor documentarului BBC despre campania asiatică a lui Alexandru, realizatorii vor rămâne surprinşi la afirmaţiile baştinaşiilor privind descendenţa lor europeană, ante-Alexandru.

Aceste triburi europene vor fi cunoscute începand cu secolul I d.Chr. sub numele de „toharieni” . Scrierile chinezeşti pomenesc despre o populaţie distinctă având părul blond sau roşcat şi ochii albastrii. Picturile descoperite în peşterile budiste din Bazinul Tarim, datând din secolul al IX-lea d.Chr. înfăţişează un popor cu trăsături europene distincte.

În mod identic reprezentările regilor toharieni de pe monedele descoperite evidenţiază fizionomia caracteristic europeană a acestora.
Începând din secolul al X-lea toharienii vor intra în sfera de influenţa a popoarelor turcice şi apoi mongole.
Toharienii foloseau o scriere proprie, total deosebita de caracterele chineze, scriere care avea să fie utilizată de către acestia pentru întocmirea documentelor mongole, începând încă din timpul vieţii lui Genghis Khan.
Primele ştiri despre mumiile din bazinul Tarim sunt de la şfârşitul secolului al XIX –lea şi începutul secolului al XX-lea, când exploratorul suedez Sven Anders Hedin (1865 – 1952), care investiga istoria Drumului Mătăsii şi posibile urme ale Marelui Zid Chinezesc, va descoperi în urma săpăturilor efectuate, primele relicve umane europene din această zonă. Neavând condiţiile necesare investigării sau a transportului acestora în Europa ele vor rămâne în situ. Alţi cercetători care vor investiga mumiile din Tarim, la începutul secolului al XX-lea vor fi englezo-maghiarul de origine evreiască, sir Marc Aurel Stein (1862 – 1943) şi germanul Albert von le Coq (1860 – 1930), fără însă să se pronunţe asupra originii lor.
În anul 1987, arheologul chinez Wang Binghua va descoperi 113 mumii într-un loc numit Dealul Roşu, situat la limita nord-estică a provinciei Xinjiang. Acestea vor fi cercetate şi analizate la faţa locului, iar apoi transportate mare parte din ele la muzeul oraşului Urumqi. „Toate mumiile purtau haine purpurii din lână şi cizme de fetru, iar trupurile erau perfect conservate. Mai fascinant, mumiile aveau trasaturi europene: păr şaten sau blond, nasuri şi cranii alungite, trăsături suple şi ochi mari, adânci” (Brian Haughton – Istoria secretă, Civilizaţii pierdute şi mistere străvechi).
În anul 1993, Victor Mair, profesor de religie şi literatură chineza şi indo-iraniană de la Universitatea din Pennsylvania, însoţit de o echipă de geneticieni italieni vor analiza mumiile descoperite la Dealul Rosu (Qizilchoqa).

Mumiile găsite se prezentau în condiţii foarte bune de conservare datorită uscăciunii şi salinităţii deşertului, multe dintre ele pătrându-şi părul de culoare blondă sau castanie. Totodata sau păstrat în bune condiţii şi hainele mumiilor, multicolore cu nuanţe vii de o mare varietate: robe, capişoane, cămăşi, pelerine, pălării, pantaloni ţesuţi în stil tartan, ciorapi de lână şi cizme din piele.

Profesoara de lingvistică şi arhelologie Elisabeth Barber, de la Occidental College Los Angeles în urma efectuării unui studiu detaliat asupra tipurilor de haine, a constatat că tehnica realizarii îmbrăcăminţii este specifică populaţiei neolitice europene din zona Mării Negre, a Anatoliei şi a Caucazului.
Antropologul Irene Good, specialistă în textilele europene timpurii, în urma analizelor îmbrăcăminţii mumiilor de la Tarim, avea să traga concluzia, că locuitorii acestui ţinut foloseau un razboi de ţesut sofisticat care permitea ţeserea şi în diagonală, asemănătoare îmbrăcaminţilor descoperite pe corpurile minerilor din minele de sare din Austria, datate circa 1300 i.Chr.

Procedeul de ţesere clasic implica introducerea firelor orizontale pe cele verticale; ţeserea în diagonala necesitand ustensile speciale pentru adăugarea firului transveral.

O astfel de ţesere asigura durabilitatea materialului textil, pe termen foarte lung indiferent de agenţii atmosferici,climatici sau la spălare.

Dovezile ca aceşti oameni, care au trăit cu mai bine de 3800 de ani în centrul Asiei, erau europeni, sunt mai mult decât certe. Fizionomia lor şi modul lor de a se îmbrăca, existenţa tatuajelor, cunoaşterea scrisului, folosirea tehnicii de îmbălsămare şi mumificare a decedaţilor, ne conduc la concluzia că aceştia erau descendenţii triburilor europene migrate din Europa, în decursul a sute de ani.
Se pare că în jurul anilor 3000 – 25000 i.Chr., unele triburi sau uniuni de triburi au ales calea migrarii și din spatiul carpatic spre est şi nord – est, pătrunzând pe teritoriul Rusiei de azi, şi, până în centrul Asiei.

link )

https://istorieveche.ro

04/09/2021 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , | Un comentariu

ZIUA DE 4 SEPTEMBRIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Ziua de 4 septembrie în istoria noastră

1541: Transilvania intră sub suzeranitatea Porţii Otomane.

 Sultanul otoman Soliman Magnificul l-a înlǎturat pe regele minor Ioan II Sigismund Zapolya (nǎscut 1540), de la conducerea Ungariei și l-a numit principe al Transilvaniei in sangeacul Transilvaniei (4 septembrie), George Martinuzzi episcopul Oradei, devenind  guvernator până la majoratul principelui.  

Principatul Transilvaniei a fost recunoscut de Imperiul Otoman ca stat independent, care plătea totuși Porții Otomane un dar anual de complezență („munus honorarium”) în valoare de 10.000 de ducați. În această calitate, a participat ca țară beligerantă la razboiul de o suta de ani  și a încheiat o serie de tratate cu țări europene, de pe poziție de egalitate.

De subliniat faptul că principatul nu includea Banatul (aflat sub stăpânire turcească (1552) și  nici Oradea transformată în vilayet turcesc intre anii 1661-1692.


1700 : La Alba Iulia, în Transilvania , are loc Sinodul „Unirii cu Roma”. Acest sinod a avut loc după ce la Sinodul de la Alba Iulia din 7 octombrie 1698, Mitropolitul ortodox de Alba Iulia, Atanasie Anghel și 38 de protopopi ortodocși din Transilvania au acceptat unirea cu Biserica Romano–Catolică și au semnat un act denumit „Manifestul de unire”, semnatarii declarând că se unesc cu „Biserica Romei cea catolicească“ și că doresc să beneficieze de privilegiile de care se împărtășeau „mădulările și popii acestei Biserici sfinte“. 

Atanasie Anghel - Cuvântul Ortodox

Ulterior, Atanasie Anghel (foto) a organizat încă două sinoduri bisericești – sinodul general din 4 septembrie 1700 și un altul la 6 ianuarie 1701.

După relatările din epocă ale contelui Nicolae Bethlen, în septembrie 1700, Atanasie Anghel, cu sprijinul trezorierului Ștefan Apor, a organizat la Alba Iulia (se pare, chiar în casa baronului Apor), sinodul general care a perfectat Unirea Bisericii românilor din Transilvania cu Biserica Romei.

La terminarea lucrărilor sinodului, cu mare fast, „îmbrăcat în haină preoțească aurită și în mitră”, episcopul, în caleașca tezorierului și însoțit de 1200 de preoți români, a străbătut Cetatea, de la Casa Apor până la biserica românească, lângă reședința guvernatorului. Aici, în pofida protestelor unor ortodocși veniți din zona Brașovului, aflați în fața bisericii, care, de teama trecerii la ritul latin, militau pentru păstrarea ritului vechi, oriental, Atanasie Anghel a fost instalat episcop

1860: S-a născut (la Eperjes, Ungaria) Béla Páter, inginer agronom de naţionalitate maghiară, autorul unor importante lucrari de cercetare asupra culturii şi valorificării plantelor medicinale, domeniu în care şi-a câştigat un renume internaţional; (m. 21 iunie 1938, la Cluj.

1870: S-a hotărât, în cadrul Societăţii Academice Române, traducerea şi tipărirea în limba română a lucrării lui Dimitrie Cantemir “Descriptio Moldaviae”.

1881 (4/17 septembrie): Se naște la Bacau, poetul George Bacovia (George Vasiliu).

Este autorul unor volume de versuri şi proză scrise în baza unei tehnici unice în literatura română, cu vădite influenţe din marii lirici moderni francezi pe care-i admira.

George Bacovia (n.1881-d.1957), poet român

George Bacovia (n.1881- d.1957)

Poetul s-a născut în casa comerciantului Dimitrie Vasiliu şi a Zoei Vasiliu. Copilul în vârsta de doar 6 ani începe să înveţe limba germană. 

 Vădeşte mare talent la desen si este un foarte bun executant la vioară şi la alte instrumente din orchestra şcolii, pe care o şi dirijează. Se evidenţiază la gimnastică.

În 1899 obţine premiul I pe ţară la concursul ”Tinerimii române” pentru desen artistic de pe natură.

În 1900 se înscrie la Şcoala Militară din Iaşi, de unde se retrage în al doilea semestru, neputând suferi disciplina cazonă. Compune poezia Plumb, o va finisa totuşi abia în 1902.

În 1901 se înscrie în cursul superior al Liceului Ferdinand. Absolvă liceul din Bacău în 1903. Se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti.

Colaborează la revista Arta de la Iaşi. Se retrage de la Facultatea de Drept din Bucureşti. Se stabileşte în 1905 În Bucureşti, împreună cu fratele său Eugen.

În 1914 se internează la sanatoriul Dr. Mărgăritescu din Bucureşti. Publică în suplimentul literar al ziarului Seara. Trimite la tipar volumul Plumb.

În 1915 editează la Bacău, în colaborare, revista Orizonturi noi. Publică poezii, proză, recenzii, sub mai multe pseudonime. Strânge relaţiile de prietenie cu Alexandru Macedonski.

În 1916 devine copist la Direcţia învăţământului secundar şi superior din Ministerul Instrucţiunii. În iulie apare în librării volumul Plumb. În timpul războiului, în octombrie, este trimis cu arhiva direcţiei sale în evacuare la Iaşi.

În perioada 1917-1919 e funcţionar în Bucureşti. În 1920 devine şef de birou clasa a III-a în Ministerul Muncii, iar în 1921 este avansat şef de birou clasa a I-a în acelaşi minister. Se îmbolnăveşte de plămâni şi demisionează. Un an mai târziu se reîntoarce la Bacău.

În 1924 apare la Râmnicu-Sărat ediţia a II-a a volumului Plumb. Este numit suplinitor de desen şi caligrafie la Şcoala comercială de băieţi din Bacău.

În 1925 devine primul director al revistei Ateneul cultural. În 1926 tipăreşte pe cont propriu la Bacău volumul Scântei galbene.

Îi apare şi volumul Bucăţi de noapte, editat de poeta Agatha Grigorescu. Între 1926-1928 funcţionează ca profesor suplinitor de desen şi caligrafie la Şcoala comercială de băieţi din Bacău.

În 1928 se căsătoreşte cu Agatha Grigorescu şi se stabileşte la Bucureşti, unde soţia sa era profesoară.

Din noiembrie 1930 până în octombie 1933, locuieşte în Bacău, fără serviciu. În 1931 i se naşte unicul fiu, Gabriel, iar în 1932 Societatea Scriitorilor Români (S.S.R) îi aprobă o pensie lunară de 1000 lei.

Din 1933 se stabileşte cu familia în capitală, unde rămâne până la sfârşitul vieţii. În 1934 i se tipăreşte volumul antologic Poezii.

Se înfiinţează Casa de pensii a scriitorilor, de unde obţine o pensie de 10.000 lei lunar. În 1944 apare volumul intitulat Opere, care reuneşte toate scrierile sale publicate anterior.

În 1945 este numit bibliotecar la Ministerul Minelor şi Petrolului. Este editat în 1946 volumul Stanţe burgheze, pentru care va fi criticat de autorităţile comuniste.

Este pus la index, dar la mijlocul anilor ’50 este repus în circulaţie. E sărbătorit ulterior de Ministerul Artelor, care-l şi angajează. În 1956 i se publică volumul Poezii.

Moare în ziua de 22 mai 1957, în locuinţa sa din Bucureşti.

  La început vazut ca poet minor de critica literară, Bacovia  va fi treptat receptat favorabil, mergându-se până la recunoaşterea sa ca unul dintre cei mai importanti  poeți simboliști români şi unul dintre cei mai importanţi poeţi din poezia română modernă.

1886: Are loc un nou atentat la viața primului ministru  I.C. Bratianu, pus de liberali pe seama incitărilor și violentelor de limbaj la care se dedau ziarele de opozitie la adresa sa.

A fost al doilea atentat asupra primului-ministru Ion C. Brătianu.

File:Ion.C.Bratianu 02.jpg - Wikimedia Commons

Personalitate de prim rang în istoria României și cel mai longeviv în funcția de prim-ministru (1876–1888), Ion C. Brătianu a scăpat în cariera sa din două tentative de asasinat. 

Stoica Alexandrescu, un mărunt negustor din Râmnicu Sărat care devenise falit de două ori, dorea să facă o ispravă de răsunet care să atragă atenţia asupra lui. Cel mai nimerit i s-a părut uciderea primului ministru Ion C. Brătianu.

Îşi cumpără un pistol şi împreună cu prietenul său, Iordache Tănase zis Muscalu, se stabileşte în Bucureşti, așteptând momentul prielnic pentru atac.

În seara zilei de 4 septembrie 1886, Ion C. Brătianu ieşea de la Ministerul de Interne însoţit de C. F. Robescu, fost director general al Poştelor şi Telegrafului şi de un sergent însărcinat cu paza demnitarului.

În faţa primului ministru a apărut Atentatorul Stoica având un pistol în mână și de la doar câţiva metri apasă pe trăgaci dar primul fos este ratat. Asupra lui se aruncă sergentul Ioniţă Constantin care avea misiunea de a-l păzi pe Brătianu. Al doilea glonţ pornit din ţeava este deviat şi loveşte catarama de oţel a lui Robescu (ulterior acesta va primi porecla „Cataramă”), fără a răni pe cineva. În timp ce arestatul era transportat la cazarma jandarmilor călare, din strada Colţei, a fost necesară intervenţia personală a lui Brătianu pentru ca acesta să nu fie linşat de cetăţeni. În timpul ercetărilor Stoica Alexandrescu mărturiseşte că a primit de la deputatul Iosif Oroveanu din Râmnicu Sărat suma de 5.000 de lei şi că deţine banii într-o ladă acasă. Autorităţile se deplasează la domiciliu, dar găsesc lada deschisă şi goală.

Oroveanu este arestat, dar nu recunoaşte legăturile cu Alexandrescu, plânge şi este eliberat. Atentatorul îşi retrăsese declaraţia. La 17 decembrie 1886 începe procesul. Martorii apărării ajung la nu mai puţin de 160, în timp ce ai acuzării la 58. După şapte zile, curtea a pronunţat sentinţele: 20 de ani muncă silnică pentru Stoica Alexandrescu şi un an închisoare corecţională pentru Tănase Muscalu plus 4.000 de lei plătiţi de cei doi drept cheltuieli de judecată.

1886: S-a născut Tit Simedrea (din botez Teodor), cleric ortodox, istoric, mitropolit al Bucovinei (1941-1945); (m. 1971).

 1895: Vasul „Medeea” deschide linia comerciala romana pe ruta maritima Constanta-Bosfor.

1896 (4/17 septembrie): S-a născut Marcel Olinescu, grafician, gravor, poet, folclorist.

A făcut parte din „Grupul grafic” (1938-1948) si  a lucrat în echipele de cercetare sociologică organizate de Dimitrie Gusti (m. 1992).

Dicţionarul artiştilor români contemporani de Octavian Barbosa dă ca data a  naşterii sale data de 17 septembrie 1896 (stilul nou).

1904: S-a născut  biologul şi citologul Radu Codreanu autorul unor importante  lucrări de zoologie a nevertebratelor, parazitologie comparată si patologia insectelor.

A fost membru titular al Academiei Române din 1974; (m. 1987).

1911: S-a născut Gabriel Georgescu, poet, traducător (din poezia franceză, rusă şi maghiară) şi profesor.

I-au apărut doar două volume din creaţia sa originală, „Poemul fără flăcări” şi „Versuri”; (m. 1973).

1912: S-a născut la Dej, criticul de artă  si academicianul  român, Raoul Şorban; (d. 18 iulie 2006 la Cluj-Napoca). Personalitate multilaterala, a fost de asemenea  pictor, scriitor, eseist și memorialst.

A studiat pictura și muzica în Italia (la Conservatorul Giuseppe Verdidin Milano), Austria și Germania între 1930 și 1934 și apoi dreptul la Universitatea din Cluj.

Între timp a avut mai multe expoziții de picturi în diverse saloane de artă la Baia Mare și Cluj (1935), București și Baia Mare (1938), iar apoi din nou la Cluj (1939, 1942, 1943). În 1938, Șorban devine asistent de istoria artei la Universitatea din Cluj.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este images

După dictatul de la Viena, Transilvania de Nord a fost anexată de Ungaria, iar el a decis să rămână la Cluj și a fondat Editura Românească din Ardealul de Nord, unica editură care a reușit să funcționeze în acea perioadă în regiune.

Totodată a scris o serie de articole pentru ziarul în limba română Tribuna Ardealului (ca secretar de redacție). A fost arestat în 1942 de autoritățile maghiare, întemnițat și obligat să lucreze în detașamentele de muncă forțată.

În 1944, Șorban, alături de alți români a reușit să joace un rol foarte activ în salvarea a mii de evrei care erau amenințați cu exterminarea,  fapt  pentru care a primit titlul și medalia „Drept între popoare”, acordată de Statul Israel. În mai 1944 s-a întors la București unde a fost integrat în structurile guvernului.

După revenirea Transilvaniei de Nord la România, Șorban s-a mutat înapoi la Cluj. Între 1946 și 1948 a condus Conservatorul de la Cluj și, începând cu 1948, Institutul de Artă de la Cluj (până în 1949). Regimul comunist l-a dat afară din funcții, ceea ce l-a forțat să-și câștige existența ca zugrav la o cooperativă. În 1952, Securitatea comunistă l-a arestat și deținut până în 1955 fără proces.

În 1956 i s-a permis din nou accesul în mediul academic. A publicat la Editura de stat pentru literatură și artă, fiind readmis ca profesor la Universitatea București (1965) și Institutul de Artă Nicolae Grigorescu din București (1968).

În 1990 a fost numit Cetățean de Onoare al Statului Israel .

S-a întors la Stoiana în vara anului 1991, „după ce un mic șoc a spulberat comunismul fără să-i destrame birocrația și nici pe birocrații de bază de care s-a servit”.

1919: Se infiinţeaza  la Bucureşti „Societatea Opera – artiştii asociaţi”; la 22 septembrie acelaşi an va lua numele de „Societatea lirică română Opera” (nucleul Operei Române de mai târziu – decembrie 1921).Primul director a fost  Scarlat Cocărăscu.

Foto: Actuala clădire a Teatrului Naţional din Bucureşti

Debutul a avut loc la 17 martie 1920, în localul Teatrului Naţional, cu spectacolul „Aida” de Verdi.

1920: A luat fiinţă Tipografia Ministerului de Răsboiu (în prezent Centrul Tehnic – Editorial al Armatei).

Centrul tehnic-editorial al armatei – Ministerul Apararii Nationale

Decizia Ministerială nr. 506/4 septembrie 1920, care stabilea „organizarea, administrarea și funcționarea unei tipografii a Ministerului de Război, în scopul de a satisface trebuințele tuturor direcțiunilor și serviciilor”.

1928: România a aderat la „Tratatul Briand-Kellog”, semnat la Paris, la data de 27 august 1928, privind interzicerea războiului ca instrument al politicii internaţionale.

Tratatul multilateral pentru renunțarea la război ca instrument de politică, numit și Pactul Kellogg-Briand, după numele inițiatorilor săi, secretarul de stat american Frank B. Kellogg și ministrul de externe francez Aristide Briand, este un tratat internațional, prin care se scotea în afara legii folosirea războiului pentru rezolvarea problemelor dintre țările semnatare.

A fost semnat, la Paris, în 27 august 1928, de reprezentanții a 15 state (Australia, Belgia, Canada, Cehoslovacia, Franța, Germania, India, Italia, Japonia, Noua Zeelandă, Polonia, Africa de Sud, Marea Britanie, Statele Unite și Statul Liber Irlandez), dar a intrat în vigoare la 24 iulie 1929. Scopurile sale nu au fost atinse, dar a fost un pas înainte pentru dezvoltarea doctrinelor dreptului internațional. Ulterior, au aderat la acest Pact alte 47 de state, printre care și România.

1939 : Imediat după invadarea Poloniei de către Germania nazistă și izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial (la 1 septembrie 1939), România și-a declarat neutralitatea.

Consiliul de Miniștri de la București a comunicat imediat presei că a decis să adopte „o atitudine pașnică” față de toate statele și să vegheze la siguranța națională. Pentru a adopta această decizie, regele Carol al II-lea a întrunit la Cotroceni, la 6 septembrie, Consiliul de Coroană, care a aprobat în unanimitate acțiunea diplomatică și măsurile întreprinse de guvern pentru apărarea frontierelor naționale și a hotărât observarea strictă a regulilor neutralității stabilite față de beligeranții din actualul conflict. Neutralitatea era considerată singura soluție diplomatică realistă a momentului și motivată juridic, ea nu distona cu obligațiile internaționale asumate de statul român. În perioada neutralității, România a inițiat multiple acțiuni diplomatice în scopul detensionării situației generale, preîntâmpinarea extinderii ostilităților în estul Europei, fiind favorabilă victimelor agresiunii. Totodată, a fost folosit răgazul neutralității pentru înzestrarea și instruirea trupelor.

1940: Regele Carol al II-lea demite cabinetul  condus de Ion Gigurtu, și-l însărcinează pe generalul Ion Antonescu (1882-1946) să formeze un nou guvern (acesta acceptă, cerându-i regelui să-i acorde puteri depline).

Castelul de la Zlatna, ce a aparţinut premierului Ion Gigurtu şi unde s-a  filmat o parte din ''Noi, cei din linia întâi'', scos la vânzare

Ion Gigurtu (n. 24 iunie 1886, Turnu Severin – d. iulie 1959, Ramnicu Sarat) a fost un inginer, om politic de extrema dreaptă, pro-german care timp de  40 de zile a exercitat în anul 1940, funcţia de prim-ministru al României.

In timpul guvernului  Giugurtu, iulie-septembrie 1940, România a fost  constrânsă să accepte Dictatul de la Viena, prin care a cedat Ungariei, nordul Transilvaniei  (30 august 1940).

După ce a plecat de la Palatul  Regal, Ion Antonescu a încercat să ia legătura cu Horia Sima conducătorul mişcării legionare; negăsindu-l (acesta se ascundea la Brașov), a discutat cu alți lideri legionari, încercând să ajungă la un compromis, după care  se întâlnește cu Wilhelm Fabricius, ministrul Germaniei la București.

La scurt timp acesta avea să informeze Berlinul că Ion Antonscu i-a prezentat planul de a forma,,un guvern cu Garda de Fier și cu câțiva miniștri acceptabili pentru noi(germanii – n.n.), cu excluderea regelui și a clicii sale, dar fără a cere încă abdicarea lui (a regelui – n.n.).  

În înțelegere cu ministrul italian la București (Pellegrino Ghigi), Wilhelm Fabricius îl sfătuiește pe Ion Antonescu ,,să-și asume drepturi dictatoriale, să înlăture anturajul regelui, urât de către țară, și să ordone miniștrilor și secretarilor de stat să rămână la posturile lor până la rezolvarea definitivă a problemei cabinetului și a problemei eventualei abdicări regelui, iar el  să guverneze în mod autoritar”.

În urma discuțiilor, ministrul german se arată convins că Ion Antonescu era ferm hotărât să instaureze ordinea în țară, să colaboreze cu Germania și,,să execute importantele noastre cereri aici” (colaborarea cu Germania, sosirea Misiunii militare etc.)

 Aflând despre întâlnirea lui Ion Antonescu și diplomatul german, Carol al II-lea nota:

,,În urma acestei vizite, atitudinea sa s-a schimbat, este semnul că s-a dat cu nemții, că caută să se sprijine pe Garda de Fier, care azi se vede clar, nu numai (că – n.n.) fac politică nazistă, dar sunt 100% agenții lor”.

 Seara (ora 21.00) Ion Antonescu solicită regelui să îi acorde puteri depline în conducerea statului, informându-l că Iuliu Maniu, C.I.C. Brătianu și Horia Sima îi cereau abdicarea, în schimbul acceptării guvernului de ,,uniune națională”.

 Regele a semnat în următoarea zi, un decret prin care îi dădea generalului puteri excepţionale. La 5 septembrie 1940, în urma eşecului de a forma un guvern, din cauza faptului ca partidele refuzau vehement altă soluţie decât abdicarea regelui, Antonescu îi cere regelui să abdice în 24 de ore.

Carol se vede complet izolat, mulţi din apropiaţi lui sunt favorabili abdicării de asemenea.  Pe 6 septembrie la ora 6 dimineaţa, regele Carol al II-lea semnează actul de trecere a coroanei către fiul său, Mihai.

Acest document nu era propriu-zis un act de abdicare, ceea ce indică faptul că fostul rege spera să poată reveni.

Imagine similară
Imagini pentru Carol_al_II-lea şi gen.Antonescu photos

Generalul Antonescu i-a cerut lui Carol al II-lea să părăsească ţara şi i-a oferit în acest scop protecţie.

Fostul rege, însoţit de Elena Lupescu, de Mareşalul Curţii Ernest Urdăreanu şi câţiva apropiaţi, părăsesc Bucureştiul.

În gara din Timişoara un comando de legionari trage asupra trenului. Soldaţii care asigurau paza trenului ripostează cu foc.

Fostul rege Carol şi concubina acestuia, Elena Lupescu, vor trece graniţa spre Occident întinşi pe podeaua vagonului.

 1940: In urma marilor manifestatii de protest la Dictatul de la Viena, organizate de Miscarea Legionara în întreaga ţară, guvernul interzice orice fel de intruniri publice.

1944: Au avut loc masacrele de la Aita Seaca, în fostul judeţ Trei Scaune, astazi in jud. Covasna.

1944: Mai multi localnici maghiari din Aita Seaca au capturat un număr rămas necunoscut de militari romani, pe care i-a torturat cu cruzime și i-a ucis . În privința numărului exact al militarilor români uciși, martorii si cercetatorii vorbesc de  cifre cuprinse între 13 si 100.

Din documentele de arhivă rezultă că, pe 4 septembrie, militari români izolaţi, aflaţi în retragere dezorganizată, au fost interceptaţi de etnici maghiari din Aita Seacă, luaţi ostateci, torturaţi şi omorâţi. Numărul militarilor români asasinaţi în această localitate, nu a fost stabilit până în prezent,cu precizie.

În urma investigaţiilor făcute în arhivele militare, în anul 2003, au fost identificaţi 13 militari decedaţi şi înhumaţi în Aita Seacă în septembrie 1944, făcându-se însă precizarea „că nu există certitudinea că sunt aceiaşi cu cei ucişi de localnici, mai ales că în listă nu este nici un ofiţer”.

Din declaraţiile unor martori rezultă că „vreo 40 de soldaţi români asasinaţi, sunt înmormântaţi într-o groapă; precizându-se că doar într-o singură groapă sunt vreo 20, ceilalţi sunt înmormântaţi în diferite locuri pe câmpul din cimitirul din Aita Seacă”.

Din luna septembrie la București, în timp ce armatele avansau în Transilvania de Nord, au fost organizate regimente paramilitare românești care să faciliteze revenirea autorităților române în zonă. Se spune că peste 50.000 de oameni s-au înrolat în aceste regimente. Unul dintre acestea a fost constituit la inițiativa PNȚ în septembrie 1944 și a purtat denumirea „Regimentul Iuliu Maniu”.

La 26 septembrie 1944, pe fondul unei slabe prezențe a administrației române în zonă, în Aita Seacă a venit Batalionului de voluntari Brașov, din cadrul Regimentului de voluntari „Iuliu Maniu”, format din 600 de oameni, conduși de Gavril Olteanu, avocat originar din Tg.Mureș, refugiat în anii războiului la Brașov.

Gavril Olteanu cu oamenii săi a ajuns în Aita Seacă pe 25/26 septembrie 1944. „La cererea românilor din Aita Seacă am mers cu o companie la fața locului, deoarece nu vroiam să las necurmate infracțiunile descrise. Am descoperit vreo optsprezece violări grave ale legii și am mai putut constata încă opt-zece. […] A fost rănit un ofițer român, atacat de către frații Nagy, și dus de către ordonanța sa la locul de prim-ajutor; unul dintre ei l-a omorât pe ofițer cu toporul: mai întâi i-a spart tibia, apoi i-a ciopârțit trupul, iar în sfârșit i-a aplicat o lovitură cu baltagul în cap. Asupra corpului neînsuflețit și ciopârțit în întregime s-a năpustit o femeie de șaptezeci de ani, care a pus degetul cu verighetă al ofițerului pe o piatră, i-a tăiat degetul și i-a furat verigheta. […] Celălalt dintre frații Nagy a lovit ordonanța cu sapa în ceafă, acesta prăbușindu-se mort pe loc. […] Le-am aplicat pedeapsa cu același topor cu care au săvârșit crima” [Gavrilă Olteanu – scrisoare către Maniu, august 1945].

Scrisoarea-testament a lui Gavrilă Olteanu către Iuliu Maniu

În scrisoarea pe care Olteanu o trimitea la 11 august 1945 lui Iuliu Maniu, mult mai aproape de desfăşurarea faptelor, acesta arăta următoarele, despre execuţiile imputate Batalionului său de voluntari români:

Am descoperit crime îngrozitoare pe care noi nu le cunoşteam, în decursul celor 4 ani de ocupare a Ardealului nostru. Am arestat mulţi din aceşti criminali. Execuţiile făcute de mine sînt motivate. O publicaţie a Ministerului de Război spune clar: cei ce nu vor depune arme, muniţii, explozibile şi se vor afla asupra lor la percheziţii, vor fi împuşcaţi pe loc. Nu i-am executat pe loc, ci i-am pus în faţa publicului din comună, după care rezultat, s-au depus mii de arme. La Sîn-Dorninic nu s-a depus nici o armă şi la percheziţe, numai în cîteva case, s-au aflat 15 arme şi două mitraliere. După executarea acestor indivizi, s-au depus în 6-7 ore peste 800 arme, 30-40 puşti mitraliere. S-au predat depozite de muniţii şi explosibile, cît pentru 2 vagoane, haine şi efecte militare. Aşa a fost prerutindeni.

ÎN AUGUST 1946 OLTEANU  A FOST ARESTAT. Și LA PUŢIN TIMP DUPĂ ARESTARE, S-A SINUCIS ÎNTR-O CELULĂ DIN ARESTUL MINISTERULUI DE INTERNE, LUÂND O FIOLĂ DE STRICNINĂ. POTRIVIT ISTORICULUI PETRU ŢURLEA, GAVRILĂ OLTEANU AR FI FOST DE FAPT ASASINAT.

 1945: O delegatie guvernamentala română condusa de dr. Petru Groza face o vizita la Moscova pentru a discuta politica de colaborare intre România şi URSS, aplicarea convenţiilor economice intre părti, repatrierea prizonierilor de război români; neoficial, s-au dat instructiuni partii române pentru depăşirea „crizei interne” (greva regală).

1951: Cu ocazia primului Congres Internaţional de Astronautică, care a avut loc la Londra, a fost semnată Constituţia Federaţiei Internaţionale de Astronautică (International Astronautical Federation – IAF), organizaţie internaţională nonguvernamentală şi non-profit, care sprijină cooperarea internaţională în toate activităţile legate de spaţiu. România este reprezentată în IAF din 1961, de Comisia de astronautică a Academiei Române, la conducerea căreia s-a aflat marele savant Elie Carafoli (1901-1983). Elie Carafoli a fost vicepreședinte (1965-1967), precum și președinte în exercițiu (1968-1970) al Federației Internaționale de Astronautică. 

1958: S-a desfăşurat la Bucureşti, prima ediţie a Festivalului internaţional George Enescu.

Au participat concurenţi la secţiunile de vioară, pian şi canto si au susţinut recitaluri reputaţi solişti din ţară şi din străinătate.

1958: S-a desfăşurat la Bucureşti, prima ediţie a Festivalului internaţional George Enescu.

Prima ediție a Festivalului Internațional ”George Enescu” s-a desfășurat între 4 și 22 septembrie 1958, găzduită fiind de Ateneul Român și Teatrul de Operă și Balet din București.

Festivalul a fost inaugurat la 4 septembrie 1958, cu concertul orchestrei simfonice a Filarmonicii ”George Enescu”, dirijată de George Georgescu. În program s-au aflat lucrări importante semnate de marele muzician George Enescu — Simfonia I în mi bemol major și Rapsodia I în la major.

 Inaugurat la trei ani de la moartea lui George Enescu, ca semn al recunoașterii geniului marelui compozitor român, Festivalul și concursul internațional ”George Enescu” a adus la București unele dintre cele mai mari nume ale muzicii contemporane: dirijorii Sir John Barbirolli, Carlo Felice Cillario și Carlo Zecchi, violoniștii Yehudi Menuhin și David Oistrah, pianiștii Claudio Arrau, Monique Haas sau Halina Czerny-Stefanska.

Acestora li s-au alăturat numele cele mai importante ale artei interpretative românești, precum Maria Fotino, Valentin Gheorghiu, Ștefan Gheorghiu, Ion Voicu, Radu Aldulescu, Vladimir Orlov sau dirijorii Alfred Alessandrescu, Constantin Bugeanu, Mircea Cristescu, George Georgescu și Constantin Silvestri.

The Festival through the years

Prima ediție a Festivalului s-a bucurat de participarea marelui muzician Yehudi Menuhin, fost elev al lui Enescu. Sosit în România la 15 septembrie 1958, violonistul american a susținut un recital care a cuprins partitele nr. 6 în mi major și nr. 4 în re minor de Bach și sonata pentru vioară solo de Bala Bartok

1959: A încetat din viaţă profesorul Iuliu Haţieganu, personalitate a medicinii româneşti ; (n. 14 aprilie 1885).

A fost un medic internist român recunoscut în  special pentru cercetările făcute în domeniul tuberculozei. A format la Cluj o valoroasă şcoală de medicină internă.

Astăzi Universitatea de Medicină şi Farmacie din Cluj îi poartă numele. A fost membru al Academiei Române şi fratele politicianului Emil Haţieganu.

1968: A decedat  la Roma, regizorul Victor Iliu, unul dintre maeștrii cinematografiei românești, critic și teoretician de film; (n. 24 noiembrie 1912, Sibiu).

A urmat in URSS Rusia un stagiu de specializare la Moscova, cu marele regizor și teoretician de film Serghei Eisenstein.

Imagini pentru victor iliu

În 1950 a fost numit director al Institutului de Artă Cinematografică din București, unde a predat, de asemenea, cursuri de regie. Împreună cu Jean Georgescu, a semnat primul său lungmetraj, drama „În sat la noi”, în anul 1951, pentru care a primit un premiu la prestigiosul Festival de la Karlovy Vary, din Cehia.

A realizat, împreună cu Sică Alexandrescu, una dintre cele mai memorabile ecranizări ale piesei lui Caragiale, „O scrisoare pierdută”, ce-i avea în distribuție, printre alții, pe Nicky Atanasiu și pe Radu Beligan

Este regizorul clasicei ecranizări Moara cu noroc, una dintre primele pelicule românești nominalizate la marele premiu Palme d’Or la Festivalul de Film de la Cannes, ediția din anul 1957.

Regizorului Victor Iliu i s-a acordat titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Romîne „pentru merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii, artelor plastice și cinematografiei”.

1968: A apărut Decretul privind constituirea, organizarea şi funcţionarea gărzilor patriotice (detaşamente înarmate constituite din muncitori, ţărani şi intelectuali), menite să contribuie, în colaborare cu Armata, la apărarea ţării în cazul unei intervenţii străine.  

Imagini pentru gărzile patriotice din Romania photos

Foto: Gărzi patriotice din România

Decretul respectiv a fost publicat imediat după invazia trupelor sovietice şi a altor 4 state membre ale Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia, în data de 21 august 1968.

România, deşi membră a Pactului militar de la Varşovia, a refuzat să participe la invadarea Cehoslovaciei.

1974 (4-10 septembrie): S-a desfăşurat, la Bucureşti, al III-lea Congres Internaţional de Studii Sud-Est Europene.

INSTITUTUL DE STUDII SUDEST EUROPENE

Ideea înființării unui institut de cercetări care să studieze viața și cultura popoarelor din sud-estul Europei a aparținut marelui istoric român Nicolae Iorga.

Institutul de Studii Sud-Est Europene, fondat de Nicolae Iorga, împreună cu Gheorghe Murgoci și Vasile Pârvan, în urmă cu peste 100 de ani, în 1914, a fost primul de acest fel din lume și a reușit, în scurt timp, să impună pe plan internațional o disciplină științifică autonomă.

„Institutul de studii sud-est europene are ca scop studierea limbilor națiunilor din regiunea carpatică și balcanică, precum și a celor din imediata apropiere a frontierei noastre de Nord și Est, îndrumarea, ajutarea și organisarea cercetărilor științifice în domeniul istoriei, geografiei, etnografiei, arheologiei, folklorului, artei și economiei politice”; (N. Iorga, V. Pârvan, Gh. Murgoci -„Regulamentul Institutului de Studii Sud-Est Europene, art. 1”, 1921).

Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române, reînființat în 1963, sub direcția lui Mihai Berza, este succesorul de drept al institutului omonim întemeiat de N. Iorga, în colaborare cu Gh. Murgoci și V. Pârvan, în 1914, și al Institutului de Studii și Cercetări Balcanice, întemeiat de Victor Papacostea în 1937, ambele desființate de regimul comunist în 1948.

Organismul științific internațional sub egida căruia sunt organizate aceste congrese, AIESEE (Association Internationale d’Études du Sud-Est Européen), a fost înființat în 1963 și își are sediul la București.

Rolul României în organizarea Asociației a fost de la început unul esențial. Primul secretar general al AIESEE, funcție care revine prin statut României, a fost acad. Emil Condurachi. Tot la București s-au desfășurat și congresele din 1999 și 2019.
Rolul României în organizarea Asociaţiei a fost de la început unul esenţial, primul secretar general al AIESEE, funcţie care revine prin statut României, fiind acad. Emil Condurachi, căruia i-a succedat în 1987 acad. Virgil Cândea. Din 1994 până în prezent această funcţie este ocupată de acad. Răzvan Theodorescu.

În toată această perioadă, AIESEE, care numără 25 de ţări membre, a organizat, începând din 1966, unsprezece congrese şi peste 50 de colocvii internaţionale, cu tematici din care nu a lipsit, practic, niciuna dintre disciplinele umaniste: istoria, arheologia, lingvistica, filologia, istoria artei şi a dreptului, etnografia, folclorul etc.

Au fost publicate peste 20 de volume de studii şi documente, precum şi o revistă, Bulletin de l’AIESEE, cu peste 40 de tomuri.

1978: A murit medicul Ştefan Odobleja, creatorul psihociberneticii şi părintele ciberneticii generalizate; în 1938 a publicat lucrarea „Psihologia consonantistă” – prima expunere de mare amploare a unor principii cibernetice.

Imagini pentru Ştefan Odobleja

Odobleja este autorul primei variante elaborate a concepţiei cibernetice generalizate, cu zece ani înainte de apariţia, la Paris, a lucrării lui Norbert Wiener „Cibernetica”.

A fost numit membru post-mortem al Academiei Române din 1990 ( (n. 13 octombrie 1902, Valea Izvorului, Mehedinți).

NOTĂ: Mai multe surse menţionează ca dată a morţii sale ziua de 2 octombrie 1978.

1989: A murit lingvistul Radu Flora, unul dintre dialectologii români de marcă, respectiv lexilocog şi lexicograf, profesor universitar, istoric şi critic literar, scriitor, dramaturg, folclorist, autor de antologii, de manuale, cercetător al relaţiilor sârbo-române şi traducător român din Serbia; (n. 1922). Între anii 1948 și 1952 Radu Flora a fost profesor la Liceul Român şi la Şcoala Normală din Vârşeţ.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este image-5.jpeg

A fost fondator şi preşedinte al Societăţii de Limba Română din Voivodina (1962), unul dintre iniţiatorii formării Catedrei de limbă şi literatură română la Universitatea din Novi Sad (1980).

A făcut foarte mult pentru etnia română din Serbia atât în domeniul învăţământului, literaturii şi culturii, în general, cât şi în mod special în domeniul păstrării limbii române şi a cultivării limbii literare, respectiv în domeniul cercetărilor ştiinţifice (lingvistică, dialectologie, folcloristică).

Timp de trei decenii, cât a trecut de când a plecat în eternitate renumitul lingvist și dialectolog, an de an se organizează manifestări omagiale și reuniuni științifice, atât la Satu Nou, unde s-a născut Radovan Flora a lu’ Inculești, cât și la Vârșeț, unde în perioada 1937-1942 a terminat studiile la Liceul Român, începute la Liceul din Panciova (1934-1937).

1992: A murit poetul  român Dan Deșliu, un adept fervent al comunismului  în deceniile cinci şi şase ale secolului al XX-lea, care a început, pe la sfârşitul anilor ’70, să conteste regimul, devenind din 1980 un opozant al acestuia ;  (n. 31 august 1927).

https://istoriaincomoda.files.wordpress.com/2012/10/wdd.jpg

Este autorul baladelor „Lazăr de la Rusca” (1949) și „Minerii din Maramureș”, ce proslăveau „martirii comuniști și munca eroică a clasei muncitoare”.

 1997: Se desfasoara prima ediţie a „Festivalului Internaţional de canto ”Haricleea Darclée” (Brăila, 4-14.09.97).

1997: Echipa feminină de gimnastică a României cucereşte medalia de aur la Campionatele Mondiale, desfăşurate la Lausanne (Elveţia).

La Campionatul Mondial de gimnastică, ediția Lausanne 1997 (31 august–7 septembrie), echipa de gimnastică a României, formată din: Simona Amânar, Claudia Presacan, Gina Gogean, Alexandra Marinescu, Corina Ungureanu, Mirela Țugurlan s-a calificat pe locul I.

A fost al cincilea titlu mondial, după Fort Worth 1979, Rotterdam 1987, Dortmund 1994 și Sabae 1995. Totodată, au primit medalii de aur Simona Amânar la individual compus, Gina Gogean la individual – sărituri, bârnă și sol, Claudia Presăcan la individual–sol.

2002: A murit actorul român Cornel Vulpe.

S-a născut pe 19 mai 1930 la Băcăuți, în jud. Hotin din Basarabia.

A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică “I.L.Caragiale” în 1953.

La Teatrul de Comedie din București, unde a jucat toată viața, a fost angajat în 1969. Bertolt Brecht, Jean Anouilh, Ben Jonson, Caragiale, Cehov, Tudor Popescu – celebrul “Concurs de frumusețe” (1980), în regia lui Alexandru Tocilescu –, Marin Sorescu, Shakespeare, Dario Fo, Vaclav Havel, Goldoni, Feydeau sau inevitabilul Labiche…

A avut nenumărate prezențe la Teatrul Național Radiofonic, cu regizorii săi exemplari. Cu unul dintre aceștia, Cristian Munteanu, a colaborat și la Teatrul “Ion Creangă”, în 1994, interpretând Cristea-Scrooge în “Noapte sfântă” de Ion Creangă după Dickens. Tot la acest teatru a jucat și în “Regele Cerb” (1996), de Carlo Gozzi, regia Florentina Enache.

Între regizorii cu care a colaborat mai trebuie amintiți Cătălina Buzoianu – cu excepționalul spectacol “Strigoi la Kitahama” (1982), de Kobo Abe –, Florin Fătulescu, Alexandru Dabija, Grigore Gonța, Cornel Todea, Valeriu Moisescu, Alexandru Darie, Horațiu Mălăele și Harag Gyorgy, în 1983, pentru spectacolul cu piesa “Procesul” de A. Suhovo-Kobâlin.

2003: A decedat în localitatea Spa din Belgia,renumita violonistă și profesoară română, stabilită în Belgia, Lola Bobescu; (n. 1920, Craiova).


Lola Bobescu (Lola Violeta Ana-Maria Bobescu) ( d. la 4 septembrie 2003, Spa/ Belgia) a fost o violonistă și profesoară de vioară originară din România.

Solistă-concertistă timp de peste 60 de ani, Lola Bobescu s-a situat printre violoniștii români cu cea mai solidă carieră artistică. Stabilită în Belgia, a fondat și a condus formațiile Solistes de Bruxelles- actuala L’Orchestre de Wallonie din Liège și Cvartetul de coarde L’Arte del Suono din Bruxelles (1990).

Paralel cu activitatea solistică, Lola Bobescu a desfășurat o fructuoasă activitate pedagogică, fiind profesoară de vioară la Conservatorul din Liège (1962-1974) și la Conservatorul regal din Bruxelles.

A făcut parte din juriul concursurilor internaționale de vioară “Reine Elisabeth de Belgique” (1971 și 1993). Lola Bobesu a colaborat cu marile ansambluri orchestrale ale lumii, precum Filarmonicile din Berlin și Londra, orchestrele franceze Colonne, Pasdeloup și Lamoureux, orchestra Concertgebouw din Amsterdam, La Suisse Romande din Geneva, orchestra Accademia Santa Cecilia din Roma ș.a.

A concertat și în recitaluri de muzică de cameră, fiind adesea acompaniată de pianistul Jacques Genty.

2008: A decedat la Bucuresti, Gaby Michailescu, impresar de teatru (printre alţii al lui Iancu Brezeanu, Grigore Vasiliu-Birlic, Maria Tănase, Radu Beligan, Amza Pellea), cronicar dramatic şi memorialist (autor al unor cărţi privind lumea teatrului interbelic românesc); (n. 14 decembrie 1910, Craiova).

Imagini pentru Gaby Michailescu,

 2008: A murit Marius Mircu (pseudonimul lui Israel Marcus), până în toamna anului 2008 decanul de vârstă al scriitorilor şi ziariştilor din Israel născuţi în România.

Mărturiile unor evrei despre asa zisul antisemitism din România maresalului  Antonescu | CER SI PAMANT ROMANESC

Era frate cu prozatorul Marcel Marcian şi cu marele matematician  Solomon Marcus; (n. 1909).

 2020: A murit artistul ceramist Eugen Petru Cioancă, unul dintre fondatorii Filialei Alba a UAPR și președinte al acesteia în perioada 1979-1990; (n. 1937).

Artistul plastic Eugen Cioancă s-a stins la 83 de ani | abnews

CALENDAR CREȘTIN ORTODOX

 Astăzi, 4 septembrie  sunt pomeniţi doi sfinţi importanţi ai creştinătăţii: Sfântul Mucenic Vavila, episcopul Antiohiei şi Sfântul Proroc Moise.

Sfantul Mucenic Vavila; Sfantul Proroc Moise - Monitorul de Botoșani

Sfântul Mucenic Vavila

Sfantul Mucenic Vavila a trait in vremea imparatului Numerian. Acest imparat dupa ce a jertfit idolilor pe copilul unui conducator pagan, dat drept zalog in semn de  pace, a mers catre biserica in care slujea Sfantul Vavila, sa vada ce se petrece in ea.

Sfantul Vavila l-a oprit pe imparat sa intre in biserica, motivand ca nu este crestin.

Imparatul Numerian l-a acuzat de insulta si l-a chemat pe Sfantul Vavila la palatul sau, cerandu-i  sa jertfeasca zeilor.

In timp ce Sfantul Vavila era supus la torturi, imparatul a poruncit sa fie ucisi trei copii, fii sai duhovnicesti.

 După moartea copiilor a fost ucis si Sfântul Vavila.

Sfântul Proroc Moise

A fost omul ales de Dumnezeu să scoată poporul evreu din robia egipteană și să îl ducă în Țara Făgăduinței, Canaan. El provenea din seminția lui Levi. Date despre viața lui aflăm din Cărțile Pentateuhului din Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, al căror autor este.

Din acestea aflăm despre nașterea sa și cum l-a izbăvit Dumnezeu, ajungând să fie crescut de fiica Faraonului Egiptului, ca fiu al acesteia.

Timp de 40 de ani va avea statutul de prinț egiptean până când se va hotărî să ia apărarea conaționalilor săi care erau sclavii egiptenilor.

Ucide un egiptean, în dorința de a-și apăra conaționalii, faptă despre care află Faraonul Egiptului și, de teama răzbunării, fuge în Madian, unde Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov (Ieș. 3, 6) se descoperă prin rugul aprins care nu se mistuia. Se căsătorește cu Sefora (Țippora), fiica preotului Ietro.

Stă aici, departe de frații săi aflați în sclavie, timp de patruzeci de ani, apoi se întoarce în Egipt și devine conducătorul poporului evreu, mergând în numele acestora la Faraonul Egiptului, cerându-i eliberarea poporului său.

În urma refuzului sistematic al Faraonului, Dumnezeu trimite la rugăciunea Sfântului Proroc Moise 10 plăgi asupra Egiptului, în urma cărora evreii sunt eliberați și sub conducerea lui Moise pornesc către Țara Canaanului. Din cauza necredinței poporului evreu, atunci când Moise a mers pe Muntele Sinai și a primit Tablele Legii, timp de 40 de ani vor peregrina prin zona deșertică din sudul Orientului Mijlociu de astăzi.

Înainte de a intra poporul în Țara Făgăduinței, Canaan, Moise urcă pe Muntele Nebo de unde vede pământul promis de Dumnezeu și aici a murit la vârsta de 120 de ani.

CITIŢI ŞI :

Bibliografie (surse) :

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric ;
  3. e.maramures.ro ;
  4. Wikipedia.ro.;
  5. mediafax.ro ;
  6. Enciclopedia Romaniei.ro ;
  7.  rador.ro/calendarul- evenimentelor;
  8.  Istoria md.;
  9. istoriculzilei.blogspot.ro;
  10. CreștinOrtodox.ro;
  11. Cinemagia.ro.

Partajează asta:

04/09/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Moldovenii de dincolo de Prut și reglementarea istorică a denumirii limbii române

Basarabia - Wikiwand

Reglementarea istorică a denumirii limbii române

Când vorbim despre reglementarea istorică a denumirii de „limba română” în Republica Moldova (Moldova în acest articol), ne confruntăm inevitabil cu acte oficiale ale diferitelor autorități aflate la putere de-a lungul vremurilor. În mod evident, în ultimele două secole chestiunea nu a fost tratată în mod unitar, scrie revista https://limbaromana.md.

Într-un astfel de context, începutul se trage de la Regulamentele organice din 1831 pentru fiecare dintre cele două Principate. În cel pentru Valahia denumirea limbii era „rumânescă”, iar în cel pentru Moldova – „moldovenească”.

Nu se poate concluziona că a fost din neștiință ori incompetență a autorităților țariste: câțiva ani mai târziu, în 1841, într-un document al Ministerului Instrucțiunii Publice al Curții Imperiale Rusești, se constata însă că „… Moldova și Valahia sunt țări locuite de un popor care are o singură origine, o singură limbă…, o singură soartă comună…”.

Firesc, oficialitățile rusești n-aveau niciun interes ca la stânga Prutului limba locuitorilor să aibă altă denumire decât limba „moldovenească”, adică să fie ca şi în Principatul Moldovei.

Au trecut mai multe decenii și dincolo de Nistru a apărut Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM). Interesant însă în legătura cu denumirea de „limbă română” este că în 1924 un ziar tiraspolean relata: „s-a hotărât ca în şcoale, case și așezăminte de cultură românească să se întrebuințeze limba românească”, însă fără a se indica cine a hotărât.

În 1932, noțiunea a obținut statut oficial. Dar în anii 1937-1938, politica națională sovietică pe malul stâng al Nistrului a impus expulzarea denumirii de „limba română”, a grafiei latine, a gramaticii și a limbii literare române.

Toate au fost înlocuite în RASS Moldovenească cu „limba moldovenească” în grafia chirilică.

Imagini pentru legea privind limba de stat în rss moldova 1990 photos

În 1940 a apărut un document al conducerii de partid sovietice în care, printre altele, se pune în aplicare o altă teză ideologică: „reunirea populației moldovenești a Basarabiei cu populația moldovenească a RASS Moldovenești”.

În sfârșit a fost găsit un document în limba rusă: Legea Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești din 10 februarie 1941 „Cu privire la trecerea scrisului moldovenesc de a la alfabetul latin la rusesc” în care găsim următoarea mențiune: „Luând în considerație apelările cetățenilor Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești și a organizațiilor de partid, Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti a hotărât a trece, începând cu 01 martie 1941, scrisul moldovenesc de la alfabetul latin la cel rusesc”.

Imagini pentru limba moldovenească photos

Foto: Peste Prut, ocupanţii ruşi au născocit şi un aşa zis „Cuvântelnic” (adică un dicţionar) ruso- moldovenesc…

Cât privește denumirea limbii, a fost imposibil de a găsi o decretare clară, în care să existe menţionarea faptului schimbării denumirii ei din „română” în „moldovenească”.

Probabil, pentru oficialităţile sovietice ori era de nedorit contrapunerea într-un document oficial a denumirilor uneia și aceleiași limbi: română și moldovenească; ori în această materie ele se simţeau moştenitoare ale decretării din Regulamentul organic al Moldovei din 1831 referitoare la denumirea „limba moldovenească”.

În partea a doua a secolului trecut, odată cu schimbările inițiate de M. Gorbaciov (perestroika și glasnost) și sub influența puternicei mișcări pentru independență, Parlamentul RSS Moldovenești, la ședința plenară din 31 august 1989, a adoptat Legea privind funcționarea limbilor pe teritoriul Republicii, prin care limbii moldovenești i se atribuia statutul de limbă de stat care funcționează pe baza grafiei latine, adică fără revenirea la denumirea ei istorică si firească, anume aceea de „limba română”.

Au urmat noi încercări de a pune lucrurile pe făgașul normal. Astfel, la 29 februarie 1996, Adunarea Generală anuală a Academiei de Științe a Moldovei (AȘM) „a confirmat opinia științifică argumentată a specialiștilor filologi din republică și de peste hotarele ei, aprobată (la solicitarea Parlamentului) prin Hotărârea Prezidiului AŞM din 9 septembrie 1994, potrivit căreia denumirea corectă a limbii de stat (oficiale) a Republicii Moldova este limba română”.

La 5 decembrie 2013, Curtea Constituțională, examinând un set de sesizări privind interpretarea art. 13 din Constituție (datată 29 iulie 1994) în concordanță cu preambulul Constituției și al Declarației de Independență a Republicii Moldova (datata 27 August 1991), în sensul că sintagma „limba moldovenească, funcționând în baza grafiei latine” poate fi echivalată semantic cu sintagma „limba română”, a hotărât (punctul 2) că „În cazul existenței unor divergențe între textul Declarației de Independență și textul Constituției, textul constituțional primar al Declarației de Independență prevalează”.

După aceasta, firesc ar fi fost să aibă loc modificarea corespunzătoare a Constituției. Cum şi se proceda/procedează în alte cazuri. Dar chestiunea a apărut pe ordinea de zi a legislativului abia la 1 noiembrie 2018, însă proiectul respectiv de lege nu a întrunit iarăși numărul necesar de voturi „pentru”. Astfel, în Constituție continuă să persiste denumirea limbii de stat ca fiind limba moldovenească, în ciuda contradicției vizibile dintre preambulul ei și art. 13.

În realitate, în toate sferele de viață din țară se folosește denumirea – limba română. Unii politicieni care n-au susţinut acel proiect din 1 noiembrie 2018, precum şi cei actuali care resping ideea corectării art. 13 din Constituţie, în fiecare an, la 31 august (zi nelucrătoare, care prin lege a fost decretată drept Sărbătoarea Națională „Limba noastră cea română”) depun flori la monumentele lui Mihai Eminescu și Ștefan cel Mare și Sfânt din centrul capitalei. De menționat că în societate, în școli, inclusiv cele superioare, în mass/media, în mediul de afaceri, în particular în sectorul financiar-bancar, foarte rar se mai poate întâlni utilizarea denumirii „limba moldovenească”. Numele ei firesc – limba română – și-a cucerit demult locul cuvenit în conștiința cetățenilor țării.

Păstrarea limbii românești în vremuri grele

Cu trei decenii în urmă, limba română și-a reluat calea anevoioasă în toate sferele vieții în Moldova*. Pentru Transnistria și Bucovina, acest proces a durat mai mult, nu este încheiat și va continua datori­tă unor factori geopolitici mai puternici decât limba română propriu-zisă. În 1954, Nicolae Corlăteanu, academician de prestigiu încă din vremurile socialiste, avându-l coautor pe Eugeniu Russev, a editat la Moscova un dicționar care putea contribui fundamental la păstra­rea denumirii de limba română în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească”. Dicționarul Rus-Roman (Русско-Румынский Словарь) a apărut la editura „Госудаственное издательство иностранных и национальных словарей” din Moscova și conținea 45 000 de titluri-cuvinte din cele mai diverse domenii de activitate, inclusiv termeni economici și bancari. Având în vedere utilitatea practică generală, dicționarul, cu extinderea până la 60 mii titluri-cuvinte, a fost reeditat în 1967.

Tot atunci însă, la Chișinău a apărut o altă lucrare a acelorași doi autori, Русско-молдавский словарь (în română: Dicţionarul rus-moldovenesc), cu un volum de titluri-cuvinte ceva mai mare (trebuiau introduse în circuit și pe această cale multitudinea de neologisme aduse de epoca nouă, a socialismului de tip sovietic) şi, firesc, se mai deosebea de cel de la Moscova și din punct de vedere structural: conform orânduirii literelor alfabetului rusesc.

De menționat că primul dicționar rus-moldovenesc, în grafie chirilică, a fost publicat încă în 1946. Urgența necesității practice a acestui dicționar, fie și cu grafie chirilică, fie și utilizând denumirea „moldovenesc”, era una ardentă chiar şi pentru şcoala superioară. Aceasta se poate conclude şi dintr-un nu prea mediatizat eveniment.

La începutul lui 1947, N. Corlăteanu, pe atunci şef interimar al Catedrei de limba şi literatura moldovenească la Universitatea de Stat din Chişinău, reieşind din realităţile dramatice cu care se confruntase (în cadrul facultăţilor universitare făceau activitate didactică ori studii o mulțime de lectori şi studenți care, fiind veniţi din alte republici sovietice, nu cunoșteau „limba moldovenească”), i-a adresat un memorandum lui Ivan Leonov, primul rector al acesteia, privind „predarea cursului practic de limbă moldovenească la facultățile Universității”.

El, respectând şi utilizând cu corectitudine lozincile momentului, în particular, menționa: „Din… republicile frăţeşti… au venit în Moldova tineri entuziaşti…, dar tineretul acesta nu cunoaşte limba poporului moldovenesc. Ei nu se pot apropia de masele largi ale oamenilor muncii fără să ştie limba moldovenească”. Reacţia rectorului a fost pe cât se putea de rece: „Universitatea de Stat din Chişinău nu are din partea Ministerului Învăţământului Superior al URSS indicaţii cu privire la predarea limbii moldoveneşti”.

N. Corlăteanu era absolvent al liceului „Alexandru Donici” din Chișinău și licențiat al două facultăți ale Universității din Cernăuți, respectiv Facultatea de Literatură și Filozofie și Facultatea de Drept (cea de-a doua fiind terminată cu mențiunea „Magna cum laude”). Concomitent cu activitatea didactică la Universitatea din Chişinău, N. Corlăteanu avea și preocupări de cercetător științific, fiind și colaborator la Sectorul de limbă și literatură, care ulterior a devenit Institutul de Limbă și Literatură al viitoarei Academii de Științe (AŞ) a RSS Moldovenești. Unsprezece ani a fost la conducerea acelui Institut, dintre care aproape nouă ani a fost director.

A fost decorat cu înalte distincții ale guvernării sovietice (Ordinul „Drapelul Roșu de Muncă”, Ordinul „V. I. Lenin”) și cu cele ale Republicii Moldova (Ordinul Republicii, medalia „Dimitrie Cantemir”).

Meritul deosebit al lui N. Corlăteanu este că a fost şi printre cei care de-a lungul timpului au readus în spațiul dintre Prut și Nistru și operele clasicilor români, știrile despre începutul scrisului în limba română în spațiul românesc, precum și despre primii cărturari și cronicarii moldoveni. Încă din 1948, elevii clasei a VIII-a au primit crestomația Literatura veche moldovenească, asupra căreia savantul a lucrat împreună cu E. Russev și cu transnistreanul Leonid Corneanu (Corenfeld).

A fost o ediție cu unele compromisuri: pentru ca această carte să vadă lumina tiparului, să treacă fără probleme filtrele ideologice de atunci fără amputări sau cu pierderi minime, în echipă a fost acceptat și un transnistrean. Corneanu convenea nu numai prin „proveniența teritorială” (era din Tiraspol) și „apartenența de partid”, dar și ca scriitor mai „descătușat”, mai puțin îndoctrinat în chestiunea limbii. 

În cărțile și manualele școlare publicate (cum a fost în una dintre primele – Culegere de lucrări la ortografia limbii moldovenești. Pentru clasele V-VI ale școlilor de 7 ani și mijlocii, editată în 1948), N. Corlăteanu, în pofida împotrivirii, cu consecvență promova limba literară română, fără a utiliza termenul respectiv. În ele se scria deja, spre exemplu, „copil” și nu „copchil”, „copiați” și nu „perescrieţi”, „aceasta” și nu „aiasta”, „piele vie” și nu „chele jie”, „picioare” și nu „chişioare” etc.

N. Corlăteanu s-a stins din viață în 2005, lăsând o bogată moștenire științifică. Bibliografia lui începe cu 1945 și include 147 de titluri numai de cărți de autor, care îi poartă numele. La multe a avut coautori, cel mai adesea pe E. Russev. De numele lui mai sunt legate încă aproape 670 titluri de cărți redactate, editate sub îngrijirea lui (printre ele o mulțime de dicționare bilingve), precum și studii, articole din ediții periodice. Post mortem a văzut lumina tiparului manualul Latina vulgară, în 2006, carte scrisă la finele vieții în colaborare cu Lidia Colesnic-Codreanca.

Întreaga activitate științifică a lui N. Corlăteanu (pentru care a fost criticat pe nedrept de nenumărate ori) și a multor altor intelectuali a contribuit fundamental la păstrarea limbii române în Moldova, această „comoara în adâncuri înfundată”, folosind expresia nemuritoare a lui Alexei Mateevici. Privite acum în contextul istoric (filologii erau „supt vremi”, oamenii se temeau să țină minte trecutul care putea fi periculos pentru viața lor de zi cu zi, amenințarea cu gulagurile, paza limbii „cu pușca” etc.) în care aceasta a avut loc, opera și activitatea acestor intelectuali apar de-adevărate ca fiind revoluționare.

Încercări de negare

Existența limbii române în Moldova a fost negata de multe ori, mai ales în perioada sovietică. Oamenii de elită științifică ai Moldovei erau adevărați patrioți (la fel ca și oamenii de rând, de altfel), se deosebeau printr-o înaltă cultură personală de comunicare. În decurs de decenii, din perioada sovietică, se crease însă o stare de umilință nemiloasă, care a lovit cu cruzime în oamenii de știință, în corpul didactic al școlilor superioare și în alți oameni cu merite deosebite în dezvoltarea culturii naționale între Prut și Nistru. În acele vremuri, mai era „un filtru”: pe o pagină vedem mențiunea: „sub redacția lui I. D. Ciobanu”. Acesta, cum se vorbea între oameni, era principalul vechil care veghea cu sârguință și păzea cu supra-vigilență „limba moldovenească” de orice tentativă de a folosi termeni firești autohtoni în locul stâlciturilor aduse chiar și în manualele școlare cu un singur scop: „sî ni diosăghim de cii din Romănia, că noi sântem alt nărod”.

Daca aceasta era atitudinea oficiala din timpurile sovietice, cu atât mai greu este de înțeles poziția unor așa-ziși oameni de știință moldoveni apăruți în spațiul literar după independenta țării în 1991.

Exemplul cel mai hilar în această privința îl reprezintă așa-zisul Dicționar Moldovenesc-Românesc, apărut în 2003, din prefața căruia rezultă clar ca negarea denumirii de limba româna pentru Moldova și moldoveni este determinată de așa-zisul pericol de înglobare a Moldovei într-o nouă Românie Mare. Așadar, niciun considerent lingvistic, ci doar unul geo-politic dictat, de data aceasta, de Partidul Comuniștilor din Republica Moldova, aflat la putere în acea perioadă. Acest dicționar a fost respins categoric de societatea moldovenească ca fiind un experiment pseudo-științific.

Rolul băncilor și al IFI-urilor în promovarea limbii române

Alături de mulți alți factori predominanți în promovarea limbii române moderne în Moldova (mass media, unele instituții guvernamentale, contactele comerciale cu oameni de afaceri de peste Prut etc.), băncile și alte instituții financiare din țară au jucat un rol important, mai ales la începuturile statalității, după proclamarea independenței țării pe 27 August 1991. Primele contacte oficiale ale acestora cu exteriorul au avut loc în anii 1991-1992, cu Fondul Monetar Internațional și Grupul Băncii Mondiale, în vederea aderării la aceste instituții financiare internaționale (IFI). Procesul de aderare a fost destul de anevoios, iar cauzele au fost multiple. Dintre acestea, bariera lingvistică a fost una dintre primele care a trebuit depășită. Terminologia și procedurile procesului de aderare ale acestor IFI-uri era, bineînțeles, disponibilă în limbile engleză și rusă. Acestea au fost traduse și explicate de reprezentații români din cele doua IFI-uri reprezentanților Ministerului Finanțelor din Republica Moldova (care a fost responsabil de pregătirea aderării din partea moldovenească) și ai Băncii Naționale a Moldovei (BNM). Se poate afirma că la încheierea procesului de aderare, pe 12 August 1992, reprezentații celor două instituții sus-menționate dobândiseră cunoștințe bogate (economice, bancare, legale și instituționale) direct în limba română. Aceste cunoștințe au fost folosite și la introducerea cupoanelor din 1991 și mai apoi a monedei naționale (leul moldovenesc), în noiembrie 1993. Aceste instrumente monetare aveau pentru prima dată toate elementele componente (denumire, paritate, emitent etc.) exprimate în limba română, după mulți ani de circulație a rublei sovietice inscripționate în limba rusă. Până și în Transnistria, care a menținut rubla transnistreană și inscripționarea moștenită de la fosta Uniune Sovietică, figura centrală a designului bancar de pe monedă era Mihai Eminescu, poetul național român.

Procesul de transmitere a cunoștințelor în limba română a continuat și în perioada 1993-1995, dar de data aceasta interlocutorii erau principalele bănci comerciale din Moldova. Tratativele pentru primele linii de finanțare au început în 1993 și s-au încheiat cu succes în 1995, când au fost semnate primele linii de credit cu Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD).

Negocierile în limba română conduse de reprezentanții IFI-urilor au fost de asemenea un proces dificil. În afara standardelor de contabilitate complet diferite, toți termenii bancari (bilanț, active, pasive, acreditive etc., pentru a aminti doar câteva dintre noțiunile de baza) fuseseră moșteniți din limba rusă și ca atare erau aproape necunoscuți în limba română. Impactul educațional, atât asupra conducătorilor de bănci cât, mai ales, în ceea ce privește personalul băncilor respective și a miilor sau chiar sutelor de mii de clienți, deponenți, acționari etc., a fost extraordinar. Preocupările pentru asimilarea limbii române bancare au fost stimulate și prin apariția noilor dicționare ruso-române, care au jucat un rol pozitiv în consolidarea cunoștințelor și tehnicilor bancare direct în limba română. Au urmat, bineînțeles, și alte finanțări de la Corporația Financiara Internaționala (IFC) și multe alte IFI-uri care au avut un impact pozitiv în tranziția Moldovei la economia de piață. Se poate spune pe drept cuvânt că experiența de negociere direct în limba română, însușită deja de partea moldovenească, a fost un factor primordial în asigurarea succesului. Ca urmare, în prezent, în băncile Moldovei activează deja un personal bine instruit și cu temeinice cunoștințe de limbă română și gramatică românească.

* * *

Întregul demers al acestui scurt articol are în final un mesaj foarte simplu și anume re-amintirea testamentului de suflet al lui Ienăchiță Văcărescu (1740-1797) pentru urmașii săi: „…Las vouă moștenire/ Creșterea limbii românești/ Şi-a patriei cinstire”.

Notă:

* Vezi și Grigore Furtună, Nicolae Corlăteanu (cugetări la 105 ani de la naștere), http://www.infotag.md/populis-ru/284791/, publicat pe 13 mai 2020 

04/09/2021 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: