CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ZIUA DE 30 AUGUST ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Ziua de 30 august în istoria noastră


1265: Într-un registru de dijme papale este atestată, sub numele Hungnod, prima menţiune documentară a cetății Hunedoarei din Transilvania. În acea vreme, comitatul Hunedoara, cunoscut şi ca Varmeghia Hunedoarei (în maghiară Hunyad vármegye, în germană Komitat Hunyad, în latină Comitatus Hunyadiensis), era o unitate administrativă a Regatului Ungariei.

Aşezarea are origini mult mai vechi, zona fiind locuită potrivit mărturiilor arheologice, încă din perioada Neoliticului, cu aproape 4.000 de ani în urmă.

Castelul Corvinilor - Hotel Rusu - Petrosani

 În 1409, la 18 octombrie, regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg  dăruiește și înnobilează pentru faptele militare deosebite pe cneazul român Voicu din Cincis, fiul lui Șorb,ca stăpânitor al cetății și domeniului regal Hunedoara.

1535: S-a terminat înălţarea Bisericii “Sf. Dumitru” din Suceava (începută la 10 august 1534), ctitorie a lui Petru Rareş, domnul Moldovei; (1527-1538; 1541-1546).

Biserica ”Sf. Dumitru” cu Turnul Lapusneanu din Suceava

 

Pisania aflată deasupra ușii de intrare de pe zidul de sud al bisericii conține următorul text în limba slavonă: „Cu vrerea Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh a binevoit binecinstitorul și de Hristos iubitorul Io Petru Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn al Țării Moldovei, fiul lui Ștefan Voievod cel bătrân, să zidească biserica în mijlocul târgului Suceava, unde este hramul Sfântului slăvitului, marelui mucenic și purtător de biruință, Dimitrie, izvorâtorul de mir. Și a început a zidi în anul 7042 [1534] august 10 și s-a isprăvit în anul 7043 [1535] august 30 și s-a sfințit cu mâna Preasfințitului Mitropolit Teofan

Pictura murală interioară în frescă din vremea construirii bisericii a suferit degradări masive în decursul timpului, cea din pridvor și pronaos fiind afectată de incendiul din secolul al XIX-lea (numai unele figuri se disting, restul fiind șterse), numai unele fresce din naos fiind bine conservate.

Între pronaos și naos a existat un zid despărțitor care a fost demolat, cu această ocazie fiind deteriorat și tabloul votiv în care era reprezentat ctitorul Petru Rareș.

Din tabloul votiv se mai disting portretele lui Petru Rareș, ale Doamnei Elena și a doi copii.

1535 Tablou Votiv Al Domnitorului Petru Rareș și Al Familiei Sale

Foto: Tablou votiv al Domnitorului Petru Rareș și al familiei sale

1698: A apărut, la Iaşi, prima scriere filosofică românească: “Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul”, de Dimitrie Cantemir.

 A fost tipărită în limbile greacă și română, fiind prima lucrare românească originală de gândire religioasă, prima scriere filosofică românească, dar și prima antologie din literatura română, prin numeroasele texte române și străine existente în lucrare.

1698 Divanul Sau Gâlceava înțeleptului Cu Lumea Sau Giudețul Sufletului Cu Trupul

Foto: Tipărituri românești

Întâlnim în lucrare disputele medievale despre timp, suflet, natură sau conștiință aceasta sugerând superioritatea omului asupra celorlalte viețuitoare, ceea ce face din om un stăpân al lumii, susține superioritatea vieții spirituale asupra condiției biologice a omului, încearcă să definească concepte filozofice și să alcătuiască o terminologie filozofică. „Iară cu osârdiia și epitropiia Cinstitului și blagorodincului Boiar dumnealui Lupul Bogdan Hatmanul s-au tipărit în orașul scaunului domnii. În Iași. V leat de la Adam 7206. Iară de la mântuința lumii 1698. Avgust 30. Și s-au tipărit prin osteniala smeriților și mai micilor Athanasie Ieromonahul și Dionisie Monahul Moldoveanii”. 

1848 (30 august/ 13 septembrie): S-a născut  diplomatul şi publicistul Gheorghe Bengescu; (m. 1921).

Se înrudea cu Titu Maiorescu şi Iacob Negruzzi prin Zoe – sora Mariei Negruzzi -, căsătorita cu Achile Bengescu, fratele său.

De asemenea, era prieten apropiat cu Vasile Alecsandri.

Din 1872 a desfăşurat o intensă activitate diplomatică, funcţionând la mai multe legaţii ale României în străinătate, printre care cele din Belgia, Olanda si Franta (numit prim secretar al Legatiei din Paris, odata cu venirea lui Vasile Alecsandri ca ministru plenipotenţiar al României in Franţa, în 1885).

A fost delegat (ministru plenipotentiar) al României pe lângă Comisia Europeana a Dunării,şi  membru titular al Academiei Române din 1921.

Este cunoscut în lumea literara francofonă ca un specialist în opera lui Voltaire (studii, bibliografii, ediţii).

A publicat de asemenea studii sau cărți pe diverse teme istorice sau politice cum ar fi:  Bibliographie franco-roumaine du XIXe siècleEssai d’une notice bibliographique sur la question d’Orient. Orient européen (1821-1897)Une famille de Boyards lettrés roumains au XIXe siècle. Les Golesco.

1849: În comuna Orlat, Sibiu, a avut loc o adunare de protest împotriva “unirii” Transilvaniei cu Ungaria.

În aceeaşi zi, în comuna Luna – Cluj, trupele maghiare deschid focul împotriva românilor  din satele din jur, adunaţi prentru a protesta împotriva “unirii” cu Ungaria.

1877: Are loc a treia bătălie de la Plevna, una din cele mai mari ale Războiului pentru Independenţă. La luptă participă unităţi şi subunităţi ale Diviziei a 3-a Infanterie (la asaltul redutei Griviţa 2) şi ale Diviziei a 4-a Infanterie (la asaltul redutei Griviţa 1).

 După o eroică încleştare, trupele române de vânători şi dorobanţi – în frunte cu lt. col. Sergiu Voinescu, mr. Candiono Popescu, cpt. Moise Grozea, cuceresc puternica reduta Griviţa 1.

La asalt  au participat şi două batalioane din Divizia 5 Infanterie rusă.

În timpul luptelor au căzut eroic mr. Gheorghe Şonţu, cpt. Valter Mărăcineanu (1840-1877), lt. Leon Caracalia, lt. Chivu Stănescu, slt. Vasile Horcea şi aproape 800 de soldaţi.

1891: A încetat din viaţă Emanoil Bacaloglu, fizician, chimist şi matematician român; (n. 1830).

A avut contribuţii originale îndeosebi în geometrie şi optică si a fost  membru titular al Academiei Române din 1879.

1897: S-a născut in oraşul Bucureşti, Aurel Petrescu, regizor şi operator, pionier al filmului de animaţie românesc; (m. 30 aprilie 1948).

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este image-37.jpeg

În anul 1920, Aurel Petrescu a realizat filmul de animație „Păcală în lună“ (la casa de producție Soarele a germanului Erich Pommer), care a fost prezentat în aprilie 1920, la Cinematograful militar din București. Filmul a fost prezentat de către autor ca fiind o „comedie bufă cu desene animate”.

Succesul acestui film l-a determinat să continuie, realizând noi filme despre Păcală: „Păcală amorezat“ (1925) și apoi „Păcală și Tândală la București” (1926).

Apoi între anii 1923 și 1927, realizează un ciclu de desene animate umoristice grupate sub denumirea de „D’ale zilei“.

S-au stabilit un număr de circa 70 de pelicule de animație care-i aparțin.

În anul 1947 Aurel Petrescu s-a străduit să obțină sprijin oficial pentru realizarea unor filme de animație după basmele lui  Ion Creangă : „Punguța cu doi bani” și „Capra cu trei iezi”.

Din ultimul film s-au păstrat doar fragmente ale încercărilor sale (capra și iezii pe prispa casei, joaca iezilor).

 1899: S-a născut arheologul Dinu Rosetti, preocupat de cercetarea vestigiilor din Bucureşti; (m. 1979).

1910: S-a născut istoricul literar Augustin Z. N. Pop, om de cultură român care, în paralel cu contribuţiile la lămurirea unor probleme ale culturii şi literaturii vechi, şi-a consacrat eforturile în direcţia elucidării problemelor biografiei eminesciene; (m. 1988).

Povestea lui Augustin Z.N. Pop • Buna Ziua Iasi • BZI.ro

1913: S-a născut Vlad Voiculescu, medic neurolog, membru al Academiei Române, membru al Societăţii Britanice Regale de Medicină; (d.22 februarie 2001).

1914: Are loc primul spectacol al Companiei Marioara Voiculescu-Bulandra, cu piesa “Soţul ideal” de Oscar Wilde, având în distribuţie pe Marioara Voiculescu, Lucia Sturdza-Bulandra, Tony Bulandra, Ion Manolescu, Constantin Toneanu).

Marioara Voiculescu (9 iulie 1885, Bucureşti–3 martie 1976, Bucureşti)

Foto. Marioara Voiculescu (9 iulie 1885, Bucureşti–3 martie 1976, Bucureşti)

Compania a fost cedată de Marioara Voiculescu soților Bulandra, şi a funcţionat cu o întrerupere de doi ani în timpul Primului Război Mondial, până în 1941, fiind unul dintre cele mai importante teatre ale Capitalei.

1916 (17/30) : Turcia, aliata Germaniei, Austro-Ungariei și Bulgariei, a declarat război României. Starea de beligeranță între cele două țări a intervenit după ce la 14/27 august 1916 România declarase război Imperiului Austro-Ungar, iar Germania a declarat război României la 15/28 august.

La 1 septembrie, Bulgaria a intrat și ea în războiul împotriva României . 


1920:  Prin înalt  Decret Regal emis de către Regele Ferdinand I Întregitorul a fost promulgată „Legea pentru restatornicirea în Ardeal a vechei Episcopii din Oradea-Mare”,  votată în data de 13 august 1920, în Senatul României şi în Camera Deputaţilor României reîntregite.

Legea avea un singur articol cu următorul conţinut: „Vechea episcopie ortodoxă română din Oradea-Mare, în ţinutul Bihorului, se restatorniceşte în drepturile sale de odinioară”. A fost numit episcop Roman Ciorogariu din 13/26 martie 1921– până la decesul său din data de 21 ianuarie 1936.

Eparhia Oradiei nu mai avusese un episcop propriu de mai bine de două veacuri, aceasta fiind sub oblăduirea episcopilor sîrbi, iar mai târziu români, ai Aradului.

Formal, Episcopia Oradiei nu s-a desființat prin vreun rescript imperial și nici nu a fost anexată ca teritoriu la Eparhia Aradului, ea rămânând pe mai departe ca episcopie cu scaun vacant, a cărui păstorire era asigurată de către episcopii de la Arad și era condusă din punct de vedere administrativ de un Consistoriu eparhial.

La 23 iulie, respectiv 26 august 1920, în Senat și în Camera deputaților a fost votată legea pentru restatornicirea Episcopiei Oradiei, fiind apoi promulgată prin Înaltul Decret Regal nr. 3655/30 august 1920.

1929: A murit Emanoil Riegler, medic, farmacolog şi profesor; a acordat o deosebită importanţă colaborării dintre clinică şi laboratorul de chimie biologică; membru corespondent al Academiei Române din 1904; (n. 1854).

1940:  DICTATUL DE LA VIENA.

În noaptea de 29/30 august, Consiliul de Coroană a hotărât acceptatea arbitrajului puterilor Axei asupra tratativelor româno-maghiare privind teritoriile din Ardealul de Nord.

Factorii politici decizionali din România (Consiliul de Coroană, Consiliul de Miniştri), au dezbătut  şi acceptat  propunerea germano-italiană privind reglementarea contenciosului teritorial cu Ungaria.
 Au votat “pentru”: Constantin Argentoianu, Alexandru Vaida Voevod, Gheorghe Mironescu, Nicolae Păiş, I. Moţa, Corneliu Zelea Codreanu, IPS Nicodim Munteanu – Patriarhul României, Victor Gomoiu, Gheorghe Tătărescu, Gheorghe Mihail, Ion Gigurtu.

În dimineața zilei de 30 august, a fost oferit presei și radioului un Comunicat al Consiliului de Coroană, prin care se explica populației motivele care au dus la pierderile teritoriale și releva că în urma comunicărilor „cu caracter ultimativ făcute de guvernele german și italian”, România se vedea nevoită să accepte „arbitrajul” puterilor Axei.
Comunicatul Casei Regale evidenţia: “Conferinţa de la Viena determinată de iniţiativa Germaniei şi Italiei…s-a desfăşurat în condiţiile în care România trebuie să aleagă între salvarea fiinţei politice a statului nostru şi posibilitatea dispariţiei lui”.

Comunicatul a stârnit iritare în rândul diplomaților de la Berlin și Roma. Deși au existat presiuni pentru ștergerea mesajului, regele Carol al II-lea a refuzat.

 În cursul zilei de 30 august 1940, cei doi miniştri de Externe ai Axei, Joachim von Ribbentrop şi Galeazzo Ciano, în prezenţa delegaţiei României, compusă din Mihail Manoilescu, V. Pop, cât şi a Ungariei, formată din Csaky Istvan şi Teleky Pall, comunică hotărârea lor, care obliga România  să cedeze Ungariei un teritoriu în suprafaţă de 43.492 kmp, cu o populaţie de 2.267.000 locuitori, din care peste 1.300.000 etnici români.

Aceasta a fost comunicată la ora 3.50 factorilor politici decizionali din România (Consiliul de Coroană, Consiliul de Miniştri), care au dezbătut  şi acceptat  hotărârea germano-italiană.

 Au votat “pentru”: Constantin Argentoianu, Alexandru Vaida Voevod, Gheorghe Mironescu, Nicolae Păiş, IPS Nicodim Munteanu – Patriarhul României, Victor Gomoiu, Gheorghe Tătărescu, Gheorghe Mihail, Ion Gigurtu.

Comunicatul Casei Regale evidenţia: “Conferinţa de la Viena determinată de iniţiativa Germaniei şi Italiei…s-a desfăşurat în condiţiile în care România trebuie să aleagă între salvarea fiinţei politice a statului nostru şi posibilitatea dispariţiei lui”.

Harta României interbelice: în galben este marcată porțiunea cedată Ungariei în urma Dictatului de la Viena  (Wikipedia).

Textul arbitrajului de la Viena, (30 august 1940).

  1. Traseul definitiv al liniei de frontieră, care desparte România de Ungaria, va corespunde aceluia marcat pe harta geografică aici anexată. O comisie româno-ungară va determina detaliile traseului la fața locului.
  2. Teritoriul român atribuit Ungariei va fi evacuat de trupele românești într-un termen de 15 zile și remis în bună ordine acesteia. Diferitele faze ale evacuării și ale ocupării, precum și modalitățile lor vor fi fixate în termen de o comisie româno-ungară. Guvernele ungar și român vor veghea ca evacuarea și ocuparea să se desfășoare în ordine completă.
  3. Toți supușii români, stabiliți în această zi pe teritoriul ce urmează a fi cedat de România, dobândesc fără alte formalități naționalitatea ungară. Ei vor fi autorizați să opteze în favoarea naționalității române într’un termen de șase luni. Acele persoane care vor face uz de acest drept vor părăsi teritoriul ungar într’un termen adițional de un an și vor fi primiți de România. Ei vor putea să ia, fără nicio împiedicare, bunurile lor mobile, să lichideze proprietatea lor imobilă, până în momentul plecării lor, să ia cu ei produsul rezultat. Dacă lichidarea nu reușește, aceste persoane vor fi despăgubite de Ungaria. Ungaria va rezolva într’un mod larg și acomodant toate chestiunile relative la transplantarea optanților.
  4. Supușii români de rasă ungară, stabiliți în teritoriul cedat în 1919 de către Ungaria României și care rămâne sub suveranitatea acesteia, primesc dreptul de a opta pentru naționalitatea ungară, într’un termen de șase luni. Principiile enunțate în paragraful trei vor fi valabile pentru persoanele care vor face uz de acest drept.
  5. Guvernul ungar se angajează solemn să asimileze în totul cu ceilalți supuși unguri pe persoanele de rasă română, care, pe baza arbitrajului de mai sus, vor dobândi naționalitatea ungară. Pe de altă parte, guvernul român ia același angajament solemn în ceea ce privește pe supușii de rasă ungară, care vor rămâne pe teritoriul român.
  6. Detaliile rezultând din transferul de suveranitate vor fi reglementate prin convenție directă între guvernele român și ungar.
  7. În cazul în care dificultăți sau îndoieli s’ar ivi în cursul aplicării acestui arbitraj, guvernele român și ungar se vor înțelege pe cale directă. Dacă într’o chestiune sau alta înțelegerea nu se realizează, litigiul va fi supus guvernelor Reich-ului și Italiei, care vor adopta o soluție definitivă.

Noua linie de demarcaţie dintre cele două ţări trebuia fixată pe teren de către o comisie româno-ungară. Linia de demarcaţie între cele două state includea pentru Ungaria următoarele localităţi: Salonta, Oradea, Huedin, Feleacu, Târgu Mureş, Odorhei, Sfântu Gheorghe, urmând direcţia nord-vest, pe crestele Carpaţilor Orientali, până la 4,9 km sud de Izvoarele Mureşului.

Trupele române trebuiau să părăsească teritoriul cedat, pe etape, în decurs de 15 zile. Prin acest DIKTAT impus ţării noastre, românii care urmau să rămână în teritoriul dobândit de Ungaria, căpătau cetăţenia noului stat.

Într-un interval de 6 luni puteau să opteze pentru păstrarea cetăţeniei române dar în interval de 1 an erau obligaţi să treacă în România.

Despre acest eveniment tragic, istoricul Silviu Dragomir consemna: “…în forma sa actuală teritoriul Transilvaniei atribuit Ungariei prin Diktatul de la Viena are aspectul unui pumnal înfipt în inima României”.

1941 : A intrat în vigoare Acordul româno- german de la Tighina privitor la problemele de administrare, economice și de securitate ale Transnistriei.

Ion Antonescu, conducătorul României, plănuia să populeze Transnistria cu coloniști români, odată ce invazia Uniunii Sovietice va fi fost finalizată.

Horst Scherrer

Acordul, încheiat în timpul războiului delanșat de cele două țări împotriva URSS, avea 9 articole și a fost semnat de generalul german Arthur Hauffe și de generalul român Nicolae Tătăranu.

Înainte de acord, regiunea a fost sub ocupație militară germană.

La 19 august a intrat în vigoare Acordul de la Tiraspol, prin care România a primit regiunea permițându-se armatei germane să stabilească baze navale și aeriene în Transnistria și să intre periodic în regiune pentru a „îndeplini slujbe speciale”.

Transnistria a devenit ulterior destinația deportării multor evrei din recent recuperatele ținuturi Bucovina de Nord și Basarabia, care fuseseră ocupate de URSS în 1940 în urma pactului Ribbentrop-Molotov.

 1941: S-a născut bas-baritonul George Emil Crăsnaru, stabilit în Germania.

A studiat la  Conservatorul de muzică Ciprian Porumbescu în 1968 si  a debutat la Opera bucureşteană în Jupân Dumitrache din O noapte furtunoasă de Paul Constantinescu, în anul 1972.

A cucerit câteva premii internaţionale de mare renume: premiul I la ConcursulGeorge Enescu (1970), premiul al II-lea la s’Hertogenbosch (Olanda, 1972), premiul al II-lea  la concursul J. S. Bach de la Leipzig  (Germania,1972) şi Marele Premiu la Concursul de la Montreal ( Canada, 1973).

A părăsit definitiv ţara, în anul 1980.

In 1992 debutează la Scala din Milano în rolul preotului din Lady Macbeth din Mtsensk de Şostakovici, sub bagheta lui Myung-Whun Chung, în regia lui Andre Engel, un spectacol de excepţie, repetat şi la opera Bastille din Paris.

Din anul 1993 George Crăsnaru este numit profesor universitar la Academia de Muzică Robert Schumann din Dusseldorf, de unde iese la pensie în anul 2011.

1942: S-a născut la Falticeni, judetul Suceava, Alexandru Protopopescu, poet şi critic literar; (m. 1994)

Absolva  Facultatea de Filologie a Universitatii  din Iasi (1960-l965).Intre 1965 si 1967, a fost asistent la institutul Pedagogic din Constanta; intre 1967 si 1974, redactor la revista Tomis, unde tine si cronica literara (1968-l972). Din 1974 s-a pensionat de boala.

Dintre cele mai importante scrieri ale sale se remarca : Exil imaginar, versuri, Bucuresti, 1968;Volumul si esenta, critica literara. Bucuresti, 1972; Romanul psihologic romanesc.Bucuresti, 1978.


 

1944: România a rupt după lovitura de stat de la 23 august, relațiile diplomatice cu aliații Germaniei lui Hitler.

Generalul Constantin Sănătescu, salvator sau trădător? | Vertical

Foto: Generalul român Constantin Sănătescu (n. 14 ianuarie 1885, la Craiova – d. 8 noiembrie 1947, la București)

Noul guvern condus de Generalul Sănătescu, constituit după înlăturarea mareșalului Ion Antonescu, a anunțat că rupe legăturile diplomatice cu Ungaria, Croația, Slovacia și Italia, și își retrage ambasadele din aceste țări. În luna octombrie, a rupt relațiile și cu Japonia.

1944: Unităţi de avangardă ale Armatei Sovietice şi ale Diviziei “Tudor Vladimirescu” constituite din prizonieri români în URSS au intrat în capitala Romaniei, Bucureşti , unde orice ameninţare a trupelor germane fusese deja anihilată de Armata Română.

1948: Prin decret lege se înfiinţează şi organizează Direcţia Generală a Securităţii Poporului (Securitatea) un organ criminal de represiune comunist conceput după modelul poliţiei politice sovietice, menit sa înlocuiască Direcţia Generală a Poliţiei de Siguranţă de până atunci, în cadrul Ministerului Afacerilor Interne.

Conform actului menţionat, principala atribuţie era “apărarea cuceririlor democratice şi asigurarea securităţii Republicii Populare Române contra duşmanilor din interior şi exterior”.

Primul şef al Securităţii, cu funcţia de director general, a fost Pantelimon (Pantiuşa) Bodnarenko (alias Gheorghe Pintilie), agent al NKVD-ului.

1949: S-a născut la Brasov, Peter Maffay (Peter Alexander Makkay), cantautor român de origine săsească, stabilit în Germania impreuna cu familia, în anul 1963.

Este unul dintre cei mai cunoscuți cântăreți, autori, compozitori din Germania contemporană.

1950: A murit în închisoarea de la Sighetu Marmaţiei (unde era  deţinut politic), Alexandru Lapedatu, istoric şi om politic liberal, specialist în istoria Evului Mediu ; n.14 septembrie 1876,la Săcele, Austro-Ungaria.

Impreună cu Ioan Lupaş a fondat (1920) Institutul de Istorie Naţională din Cluj,la conducerea căruia s-a aflat timp de 13 ani.

Imagini pentru Alexandru Lapedatu,

A fost ministru în mai multe rânduri, membru titular al Academiei Române din 1918, vicepreşedinte (1934-1935; 1938-1939) şi preşedinte al acestui for (1935-1938). NOTĂ: Unele surse dau ca an al morţii sale anul 1954.

1952: S-a născut (Bucuresti), Daniel Dăianu, economist, fost ministru de finanţe al României între 1997 şi 1998.Este profesor universitar, membru titular (din 2013) al Academiei Române, președinte al Societății Române de Economie (SOREC), membru al American Economic Association, membru în Societatea Academică Română.

Daniel Dăianu, Consiliul Fiscal: O eșalonare pe patru ani a... | PROFIT.ro

A fost ales eurodeputat, din partea PNL, la alegerile europarlamentare din 2007.

1955: Este difuzat Comunicatul Consiliului de miniştri al Republicii Populare Române, privind reducerea, începând cu 1 decembrie 1955, a efectivelor forţelor armate ale tarii cu 40.000 de militari.

Măsura de reducere a efectivelor militare ale armatelor din țările de așa zisă ”democrație populară” fusese promovată de liderul sovietic Nikita Hrușciov în contextul politicii de destindere promovate de Moscova.

A fost un prilej pentru conducerea comunistă a armatei române să treacă la o verificare a calității corpului de cadre.

Între anii 1955 și 1960 s-a procedat la trei reduceri consecutive ale efectivelor, urmate de desființarea unor unități militare, ceea ce a însemnat o scădere cu peste 120.000 a numărului de militari români.

 1964: A murit la Lisabona, Scarlat Lambrino, epigrafist şi istoric al antichităţii greco-romane; stabilit în Portugalia, din 1947; membru corespondent al Academiei Române din 1934; (n.16 august  1891, Bucuresti).

Imagini pentru photos Scarlat Lambrino
Imagini pentru photos Scarlat Lambrino

S-a format la Sorbona ca istoric și epigrafist și și-a luat doctoratul în anul 1927. Între anii 1923 și 1925 s-a aflat printre membrii Școlii Române din Franța de la Fontenay-aux-Roses. A urmat o activitate rodnică de aproape 20 de ani desfășurată la Universitatea din București.

A fost șef de săpături pe șantierul arheologic de la Histria (1928-1940) iar în perioada 1 august 1938 – 20 iulie 1940 a fost și director al Muzeului Național de Arheologie,  înainte de a fi numit director al  Accademia di Romania din Roma (1941-1947), inchisa in 1947 de  autoritățile comuniste de la București .

La solicitarea Universității din Lisabona,  profesorul Scarlat Lambrino, a plecat la catedra de epigrafie de acolo, unde și-a continuat și încheiat cariera.

1964: S-a născut la Oradea muzicianul A.G.Weinberger, compozitor şi interpret de muzică de jazz, promotor al blues-ului american în România, chitarist, producător şi realizator de emisiuni radio şi de televiziune.

1965 Ag Weinberger

Și-a început cariera înființând împreună cu Harry Tavitian (pian), Corneliu Stroe (baterie) și Cătălin Rotaru (chitară bas) prima formație de blues din România, Transylvanian Blues Community. A efectuat turnee în Germania, Elveția, Israel, Turcia, Ungaria, și-a înființat propria formație de blues, Weinberger Blues Machine (1991). A lansat primul album de blues din România, Good Morning, Mr. Blues (1996), urmat în 1997 de Standard Weinberger.

A produs și prezentat două emisiuni radio săptămânale, la posturile Radio România Tineret și Radio Contact. În 1998 a înființat fundația BlueSylvania și a concertat în cadrul festivalului Bluestock din Memphis, Tennessee. La finalul anului 1999 a lansat albumul, Transylvania Avenue.

1966: S-a născut (la Telciu, judeţul Bistriţa Năsăud) poetul şi scriitorul român  Gelu Vlaşin, considerat principalul reprezentant al curentului deprimismului în poezia românească şi creatorul platformei online Reţeaua literară.

A debutat literar în revista România literară 16/1999 cu o prezentare de Nicolae Manolescu.

Debutul său editorial a fost în 1999 cu volumul de versuri Tratat la Psihiatrie, publicat la Editura Vinea, Bucureşti, cu o prefaţă semnată de Nicolae Manolescu şi o postfaţă de Paul Cernat, volum premiat de Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti la secţiunea debut 1999 şi  nominalizat la premiile Uniunii Scriitorilor din România, 1999.

A obţinut câteva prestigioase premii naţionale şi internaţionale:

Diploma Forum Intercultural – Madrid, 2012; Diploma Forum Intercultural – Madrid, 2013; Premiul Tertulia Cerro Almodóvar – Madrid 2004, PremiulPuertas Abiertas – Madrid , 2002, Premiul acordat de Uniunea Scriitorilor din România – Colocviile Coşbuc – 2000,  Premiul Festivalului Internaţional Sighet – 2000, Marele Premiu Ion Vinea – 1999, Premiul Cristian Popescu – 1999, Premiul Saloanelor Liviu Rebreanu – 1999.

În luna ianuarie 2012, prin decretul nr.28 din 16/01/2012, Administraţia Prezidenţială a României, i-a  conferit Ordinul Meritul Cultural în Grad de Cavaler.

1982: S-a născut la Ploieşti, judoka română Alina Alexandru Dumitru, medaliată cu aur la Jocurile Olimpice de la Beijing din 2008  la categoria 48 kg, prima campioană olimpică din istoria judo-ului românesc.
Alina Alexandra Dumitru  a fost multiplă campioană europeană și medaliată cu bronz la campionatele mondiale.

În 9 august 2008, Dumitru devenea prima campioană olimpică din istoria judo-ului românesc, învingând-o în semifinală pe dubla campioană olimpică en-titre Ryoko Tani (Japonia) și, în finală, pe Yanet Bermoy (Cuba) prin waza-ari și ippon, în doar 80 de secunde.

În aprilie 2011 a cucerit medalia de aur la Campionatul European de judo de la Istanbul.

VIDEO:  http://youtu.be/S8gCtg4o1kM

1986: La ora 19: 23, se produce un  cutremur de pământ în Vrancea,  la o adancime de circa 131 km, magnitudinea sa  fiind de 6,9 spre 7,0 pe scara Richter.

A fost al treilea cutremur ca magnitudine din secolul 20.

 Cea mai puternica replica s-a produs in dimineatza zilei de 2 septembrie 1986, la ora 5h 00 min, la 143 km adancime, avand magnitudinea Ms=5,0 si resimtita la Bucuresti cu intensitate de circa III-IV grade pe scara Mercalli.

In total au fost consemnate 77 de replici cu magnitudinea peste 3,2 pe scara Richter, dar destul de putine (19, daca nu ma insel) au depasit valoarea de 4,0 ca magnitudine Ms pe scara Richter.
Cutremurul nu a cauzat pagube majore in Romania, totusi spre Moldova, pe directia Focsani-Iasi miscarea seismica a fost mai intensa.

In Basarabia cutremurul a avut, pe alocuri, efecte destul de severe. La Chisinau s-au prabusit 4 blocuri, consecintele fiind tragice (100 de morti).

1989: A murit economistul Costin Murgescu, jurist și diplomat; (n. 1919).

Imagini pentru Costin Murgescu,

A desfăşurat o intensă activitate ştiinţifică, publicând lucrări în domeniul gândirii economice româneşti şi universale şi al economiei politice.

A fost membru corespondent al Academiei Române din 1963.

1992: A încetat din viață la București, regizorul de film documentar Gheorghe Horvat; (n.6 ianuarie 1934, Oradea).

 2011: A murit în Rusia, răpusă de leucemie într-un spital din Moscova, cântăreaţa basarabeană Alla Baianova, considerată regina romanţelor ruseşti.

Алла Баянова - биография, информация, личная жизнь, фото, видео

Alla Baianova, s-a născut la 18 mai 1914 în orașul Chișinău din Basarabia țaristă.

Tatăl său, Nikolai Levitsky  era un cântăreț de operă (numele de scenă Nikolai Bayanov ) care a studiat canto cu Antonio Cotoni .

Mama ei, balerina Evgenia Aleksandrovna Skorodinskaya (1882-1947),  provenea dintr-o familie de proprietari de pământuri, tatăl său fiind  generalul Alexander Skorodinsky.

Strămoși din partea mamei sale descindeau din atmanul Skoropadsky , iar unul dintre strămoșii dinspre  partea tatălui a fost  un artist remarcabil al secolului al 18 – lea, Dmitry Levitsky.

A făcut studii muzicale de canto cu profesorul Sigismund Zalevschi, în anii 1934–1939.

A debutat alături de tatăl său în cafeneaua Armenonville din Cannes, la vârsta de 13 ani (alte surse vorbesc de  debutul său în restaurantul caucazian Kazbek din Paris).

Din 1930 până în 1937 a cântat la numeroase restaurante din Chișinău, după care a lucrat la Teatrul Alhambra din București.

A continuat să cânte în localurile bucureștene până în 1964. 

A avut turnee în mai multe țări ale lumii, printre care Franța, Germania, Iugoslavia, Grecia, Israel, Polonia, Uniunea Sovietică. 

Cânta fără cusur în limbile română, franceză și rusă.

În 1989, s-a stabilit la Moscova, într-un apartament modest și cu toate că era la o vârstă înaintată, a continuat să cânte la concerte și să colaboreze cu interpreți locali celebri, ca David Așkenazi, Viktor Friedman, Mihail Aptekman. 

A făcut parte din juriul concursului rusesc de romanțe „Romansiada”.

La 18 mai 2009, a susținut un concert jubiliar la Opereta din Moscova, cu ocazia împlinirii a 95 de ani. 

2012: A murit Cornel Todea, regizor de teatru, de film şi operă, realizator de televiziune; (n. 1935).

Imagini pentru Cornel Todea,

A fost decorat la 13 decembrie 2002 cu Ordinul national Serviciul Credincios în grad de Cavaler, alături de alți actori, „pentru devotamentul și harul artistic puse în slujba teatrului romanesc, cu prilejul împlinirii unui veac și jumătate de existență a Teatrului Național din București”.

2015: A murit baritonul Dan Iordăchescu, cântăreţ şi actor de operă, profesor ; (n. 1930).

2016: A decedat profesorul, dirijorul şi compozitorul Gheorghe Gomoiu; fondator şi dirijor, timp de 46 de ani, al Corului de Cameră „Ars Nova” de la Teatrul „Alexandru Davila” din Piteşti; contribuţie majoră la lansarea şi organizarea Festivalului Internaţional de Muzică Corală „D.G. Kiriac” ; (n. 1939).

Imagine similară

 2019: A decedat compozitorul, dirijorul și muzicologul român George Balint; (n. 11.o2.1961).

Eminentul muzician, pianist şi profesor universitar, fost redactor şef al prestigioasei reviste Actualitatea Muzicală, editată de către Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România, a văzut lumina zilei la 11 februarie 1961, în Municipiul Târgovişte, într-o familie de intelectuali.

A început studiile muzicale la Liceul de Muzică din Municipiul Galaţi (1968-1972), după care, sunt continuate, la Ploieşti, la Colegiul de Arte „Carmen Sylva”, pe care le absolvă cu succes, în 1981, la clasă de pian, armonie şi contrapunct a vestitului profesor compozitor şi dirijor, Huba Bertalan.

Compozitorul George Balint a murit la 58 de ani

A fost distins în anul 2003, titlul de Doctor în Muzică, după care a lucrat în învăţământ şi câţiva ani buni în calitate de consilier la Direcţia Muzicii din Ministerul Culturii.

Prin concurs, obţine importanta funcţie de director artistic al Operei Române din Bucureşti (1997-2000), după care, tot prin concurs, este angajat dirijor la Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian” din capitală. 

A întreprins în calitate de dirijor, turnee artistice în Italia, Germania şi Israel, împreună cu Teatrul Liric din Galaţi, Opera Maghiară din Cluj, Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian” din Bucureşti. 

În ultimii ani, s-a aflat la catedra de Armonie şi contrapunct din cadrul Facultăţii de Muzică a Universităţii din Municipiul Piteşti şi în calitate de profesor asociat la Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti.
Pentru întreaga sa activitate a fost distins cu patru premii de compoziţie ale Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor, cu Premiul II la Întâlnirile internaţionale de cânt coral de la Tours – Franţa (1984), cu Premiul „George Enescu” al Academiei Române.

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/08/30/o-istorie-a-zilei-de-30-august-video/

CALENDAR CREŞTIN ORTODOX

Sfântul Alexandru; Sfântul Ierarh Varlaam; Cuviosul Ioan de la Rasca şi Secu.

 Sfântul Alexandru a fost episcop în Constantinopol în timpul împaratului Constantin cel Mare (313-337) şi a participat la Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325, dovedindu-se un apărător al dreptei credinţe.

La acest sinod l-a combatut pe Arie, unul din preotii sai slujitori, care incepuse sa predice o invatatura neconforma cu traditia si credinta Bisericii.

La început  Alexandru a încercat sa rezolve noua tensiune in mod pasnic. Arie si adeptii sai refuza orice conciliere, motiv pentru care este chemat in fata unui sinod local (321).

Aici Arie va sustine ca Fiul nu este vesnic, ci a fost creat de Tatal.  Sinodul a pronuntat pe loc anatema!

In sprijinul apararii ortodoxiei a fost chemat si Osie, episcop de Cordova.

Criza s-a accentuat, determinandu-l pe imparatul Constantin cel Mare sa convoace primul Sinod Ecumenic de la Niceea (325),care il excomunica pe Arie.

Inceputul propovăduirii eretice a lui Arie este pus intre anii 312 si 320. Este posibil ca doctrina eretica sa fi aparut in mintea sa ceva mai devreme de 320, dar a devenit o realitate in jurul acestui an. Claudio Moreschinni subliniaza aspectele esentiale ale ereziei ariene:

„Fiul, nefiind Dumnezeu adevarat, nu putea sa fie decat creatura, chiar daca cea mai perfecta dintre creaturi.

Ceea ce nu reprezinta un impediment pentru ca Tatal sa fie Tata, doar ca acesta este parinte pentru o fiinta diferita de El. Este adevarat ca Fiul este numit Dumnezeu, dar numai intr-un sens impropriu: El este bun si intelept, se bucura de prerogativa de a fi fost creat direct de Dumnezeu, in vreme ce celelalte creaturi au fost create prin Fiul.

In schimb, existenta sa nu se identifica nicidecum cu realitatea divina:

El este pentru totdeauna contingent. (…) Mantuirea pe care Hristos o aduce oamenilor nu consta intr-o innoire a naturii lor, savarsita gratie inaltarii, prin Hristos, a aceleiasi naturi umane, ci in oferirea unui model de viata si in revelarea credintei adevarate” (Claudio Moreschinni, Enrico Norelli, Istoria literaturii vechi, grecesti si latine, vol. II/1, Editura Polirom, Iasi, 2004, p. 37).

Sfantul Alexandru a trecut la cele vesnice în anul 337, la vârsta de 98 de ani.

Sfântul Ierarh Varlaam  

Sfântul Ierarh Varlaam, Mitropolitul Moldovei - Cazania

Sfântul Ierarh Varlaam este praznuit în Biserica Ortodoxa pe 30 august. A fost trecut în rândul sfinţilor de catre Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române pe 12 februarie 2007.

Proclamarea solemna a canonizarii Sfantului Ierarh Varlaam a avut loc pe 29 august 2007, la Manastirea Secu, locul unde a fost ingropat si unde se afla osemintele acestuia.

Desi sunt mai multe ipoteze cu privire la locul nasterii Sfantului Varlaam, cea mai plauzibila este aceea ca ar fi originar din partile Neamtului, din satul Borcesti.

Primul contact cu lumea monahala a fost la “Schitul lui Zosin”.Sfantul Ierarh Varlaam a fost mitropolitul Moldovei intre anii 1632 si 1653.

Dintre realizarile sale ca mitropolit amintim:

– dreptul preotilor de a fi judecati numai de instantele bisericesti;

– a zidit la Iasi biserica Sfintii Trei Ierarhi, in care a asezat in anul 1641 moastele Sfintei Cuvioase Parascheva, daruite lui Vasile Lupu de Patriarhia Ecumenica de la Constantinopol;

– sprijinit si de Sfantul Mitropolit Petru Movila al Kievului, Mitropolitul Varlaam a infiintat prima tipografie romaneasca din Moldova, in anul 1640;

– s-a ocupat de organizarea Sinodului de la Iasi din anul 1642, care a indreptat si aprobat Marturisirea de credinta alcatuita de Mitropolitul Petru Movila al Kievului;

– a tiparit Cazania sau Carte româneasca de invatatura la duminicile de peste an, la praznice imparatesti si la sfinti mari (1643)

– prima carte româneasca tiparită în Moldova;

Amintim ca Mitropolitul Varlaam s-a numarat, in anul 1639, printre cei trei candidati propusi pentru ocuparea scaunului de Patriarh ecumenic al Constantinopolului.

Sfântul Varlaam a trecut la cele veşnice spre sfârsitul anului 1657.

Sfântul Ioan de la Rasca şi Secu

Sfantul Ioan de la manastirile Rasca si Secu este cinstit pe 30 august. Este un sfant roman care a trait in secolul al XVII-lea, in vremea Sfintilor mitropoliti Varlaam si Dosoftei ai Moldovei.

Cel dintai care l-a facut cunoscut si l-a cinstit ca sfant pe Cuviosul Ioan de la Rasca  a fost Sfantul mitropolit Dosoftei al Moldovei.

In anul 1667, Sfantul Ioan este randuit episcop, fiind hirotonit pe seama Episcopiei de Husi. Vreme de sapte ani, intampinand multe greutati, Sfantul Ierarh Ioan a slujit cu toata puterea pe cei pastoriti, facand milostenii si mangaind pe cei bolnavi. In aceasta perioada, el s-a imprietenit cu Sfantul Dosoftei al Moldovei, aflat pe atunci in scaunul episcopal din Roman.

Incepand cu anul 1674, Sfantul Ierarh Ioan va fi randuit ca episcop de Roman, unde va sluji pana in anul 1685, cand adoarme in Domnul. Episcopul de Roman era unul dintre cei mai de seama ai Moldovei, adesea el fiind numit „arhiepiscop”.

Episcop fiind, Sfantul Ioan s-a ingrijit pe cat a putut sa zideasca Manastirea Mera, aflata in regiunea sa natala, la numai 12 kilometri de orasul Odobesti si la aproape 25 de kilometri de municipiul Focsani. Un ajutor de seama in aceasta privinta avea sa-l primeasca de la vornicul Motoc din Odobesti, o ruda de-a sa.

La mica distanta se afla Manastirea Varzaresti, parasita la acea vreme; in aceasta avea sa aseze cateva maici, pana la terminarea noii manastiri. Intre maicile aduse la Manastirea Varzaresti s-a numarat si Cuvioasa Teodora, viitoarea pustnica de la Sihla.

Sfantul ierarh Ioan, de la Rasca si Secu, a adormit in Domnul in anul 1685.

Cel care a condus soborul si slujba de inmormantare a sfântului a fost Sfantul Dosoftei, pe atunci deja mitropolit al Moldovei. Sfantul Ioan va fi inmormântat la Mănăstirea Secu, lângă mormântul Sfantului Varlaam.

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/08/30/o-istorie-a-zilei-de-30-august-video-4/

Bibliografie (surse) :

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric ;
  3. e.maramures.ro ;
  4. Wikipedia.ro.;
  5. mediafax.ro ;
  6. Enciclopedia Romaniei.ro ;
  7.  rador.ro/calendarul- evenimentelor;
  8.  Istoria md.;
  9. CreștinOrtodox.ro;
  10. Cinemagia.ro.;
  11. istoriculzilei.blogspot.ro.

30/08/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Ce s-ar fi putut întâmpla, dacă România nu accepta arbitrajul germano-italian din 30 august 1940, cunoscut sub numele de „Dictatul de la Viena”

Dictatul de la Viena, dincolo de Wikipedia: „Dacă nu acceptam, dispăream de pe hartă”

Transilvania ocupată de Ungaria, Moldova și Dobrogea, de URSS și Muntenia de Germania nazistă. Acesta ar fi cel mai plauzibil scenariu pentru ceea ce s-ar fi putut întâmpla, dacă România nu accepta arbitrajul germano-italian din 30 august 1940, cunoscut la noi în țară sub numele de „Dictatul de la Viena”.

Anul acesta, la 30 august, se împlinesc 81 de ani de la pierderea de către România în timpul celui de al doilea război mondial, a Transilvaniei de Nord.

Decizia a rămas în istorie ca „Dictatul de la Viena”.

Cu ajutorul istoricului  Ottmar Trașcă, specializat în perioada celui de-al doilea război mondial,  publicaţia Transilvania Reporter a încercat să reconstituie jocul politic internațional al acelei veri funeste, când România a cedat Basarabia, Transilvania de Nord și Cadrilaterul.

Privind cu detașarea pe care ți-o imprimă cele trei sferturi de veac trecute, cu luciditatea impusă de rigoarea cercetării, dar și cu sensibilitatea unui ardelean, istoricul spune tranșant: dacă România nu ceda Transilvania de Nord în 1940, dispărea ca stat.

În istoriografia străină, decizia de la 30 august 1940 este numită arbitraj, al doilea arbitraj de la Viena, deoarece a mai fost un arbitraj, cel din 2 noiembrie 1938, între Ungaria și Cehoslovacia. Și în România, această decizie a fost numită arbitraj până în 1945.

Abia după această dată începe să se vorbească de un dictat germano-fascist, sau fascisto-nazist sau germano-italian, prin care României i s-au răpit 42.000 de kilometri pătrați, iar ulterior s-a încetățenit acest termen.

A fost vorba de un arbitraj internațional cerut de statul român şi există documente care arată că încă de la sfârșitul lui iunie 1940, guvernul român avea în vedere obținerea unui arbitraj al Germaniei în litigiul cu Ungaria privind granița dintre cele două țări.

România a trebuit să negocieze atunci și cu Bulgaria pentru Cadrilater (sudul Dobrogei), și cu Ungaria, pentru Transilvania. Dacă în primul caz, cedarea teritoriului nu a creat o mare emoție în rândul opiniei publice, în cazul Transilvaniei, lucrurile nu au fost așa de simple, deoarece această regiune era văzută, pe de o parte, ca leagănul civilizației române, dar și pentru maghiari, cea mai dureroasă pierdere prin Trianon a fost Ardealul.

Transilvania a fost percepută de maghiari ca o pierdere mai dureroasă decât sudul Slovaciei.

În plus, trebuie să ne punem și în situația liderilor maghiari. Cei mai mulți oameni politici importanți din lumea politică maghiară proveneau din Transilvania, Bethlen, fostul prim-ministru, Teleki Pal, prim-ministrul de atunci, Csaky, ministrul de Externe. Oamenii aceștia erau extrem de interesați de redobândirea provinciei istorice pierdute.

Galeazzo Ciano și Joachim von Ribbentrop, la o defilare în Como, în 1939

Galeazzo Ciano și Joachim von Ribbentrop la Como, în 1939

În iulie, partea română, prin guvernul de extremă dreaptă pro-german al lui Ion Gigurtu, încearcă să obțină sprijinul Germaniei în litigiul cu Ungaria. Dar Germania era în continuare neîncrezătoare în Carol al II-lea, iar Hitler transmite guvernului român că trebuie să se înțeleagă pe cale directă cu cel ungar și că este vremea ca „pretențiile legitime” ale Ungariei să fie îndeplinite, dar pe cale pașnică.

În 26 iulie, Gigurtu și ministrul de externe, Mihail Manoilescu, se întâlnesc cu Hitler, la Berchtesgaden, și acesta le repetă acest lucru. La această întâlnire, partea română pune întrebarea dacă Germania ar fi de acord să arbitreze disputa cu Ungaria, iar Hitler spune nu.

Și a spus chiar așa: noi avem experiența unui arbitraj care a nemulțumit pe toată lumea – e vorba de primul arbitraj de la Viena, cel dintre Ungaria și Cehoslovacia – și nu ne mai trebuie unul.

În august, Ungaria face presiuni prin note diplomatice și se ajunge la tratativele dintre România și Ungaria de la Turnu Severin, care nu duc niciunde.

Aici e interesant că cele două delegații, română și maghiară, erau conduse de câte un ardelean, Valer Pop și, respectiv, Andras Hory, care era clujean.

Aici s-au confruntat două puncte de vedere diametral opuse. Guvernul român, speriat de reacția opiniei publice în cazul cedării unei părți mari din Transilvania, sau a întregii Transilvanii, a încercat să tergiverseze lucrurile, să câștige timp, propunând prima dată un schimb de populație, urmând ca apoi să delimiteze un teritoriu de-a lungul frontierei, care să fie cedat Ungariei, pentru a fi locuit de populația maghiară strămutată.

Ungurii aveau însă o cu totul altă perspectivă. Ei spun că acceptă o soluție, „de compromis”, adică nu cer toată Transilvania, ci doar cam două treimi din aceasta, până la linia Mureșului,  dar și dincolo de ea, pentru a cuprinde Secuimea și inclusiv Brașovul.

Toate acestea reies dintr-un schimb de note diplomatice care sunt preambulul tratativelor de la Turnu Severin.

În 16 august, la prima întâlnire de la Turnu Severin, Andras Hory prezintă linia de frontieră agreată de maghiari, cu 66.000 de kilometri pătrați din Transilvania, deci două treimi, care urmau să revină Ungariei, urmând ca apoi să aibă loc un schimb de populații.

La auzul acestei revendicări, ai noștri au un șoc, cer un răgaz de trei zile, se discută, și vin cu contrapropunerea: prima dată schimbul de populații, și, ulterior, eventual, trasarea unei noi linii de frontieră. Negocierile se împotmolesc și în 24 august se încheie, fără niciun rezultat.

Soluționarea pe calea tratativelor a disputei teritoriale a eșuat la Turnu Severin şi în acest moment, maghiarii încep să se gândească la atacarea României, deja în 23 august 1940, armata maghiară elaborează un plan de atacare a României.

Mai mult, în 24 și 25 august, guvernul maghiar ia legătura cu Moscova, sondând atitudinea acesteia față de un conflict militar româno-maghiar, iar  Molotov răspunde : „simpla existență a României a fost o jignire pentru Uniunea Sovietică, Bulgaria și Ungaria”.

În acest context, în care URSS își declară din nou atitudinea binevoitoare față de revendicările Ungariei, la frontiera sovietică cu România încep concentrări de trupe și au loc incidente de frontieră. Această situație îl face pe șeful statului major român să ceară guvernului: „faceți ceva, că ne vom trezi atacați și de maghiari și de ruși”.

Inclusiv serviciul de informații german raportează în același sens, că maghiarii urmau să atace pe 28 august, dimineață. Dar marea temere a lui Hitler era că în momentul în care se vor pune în mișcare trupele maghiare, vor ataca și rușii, aceștia vor ocupa Moldova până la Carpați și poate și regiunea petroliferă din zona Ploieștiului.

Așa că și nemții își luaseră măsurile lor de prevedere, pentru a proteja rezervele de petrol de importanță strategică.

Astfel, ei pregătesc o divizie de parașutiști, pe care să o lanseze deasupra regiunii petrolifere și câteva divizii blindate erau pregătite să mărșăluiască dinspre Viena spre România, pentru a face joncțiunea cu trupele de parașutiști și a preveni o ocupație sovetică.

Și totuși, cum s-a ajuns la arbitrajul Germaniei?

Hitler, confruntat cu această viziune catastrofică, acceptă ca Germania să arbitreze diferendul româno-maghiar. Viziunea lui era aceea ca arbitrajul să satisfacă într-o oarecare măsură pretențiile maghiare, dar nici statul român să nu fie prea tare lovit, ca să intre în colaps. Și atunci se ajunge la soluția aceasta de la Viena, cu 42.160 de kilometri pătrați cedați, cu o populaţie de 2 388 774 locuitori, din care românii reprezentau 50,2 %, maghiarii 37,1% iar germanii 2,7% .

În schimb, potrivit datelor statistice maghiare teritoriul obţinut de Ungaria la Viena era de 43 104 km2, locuit de 2 577 000 locuitori din care 1 343 000 maghiari (52,1%), 1 069 000 români (41,5 %), 47 000 germani (1,8%) şi 116 000 alte naţionalităţi (4,6%) .

Din cifrele prezentate mai sus se poate constata lesne că soluţia aleasă de Hitler în diferendul teritorial româno–maghiar nu a urmărit reglementarea aspectelor demografice complexe din regiunea aflată în litigiu.

A doua rundă de negocieri a avut loc la palatul Belvedere din Viena, iar cei care au „arbitrat” diferendul româno-maghiar si au decis au fost Italia fascistă a lui Mussolini și Germania nazistă a lui Hitler

Era un compromis între cei 14.000 de kilometri pe care România s-a arătat dipusă să-i cedeze, în timpul întrevederii din 26 iulie de la Berchtesgaden și cei 66.000 de kilometri pătrați ceruți de partea maghiară la negocierile de la Turnu Severin.

Însă, această linie e trasată foarte prost, pentru că din punct de vedere economic, într-adevăr, cele mai multe bogății rămâneau României, dar pe de altă parte, din punct de vedere al transportului feroviar, de exemplu, frontiera a fost o calamitate, pentru că linia de cale ferată care mergea în Ținutul Secuiesc trecea de cinci ori linia de frontieră!

Se poate afirma că frontiera trasată la Viena de arbitrii germano-italieni a urmărit, în principal, satisfacerea intereselor politice, economice şi militare ale celui de-al III-lea Reich, respectiv prevenirea izbucnirii conflictului româno-maghiar şi implicit îndepărtarea spectrului unei posibile intervenţii a Armatei Roşii în România, asigurarea controlului german asupra obiectivului strategic reprezentat de Carpaţii Orientali (prin intermediul Ungariei), protejarea regiunii petrolifere de la Ploieşti şi, nu în ultimul rând, subordonarea din punct de vedere politic a celor două state, fapt ce permitea Berlinului manevrarea lor pe viitor în conformitate cu cerinţele proprii .

În acest sens, relevantă este caracterizarea deciziei de la Viena, făcută de ministrul de Externe german Joachim von Ribbentrop omologului său bulgar:

„Ce poate adeveri mai pregnant justeţea arbitrajului de la Viena decât faptul că după pronunţarea lui, ministrul de Externe român a leşinat, iar ministrul de Externe maghiar şi–a anunţat demisia” . 

Preluarea nordului Transilvaniei, care îi revenea Ungariei, s-a făcut  între 5 și 13 septembrie. În perioada asta, administrația românească a evacuat zona retrăgând inclusiv armatae.

Automat, în loc s-a instlat stăpânirea maghiară. În prima fază, până în noiembrie, a venit o administrație militară.

La nivelul unui oraș asta însemna că  exista și primar, dar deasupra lui exista comandantul orașului. Ulterior, din noiembrie încolo, se introduce administrația civilă.

Toate denumirile devin maghiare, categoric. Străzi, piețe sunt denumite în limba maghiară. Conform arbitrajului, populația română din nordul Transilvaniei, la fel ca și cea maghiară din sudul Transilvaniei, avea dreptul de opțiune vreme de șase luni, dacă voiau să se stabilească în cealaltă țară.

Numai că nici guvernul român, nici cel maghiar nu au încurajat acest lucru. Ele nu aveau niciun interes ca populația să plece.

De exemplu, dacă pleacă populația română din Transilvania de Nord, cum să mai emiți apoi pretenții asupra teritoriului? Nu mai ai legitimitate, pentru că nu mai sunt români acolo. Exact la fel și guvernul ungar, în ce îi privește pe maghiarii rămași în România, pentru că spera pe mai departe că va obține la un moment dat toată Transilvania.

Viața de zi cu zi a românilor din Transilvania s-a schimbat. Avem asasinate, masacre, avem expulzări. Apoi, din octombrie începe așa numita politică de retorsiune, care se aplică de fapt până în 1944.

Adică, dacă maghiarii încep expulzările, la fel fac și românii cu maghiarii, și invers. De exemplu, în Cluj, comandantul orașului a luat 300 de nume la întâmplare, din cartea de telefon și i-a expulzat. Bine, maghiarii invocau la rândul lor expulzări făcute de guvernul român. De exemplu, e un caz la Simeria, unde 300 de muncitori feroviari maghiari au fost obligați să plece.

Toată povestea asta se răsfrânge asura minorităților, adică asupra populației maghiare din sudul Transilvaniei și a celei românești din nordul provinciei.

Comunitatea germană a fost de asemenea ruptă în două – sașii bistrițeni, treceau la Ungaria, iar ceilalți, grosul, rămâneau în România.

Germanii erau protejați în ambele cazuri, dar fără doar și poate, situația minorităților era mai grea în Ungaria decât în România.

După cum s-au exprimat de mai multe ori conducătorii Reichului, în România nu s-a întâmplat niciodată, ca în Ungaria, ca un Muller să devină Molnár…

Ministerul de Externe al Ungariei, Istvan Csaky, semnând arbitrajul

Ministrul de Eeterne al Ungariei, Istvan Csaky, semnând arbitrajul

Există un curent de opinie care condamnă faptul că armata s-a retras fără un foc de armă… dar se trece cu vederea faptul că România nu avea nici șansă! Decizia de acceptare a arbitrajului, după părerea istoricului a fost salutară.

Altfel, dispăream de pe hartă. Noi am avut un moment în care nu trebuia să cedăm, trebuia să luptăm, și acela a fost 27 iunie, când am primit ultimatumul sovietic pentru părăsirea Basarabiei.

Acolo trebuia să luptăm, nu aveam voie să cedăm fără luptă. Cedând fără luptă, de fapt, noi am încurajat revendicările maghiare și bulgare.

Mihail Manoilescu: „Voi fi blestemat de toți țăranii din Ardeal pe care  i-am iubit așa de mult”

Foto sus: Ministrul român de Externe, Mihail Manoilescu (stânga), și Valer Pop, au în față harta cedărilor teritoriale pe care România a trebuit să le facă Ungariei : ” De acum înainte voi fi blestemat de toți țăranii din Ardeal, pe care i-am iubit aşa de mult, pe care dovedisem că-i iubesc…”.

Însă, în momentul august 1940, dacă noi încercam să rezistăm, ne aștepta soarta Poloniei

Polonezii au șarjat într-adevăr împotriva tancurilor… au luptat vitejește, dar care a fost rezultatul, până la urmă? Ei au fost marii sacrificați ai războiului: partea germană a ajuns un câmp pentru experimente rasiale, iar partea ocupată de sovietici, unul pentru experimentele sociale.

Acolo s-au ciocnit cele două ideologii, iar rezultatul a fost exterminarea evreilor, fiindcă cea mai mare populație evreiască exterminată acolo a fost, nu mai vorbim de exterminarea intelectualilor de către sovietici. Ei, în momentul august 1940, dacă nu acceptam arbitrajul, Ungaria ne ataca, pentru asta nu există dubii.

Dacă rămânea un conflict  româno-maghiar, șansele ca Ungaria să învingă nu erau mari. Nu cred că putau să ne învingă. Numai că toate indiciile conduc spre concluzia că am fi fost atacați și din Est, de sovietici.

De asemenea, Germania era pregătită cu o divize de parașutiști  și cu două divizii blindate, pentru a asigura zona petroliferă. În momentul în care nu am fi acceptat arbitrajul, acea divizie de paraşutişti ar fi fost lansată deasupra Ploieștiului, asta spun documentele germane. S-ar fi ajuns la ciopârțirea României.

Pentru că Ungaria, probabil, ar fi luat Transilvania, sovieticii ar fi luat Moldova, Delta Dunării și restul Dobrogei, pentru a face legătura cu Bulgaria, și Muntenia ar fi fost poate ocupată de Germania.

Cei care susțin că noi puteam rezista, că brava armată română… astea sunt povești de adormit copii. Nu aveam absolut nicio șansă, am fi fost pur și simplu distruși. Faptul că regele a acceptat decizia, după părerea mea, a salvat statul român.

Revenind la viața de zi cu zi a oamenilor în acei ani, s-a pus în anii 1980 accentul pe oprimarea la care au fost supuși românii.

Toată istoria din punctul de vedere al istoricilor din acei ani s-a redus la Ip și Treznea, din păcate mai sunt corifei și în ziua de azi, care susțin același lucru. Or, pentru a ști exact ce se întâmplă, trebuie să cercetezi mult mai multe surse. Viața de zi cu zi a fost la fel de grea și pentru români și pentru maghiari.

Scumpetea, foametea a lovit și pe unii, și pe alții. Au rămas școli în limba română, dar numărul lor a scăzut drastic. Există rapoarte și sinteze voluminoase din 1940 și 1942, care detaliază situația școlilor sau a bisericilor.

Au fost obligați mulți intelectuali români să plece. Cea mai lovită biserică a fost cea ortodoxă.

Au fost dărâmate unele biserici ortodoxe, în Ținutul Secuiesc. Altele, au fost transformate în magazii. Însă nu poți generaliza. Au fost cazuri și cazuri, localități și localități.

Existau încă școli în limba română, existau secții române la universități, dar cu cifre de școlarizare mult reduse. Evident, tendința a fost clară, de diminuare a ponderii și influenței bisericilor și școlilor. Dar, dacă e să spunem lucrurilor pe nume, și Guvernul Antonescu a făcut la fel cu biserica unitariană, de exemplu.

S-a ajuns până acolo încât maghiari din Transilvania de Sud și români din Transilvania de Nord să se adreseze guvernelor român, respectiv maghiar, spunându-le să nu mai ia măsuri împotriva minorităților, deoarece totul se răsfrânge asupra lor, printr-un efect de bumerang.

În vara lui 1942 situația s-a deteriorat încât nu a lipsit mult să înceapă un război între cele  două țări. Acest lucru  nu s-a întâmplat, însă, deoarece, Germania, vă dați seama, angajată într-un efort de război pe Frontul de Est, numai de un conflict militar aproape de casă nu avea nevoie, și încă între doi aliați alături de care lupta pe frontul sovietic.

Comunitatea germană a fost de asemenea ruptă în două – sașii bistrițeni, în Ungaria, iar ceilalți, grosul, în România.

Germanii erau protejați în ambele cazuri, dar fără doar și poate, situația minorităților era mai grea în Ungaria decât în România. După cum s-au exprimat de mai multe ori conducătorii Reichului, în România nu s-a întâmplat niciodată, ca în Ungaria, ca un Muller să devină Molnar.

Deşi conducerea celui de-al III-lea Reich a sperat că arbitrajul din 30 august 1940 va contribui la dezamorsarea situaţiei tensionate şi relansarea colaborării economice şi politice dintre Bucureşti şi Budapesta , evoluţia ulterioară a raporturilor româno-maghiare a infirmat categoric aceste speranţe.

În perioada 30 august 1940-23 august 1944, relaţiile dintre România şi Ungaria nu numai că nu s-au îmbunătăţit, ci, dimpotrivă, s-au deteriorat rapid şi ireversibil.

În acest interval de timp raporturile dintre cele două state vecine pot fi caracterizate prin existenţa unui război rece, care, nu de puţine ori a fost pe punctul de a se transforma într-unul cald .

În consecinţă, raporturile dintre România şi Ungaria în intervalul de timp amintit au stat sub semnul consecinţelor (politice, economice, sociale etc.) nefaste ale sentinţei arbitrale din Viena, respectiv sub semnul competiţiei acerbe declanşate între cele două state în scopul obţinerii „bunăvoinţei” Germaniei în vederea soluţionării definitive a chestiunii Transilvaniei.

Pe de altă parte, cel de-al doilea arbitraj de la Viena a avut repercusiuni majore inclusiv asupra situaţiei interne din România, respectiv în privinţa evoluţiei relaţiilor dintre Bucureşti şi Berlin.

Guvernul român care a acceptat Dictatul de la Viena a căzut imediat după aceea, iar la dată de 6 septembrie a fost instaurat un guvern condus de generalul Ion Antonescu.

Antonescu a contestat Dictatul de la Viena inclusiv în discuţiile cu Adolf Hitler şi Benito Mussolini, dar nu a obţinut decât o vagă promisiune de revizuire a acestuia în primăvară lui 1944 din partea lui Adolf Hitler.

După lovitura Regelui Mihai de la 23 august 1944 şi  întoarcerea armelor contra fostului aliat, Germania, armata română a participat la luptele pentru eliberarea nordului Transilvaniei în toamna anului 1945, apoi, prin participarea la luptele din Ungaria şi Cehoslovacia.

Cu toate acestea, Uniunea Sovietică nu a acceptat reinstaurarea administraţiei civile româneşti în Ardeal decât în martie 1945, după instaurarea guvernului prosovietic condus de dr. Petru Groza.

Pe durata Conferinţei de Pace de la Paris, guvernul Ungariei a urmărit să păstreze chiar şi o mică parte a teritoriului acordat prin Dictatul de la Viena.

Aceste demersuri au rămas fără rezultat, astfel că articolul 1, punctul 2 al Tratatului de Pace cu Ungaria şi articolul 2 al Tratatului de Pace cu România, prevedeau nulitatea deciziilor sentinţei de la Viena din 30 august 1940 şi restabilirea frontierei dintre România şi Ungaria aşa cum exista la data de 1 ianuarie 1938.

Surse:

Surse:

http://transilvaniareporter.ro/esential/dictatul-de-la-viena-dincolo-de-wikipedia-decizia-de-acceptare-a-arbitrajului-a-fost-salutara-altfel-dispaream-de-pe-harta/

http://www.clujulcultural.ro/istorie-politica-despre-arbitrajul-de-la-viena-sau-al-iii-lea-reich-si-noul-curs-politica-externa-romaniei-iulie-august-1940/

Istoricul Ottmar Trașcă/ Foto: Bogdan Stanciu

Foto: Istoricul Ottmar Trașcă/ Foto: Bogdan Stanciu

Cine este Ottmar Trașcă ?

Istoricul Ottmar Trașcă, autorul considerațiilor de mai sus, este un transilvănean get-beget. Vorbește maghiara, are un prenume nemțesc și când se referă la România spune „ai noștri”.

Cu un bunic sas, o bunică unguroaică, o mamă jumătate-jumătate și un tată român, istoricul a făcut școala alternativ, în română și maghiară și a efectuat numeroase stagii de cercetare în Germania. și-a dat doctoratul în istorie cu teza „Relațiile politico-militare româno-germane. Septembrie 1940-august 1944” și este specializat în cercetarea relațiilor româno-germane și româno-maghiare în perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial și în timpul acestuia.

A fost în mai multe rânduri bursier al unor institute prestigioase din  Germania și este autorul mai multor lucrări științifice. 

A fîcut cercetări profunde de arhivă în Rusia, Moldova, România, Austria, Ungaria și alte țări.

A scris și editat mai multe cărți de istorie extrem de bine documentate, fapt ce a dus la premierea lui de către Academia Română.

30/08/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: