CERCETĂRI PRIVITOARE LA ROMÂNII DE LA EST DE BUG (1941-1944),ORGANIZATE DE INSTITUTUL CENTRAL DE STATISTICĂ SUB CONDUCEREA SOCIOLOGULUI ANTON GOLOPENȚIA (Ep.II)

„Fără amintirea Patriei” – ROMÂNII DE LA EST DE BUG în cercetarea echipelor organizate de Institutul Central de Statistică 1941-1944 (Ep.2)

FRAGMENTE DIN VOLUMUL IN PREGATIRE „CALATORII IDENTITARE”

În continuarea articolului:

CERCETĂRI PRIVITOARE LA ROMÂNII DE LA EST DE BUG (1941-1944),ORGANIZATE DE INSTITUTUL CENTRAL DE STATISTICĂ SUB CONDUCEREA SOCIOLOGULUI ANTON GOLOPENȚIA (Ep.I)

(…) Echipa I.R.E.B. (Institutul Central de Statistică 1941-1944)  a plecat din Bucureşti, cu acceleratul de Tighina, pe data de 19 decembrie 1941, ajungând la destinaţie a doua zi, la ora 14:00. În total 14 specialişti, de formaţii diferite, cu orientări politice diferite (inclusiv comunistă), care împărtăşeau entuziasmul pentru cunoaşterea românilor răsăriteni. (Ulterior, numărul cercetătorilor din echipa iniţială a crescut, adăugându-se nume noi, iar alţii s-au retras din motive obiective).

 Începe inventarierea populaţiei româneşti de dincolo de Bug, expediţia coordonată de Anton Golopenția (foto) constituind, până în prezent, un model impecabil de obiectivitate şi probitate ştiinţifică. (5)

Iniţial, I.R.E.B s-a concentrate asupra satelor dintre Nistru şi Bug, în aşteptarea autorizaţiei organelor militare germane de a trece Bugul de Sud. (Transnistria se găsea sub administrare militară românească, în timp ce Germania controla restul Ucrainei. Singurele noastre forţe militare la est de Bug erau cele trei divizii ale Corpului de armată “Decebal”, condus de generalul Corneliu Dragalina).

Ataşatul militar german de la Bucureşti a comunicat Marelui Stat Major abia pe 3 martie 1942 încuviinţarea administraţiei germane că cercetarea să înceapă între Bug şi Nipru.

Anton GOLOPENȚIA undeva la Est de Bug, lângă epava unui avion sovietic doborât

Grupul de Armate Sud aproba, câteva zile mai târziu, că itinerariul de studiu să cuprindă şi românii din Crimeea şi litoralul Mării Azov. În cele aproape trei luni de aşteptare, au fost studiate localităţile apropiate de Bug (Bulgarka, Rakova, Novogrigorievski) şi satele transnistrene Kantacuzinka şi Valea Hoţului. Pe data de 4.6.1942 conducătorul statului autorizează I.C.S. să –si trimită echipele peste Bug. Până la sfârşitul lui 1943 I.R.E.B a acoperit o arie geografică vastă, în împrejurările excepţionale ale războiului, depunând un efort copleşitor.

Membrii echipelor, lucrând uneori singuri au izbutit să depăşească obstacolele create de terenul dificil, vitregia climatului, şi, mai ales, temperaturile aduse de “generalul ger”. Uneori, iarna erau blocaţi cu lunile într-o localitate.La început, întregul proiect părea caracterizat de expresia “a căuta acul în carul de fân”. Imensitatea spaţiului, lipsa iniţială a informaţiilor, ca şi complexitatea subiectelor abordate nu au afectat excepţionalitatea întregului demers. Într-o scrisoare din 1942 adresată soţiei sale Ştefănia, Golopentia afirma cu entuziasm nedisimulat:

          

Temele de cercetare, cuprinse într-un “Proiect de sumar” redactat de Anton Golopenția arată ample preocupări: cultura tradiţională, biserica şi credinţa, meseriile şi industria, colectivizarea satelor şi regimul colhozurilor, situaţia lingvistică, convieţuirea romano-ucrainieana (inclusiv căsătoriile mixte), cu toate aspectele adiacente.

Golopentia îşi îndemnă permanent colaboratorii să respingă tentaţia propagandistică, atent la corectitudinea datelor colectate.

         

În privinţa rosturilor mai adânci ale cercetării ne lămureşte o scrisoare trimisă lui Golopentia (5.11.1943) de către dr. Sabin Manuila, superiorul său direct şi finanţatorul programului I.R.E.B, corespondenţa care stabileşte în termeni cât se poate de categorici obiectivul fundamental.

Drumurile echipelor I.R.E.B. au acoperit spaţiul geografic dintre Bug şi Nipru, începând de pe malul stâng al Bugului de Sud (Nemirov, Olviopol, Alexandrova, Voznessensk, Şerban, Noua Odesa, Nicolaev), continuând spre răsărit spre Bazinul Donbass (Donet şi Lugansk), Cotul Niprului- cu grupul de sate româneşti Voloskoe pe Nipru, Kamenskoe, regiunea Dnepropetrovsk) trecând prin Mirgorod, Arkanghelsk, Krivoi Rog, pe râul Ingulet.

Traseele au străbătut efectiv judeţele (“oblast”) Vosnessensk, Pervomaisk, Nicolaev, Anamenka şi regiunile limitrofe; sute de sate şi cătune (“hutore”), localităţi urbane. Au fost cercetate Melitopol, “Poarta Crimeiei” (70 km de Marea Azov, 150 km de Crimeea), Mariupol la Marea Azov şi satele din “Donet oblast”. (Lista aşezărilor studiate e lungă, întocmindu-se în mod riguros listele care urmau să fie ataşate rapoartelor şi scrisorilor expediate în ţară. (De exemplu: lista localităţilor cu populaţie românească din Tauria de Nord – situaţia pe mai, iunie, iulie 1943 – cuprinde peste 35 de centre, inclusiv o ‘Moldova Noua” şi un sat “Volcanesti”).

Trebuie subliniat că nu am avut la dispoziţie hărţi contemporane pentru a verifica toponomia folosită în rapoarte şi am folosit o harta întocmită de Nichita Smochină, destul de sumară. Am apelat pentru numele actuale la informaţii pe internet întâlnind mai multe dificultăţi: toponimia din perioada 1941-1944 a fost schimbată, ca şi organizarea administrativ-teritoriala din Ucraina sau Federaţia Rusă. De exemplu: Ekaterinoslav poartă, din 2016 numele Dnipro; Kirovograd a fost redenumit Kropivnitki, tot în 2016. În alte cazuri, nu sunt disponibile date despre zonele regionale restrânse.

Astfel, râul Sută, afluent al Niprului nu este menţionat; pe harta lui N. Smochină, în această aria geografică sunt trecute satele româneşti Hotin, Dimitrievka, Român, Mala Divizia şi Varvara. Tot la Smochină apare localitatea Bucureşti pe cursul mijlociu al Niprului, în faţa localităţii Cremenciuc, acum dificil de reperat. Ca urmare, localizarea unor localităţi, ca şi denumirea lor contemporană nu au putut fi actualizate cu exactitate.

La începutul anului 1943 I.C.S. a organizat în sala bibliotecii o primă informare de etapă, prezentând rezultatele cercetării de dincolo de Bug. Cu această ocazie au fost prezentată o expoziţie de ţesături populare ale românilor din Bazinul Donetului, cusături care prin “izvoadele” lor constituiau un indiciu pentru stabilirea regiunii de origine a locuitorilor. Motivele cusăturilor expuse dovedeau o certă identitate cu arta popular românească. Exponatele erau destinate Muzeului de arta naţională din Bucureşti şi muzeelor din Sibiu şi Timişoara.

Pe simezele expoziţiei au fost expuse şi fotografiile realizate de Nicolae Economu, înfăţişând locuitorii cu diverse prilejuri: petreceri, nunţi, munca câmpului.Au vorbit Dr. Sabin Manuila, Anton Golopentia şi profesorul Constantin Brăiloiu. Interesul real pe care l-a stârnit manifestarea s-a vădit prin audienţa prezentă: Maria (Mareşal) Antonescu, Veturia (Octavian) Goga (ambele doamne se aflau în conducerea Consiliului de Patronaj), profesorii Ion Nistor, Alexandru Tzigara Sarmurcas, Vasile Stoica (din partea Ministerul Afacerilor Străine), etnograful şi scriitorul Emanuil Bucuţa.

Pentru a descoperi cât mai mult din spaţiul cu populaţie românească, pe teren s-a apelat şi la intervierea unor informatori – plecaţi din satele lor – care puteau oferi date despre cătunele unde nu ar fi putut ajunge specialiştii I.R.E.B.

Aşa este cazul informatorilor Straton, Nichita şi Grosu, întâlniţi la Tiraspol care au furnizat date despre satele româneşti din Caucaz.

În marea lor majoritate, românii dintre Bug şi Nipru se identificau drept moldoveni, numindu-şi limba “moldovenească”. Populaţia de aici, muncitori ai pământului, cu un nivel de instrucţie redus sau chiar absent nu puteau să distingă – şi nici nu li se putea cere – între un grai al limbii române şi limba romană pe care o vorbeau ei înşişi. În plus, unii dintre strămoşii lor veniseră chiar din Principatul Moldovei, colonizaţi de Ecaterina a II-a (1729-1796).

“Împărătiţa” planificase crearea unei “Moldove Noi” şi translarea graniţelor ‘Vechii Moldove”. Ajunşi în spaţial răsăritean înainte de unirea din 1859 nu ştiau nici de “români”, nici de “România”, memorând doar ceea ce l-ar fi povestit străbunii despre ţara moldovenească. Ca atare “amintirea patriei” româneşti nu exista; se considerau “moldovieni”, aşa cum făcuseră şi înaintaşii lor.

 Nu aveau o conştiinţă naţională – nu aveau cum – dar, folclorul lor se referă la originea lor etnică.

Motive populare românesti dincolo de Bug

(De altfel, până la 1792 când intră în componenţa Imperiului Ţarist, Transnistria era o “margine”, o “kraina”, unde se stabileau locuitori din Bucovina, Podolia, Moldova, laolaltă cu fugari slavi, ucrainieni, polonezi, cazaci, întemeindu-şi gospodării, departe de o autoritate care să controleze arealul geografic. 

Cu toate acestea, marea surpriză a echipelor I.R.E.B. a fost descoperirea faptului că locuitorii dintre Bug şi Nipru provenea, de fapt, din toate provinciile locuite de români înainte de crearea în 1918 a statului naţional unitar român. 

Pe lângă emigrarea naturală, spontană către un teritoriu subpopulat sau nepopulat a existat şi o politică activă de colonizare, promovată de autorităţile ţariste pentru a asigura populaţia/forta de muncă necesară imenselor teritorii dobândite în urma războaielor victorioase.

Începând din sec. al XVII-lea şi al XVIII-lea, emigranţii din principate îşi părăseau locurile de baştină din cauza catastrofelor de tot felul (ciumă, foamete, războaie) şi a regimului fiscal; încă se mai păstrează expresia: “a da bir cu fugiţii”. Imigranţii din Transilvania suportau, mai ales după urbariile Mariei Tereza şi presiunea catolicizării şi a maghiarizării. Vremurile tulburi îi determină pe românii din Crisana şi din Banat să plece în bejenie spre Rusia “ortodoxă”. În Banat, demilitarizarea satelor grănicereşti româneşti şi sârbeşti a îngroşat rândurile românilor din Rusia.

În regiunea Kirovogradului, trei sate – Martanosa, Pancevo, Kani – purtau numele satelor de la vărsarea Tisei în Dunăre de unde plecaseră coloniştii. Fenomenul a existat şi invers – deplasări mai reduse către vest – în sensul că muntenii treceau Oltul în Transilvania. Un cântec popular, cu circulaţie până la sfârşitul sec. al XIX-lea suna astfel: “Hai mindro să trecem Oltul/Să schimbăm vorba şi portul/C-aici nu ne prieşte locul”. Aceeaşi stare de spirit trebuie să fi existat şi printre alţi imigranţi.

Începând din 1750 prinde contur regiunea Noua Rusie (numită iniţial Noua Şerbie), concept politico-adminstrativ care vehiculat din nou, după anexarea Crimeei în 2014. Conduşi de un anume colonel Lupu (Zverev), cetele de pribegi români primesc pământ în regiunea Ecaterinoslavului.

După Pacea de la Bucureşti (1812) boieri şi funcţionari din Moldova au fost împroprietăriţi în gubernia Kerson: un Catargiu primeşte 24.000 desetine (1 desetina rus. =1,09 ha. Rom.), Scarlat Sturdza (primul guvernator al Basarabiei) 12.000 desetine, un Cantacuzino 10.750 desetine, consilierul Cucu 6.050 destine, s.a. Un studiu cuprinzător publicat de Nicolae Dragomir urmăreşte transhumanţa ciobanilor din Mărginimea Sibiului.

Drumurile i-au purtat în Turkmenistan, Daghestan, regiunea Terek, Bataisk de lângă Don şi Caucazul de Nord. Unii dintre aceşti păstori iernau cu turmele lor în bălţile Niprului. Destui au rămas pe loc, suferind de pe urma politicilor de “rasculacire” (deschiaburire) de după revoluţia bolşevică. (6) Anterior acestui volum, unele surse au menţionat caravanele aromânilor (“carvanarii”) din Zagorul Pindului care ajungeau la Chişinău şi Odesa, înaintând până la Nijni Novgorod, la confluenţa fluviului Volga cu afluentul sau Oka.

          Până la adoptarea teoriei “moldovenismului”, autorii sovietici recunoşteau caracterul românesc al populaţiei stabilite la est de Nistru.

Astfel, geograful Lev Semionovici Berg (născut la Tighina), în lucrarea “Populaţia Basarabiei” (Ed. Academia de ştiinţe a Rusiei, Petrograd, 1923) preciză: “Moldovenii sunt românii care populează Moldova, Basarabia şi părţile vecine Basarabiei, a guberniilor Podolia şi Kerson; într-un număr mai mic, ei locuiesc, de asemenea, în gubernia Ecaterinoslav “.

Folclorul românilor stabiliţi dincolo de Bug documentează, indirect, locurile de unde au plecat bunii şi străbunii lor. Surprinzător este faptul că ţărani stabiliţi la mii de km. depărtare de ţară – unii dintre ei fără să-şi fi părăsit vreodată cătunele izolate – pomenesc în cântecele lor de locuri şi localităţi care nu aveau practic de-a face cu orizontul stepei unde îşi duceau traiul.

Gheorghe Retegan, participant la cercetările I.R.E.B. povesteşte: “Mi-a cântat o babă din Bazinul Donetului “Jiule puştiule/Secati-ar izvoarele/Să trec cu chicioarele “. Nu zicea “picerele” cum zic oltenii, ci “chicioarele”. Deci se moldovenizase, chiar dacă ea fusese olteancă… Nu ea, străbunica ei.” (7)

          Anton Raţiu consemnează câteva cântece auzite la ciobanii din Crimeea:

                  – “Du-te drace de te suie/Pe masă la Orăştie/

                      Şi ie drumul care scrie/Muscalii la cătănie”

                   – “Câte târguri am umblat/Piste-ai tăi ochi n-am dat/

                    Numa-n tirgu’ Chişinău/Creste-0 floare-n chipul tău “

                  – “Cât îi Tara Ungurească/Nu-i ca fata rumâneasca/

                   Asa-nanta şi frumoasă…”

                   – “Murguleţ cu coamă val/Hai de-o vale şi-nca-un deal/

                    S-ajungem noi în Ardeal/Să-mi văd pe surori şi fraţi/

                    Cei de tara-nstrainati “

                  – “Murguleţ, inim-aprinsa/Hai mă scoate pân-la Tisa/

                   C-acolo-i tabara-ntinsa”

Într-un cântec baladesc, haiducul sta de vorbă cu murgul sau pe drumul până la Cernăuţi, unde îşi întâlneşte tovarăşii:

                   – “C-acolo toţi fraţii vin/Din Soroca şi Hotin/

                     De la Bălţi şi din Orhei “

Geografia subiectivă care apare în poezia populară e mai puţin amintirea unor experienţe personale, cât memoria reziduală a celor auzite cândva în familie. Astfel apar cele trei cursuri de apă (Bugul, Nistru şi Prutul) de care fusese legată existenţa comunităţilor:

                   – “Buhule malosule/Saca-ti-ar izvoarele/Să-mi petrec chicioarele/

                     Să-mi văd surauarele/Se mai fac sarneanele”

                    – “Nestri, Nestri, malu tău/Diparti-s di neamu’meu”

                    – “Trecu- i Nistru-n ceia parte/În neagră străinătate”

                    – “Prutu ista ne desparte/Prutu ista n-are moarte/

                    De ne-om pune noi cândva/Şi cu gura l-om saca “

                    – “Frunza verde saminoc/Am să trec/Prutu înot/

                    Ş-am să-l trec în cela mal/Să mă răcoresc de-amar”

Folclorul cules de echipele I.R.E.B. transmite repetat sentimentul apăsător de înstrăinare trăit de primii colonişti ai estului. Cântecul “Frunza verde păpuşoi” a avut o circulaţie quasi-generala în satele dintre Bug şi Nipru:

                    “Frunza verde păpuşoi/Ne-a avut maică pe doi/

                    Unu marţi, da unu joi/Şi-o umplu ţările cu noi

                    Frunza verde de secară/Şi-o purces maica prin ţară

                   Să ne strângă grămăjoară/Să ne strângă, să ne plângă

                   Da’ de strâns nu ne-o mai strâns/S-o pus jos şi tot ne-o plâns (8)

Fără să amintească locul de baştină, cei plecaţi departe tânjeau după “fraţi” (în sensul de “conaţionali”, de “neam”) şi o “ţară” unde să regăsească sentimentul de unitate, dorindu-şi – aşa cum mărturiseşte versul popular – să vadă “fraţii grămăjoară/adunaţi toţi într-o ţară”; fără să conştientizeze îşi doreau o patrie sanctuar. Câteva cântece din Transbugia amintesc amarul experienţei imigranţilor:

                    “Creşte plopu dintr-un sânge/Strainia mă mănânce/

                   Creşte plopu dintr-un glod/Pui străin am să mă-ngrop “.

Un studiu semnat de Ion Apostol, participant la I.R.E.B. (9) înregistrează onomastica frecvenţa în 15 sate aşezate pe malul stâng al Bugului şi alte 10 sate din regiunea Kirovograd. Onomastica era românească: Anghel, Albu, Balaban, Barbalata, Barladeanu, Căprior, Codreanu, Ciorba, Dinu, Dănilă, Florea, Focsa, Gaina, Galusca, Harbuz, Huţul, Iacob, Irimia, Lapusneanu, Lupaşcu, Manea, Moldovan, Munteanu, Oancea, Oprea, Pana, Picirita, Plăcintă, rasol, Rata, Roman, Sandu, Scarlat, Smochină, Sprânceană, Talpă, Tălmăci, Ţigănaş, Ursache, Ursu, Vasilache, Veveriţă, Zir, Zmeul. Potrivit autorului: “Tabloul acesta onomastic constituie una dintre dovezile puternice ale romanităţii moldovenilor de la est de Bug. El poate oferi interesant sugestii asupra ţinuturilor româneşti de unde au plecat băjenarii de odinioară “.

Etnomuzicologul Constantin Brăiloiu, invitat de Golopentia să studieze folclorul musical în satele Lisa Horă, Martinosa, Horosco (Elisavetgrad) şi Alexandrovca (Vosnessensk) a intregistrat mai multe discuri pentru Arhivă de Folclor. Profesorul Brăiloiu a constatat mai multe asemănări cu muzica ţărănească din Muntenia şi Oltenia, decât cu melosul din Moldova, Basarabia sau Bucovina, ţinuturi apropiate de regiunile estice cercetate. După autoexilarea sa în Elveţia, Constantin Brăiloiu a inclus cinci dintre piesele muzicale înregistrate în Transbugia în colecţia pe care o editează la Geneva. În România, vechile înregistrări par de negăsit. (10)

Comunităţile ţărăneşti cercetate indicau o îndârjită menţinere a culturii tradiţionale comune, în linii generale, tuturor ţinuturilor locuite de români. Marile evenimente din ciclurile existenţiale (naştere, căsătorie, moarte) respectau modelele culturale cunoscute în etnografia noastră. Organizarea casei şi a gospodăriei (cultura materială) şi obiceiurile tradiţionale de sărbători (spiritualitate) au împrumutat mai puţin sau de loc de la ucrainienii şi ruşii cu care convieţuiau.

Colindele Crăciunului sau Pluguşorul cântat la trecerea dintre ani, de exemplu, nu sunt decât variante locale ale aceluiaşi tezaur folcloric. Păstrarea limbii materne (lb. Română în grai moldovenesc) – chiar dacă, inevitabil, ucrainizată sau rusificată – a dovedit cercetătorilor o rezistenţă etnică neobişnuită. În contact cu românii (militari din teatrul de război sau antropologi din echipele I.R.E.B) spuneau, cu vădită mirare: “Ori dumneavoastră sunteţi moldoveni, ori noi suntem români, că tari ghine ni-ntalegim…” (11). Anton Raţiu a vorbit despre o identitate de structură spirituală, explicând: “Toţi cei de acolo te primesc cu acelaşi căldură şi ospitalitate caracteristică neamului nostru, cu acelaşi suflet cald ca şi românii din preajmă Carpaţilor.

Iar dacă asişti la manifestările lor de sărbători, greu poţi crede că te afli atât de departe de pământul patriei şi foarte greu poţi crede că ei au trăit atâtea generaţii rupţi complet de trupul patriei. Când vezi toate acestea este cu neputinţă să nu te întrebi ce forţă i-a putut menţine atât de statornici în păstrarea identităţii lor, în ciuda tuturor tendinţelor de slavizare la care au fost supuşi, nu de puţine ori cu brutalitate”. (12)

Foto: Grup de romance de la Est de Bug

Fireşte, complexitatea studiului sociologic realizat sub conducerea lui Anton Golopentria nu poate fi prezentat aprofundat în spaţiul restrâns al unui articol. Ne limităm să enumerăm, strict ilustrativ, temele majore de cercetare – unele finalizate în studii şi referate, altele nu – pe care le-au urmărit echipele I.R.E.B.

Menţionăm astfel: observaţii lingvistice (Eugen Seidel), studii folclorice (Anton Gopolentia, Ion Apostol Anton Raţiu, Ion Chelcea, Diomid Strungaru), Crăciunul şi Anul Nou la românii de la est de Bug (Ion Apostol), graiul românimii orientale în cadrul unităţii şi latinităţii limbii române (Diomid Strungaru), românii şi ucrainienii (Popescu Gheorghe), organizarea administrativă sovietică (Ion Oancea), ideea de justiţie (Gheorghe Bucurescu), mecanismul şi principiile sistemului educativ (Nicolae Marin Dunăre), asistenţa socială (Traian Georgescu), funcţionarea colhozurilor (Bucur Schiopu), organizarea comerţului şi creditului (P. Mihăilescu), administraţia românească în Transnistria (Ion Oancea).

     În ceea ce priveşte răspândirea românilor în Rusia şi Ucraina (fosta R.S.S. Ucrainiana) două referate întocmite de Alexandru Smochină oferă perspectiva generală:

• Primul grup de localităţi cu populaţie românească se găsea între Nistru şi Bug (Trasnistria propriu-zisă). Aşezările începeau la nord de Moghilau, deasupra oraşului Baltă şi se întindeau în est pe ambele maluri ale Bugului de Sud. La vest, localităţile urmau cursul Nistrului, fără întrerupere până în sud, spre Limanul Nistrului, în apropiere de localităţile Maiaki şi Ovidiopol
• Al doilea grup ocupa malurile Bugului, începând la sud de oraşul Olviopol (aproximativ vis a vis de Golta pe malul sting), iar la est până dincolo de satele Moldovanka, Moldovka şi Odaia. Satele românilor continuau spre sud, pe malul drept, până la Novaia Odesa.
• Câteva aşezări exitau în regiunea Nicolaev, Teaghinka şi Kerson.. În oraşul port Odesa, unul din cele trei cartiere locuite de români se numeşte şi acum “Moldovanka”.

Alexandru Smochină a elaborat studiul (probabil în 1941), fiind destinat informării cercetătorilor din teren. Autorul – fiul lui Nichita Smochină – era la acea dată funcţionar în cadrul I.C.S.

Atât textul citat aici, intitulat “Aşezarea şi răspândirea românilor în Ucraina şi Rusia”, cât şi un al doilea referat, datat 25.5.1941 (cu titlul “Aşezările românilor de peste Nistru”) au fost descoperite, prin eforturile doamnei profesor Sanda Golopentia, după mai multe decenii (abia în iunie 2002) în “Fondul G”, arhivat obscur, fără alte menţiuni, în depozitele Institutului Naţional de Statistică.

În afara celor două grupe principale de populaţie românească au existat (mai exista oare?) insule compacte de sate în jur de Elisavetgrad, în regiunea Dnepropetrovsk pe Nipru, câteva aşezări în ţinutul Kievului, la est de Kiev. În regiunea Jitomir (cu localităţile Berdicev, Singura, Traian, Rauta s.a.) prezenţa românilor se datorează, probabil, colonizărilor dintre sec. XIV-XVI.

În reg. Harcov, unde se refugiase Dimitrie Cantemir, autorul apreciază – fără să dezvolte susţinerea – că românii/moldovenii se aflau acolo, dinainte de sosirea domnitorului. În Caucazul de Nord, pe râul Terek care se vărsa în Marea Caspică se aflau satele din apropierea oraşului Mosdok.

Dincolo de M. Caspică au fost menţionate colonii în jurul oraşului Vernoe sau în regiunea Akmulinsk.În urma războiului Crimeei, pe malul răsăritean al Marii Negre au fost aşezaţi primii colonişti români, între oraşele Krinsnodar, Novorossiisk şi Gagry.

În Peninsulă Crimeea, prezenţa românilor e semnalată în jurul localităţii Perecop, satele Subsan, Soloniesti, Tamaba. Studiile lui Al. Smochină oferă informaţii interesante despre românii din Siberia care au fost impropietariti acolo sau au fost exilaţi în perioada ţaristă sau după 1929 când a început colectivizarea.

Între 1914-1918 sunt duşi în Siberia românii căzuţi în prizonierat, majoritatea lor fiind transilvănenii care au luptat în armata austro-ungară.

SURSA:

VA URMA

Note

5) Prof.dr. Sanda Golopentia, editor, “Anton Golopentia. Romanii de la est de Bug “, cu introducere, note si comentarii, Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 2006. Lucrarea, publicata in doua volume ( vol. I- 615 pagini, vol. II – 926 pagini ) reprezinta o referinta esentiala, indispensabila pentru cunoasterea tuturor aspectelor asociate cu proiectul care a urmarit identificarea romanilor de la Bug.
6) Nicolae Dragomir, “ Oierii margineni din Basarabia, Crimeea, Caucaz si America de nord”, Cluj, 1939 ; de asemenea: Nicolae M. Popp, “Transnistria. Incercare de monografie regionala”, Bucuresti, 1943 si Stefan Metes, “ Emigrari romanesti din Transilvania in sec. XIII-XX . Cercetari de demografie istorica”, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1971
7) Interviu inregistrat in 1985 de Zoltan Rostas, publicat in Sanda Golopentia, op. cit., vol.II, p. 465
8) Pentru folclorul romanesc de dincolo de Bug a se vedea studiile semnate de Anton Golopentia, Ion Apostol, Anton Ratiu, Ion Chelcea, Diomid Strungaru in Sanda Golopentia, op. cit. , vol. II
9) Publicat in revista “Sociologie romaneasca”, anul V, nr. 1-6, 1943
12) Anton Ratiu, in Sanda Gopolentia, op. cit., vol.II, p.494
10) Constantin Brailoiu, “ La collection universelle de musique populaire enregistree”, 40 de discuri ,aparute intre 1951-1958, Geneva
11) Diomid Strungaru , “Numarul romanilor transnistreni”, in Sanda Golopentia, op.cit. , vol. II,p. 626
12) Anton Ratiu, in Sanda Golopentia,op. cit. , vol. II, p. 494

Publicitate

CERCETĂRI PRIVITOARE LA ROMÂNII DE LA EST DE BUG (1941-1944),ORGANIZATE DE INSTITUTUL CENTRAL DE STATISTICĂ SUB CONDUCEREA SOCIOLOGULUI ANTON GOLOPENȚIA (Ep.I)

FRAGMENTE DIN VOLUMUL IN PREGATIRE „CALATORII IDENTITARE”

„FĂRĂ AMINTIREA PATRIEI”

ROMÂNII DE LA EST DE BUG ÎN CERCETAREA ECHIPELOR ORGANIZATE DE INSTITUTUL CENTRAL DE STATISTICĂ SUB CONDUCEREA SOCIOLOGULUI ANTON GOLOPENȚIA (1941-1944)

Episodul 1

          În ziua de 23 august 1939, Joachim von Ribbentrop, ministrul de externe al Germaniei naziste a semnat la Moscova, alături de Viaceslav Molotov, ministrul de externe sovietic cel de-al 2-lea Tratat de Neagresiune dintre Germania şi Uniunea Sovietică. I.V. Stalin a fost prezent la eveniment. Actul a devenit cunoscut drept “Pactul Ribbentrop- Molotov”. Documentul reprezenta de fapt acordul la care ajunseseră cele două dictaturi ale Europei în ceea ce privea delimitarea sferelor de influenţă şi direcţiile de expansiune în Europa răsăriteană.

La sfârşitul anului 2019, Vladimir Putin, preşedintele Federaţiei Ruse a criticat poziţia Uniunii Europene, referitoare la înţelegerea diplomatică din anul 1939, apreciind că “nu se bazează pe nimic real” şi a calificat-o drept “o minciună neruşinată”. Istoriografia rusă contemporană consideră documentul “un rău necesar”, aproape un act defensiv, pentru a preîntâmpina ofensiva nazistă asupra Uniunii Sovietice.

Indiferent de aceste aprecieri, protocolul secret – parte integrantă a înţelegerii – conţinea prevederi explicite privitoare la împărţirea Finlandei, Lituaniei, Estoniei şi Letoniei, o clauză referitoare la Polonia care aborda şi posibilitatea dispariţiei sale ca stat independent, dar şi o alta clauză referitoare la Basarabia. Partea germană şi-a declarat dezinteresul total faţă de teritoriul provinciei dintre Prut şi Nistru, achiesând la intenţiile sovietice de a modifica frontierele estice ale Regatului Român.

       Consecinţele tratatului semnat la Moscova sunt, de acum, bine cunoscute.

Pe data de 26 iunie 1940, ora 22:00 comisarul sovietic pentru afaceri străine îi transmite lui Gheorghe Davidescu, ministrul român la Moscova o primă notă ultimativă prin care România a fost somată – să înapoieze Basarabia, cu orice preţ, Uniunii Sovietice – să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei, conform graniţelor indicate într-o hartă alăturată notei.

Cea de-a doua solicitare nu fusese agreată, în prealabil, cu partea germană, care s-a arătat surprinsă de pretenţiile Kremlinului. A doua zi, 27 iunie 1940, urmează al 2-lea ultimatum care solicita evacuarea administraţiei şi armatei. Guvernul român a consultat atât Germania, cât şi Italia, dar acestea nu au încurajat o ripostă militară – nici măcar “glonţul de argint” pentru salvarea onoarei militare.

Unele ziare din Germania şi Italia chiar au salutat “cu satisfacţie “rezolvarea “pe cale paşnică” a “diferendului dintre România şi puterea sovietică”.În aceste condiţii, guvernul Tătărescu a acceptat să îndeplinească cerinţele ultimative.

Pătrunderea în teritoriul românesc a prilejuit armatei roşii şi ocuparea Ţinutului Herţa, plasă cu acelaşi nume al judeţului Dorohoi care nu aparţinuse niciodată judeţelor nord bucovinene. Oficialii sovietici au insistat că ocuparea Herţei s-a făcut “din gresala”, dar faptul împlinit mani militari a rămas neschimbat până în present. Herţa a fost inclusă în R.S.S. Ucrainiana, împreună cu Sudul Basarabiei şi Nordul Bucovinei. Basarabia a fost reorganizată ca Republică Sovietică Socialistă Moldovenească.

La est de Nistru, fosta Republică autonomă sovietică socialistă moldovenească, înfiinţată în 1924 a fost împărţită între Ucraina şi noua Moldova “socialistă”. (actuala republică nistreană, cu “capitala” la Tiraspol). În perioada 1940-1941 ocupaţia sovietică în Basarabia, Bucovina de nord şi Herţa a avut un bilanţ devastator pentru români: 57.000 de morţi şi peste 100.000 de locuitori deportaţi în Siberia. Alte surse avansează cifra de 300.000 de români persecutaţi: condamnări, deportări, presiuni administrative. Încep colnizarile cu locuitori slavi, urmărindu-se programatic schimbarea demografiei în regiunile respective.

La sfârşitul lunii iulie 1940, Hitler i-a adresat regelui Carol al II-lea o scrisoare, redactată în termeni fermi, ameninţând cu “grave consecinţe la care s-ar expune Regatul Român, dacă nu ar da curs cererilor “. Mai precis, îi indica suveranului să înceapă tratative bilaterale cu Ungaria şi Bulgaria pentru revizuirea frontierelor din vest şi din sud. Sub “patronajul” şi presiunea directă a miniştrilor de externe german şi italian, România semnează în noaptea de 30 spre 31 august 1940 “Dictatul de la Viena” sau, cum este cunoscut, “Al doilea arbitraj de la Viena”.

Ungaria a primit în urma acestui act aproape jumătate din Transilvania, în total 43.492 kmp. Din cei 69.000 kmp pretinşi. Începând din 15 septembrie 1940, armata ungară trece la ocuparea regiunilor cedate de statul român.

Aproximativ 1.200.000 de români (cca. 50% din populaţia părţii de nord a Transilvaniei) au rămas înstrăinaţi. Trupele horthyste au început masacrele: Moisei, Traznea, Sarmasu, Mureşenii de Câmpie, Luduş, Câmpia Turzii, Prundu Bârgăului, Huedin, Cucerdea, Lascud şi alte localităţi cu populaţie românească. Programul de maghiarizare propus de baronul Aczel Ede a fost adoptat de guvern, urmând a fi realizat oficial, dar şi cu sprijinul organizaţiilor paramilitare.

Cedarea Cadrilaterului s-a făcut fără implicarea “aliaţilor”, aşa cum s-a întâmplat la Viena. Totuşi, Hitler şi-a exprimat la 31 iulie 1940 “recomandarea” că România să cedeze Dobrogea către Bulgaria, sugerându-se că părţile să ajungă la restabilirea frontierei din anul 1912. Prinsă în menghină intereselor sovietice, ungare şi bulgăre, guvernul ţării acceptă, “de (ne) bunăvoie şi (ne) silit de nimeni”, să restituie doar Dobrogea de Sud/Cadrilaterul.

Guvernul ar fi dorit să păstreze Balcicul şi Silistra, propunere cu care “fuhrer” -ul nu a fost de acord. Tratatul de la Craiova s-a semnat pe data de 7 septembrie 1940. România renunţa astfel, la un teritoriu de aprox. 7.000 kmp, situaţie care a afectat rosturile populaţiei romaneasti (25% din totalul regiunii) ce cuprindea români, aromâni şi megleno români. Tratatul prevedea un schimb reciproc de populaţie. Iniţial România a propus transferul intregiilor comunităţi naţionale, propunere pe care bulgarii au respins-o. Shimbul de populaţie a însemnat evacuarea a cca. 110.000 de români şi cca. 65.000 de bulgari din Dobrogea, care au fost obligaţi să se mute în Cadrilater.

Urmările evenimentelor din anul 1940 au fost dramatice. Potrivit analizei lui Anton Golopentia (1) recensământul din 1930 indică o populaţie de 18.057.028 de locuitori pe un teritoriu de 295.049 kmp.. Pierderile teritoriale au redus suprafaţa ţării cu 1000.293 kmp. (31,4%), rămânând sub suveranitate naţională 194.756kmp., ceea ce a reprezentat 68,6% din teritoriul românesc de după Marea Unire din 1918.

Uniunea Sovietică ocupase 50.762 kmp. Ungaria câştigase prin Dictatul de la Viena o suprafaţă de 42.610 kmp., iar prin renunţarea la Cadrilater, România a pierdut 6,9 % din teritoriu. Pierderile de populaţie au reprezentat: 55,3 % din populaţia înregistrată la recensământul din 1930 în Basarabia, Bucovina de Nord, şi Herţa, 37% din populaţia anterioară Dictatului de la Viena în Crisana de Nord, Maramureş şi Transilvania de nord-est, plus un procent de 5,9 % ca urmare a Tratatului de la Craiova.

În aceste condiţii, ciopârtirea teritorială, împreună cu tragedia refugiaţilor au creat o stare de spirit generală favorabilă populaţiei rămase departe de vatra naţională. Factorul uman devenea esenţial în preocupările oamenilor, dar şi a conducătorilor politici. Diplomatul Vasile Stoica vedea situaţia românilor din străinătate ca un argument fundamental pentru aducerea în interiorul graniţelor naţionale (repatriere) a tuturor fragmentelor etnice româneşti din afara ţării. (2) Transferul de populaţie, practicat în cazul Cadrilaterului a creat impresia că tocmai această măsură ar putea fi soluţia înţeleaptă pentru a asigura protecţia conaţionalilor, dar şi eliminarea unor posibile viitoare conflicte.

Autorităţile cunoşteau soarta conaţionalilor rămaşi la discreţia noilor ocupanţi, urmărind persecuţiile începute de aceştia. Guvernul era, în linii generale, informat despre măsurile radicale dispuse împotriva foştilor cetăţeni români. Refugiaţii din teritoriile “desprinse” (termen uzitat în epocă) în 1940 erau, de asemenea, preocupaţi de soarta celor apropiaţi. Informaţiile pe care aceştia le primeau, prin “vama cucului”, de la familiile rămase pe loc alimentau sentimentul dezolant de pierdere personală. Aşteptările populare vizau, în primul rând, adoptarea unor măsuri protective şi, în final, de recuperare a românilor pierduţi.

În cazul grupului românesc răsăritean cunoştinţele erau, în cel mai bun caz, lacunare. Desigur existau studii elaborate anterior care ofereau unele informaţii, în principal istorice, despre existenţa romanităţii răsăritene. Încă din 1893 folcloristul Teodor Burada făcuse călătorii în guberniile Kerson şi Kamenitz-Podolsk constatând, la faţa locului: “identitatea aproape absolută a tuturor elementelor de căpetenie care alcătuiesc pe un popor: limba, credinţa, obiceiuriel, năravuri, cintele şi altele”. (3). După 1940, dar mai ales după începerea campaniei din est, numărul studiilor dedicate românilor din est au crescut exponenţial.

În contextul politic descris şi cu premisele amintite se organizează pe data de 6 aprilie 1941 noul Recensământul care s-a efectuat în teritoriul rămas României după pierderile din 1940.. După începerea campaniei din est (22 iunie 1941) şi eliberarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutul Herţa recenzarea a fost extinsă şi în aceste regiuni (începând din iulie 1941), dar şi Transnistria (noiembrie-decembrie 1941). Astfel Recensământul 1941 cuprindea Basarabia, împreună cu judeţul Hotin (azi reg. Cernăuţi, Ucraina), Tighina (azi, provincie separatistă), Ismail, Chilia şi Cetatea Alba, adică Sudul Basarabiei (azi regiunea Odesa, Ucraina). Peste Nistru au fost recenzate judeţele Movilau (Moghilau), Jugastru, Tulcin, Rabnita, Baltă, Dubăsari, Ananiev, Golta, Tiraspol, Ovidiopol, Odesa, Berezovca şi Oceacov.

Institutul Central de Statistică (I.C.S.) a mobilizat 150 de funcţionari, conduşi de dr. Sabin Manuila (director general) şi D.G.Georgescu (secretar general). Recensământul din Transnistria a fost dublat de cercetări sociologice. Echipa care urma să “inventarieze” regiunea dintre Prut şi Nistru numara 50 de funcţionari din Serviciul Extern al I.C.S., fiind condusă de antropologul şi etnograful Henri H. Stahl. În aceeaşi perioadă, Institutul Social Român, condus de sociologul Dimitrie Guşti a iniţial, de asemena acţiuni de cercetare. (În 1931, I.S.R. finalizase, în cadrul monografiilor dedicate localităţilor româneşti, studiul dedicat satului Cornova din Basarabia). Coordonatorul echipei I.S.R. (13 specialişti), sociologul Traian Herseni va conduce în perioada războiului Departamentul Culturii din cadrul Guvernământului Civil al Transnistriei.

La cererea Preşedenţiei Consiliului de Miniştri, I.C.S extinde cercetările şi dincolo de Bug. Pentru prima dată, românii uitaţi din Transbugia urmau să fie studiaţi de specialiştii români, într-un efort complex, mulţi şi interdisciplinar: sociologic, demografic, istoric, lingvistic, economic şi etnografic. Specialiştii I.C.S. urmau să păşească, în premieră, în teritoriul cu populaţie românească pe care, anterior, numai Teodor Burada se încumetase să-l străbată la sfârşitul sec. al XIX-lea. Expediţia purta numele: “Echipa pentru identificarea şi studierea sumară a aşezărilor româneşti de la est de Bug “; pe scurt: Identificarea românilor de la est de Bug (I.R.E.B.).

Conducerea colectivelor de cercetare a revenit sociologului şi geopoliticianului Anton Golopentia (1909-1951). Familiar cu metoda “şcolii monografice”, colaborator al profesorului Gusti (lucrase şi în campania amintită la Cornova), teoretician şi autor de excepţie, Golopentia ocupă funcţia de director al Oficiului de Studii din cadrul I.C.S. Activitatea propriu-zisă se vă desfăşoară între decembrie 1941 – februarie 1944.

Desigur, evoluţia războiului a determinat încetarea prezentei în teritoriu a echipelor de cercetare. Ulterior, după 23 august 1944, intrarea Armatei Roşii în Bucureşti şi schimbarea regimului politic în România a împiedicat publicarea studiilor de sinteză, cercetarea imensului material documentar colectat fiind abandonată.

Ca atare, nu s-a produs valorificarea cercetărilor I.R.E.B. Mai mult, până în decembrie 1989, o lege aspră a tăcerii a fost aplicată subiectului, în integralitatea sa. (Până de curând, multe din documentele legate de activitatea I.R.E.B au fost arhivate în depozitele SRI).

Anton Raţiu a fost primul care “a rupt tăcerea” publicându-şi, în 1994, însemnările şi amintirile din campanile la care participase, în calitate de membru al echipelor din teren. (4)

*Fotografii de Nicolae Economu si M.Petrescu („Sezatoare”). IMAGINI PRELUATE DIN CATALOGUL EXPOZITIEI ” IN URMA ACULUI. ROMANII DE PESTE BUG ” , MUZEUL TARANULUI ROMAN, 2014.

VA URMA

Sursa:

Note de subsol:

1. Anton Golopentia, “Populatia teritoriilor romanesti desprinse in 1940”, in revista “ Geopolitica si Geoistorie”, caietul I, 1941, p. 35
2. Robert Stanciugel, “ Lumea balcanica in viziunea si activitatea diplomatului Vasile Stoica, Ed. Colias, Bucuresti, 2008
3. Teodor Burada, “O calatorie in satele moldovenesti din gubernia Cherson (Rusia)”, Iasi, 1893 ; Dimitrie Onciul, “ Originile principatelor romane”, Bucuresti, 1899 ; Teodor Burada, “ O calatorie la romanii din gubernia Kamenitz-Podolsk (Rusia), Iasi, 1906 ; Justin Fratiman, “Administrarea bisericeasca la romanii transnistreni”, Chisinau, 1920 ; Stefan Ciobanu, “ Romanii de peste Nistru”, Chisinau, 1922 ; Vasile Harea , “ Romanii de peste Nistru”, Cernauti, 1923 ; Ion Nistor, “ Romanii transnistreni “, Cernauti, 1925 ;  Nichita Smochina, “ Les Moldaves de Russie Sovietique” , in “ Moldova noastra”, nr. 1, 1935 . Am mentionat numai citeva titluri dintr-o bibliografie relativ ampla.
4. Anton Ratiu, “ Romanii de la est de Bug”, Ed. Fundatiei Culturale Romane, Bucuresti, 1994

ZIUA DE 31AUGUST ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Ziua de 31 august în istoria noastră

1848: Au fost publicate “Dorinţele Partidei Naţionale în Moldova”, un document programatic de bază al Revoluţiei de la 1848.

În vara lui 1848 se aflau în Bucovina, un număr mare de fruntași ai revoluționarilor moldoveni, printre care se remarcau Costache Negri, Al.Ioan Cuza, viitorul domn al Uniririi, marele poet Vasile Alecsandri, Alecu Russo și Mihail Kogălniceanu. Ei au redactat un program în 36 de puncte, care a fost publicat de Kogălniceanu sub titlul Dorințele partidei naționale din Moldova.

Acest program se deosebea radical de petiția din martie, fiind împotriva Regulamentului Organic și a protectoratului țarist.

Se cereau, printre altele, egalitate politică și civilă, instrucțiune gratuită, secularizarea averilor mănăstirești închinate, desființarea rangurilor și privilegiilor, împroprietărirea țăranilor, eliberarea robilor țigani particulari și unirea Moldovei cu Muntenia.

Mihail Kogălniceanu a dezvoltat pe larg acest program în Proiectul de Constituție pentru Moldova, redactat pe baza programelor revoluționare din Țările Române și a constituțiilor din Occident. 

1867: Scriitorul Ion Heliade-Radulescu este ales presedinte al Academiei Române.

1868: A murit Dimitrie Cozacovici (Cosacovici), un  istoric şi filolog care s-a remarcat îndeosebi prin studii de filologie comparată şi de istorie privind românii sud-dunăreni, numărându-se printre pionierii dialectologiei române.

A fost membru fondator al Societăţii Academice Române în 1866; (n. 1790).

1870: S-a născut Victor Vlad Delamarina, poet şi memorialist; au rămas de la el şi încercări de pictură, insuficient cunoscute; (m. 1896).

1904: S-a născut chimistul şi pedologul Nicolae Cernescu, membru titular al Academiei Române din 1963. A desfasurat o bogata activitate de cercetare în domeniul ştiinţei solului; (m. 1967).

1913 (31 august /13 septembrie): A murit prăbuşindu-se  lângă Câmpina, cu  monoplanul „Vlaicu II” proiectat şi construit de el,  în timp ce încerca să treacă Munţii Carpaţi), Aurel Vlaicu, inginer şi pilot, creator al primelor planoare româneşti, pionier al aviaţiei româneşti şi mondiale; (n. 1882).

A fost membru post-mortem al Academiei Române din 1948.

1914: S-a născut Octavian Vuia, filosof, eseist, memorialist; a fost director adjunct al departamentului românesc al postului de radio “Europa Liberă” în perioada 1976-1980 şi a fondat, împreună cu Mircea Eliade, Emil Cioran şi Horia Stamate Centrul român de studii de la Paris (1949); (m. 11 decembrie 1989).

1916: S-a născut la Vaslui, într-o familie cu vechi rădăcini aromâne, Neagu Bunea Djuvara, cunoscut ca Neagu Djuvara,   diplomat, filosof, istoric, jurnalist şi romancier român ; (d. 25 ianuarie 2018, Bucureşti).

1916: 18/31 august, Bulgaria a atacat România fără o declarație de război, care va fi făcută abia a doua zi, pe 19 august/1 septembrie.

În cursul nopții de 18/31 august, trupele bulgare (foto), au intrat în Dobrogea românească, au atacat soldații de la pichetele române de pe linia de frontieră, trupele române de pază fiind obligate să se retragă.

Acțiunile militare din Dobrogea au reprezentat o serie de operații, bătălii și lupte care au avut ca obiectiv principal respingerea atacurilor executate de forțele bulgare și germane pentru asigurarea libertății de acțiune a forțelor care operau pe frontul din Transilvania împotriva armatelor austro-ungare.

1921: Savantul român  Nicolae Paulescu a publicat studiul referitor la descoperirea hormonului antidiabetic, în timpul lucrărilor sesiunii din 23 iulie 1921 a Societății de Biologie.

El a prezentat, în patru comunicări, rezultatele cercetărilor sale privind acțiunea extractului pancreatic în cazurile de diabet. 

Comunicăririle au fost publicate în revista societății. Paulescu a publicat articolul despre separarea unui principiu activ antidiabetic din pancreas, pe care l-a numit pancreină, și în numărul din 31 august 1921 al revistei de specialitate Archives Internationales de Physiologie, revistă cu apariție simultană în Franța și Belgia.

În anul 1922, dr. Paulescu a obținut, de la Ministerul Industriei și Comerțului din România, brevetul de invenție nr. 6.255 intitulat Pancreina și procedeul său de fabricare. Aceste publicații au precedat cu 8-10 luni anunțarea de către Fr. Grant Banting și Ch. Herbert Best din Toronto (Canada) a descoperirii insulinei.

Bazându-se pe o traducere incorectă a textului articolelor publicate, Banting și Best au negat influența rezultatelor la care ajunsese profesorul Paulescu și au afirmat că, deși Paulescu a demonstrat eficacitatea extrasului pancreatic în a reduce cantitatea zahărului sau a ureei din sânge a animalelor diabetice, el ar fi declarat că injecțiile nu ar avea efect: „Paulesco has recently demonstrated the reducing effects of whole gland extract upon the amounts of sugar, ureea and acetone bodies in the blood and urine of diabetic animals. He states that injections into peripheral veins produce no effect and his experiments show that second injections do not produce such marked effect as the first” (Banting FG & Best CH., Journal of Laboratory and Clinical Medecine, 1922).

Comitetul de acordare a Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină din anul 1923 i-a recompensat pe Frederick G. Banting și John Macleod pentru demonstrarea primului tratament eficace pentru diabet la om.

1924: România a ratificat Convenţia de la Lausanne privind regimul strâmtorilor Bosfor şi Dardanele (semnată la 24 iulie 1923).

Tratatul a pus capăt războiului revoluționar turc dintre aliații din primul război mondial și forțele naționaliste aflate sub controlul Marii Adunări Naționale a Turciei cu sediul în Ankara, aflate sub comanda lui Mustafa Kemal Atatürk. Tratatul a asigurat recunoașterea internațională a suveranității noului stat  Republica Turcia, proclamată la rândul ei drept stat succesor al Imperiului Otoman.

 Convenția asupra strâmtorilor Bosfor și Dardanele a fost înlocuită peste 13 ani de Convenția de la Montreux cu privire la regimul strâmtorilor turce (1936).

1927: S-a născut la Bucuresti, prozatorul Radu Petrescu, unul dintre precursorii școlii postmoderniste românești,  și unul dintre cei mai mari autori români de jurnale; (m. 1 februarie 1982, Bucuresti).

In 1944, incepe redactarea intinsului sau „jurnal”. In acelasi an, impreuna cu prietenii sai targovişteni M. H. Simionescu, C. Olareanu s.a., scoate cateva reviste  si formeaza un cerc literar (cunoscut ulterior, in istoria literara contemporana, sub denumirea „Scoala de la Targoviste”).

A debutat in revista Universul literar si Orizont (1945). In 1946 incepe cursurile Facultatii de Litere a Universitatii din Bucuresti (terminate in 1951).

Romanul sau  Matei Iliescu inserează numeroase pagini de jurnal, combinîndu-le exemplar cu discursul obiectiv.

Unii critici sint de parere ca numele lui Radu Petrescu face concurență cu cel al unor scriitori deja unanim recunoscuți valoric, ca Marin Preda, și devenind probabil cel mai mare autor de proză de după război.

Radu Petrescu a fost înmormîntat la mănăstirea Cernica, lângă București.

1927: S-a născut poetul Dan Deşliu (“Lazăr de la Rusca”, “Minerii din Maramureş”; (m. 4 septembrie 1992, Neptun).

A urmat cursurile Scolii de Aeronautica din Medias, ale Liceului Industrial si de Constructii din Bucuresti si ale Conservatorul de Arta Dramatica din Bucuresti (clasa Maria Filotti).

A fost actor la Petrosani si Bucuresti (1946-l948); face parte din redactia revista Flacara; redactor la Scinteia; redactor-sef adjunct la revista  Luceafarul (1961 -1962).

Debuteaza in Lumea lui G. Calinescu, cu sonetul Paseri (1945), iar editorial, cu volum Goarnele inimii (1949).

în tinerețea fost un  pătimaș versificator al ideologiei de partid, iar în anii 80, când încă nu se știa spre ce se îndreaptă regimul Ceaușescu, a fost cel care a renuntat la carnetul de partid, după ce fusese membru din 1945.

 În anii ’80, atitudinea lui s-a radicalizat, ajungând în ultimii doi ani dizident pe față al regimului comunist, strecurând texte împotriva lui Ceaușescu spre Radio Europa Liberă . L-a acuzat pe Nicolae Ceaușescu că se comportă de parcă ar fi „proprietarul României”.

 Ulterior, poezia sa a evoluat spre neomodernism. 

În decembrie 1989 a devenit membru al Consiliul Frontului Salvării Naționale.

A murit înecat,în stațiunea Neptu, în timp ce înota în mare.

1929: S-a născut la Constanta, tenorul Cornel Stavru.

A fost unul dintre cei mai apreciaţi tenori dramatici români, cu o carieră de mai multe decenii pe scena Operei Naţionale Bucureşti, unde  a debutat  în anul 1958.

A decedat in ziua de 17 Septembrie 2015, la varsta de 86 de ani.

1931: Corneliu Zelea Codreanu, conducatorul Miscarii Legionare din Romania, a fost ales deputat.

 

1933: S-a născut in comuna Armășești, județul Ialomița, dramaturgul şi criticul de teatru, George Genoiu.

Urmeaza cursurile Facultatii de Teatrologie a Institutului de Arta Teatrala si Cinematografica „I. L. Caragiale” din Bucuresti (licenta in 1962).

Debuteaza in dramaturgie in revista Ateneu, cu piesa Umbrela pentru singuratate (1968), in critica teatrala in Tribuna (1963) si scenic la Teatrul dramatic „G. Bacovia” din Bacau, cu piesaTrecere prin veranda verde (1973).

A fost redactor-şef al revistelor Ateneu (Bacău), Scorpion (Bucureşti). Din anul 1990 înfiinţează şi conduce «Casa de Presă» şi Editura «Rampa şi Ecranul» (Bucureşti), împreună cu soţia şi fiul său, Veronica şi Cezar Alexandru Genoiu.

Uniunea Scriitorilor i-a apreciat opera si i-a acordat trei „premii pentru dramaturgie”, iar presedintele statului, Ordinul „Meritul Cultural”.

De asemenea, Consiliul Judetean Bacau i-a conferit „Premiul de excelenta” pentru contributia deosebita adusa literaturii romane si la promovarea imaginii judetului in tara si strainatate.

1937: S-a născut fagotistul, poetul şi profesorul Miltiade Nenoiu, preşedinte al Uniunii Muzicienilor şi Interpreţilor din România,  fondator şi conducător al cvintetului de suflători „Concordia” (1979-2005); a cântat în Orchestra Naţională Radio timp de 47 de ani (1956 — 1 octombrie 2003).

1939: Prim-ministrul Armand Calinescu  a respins cererea guvernului german de a nu permite tranzitul prin România a unor cantități de bombe si proiectile destinate Poloniei .

Premierul român a dat asigurari privind neutralitatea României si respectarea angajamentelor economice asumate, cu conditia ca si partea germana sa le respecte.

1940: Au loc în toată ţară manifestaţii de protest împotriva „Dictatului de la Viena” (semnat cu o zi în urmă) şi a acceptării acestuia de către autorităţile române – 75 de ani.

NOTĂ: Documentele „arbitrajului” germano-italian (Dictatul de la Viena), semnate la Viena, prevedeau că partea de nord a Transilvaniei (43.492 kmp şi 2.667.000 de locuitori, în majoritate români) era luată României şi cedată Ungariei horthyste.

1944: Prin Înaltul Decret Regal nr. 1620 din 1944 este repusa în functiune Constituţia din 1923 (abrogată în ziua de 1938 de către regele Carol al II-lea).

1944: Trupele sovietice au intrat în Bucureşti.

 

 

Actul de la 23 august 1944 a scurtat Al Doilea Război Mondial cu câteva luni, și a oferit în același timp Armatei Române posibilitatea de a elibera țara de ocupația germană.

În absența unui armistițiu semnat ( din cauza tergiversării intenționate a semnării tratatului de partea sovietică), trupele sovietice i-au tratat în continuare pe români drept inamici și au continuat să ia mii de prizonieri români. Armistițiul a fost semnat trei săptămâni mai târziu, pe 12 septembrie 1944, în termenii dictați de Moscova.

Întoarcerea armelor a echivalat, practic, cu o „capitulare”, o „predare” „necondiționată” în fața sovieticilor și a restului Aliaților. În această perioadă, un număr de 114.000–160.000 de soldați români au fost luați prizonieri de război de către sovietici fără luptă, ca urmare a ordinului de încetare a focului dat de rege și au fost trimiși pe jos în lagăre din Uniunea Sovietică; aproximativ o treime dintre ei murind pe drum. După ce pactul de armistițiu a fost definitivat, trupele sovietice au ocupat întreg teritoriul României. Estimările dimensiunii trupelor variază între 750.000–1 milion (estimări ale oficialilor militari britanici), până la 1–1,5 milioane (estimări ale Înaltului Comandament Militar Român); mulți diplomați și experți occidentali referindu-se la trupe de peste 1 milion de soldați.

(Sursa: Amintirile lui Corneliu Coposu despre „eliberarea” Bucureștiului de trupele sovietice, în articolul Imaginile pe care mulți le-ar vrea șterse din istorie. Ovații în august 1944, la intrarea Armatei Roșii în Capitală)

 La venirea armatei sovietice, rezistența trupelor germane din Bucuresti  si imprejurimi fusese lichidata de Armata Română, dupa lovitura de la 23 August, fapt omis de propaganda sovietică.

1948: Apare Decretul privind înfiinţarea şi organizarea Direcţiunii Generale a Securităţii Poporului în cadrul Ministerului Afacerilor Interne (replică a poliţiei politice sovietice), cu atribuţiile de „apărare a cuceririlor democratice şi asigurarea securităţii Republicii Populare România contra duşmanilor din interior şi exterior”.

Primul şef al Securităţii, cu funcţia de director general, a fost Pantelimon (Pantiuşa) Bodnarenko (alias Gheorghe Pintilie), agent al NKVD-ului, criminala politie politică sovietică.

1961: S-a născut (la Agnita), Ioan Gyuri Pascu, actor, muzician si umorist  român; (Decedat: 26.09.2016 , București)

Mama lui este unguroaica si tatal român. A invățat la Liceul Agro-Industrial din Agnita si in 1977 juca in spectacole de teatru la casa de cultura din oraș. In 1978 cânta cu trupa Trandafirii Negri a cântăreței Elena Cârstea la Mediaș. In 1979 cânta prima piesa compusă de el, Melancolie.
In 1980, la absolvirea liceului, a dat examen de admitere la Institutul de Teatru din Târgu Mureș, fără succes. A înființat formația rock Fundal si a participat la Cântarea României, in 1982 era chemat sa cânte la Radio Vacanța. I-a întâlnit pe Teo Peter, basistul formației Compact si pe Andrei Partos si in 1982 cânta la concertele Cenaclului Flacăra.
In anul 1984 intra la Facultatea de Filologie din cadrul Universitătii din Cluj, la secția română-spaniolă, pe care a absolvit-o in 1988. In timpul facultății s-a înscris in trupa de teatru studențească Ars Amatoria si fiii, condusă de Ion Vartic si a participat la turnee cu piese de I.L. Caragiale. I-a întâlnit pe membrii grupului comic Divertis si a colaborat cu ei din 1987, în același an a fost invitat de Andrei Partos să cânte la festivalul de muzica ușoara de la Deva.

A fost repartizat ca profesor la Ulmu, in județul Călărași, dar a renuntat la învățământ si s-a ocupat in continuare de muzică. După revoluție, a participat la turnee cu trupa Divertis, apoi a apărut împreuna cu ei la televiziune.

A fost o perioada redactor la Televiziunea Romana, in 1992 edita primul disc audio, Ar putea fi si se căsătorea cu Daniela Marin, împreună cu ea fondând casa de discuri Import Service Tempo, apoi a înființat formația The Blue Workers.

A abordat diverse genuri muzicale ca pop, rock, blues, reggae.
A apărut in 1991 in filmul Tv german Die Bank geschädigt ist nicht, in 1993 a jucat in filmul O vară de neuitat regizat de Lucian Pintilie, alături de Kristin Scott Thomas, Claudiu Bleonț, Marcel Iures, film premiat in 1994 la Cannes.

A continuat timp de 20 de ani colaborarea cu Grupul Divertis. In 1995 a cântat la Cerbul De aur, in anul 2000 a compus coloana sonoră a filmului Zapping, regizat de Mircea Mungiu si a jucat in Corul pompierilor.

A continuat să susțină concerte, din anul 2003 a fost gazda spectacolului muzical Taverna la TVR, a participat împreuna cu Divertis la un program pentru Antena 1.
In 2007 a renunțat la colaborarea cu Divertis, revenind in 2009, la Pro Tv. A jucat apoi teatru, rolul lui Rica Venturiano din piesa O noapte furtunoasa de I.L. Caragiale, in Take, Ianke și Cadâr, după Victor Ion Popa.
A mai jucat in filme ca Occident (2002), Offset (2006), Die Tränen meiner Mutter (2008), in 2008-2009 a jucat in serialul Tv Vine Poliția!- rolul inspectorului Fane Popovici, apoi in serialul SOKO Köln (2010) si filmul Tv german Go West – Freiheit um jeden Preis (2011).

1961: Decret al Consiliului de Stat privind ratificarea de către România a Convenţiei asupra mării teritoriale şi zonei contigue şi a Convenţiei asupra mării libere, precum şi aderarea României la Convenţia asupra platoului continental (încheiată la Geneva, la 29 aprilie 1958).

1990 : “Limba noastră cea română” a fost celebrată pentru prima dată  ca sărbătoare legală în Republica Moldova.

  Legea privitoare la trecerea la alfabetul latin ( ziarul Tinerimea Moldovei din 6 septembrie 1989).

“Limba noastră-i o comoară

Din adîncuri înfundată

Un şirag de piatră rară

Pe moşie revărsată“

(A. Mateevici, fragment poezia “Limba noastră“)

În contextul dezintegrării Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.) şi a mișcării de renaștere națională de la sfîrșitul anilor ’80 din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (R.S.S.M.), la Chișinău a avut  loc “Marea Adunare Națională” de la 27 august 1989, la care au participat aproximativ 750.000 moldoveni (circa 1/6 din populația de atunci a republicii), care cereau proclamarea limbii moldoveneşti (române) ca limbă de stat şi revenirea la grafia latină.

VIZIONATI AICI:

Sub impulsul “Marii Adunări Naţionale“, peste două zile, pe 29 august 1989, s-au  deschis lucrările celei de-a XIII sesiuni a Sovietului Suprem din R.S.S.Moldovenesti, care au durat pană pe 1 septembrie.

La 31 august Sovietul Suprem al republicii (Parlamentul) a votat  legile care îndeplineau cerinţele participanţilor la “Marea Adunare Naţională“.

Discuţiile ce au precedat semnarea legilor privind trecerea la alfabetul şi grafia latină din Sovietul Suprem, au avut loc într-o atmosferă tensionată din cauza polarizării membrilor parlamentului în proromâni şi proruşi.

Încă din 16 august începuseră greve ale muncitorimii rusofone împotriva decretării limbii “moldoveneşti” ca limbă de stat, cerandu-se acordarea aceluiaşi statut şi limbii ruse.

Conform informării făcute de Mircea Snegur în plenul Sovietului Suprem, 116 întreprinderi cu un efectiv de 80 000 de muncitori, intraseră în grevă (conform publicaţiei “Tinerimea Moldovei” din 1 septembrie 1989).

Se pare ca tocmai această intrare în grevă a rusofonilor a contribuit la mobilizarea mai bună a moldovenilor, care au venit în număr mare la “Marea Adunare Naţională”.

Adoptarea  de către Sovietul Suprem al R.S.S.Moldovenesti, a legilor privind revenirea la grafia latină:

1. A permis Declararea ca “Limbă de Stat” a Republicii Moldova a limbii moldoveneşti –  identice cu cea română;
2. A fost recunoscută unitatea lingvistică dintre limba română şi cea moldovenească şi a fost stipulată trecerea de la alfabetul chirilic la alfabetul latin;
3. A fost iniţiat un program pentru extinderea folosirii limbii moldoveneşti în guvernare, educaţie şi economia naţională.

Ziua de 31 august a fost declarată ulterior sărbătoare legală în Republica Moldova cu denumirea  „Limba noastră cea română”  sau  „Ziua limbii Române” şi se celebrează anual, fiind marcată cu manifestări patriotice prin poezie, cantec şi joc, prin repunerea în drepturi a vechilor tradiţii populare şi a momentelor care le-a marcat istoria.

Sărbătoarea a început sa fie celebrată începînd cu anul 1990, la un an de la evenimentul istoric.

 31 august – ZIUA LIMBII ROMANE, a devenit sarbatoare oficiala si  in România, in anul 2013 (Legea 53/2013).

2003: A fost sfintita Biserica Manastirii Sapânta – Peri (comuna Sapânta), cea mai înalta constructie de lemn din lume (75 m ).

Ridicată în lemn și piatră după planurile arhitectului Dorel Cordoș de meșterul Ioan Știopei, zis Buga din Bârsana, biserica în stil maramureșean a mănăstirii a fost placată, inițial, cu 8,5 kilograme de aur, iar crucea, înaltă de șapte metri, la rândul ei, învelită cu patru kilograme de aur.

Mănăstirea Săpânța-Peri a fost înființată în anul 1997,pe malul Tisei, pe hotarul satului Săpânța, din dorința de a reînnoda tradiția istorică a vechii Mănăstiri Sfântul Arhanghel Mihail, din Peri, Maramureș, aflată astăzi pe teritoriul Ucrainei.

Construcția se-a înălțat pe malul Tisei și fost realizată între anii 1998–2003. Turla mănăstirii este vizibilă de la o distanță de cinci kilometri peste Tisa și poate fi admirată de românii din Transcarpatia, regiune a Maramureșului istoric rămasă în Ucraina.

În prezent mănăstirea găzduiește 6 măicuțe.

2011: A murit sculptorul, pictorul şi ceramistul Mircea Spătaru, profesor universitar, personalitate marcantă a artei românești;  (n. 27 iulie 1937, Epureni, Duda Epureni, județul Vaslui ).

Absolvent al Institutului de Arte Plastice “Ion Andreescu” din Cluj-Napoca, promoția 1962, a devenit cadru didactic la Institutul de Arte Plastice « Ion Andreescu » din Cluj-Napoca, 1964-1987, a fost descoperit si sprijinit de Giulio Carlo Argan. Si-a perfectionat studiile la Roma (1964), fiind apoi cooptat intre cadrele didactice ale institutului clujean de belle arte.

Stabilit la Bucuresti in 1987, devine in 1990 rector al reinnoitei Academii de Arta (transfomata in 1997, in Universitate) a carei conducere o va asigura cu vie inteligenta si cu har, cu o energie imbatabila, pana in 2004.

A castigat numeroase premii si distinctii printre care se remarca :

• 1969 – Premiul Uniunii Artistilor Plastici din Romania pentru sculptura
• 1971, 1972, 1973 – Mentiune la concursul international de desen Juan Miro, Barcelona, Spania
• 1971 – Premiul “Ion Andreescu” al Academiei Romane
• 1972 – Premiul pentru Tineret al Uniunii Artistilor Plastici – Cluj
• 1972 – Premiul III Ex Aequo la concursul international de desen Notto, Italia
• 1972 – Premiul Criticii al Uniunii Artistilor Plastici din Romania
• 1974 – Premiul Uniunii Artistilor Plastici din Romania pentru arta monumentala
• 1978 – Mentiune speciala (grup portelan,utilitate,expresie) la expozitia internationala din Erfurt, Germania
• 1985 – Premiul I Concurs desen pictura – Rho-Milano, Italia
• 1985 – Premiul special al juriului – Expozitie de desen si pictura Barcelona
• 1994 – Premiul special al Uniunii Artistilor Plastici
• 2000 – Ordinul National “Serviciul Credincios in grad de Mare Ofiter” din partea Presedintiei Romaniei.

2012: A decedat poeta română Constanta Buzea ; (n.1941).

A urmat cursurile Facultăţii de Filologie, Universitatea din Bucureşti, obţinând licenţa în 1970.

Constanţa Buzea a debutat în revista „Tânărul scriitor” în anul 1957. Primul volum i-a apărut în anul 1963.

A fost o prolifică autoare de versuri („Norii”, „Sala nervilor”, „Pasteluri”, „Limanul orei2, „Ultima Thule”, „Pelerinaj”, „Roua plural”, „Netrăitele2 etc.).

Între 1974 şi 1989 a fost redactor la revista Amfiteatru, iar din 1990 a lucrat ca redactor la revista România literară, unde a semnat rubrica de corespondenţă „Post-restant“. 
A primit de-a lungul carierei premii literare importante, precum Premiul Uniunii Scriitorilor si Premiul Academiei.

Ea a fost si autoarea unor carți pentru copii apreciate si rasplatite cu premii literare. În ultimii ani s-a consacrat poeziei de inspiraţie mistică.

Constanţa Buzea s-a căsătorit în 1961 cu poetul Adrian Păunescu (soţii Păunescu au avut doi copii, pe Ioana (2 iunie 1967 – noiembrie 2011) şi pe Andrei (n. 1969), iar în 1977 au divorţat).

2013: A fost beatificat monseniorul martir român Vladimir Ghika.

La data de 27 martie 2013, papa Francisc a semnat decretul prin care Biserica recunoștea „martiriul slujitorului lui Dumnezeu Vladimir Ghika, preot diecezan […] ucis din ură față de credință […], la 16 mai 1954”.

La 31 august 2013, într-o ceremonie fără precedent în țara noastră, monseniorul și martirul Vladimir Ghika a devenit Fericit fiind beatificat în prezența a peste 10.000 de persoane.

Sfânta Liturghie a fost prezidată de Eminența Sa Cardinalul Angelo Amato, Prefectul Congregației pentru Cauzele Sfinților.

 2014: A decedat politicianul comunist Ştefan Andrei, fost  ministru de externe al României; (n. 1931).

A fost numit în postul de ministru de Externe în 1978, ca succesor al lui George Macovescu, unde a rămas până în 1985.

Ulterior a fost numit preşedinte al Consiliului Central de Control Muncitoresc al Activităţii Economice şi Sociale, funcţie pe care a ocupat-o până în 1987, când a fost promovat din nou, în postul de viceprim-ministru al Guvernului. A deţinut posturi importante în aparatul de partid şi de stat ceauşist până la Revoluţia anticomunistă din decembrie 1989.

Pentru că a făcut parte din fostul regim al lui Ceauşescu, Ştefan Andrei a fost arestat în 1990, dupa Revolutia anticomunistă, si a stat în închisoare timp de doi ani şi cinci luni.

  „Ziua Limbii Române”.

A fost instituită prin Legea nr. 53/2013, iniţiatorii acesteia pornind de la ideea că limba unei naţiuni este un puternic instrument de păstrare a identităţii naţionale, cu atât mai mult cu cât, în prezent, există peste 10 milioane de etnici români ce trăiesc în afara graniţelor de stat ale României.

Această zi poate fi marcată de autorităţile şi instituţiile publice, inclusiv de reprezentanţele diplomatice şi institutele culturale ale României, precum şi de către alte instituţii româneşti din străinătate, prin organizarea unor programe şi manifestări cultural-educative, cu caracter evocator sau ştiinţific; manifestările au loc pentru a sprijini pe românii de acasă şi de pretutindeni în vederea conservării şi cultivării limbii române şi, prin aceasta, a valorilor identitare.

NOTĂ: În R. Moldova, din 1990, la 31 august este marcată sărbătoarea „Limba noastră” (la 31.VIII.1989 Parlamentul de la Chişinău a votat trecerea de la alfabetul chirilic la cel latin – 30 de ani).

Din 2006, la aceeaşi dată, este organizat în Bucureşti „Concertul limbii române”, pe treptele Teatrului Naţional din Bucureşti

CALENDAR CRESTIN ORTODOX

Punerea în racla a brâului Maicii Domnului

Potrivit traditiei, Apostolul Toma, nefiind prezent la înmormântarea Maicii Domnului, a primit Sfântul Brâu ca dovada a invierii si inaltarii ei cu trupul la cer.

Acesta a fost tesut de Maica Domnului din păr de camilă. Pana in secolul al IV-lea, Braul s-a pastrat la Ierusalim. Arcadie, fiul imparatului Teodosie cel Mare (379-395), aduce Cinstitul Brau la Constantinopol în 395.

In sec. al X-lea, in urma vindecarii sale miraculoase, imparateasa Zoe, sotia lui Leon cel Întelept, a brodat Brâul cu fir de aur si l-a reașezat in racla daruita de imparatul Arcadie. Evenimentul reasezarii Brâului in racla este pomenit, in calendarul ortodox, la 31 august.

Mai tarziu, in secolul al XIII-lea, trimișii regelui bulgar Ionita Caloian iau Brâul de la Constantinopol. In secolul XIV, cneazul sarb Lazar I (1372-1389) daruieste Brâul manastirii Vatoped din Muntele Athos.

Dupa cercetarile altora,  acest Brâu a fost daruit manastirii de imparatul bizantin Ioan Cantacuzino (1347-1355).

Intre anii 1512 si 1520, domnitorul Tarii Romanesti, Neagoe Basarab, a innoit incinta manastirii Vatoped si a construit un paraclis cu hramul “Brâul Maicii Domnului”.

Acesta a fost reparat in 1794 tot cu ajutoare romanesti, iar in secolul al XIX-lea Romania a daruit paraclisului o noua catapeteasma.

De asemenea, racla de argint in care se pastreaza Brâul la manastirea Vatoped a fost confectionata in secolul al XVIII-lea in Tara Romaneasca.

Este vorba de fapt numai despre o parte din Brâu, pentru ca alte doua parti ale acestuia au fost daruite in anul 1522 manastirii de maici Kato Xenias, situata la 50 km de Volos (Grecia).

Brâul Maicii Domnului – tamaduiri

De-a lungul vremii, Brâul Maicii Domnului a vindecat nenumarati bolnavi, in special de cancer, si a ajutat sa nasca femei care nu puteau avea copii.

Tamaduirea acestora s-a produs prin purtarea in jurul brâului a unei panglici care a fost atinsa de racla in care se pastreaza Brâul Maicii Domnului.

De asemenea, Cinstitul Brâu a facut sa inceteze diferite epidemii: in 1813, Brâul Maicii Domnului de la Vatoped a fost adus in Tara Romaneasca pentru indepartarea ciumei; in 1871 sultanul turc sub a carui protectie se gasea Muntele Athos dupa caderea Constantinopolului, a dus Brâul in tara sa pentru indepartarea holerei; in 1894 Brâul a fost dus la Kios, pentru a inlatura epidemia care lovise plantatiile de lamâi si portocali.

In perioada 12-15 octombrie 2001, racla cu Brâul Maicii Domnului de la manastirea Kato Xenias s-a aflat la Iasi cu ocazia hramului Catedralei mitropolitane – Cuvioasa Parascheva, 14 octombrie.

Evenimentul a marcat totodata implinirea a 600 de ani de la recunoasterea Mitropoliei Moldovei de catre Patriarhia Ecumenica de la Constantinopol (26 iulie 1401) si a 360 de ani de la aducerea la Iasi a moastelor Sfintei Parascheva (13 iunie 1641).

Peste un milion de credinciosi au cinstit in acele zile la Iasi Brâul Maicii Domnului, impreuna cu moastele intregi ale Sfintei Parascheva si cu fragmente din moastele Sfantului Gheorghe.

In perioada 1-10 septembrie 2007, racla cu Brâul Maicii Domnului de la manastirea Kato Xenias, s-a aflat si in Arhiepiscopia de Alba Iulia.

Brâul tesut si purtat de Maica Domnului a fost adus pentru prima data in Constanta in anul 2002 si pentru a doua oara in anul 2008.

CITIȚI ȘI:

O ISTORIE A ZILEI DE 31 AUGUST. VIDEO

Bibliografie (surse) :

1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric ;
3. e.maramures.ro ;
4. Wikipedia.ro.;
5. mediafax.ro ;
6. Enciclopedia Romaniei.ro ;
7.  rador.ro/calendarul- evenimentelor;
8.  Istoria md.;
9. CreștinOrtodox.ro;
10. Cinemagia.ro.;
11. istoriculzilei.blogspot.ro.