CUM A RATAT ÎN 1991 ROMÂNIA O ŞANSĂ URIAŞĂ PENTRU REUNIFICAREA ŢĂRII

AȘA AM PIERDUT (DIN NOU) BASARABIA!

Soarele nu mai răsare de mult la Bucureşti pentru Basarabia!
Ca și atunci, o adunare gloduroasă decide asupra destinelor României și românii încă nu înțeleg de ce norocul i-a ocolit mereu!

Și atunci, și acum, s-a votat și se votează câinește împotriva României! Și românii ce fac? Ce fac, Doamne?
În august-septembrie ale anului 1991, odată cu declanşarea Puciului de la Moscova, Basarabia îşi recapătă independenţa (27 august) şi conducerea sa solicită guvernului de la Bucureşti opinia privind oportunitatea unei declaraţii de unificare cu Patria Mamă!

Dar Puterea de la Bucureşti îi sfătuieşte pe fraţii basarabeni să amâne reunificarea! (După Leonida Lari, Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova a fost redactată în laboratoarele Ministerului Afacerilor Externe Român.), scrie https://basarabialiterara.com.md/?

Momentul nu se va mai repeta în deceniul care s-a scurs de atunci. Dimpotrivă, Parlamentul României se grăbeşte să recunoască existenţa statului Moldova. Claudiu Iordache va avea intervenţii succesive în şedinţele Camerelor reunite, încercând să-şi convingă colegii că nu poate fi acceptată recunoaşterea independenţei unui al doilea stat românesc decât ca o etapă a soluţiei reîntregirii. Va fi singurul care va vota împotriva recunoaşterii statului Moldova, caz unic în analele parlamentare.
(„Singurul deputat care s-a opus a fost Claudiu Iordache, exclus, de-atunci şi până acum, din toate combinaţiile politice.” – Academician Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor de la Chişinău)
”România trebuia prima să pună problema reîntoarcerii teritoriului său. Un singur semnal de la Bucureşti ar fi fost suficient. Dar în România, abia ieşită de sub regimul comunist, veniseră la putere aceiaşi comunişti.

De-ar fi existat dorinţă, la 5 aprilie 1991, când Lituania era liberă şi URSS se prăbuşea, Iliescu n-ar fi semnat tratatul româno-sovietic cu Gorbaciov. Lucinschi, fiind a patra persoană din conducerea de la Moscova, m-a invitat şi pe mine să asist la acel eveniment, prin omul său de aici, Ion Ţurcanu.

Dar eu i-am spus să nu mai vină la mine cu aşa vorbe. La ce mai puteai să te aştepţi de la Iliescu?” (Traian Pleșca, diplomat român)
„La începutul anilor ’90, în fruntea unei delegații puțin numeroase, am plecat la București. La Iliescu.
Trei zile am așteptat la hotel. Nu avea timp să ne primească… Aveam impresia că știa motivul sosirii noastre la București. În a patra zi ne-am întîlnit. I-am spus, tranșant, că în parlamentul de la Chișinău există posibilitatea reală a votării Reunirii cu Patria-Mamă. Aveam lista deputaților care și-au dat acordul verbal pentru acest act istoric. I-am arătat-o lui Iliescu. I-am spus că România trebuie doar să fie pregătită pentru acest Act și să reacționeze imediat ca atare. Nu a fost prea entuziasmat de veste.

S-a uitat la listă și a scanat-o cu privirea. S-a ridicat repede și a zis că trebuie să se consulte cu cineva. În a cincea zi urma să ne dea un răspuns. Răspunsul Patriei-Mamă, mai bine zis. În ziua următoare, sună paradoxal, dar n-a găsit timp pentru noi. În a saptea zi m-a chemat numai pe mine la el și mi-a spus-o ca din mitralieră: ” Nu se poate! Am vorbit cu Moscova. Mi s-a spus: Niet!” (Alexandru Moșanu)
Moșanu a plecat la Chișinău și tot drumul a plâns. Și neavând altă șansă, a votat cu toți deputații pro-reunire Independența Republicii Moldova față de mama ei ocupant – Rusia!
„În iunie 1991, când avea să se proclame Republica Moldova ca stat independent, cărţile începuseră să se facă în defavoarea noastră.

Cu o noapte înainte de adunarea de la Chişinău, o delegaţie condusă de Mircea Snegur s-a deplasat la Bucureşti. A fost primită de Ion Iliescu. Ce s-a discutat se poate intui. România a fost, după Gruzia, cea dintâi care a recunoscut noul stat. Parlamentul a ratificat decizia guvernului. Singurul deputat care s-a opus a fost Claudiu Iordache, exclus de atunci din toate combinaţiile politice.

Solicitând o întrevedere şi cu Petre Roman, delegaţia a fost refuzată pe motiv că, în acel moment, întâietatea o deţinea o delegaţie italiană… La lista păcatelor lui mai trebuie adăugată şi lipsa de sensibilitate faţă de destinul Basarabiei. O genă kominternistă trebuie să fi determinat o asemenea orbire. Absolut de neacceptat!” (Acad. Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor de la Chişinău)
„Imediat după ce s-a declarat independența Moldovei, eram la minister, mă ocupam de Germania, și un diplomat german mi-a spus: “Sunteți nebuni? Cum puteți recunoaște independența Republicii Moldova? Moldova e a voastră, nu trebuie să o recunoașteți ca alt stat! Păi cum am facut noi cu RDG-ul? Am recunoscut vreodată RDG-ul ca stat străin? Niciodată!” (Traian Pleșca, diplomat român).

“SUA RECUNOSC DREPTUL REUNIFICĂRII MOLDOVEI CU ROMÂNIA!

În 28 Iunie 1991 Senatul SUA a emis rezoluţia 148, prin care hotărăşte că Guvernul SUA trebuie să susţină eforturile Moldovei de negociere a reunificării rezoluţia 148, prin care hotărăşte că Guvernul SUA trebuie să susţină eforturile Moldovei de negociere a reunificării României cu Moldova. Citeşte documentul ascuns opiniei publice de politicienii din România şi Moldova!

„CONGRESUL 102 SESIUNEA 1 Rezoluţia Senatului nr.148

Pentru a exprima convingerea Senatului că Statele Unite trebuie să susţină dreptul la autodeterminare al poporului din Republica Moldova şi Bucovina de Nord. ÎN SENATUL STATELOR UNITE 28 IUNIE (ZI LEGISLATIVĂ, 11 IUNIE), 1991 Dl. PRESSLER (pentru el însuşi şi Dl. HELMS) a depus următoarea hotărâre, care a fost trimisă Comitetului pentru Relaţii Internaţionale

HOTĂRÂRE Pentru exprimarea convingerii Senatului că Statele Unite trebuie să susţină dreptul la autodeterminare al poporului din Republica Moldova şi Bucovina de Nord.

Întrucât principatul românesc al Moldovei a apărut ca stat independent în secolul al XIV-lea; Întrucât Moldova a fost invadată în 1806 de către Armata Rusă şi anexată de către Imperiul Rus în 1812 ca rezultat al Tratatului Ruso-Turc de la Bucureşti;

Întrucât la 15 noiembrie 1917 Guvernul Sovietic a proclamat dreptul la autodeterminare al popoarelor din Imperiul Rus şi înfiinţarea unor state separate;

Întrucât la 2 decembrie 1917 Sfatul Ţării, adunarea constituantă moldovenească aleasă în mod democratic, a proclamat Moldova ca stat independent; Întrucât la 9 aprilie 1918 Adunarea Constituantă a votat unirea Moldovei cu Regatul României; Întrucât Statele Unite, Franţa, Italia, Marea Britanie, Japonia şi restul statelor aliate au aprobat şi au recunoscut în mod explicit reunirea Moldovei cu România în Tratatul de Pace de la Paris din 28 octombrie 1920;

Întrucât forţele armate ale Uniunii Sovietice au invadat Regatul României la 28 iunie 1940 şi au ocupat estul Moldovei şi Bucovina de Nord şi Herţa, încălcând Carta Ligii Naţiunilor, Tratatul de la Paris din 1920, Tratatul General pentru Renunţarea la Război din 1928, Pactul Româno-Sovietic de Ajutor Reciproc din 1936, Convenţia pentru Definirea Agresiunii din 1933 şi principii general recunoscute ale dreptului internaţional;

Întrucât asupra anexării Moldovei, a Bucovinei de Nord şi a Herţei s-a hotărât în mod prospectiv în anumite protocoale secrete dintr-un tratat de neagresiune încheiat între Guvernul Uniunii Sovietice şi Imperiul German la 23 august 1939;

Întrucât între 1940 şi 1953 sute de mii de români din Moldova şi Bucovina au fost deportaţi de Uniunea Sovietică în Asia Centrală şi Siberia; Întrucât Guvernul Statelor Unite şi-a exprimat în mod repetat refuzul de a recunoaşte ocuparea de teritorii în urma termenilor aşa-zisului Pact Stalin-Hitler, inclusiv anexarea Estoniei, a Letoniei şi a Lituaniei în 1940;

Întrucât Guvernele Regatului Unit, Uniunii Sovietice şi Statelor Unite sunt părţi ale Cartei Atlanticului din 14 august 1941, în care semnatarele şi-au declarat „dorinţa de a nu fi martore la schimbări teritoriale care nu concordă cu voinţa exprimată în mod liber a popoarelor interesate” şi şi-au afirmat dorinţa „de a fi martore la restaurarea drepturilor suverane şi a autoguvernării către cei care au fost vitregiţi cu forţa de ele” în timpul celui de-al Doilea Război Mondial;

Întrucât la 31 august 1989 Consiliul Suprem al Moldovei a declarat limba română ca limbă oficială a Republicii şi a repus în drepturi alfabetul latin, interzis de Guvernul Sovietic în timpul ocupaţiei, ca alfabet al românei scrise;

Întrucât în martie 1990 poporul român al Moldovei a putut vota, în alegeri libere şi corecte, deputaţi pentru Consiliul Suprem al Moldovei;

Întrucât la 27 aprilie 1990 Consiliul Suprem al Moldovei a reinstaurat steagul românesc ca steag oficial al republicii;

Întrucât la 23 iunie 1990 Consiliul Suprem al Moldovei a declarat Republica Moldova stat suveran;

Întrucât la 16 decembrie 1990 peste opt sute de mii de români s-au strâns la A Doua Mare Adunare Naţională în capitala Moldovei, Chişinău, să declare independenţa naţională a românilor din teritoriile ocupate;

Întrucât poporul Moldovei a refuzat să ia parte la referendumul sovietic din 3 martie 1991, în ciuda eforturilor guvernamentale sovietice de ameninţare şi intimidare a poporului moldovean spre a accepta un nou tratat unional;

Întrucât statele semnatare ale Actului Final de la Helsinki au acceptat principiul egalităţii între popoare şi dreptul acestora la autodeterminare; şi

Întrucât, în temeiul articolului 8 din Actul Final de la Helsinki, „toate popoarele au mereu dreptul, în deplină libertate, să-şi hotărască, când şi dacă doresc, statutul politic intern şi extern, fără ingerinţe exterioare şi să îşi urmărească după propria voie dezvoltarea politică, economică, socială şi culturală”: Aşadar, să fie decis, în momentul de faţă, că este convingerea Senatului că Guvernul Statelor Unite trebuie

1) Să susţină dreptul la autodeterminare al poporului Moldovei şi al Bucovinei de Nord, ocupate de Uniunea Sovietică, şi să emită o declaraţie cu acest scop; şi

2) Să susţină eforturile viitoare ale Guvernului Moldovei să negocieze în mod paşnic, dacă aceasta le este voia, reunificarea României cu Moldova şi cu Bucovina de Nord, după cum s-a stabilit în Tratatul de Pace de la Paris din 1920, în normele predominante ale dreptului internaţional şi în conformitate cu Principiul 1 al Actului Final de la Helsinki.

” Rezoluţia Senatului american are o importanţă crucială pentru recunoaşterea internaţională a dreptului României şi Moldovei de a se reuni. Aceasta este atitudinea oficială a SUA, exprimată în Congresul american. Chiar dacă au trecut 25 de ani de la adoptarea rezoluţiei Senatului, ea nu a fost abrogată de alt act emis de aceeaşi autoritate. Documentul dovedeşte că în 1991 exista pe plan internaţional un orizont de aşteptare şi recunoaştere a Reunirii Moldovei cu România. Rezoluţia Senatului american atestă poziţia SUA, favorabilă Reunirii.

Să nu uităm că SUA a fost şi este vioara întâi în politica internaţională. În funcţie de poziţia ei se iau deciziile de politică externă în multe cancelarii europene. Înainte ca Uniunea Sovietică să se dezmembreze oficial, Senatul SUA se aştepta ca Moldova, eliberată de jugul sovietic, să se reunească cu România. Acest orizont de aşteptare reflecta cursul firesc, natural, normal pe care ar fi trebuit să meargă politicienii din România şi Moldova.

Nu doar SUA se aştepta în 1991 la Reunirea Moldovei cu România, ci şi statele europene. Cu ocazia negocierilor de aderare a României la Consiliul Europei, secretarul general al acestui organism european, Catherine Lalumière, întreba informal dacă România ar trebui primită înainte sau după unirea României cu Moldova (informaţie primită de la un fost ministru de externe al României).

România a fost acceptată în Consiliul Europei în octombrie 1993. Sigur arhivele Ministerului de Externe conţin documente care atestă poziţia statelor europene faţă de Reunirea Moldovei cu România în anii 1990. Personalul ambasadelor României trimit regulat informări despre poziţia demnitarilor statului respectiv, oficială sau informală, despre articole de presă etc. relative la România şi printre ele trebuie să fie informaţii şi despre problema Reunirii Moldovei cu România, mai ales în contextul destrămării Uniunii Sovietice.

Probabil peste mulţi ani aceste documente vor fi accesibile publicului şi vom cunoaşte mai multe despre momentul ratat de politicieni pentru înfăptuirea Reunirii. În general se spune că primul preşedinte al Republicii Modova, Mircea Snegur, s-a opus Reunirii Moldovei cu România. Această caracterizare a atitudinii lui Mircea Snegur este valabilă pentru ultima parte a mandatului său prezidenţial.

Pentru că preşedintele Mircea Snegur s-a pronunţat în 1991 în favoarea Reunirii Modovei cu România. Într-un interviu apărut în ziarul „Le Figaro”, la 27 august 1991, el afirma: „Independenţa este, desigur, o perioada temporară. Mai întâi vor exista două state româneşti, dar lucrul acesta nu va dura mult. Repet încă o dată faptul că independenţa Moldovei Sovietice constituie o etapă, nu un scop”.

Fostul ambasador al României la Chişinău, Aurel Preda, afirmă că Mircea Snegur a trimis de două ori delegaţi la Bucureşti pentru a negocia cu Ion Iliescu Reunirea Modovei cu România, cerând o funcţie de vicepreşedinte al României pentru Snegur, însă partea română a refuzat.

Aurel Preda a participat la redactarea declaraţiei de independenţă a Republicii Moldova din 27 August 1991 şi a fost primul ambasador al României la Chişinău, ceea ce conferă credibilitate afirmaţiilor sale. Un lucru este cert, România a ratat în 1991 o şansă uriaşă pentru Reunificarea ţării. În Moldova exista atunci un curent favorabil Reunirii, la fel ca în România. Liderii politici moldoveni au propus Reunirea, desigur în schimbul unor avantaje politice, cerinţe fireşti în negocierile politice. Statele Unite ale Americii au recunoscut oficial dreptul la Reunificare al României cu Moldova, iar în cancelariile europene Reunirea era aşteptată.

Deşi au existat premise favorabile Reunirii pe plan internaţional, ea nu a avut loc. De ce? Cel puţin un răspuns este cert: Ion Iliescu, preşedintele României în 1991, avea relaţii prea strânse cu Moscova şi a trădat interesul naţional al României. Sigur Ion Iliescu cunoştea Rezoluţia Senatului SUA din 28 Iunie 1991.

De ce nu a exploatat-o în interesul naţional? Istoria îl va judeca pe Ion Iliescu ca trădătorul care a ratat Reunirea Moldovei cu România în 1991. Ion Iliescu nu a reprezentat interesele poporului român în 1991! Rezoluţia nr. 148 a Senatului SUA este un document de o importanţă politică excepţională şi trebuie să stea la baza oricăror negocieri viitoare pentru realizarea Reunirii Moldovei cu România.

Recunoaşterea dreptului la Reunire de către cea mai mare putere mondială trebuie exploatată de toţi cei care militează şi acţionează pentru realizarea acestui deziderat naţional, singurul PROIECT de ţară fezabil pentru români: Reunirea Moldovei cu România.”
(Marius Diaconescu – Adevărul, 14 octombrie 2016)
https://adevarul.ro/…/document-ineditsenatul…/index.html
Toate se îngână dramatic în cazierul politicianului și istoricului român:

Nu a existat o revoluție; Am cedat Basarabia pentru că “Nu putem uni două sărăcii!”; Am abandonat Bucovina ca să nu pierdem Ardealul – pentru prima dată în istoria României!
În numărul din 27 aprilie 1994 al României Libere, Simona Popescu va scrie:

“Puterea de la Chişinău nu uită să speculeze mereu greşala pe care Parlamentul României a făcut-o când a recunoscut independenţa statului Moldova. La vremea aceea, singurul parlamentar (Claudiu Iordache) care a atras atenţia că gestul respectiv înseamnă pierderea Basarabiei a fost privit cu adâncă uimire!”
„Leonida Lari recidivează în Camera Deputaţilor, numind semnarea Tratatului cu Moldova din 1991 o eroare, evocând, totodată, votul meu împotrivă în faţa unui Parlament cu privirile întoarse în coşmarul trecutului. Dar ostilitatea Camerei reuşeşte constant să restrângă acţiunile legislative ale curajoasei basarabence – după Ţuţea, “muierea valahă”. („Astăzi este o zi/ Când iarăşi generoşii/ Deschid porţile raiului…”).

Vom lucra împreună Moţiunea Basarabia şi Bucovina, care, între altele, conţinea propunerea casării Tratatului din ’91 şi a repunerii în posesia basarabenilor cu cetăţenie română a Casei Basarabiei, proiect de lege ce va fi lejer respins! Basarabia continuă să fie percepută de către politicianistul de la Bucureşti ca un măr otrăvit din care Adam-ul dâmboviţean n-are voie să muşte.

Leonida Lari îmi telefonează, deznădăjduită: “Ani la rând am visat să revin în Patria Mumă!” Leonida Lari a visat la o Românie care nu exista.

Abandonarea Basarabiei a devenit un reflex condiţionat istoric al unei naţiuni care s-a obişnuit să trăiască mizer cu trei sferturi de inimă.

După ce s-a pus în fruntea coloanelor de femei care au sfidat tancurile puterii sovietice în 1989, la Chişinău, Leonida Lari este astăzi o anonimă la Bucureşti.

Soarele nu mai răsare demult la Bucureşti pentru Basarabia!” (Claudiu Iordache)

Publicitate

ZIUA DE 29 AUGUST ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Ziua de 29 august în istoria noastră

1369: A fost încheiat tratatul de pace între Ludovic, rege al Ungariei si domnitorul Munteniei Vladislav I (Vlaicu-Voda), prin care cel din urmă a acceptat în schimbul prestării formale a jurământului de vasalitate, feuda Făgărașului (Țara Oltului), fără ca prin aceasta tensiunile politice dintre cele două state să slăbească.

1530: În Muntenia are loc lupta de la Viișoara.

După ce în 1530, turcii l-au numit domn pe Vlad al VI-lea Înecatul (fiul lui Vlad al V-lea cel Tânăr), care se bucura de sprijinul unei părți însemnate a boierimii, Moise, voievodul Munteniei a fost constrâns să se refugieze în Transilvania și s-a întors cu ajutorul epicopului Nicolae de Gerend și al lui Ștefan Mailat .

Moise-Vodă a fost înfrânt de Vlad și ucis; alături de domn a fost ucis și cumnatul său, Barbu Craiovescu, iar Ștefan Mailat a fost luat prizonier.

In timpul domniei lui Vlad Înecatul, in Ţara Românească se ascut divergentele din sânul familiei Craioveștilor, astfel ca autoritatea politică a acestor mari boieri olteni va decădea.

1805 : S-a născut la Zvoriștea, Suceava, Alexandru C. Moruzi, prim-ministru în Guvernul Moldovei; m. 25 aprilie 1873, Foggia, Italia.

În 1857 a fost ales deputat în Divanul ad-hoc al Moldovei și în Adunarea Electivă (ianuarie 1859). Apreciat ca un eminent om politic , Moruzi a fost candidat la Tronul Moldovei, dar s-a retras în favoarea colonelulului Al. Ioan Cuza.A fost președintele Consiliului de miniștri de la Iași (5 octombrie 1861–22 ianuarie 1862), deținând în paralel și portofoliul Finanțelor. În această caliatate, a avut șansa să participe la unificarea instituțiilor celor două Principate Române, fiind ultimul prim-ministru separat de dincolo de Milcov.

Acesta și executivul de la București s-au unificat pe 22 ianuarie 1862 într-un singur Guvern al României. De asemenea, Moruzi s-a remarcat ca lider al conservatorilor din Moldova, încercând în primii ani de domnie ai lui Cuza o tentativă de unificare a grupărilor de nuanță conservatoare.

1829: S-a născut la Botoșani, mitropolitul-primat al României, Iosif Gheorghian (din noiembrie 1886 până la moarte, cu o întrerupere în perioada martie 1893-decembrie 1896), una dintre figurile importante ale Bisericii Ortodoxe Române înainte de a fi fost ridicată la rang de Patriarhie; (d. 24 ianuarie 1909, București).

A studiat la Școala de la Biserica Trei Ierarhi și la Academia Mihăileană din Iași, iar mai târziu a urmat diferite cursuri la Sorbona (Franța). A fost tuns în monahism la Mănăstirea Mogoșeni și hirotonit ierodiacon în 1846.

A slujit ca diacon la Huși și Iași, apoi la Capela românească din Paris. A fost hirotonit ieromonah și numit egumen la Mănăstirile Teodoreni și Popăuți.

A deținut demnitatea de episcop al Hușilor (1865–1879), episcop al Dunării de Jos (1879–1886) cu reședința la Galați, unde a reorganizat viața bisericească din Dobrogea, și în două rânduri mitropolit-primat al Bisericii Ortodoxe Române (1886–1893, 1896–1909). A fost membru de onoare (din 1901) al Academiei Române. A tradus numeroase lucrări teologice din limba franceză şi din literatura patristică.

A fost membru de onoare (din 1901) al Academiei Române.

1832 : S-a născut Neculai Culianu, matematician şi astronom român, membru corespondent (din 1889) al Academiei Române; (d.28.11.1915, Iaşi).

 

Neculai Culianu a militat pentru Unirea Principatelor Române, motiv pentru care o perioadă a fost arestat. Unul din cei 17 fii ai săi a fost Petru Culianu, care de asemenea a avut o bogată activitate în domeniul  matematicii.

 1848 (la 29-30 august): Are loc Adunarea de protest de la Orlat, lângă Sibiu, împotriva uniunii Transilvaniei cu Ungaria.

1864: La propunerea Ministerului de Interne, lucrărilor publice și agriculturii, prezentată Consiliului de Miniștri prin referatul numărul 1710 și discutată în ziua de 29 august în prezența domnitorului Alexandru Ioan Cuza, s-a încuviințat „propunerea ministrului de interne, agricultură și lucrări publice de a se uni în viitor serviciile poștelor cu cel al telegrafelor sub denumirea de: Direcția generală a poștelor și telegrafelor“.

Drept urmare a fost comasat serviciul poștal cu cel telegrafic, iar prin ordonanţa din 3 decembrie 1865 a fost promulgată prima lege de organizare poştal-telegrafică din România.

Prin Decretul numărul 1094/29 august 1864, director general al poștelor și telegrafelor a fost numit maiorul Cezar Librecht.

1865: A fost inaugurat Muzeul de Antichități din București.

Inițial acesta luase ființă în 1834 sub numele de Muzeul de Istorie Naturală și Antichități, la inițiativa domnitorul Alexandru Ghica. Ca urmare a secularizării averilor mănăstirești în anul 1863, cele mai importante obiecte de artă din mănăstirile din Oltenia (Tismana, Bistrița, Cozia etc.) au trecut în colecțiile Muzeului Național de Antichități, reorganizate de A. Odobescu. Succesorul acestuia, G. Tocilescu, a continuat preluarea obiectelor de artă din mănăstiri.

Inaugurarea Muzeului de Antichități a avut loc la 29 august 1865, noul conservator fiind numit Alecsandru Russo, care și-a desfășurat activitatea între 1865–1876.

Instituția a intrat într-o nouă etapă de activitate în urma Decretului domnitorului Alexandru Ioan Cuza din 25 noiembrie 1864 privind aprobarea Regulamentului pentru administrarea și organizarea Muzeului de Antichități din București, tutelat de Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice și fiind diriguit de un Comitet arheologic.

Primele preocupări privind evidenţa colecţiilor datează încă din 1867, când se realizează primul catalog al muzeului, cu o descriere sumară, dar corectă din punct de vedere ştiinţific a 744 de piese. În 1870 cel de-al doilea inventar al muzeului întocmit de Alecsandru Russo menţiona un număr de 8.390 de piese grupate în patru colecţii: antică, eclesiastică, numismatică, rarităţi şi curiozităţi. Colecţiile de arheologie şi numismatică sporesc considerabil între anii 1864 – 1880 prin achiziţii, donaţii şi descoperiri, aşa cum o dovedeşte inventarul întocmit în 1880 de Gr. Tocilescu. Muzeul Naţional de Antichităţi avea atribuţia de “a înfiinţa şi dirige escursiunile şi cercetările arheologice în ţară”, întărită şi ca urmare a promulgării, la 10 aprilie 1874, a “Regulamentului asupra esplorărilor şi cumpărărilor de obiecte antice”.

Din colecţiile Muzeului Naţional de Antichităţi numeroase piese au fost prezentate la expoziţiile universale. Astfel, la Expoziţia internaţională de la Paris din 1867 au fost prezentate Tezaurul de la Pietroasa şi obiecte bisericeşti provenite de la mănăstirile Bistriţa, Horezu, Căldăruşani, Cozia, Govora, Cotroceni, Curtea de Argeş. A intrat într-o nouă etapă de activitate în urma Decretului domnitorului Al. Ioan Cuza din 25 noiembrie 1864, privind aprobarea Regulamentului pentru administrarea și organizarea Muzeului de Antichități din București, tutelat de Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice și fiind diriguit de un Comitet arheologic.

Patrimoniul instituţiei a fost îmbogăţit şi prin includerea unor prestigioase colecţii particulare obţinute prin donaţie sau achiziţie: Pappazoglu, Bolliac, Sturza, Rosetti, Kretzulescu, Cantilli, Casotti, Kogălniceanu, Enciulescu, Beldiceanu, Butculescu, Zamfirescu, Lenş, Solacolu, Vendelin, Ardos, Mititelu, Slobozianu, Lucaciu, Tzigara-Samurcaş, colecţia de vase greceşti de la muzeul Kalinderu, unele piese din colecţia M. Sutzu preluate de la Academia Română, obiecte din vechile colecţii ale Universităţii, din colecţia muzeului Saint Georges etc.

  1916: La câteva ore după declarația de război înaintată Germaniei de Guvernul României (14/27 august 1916), Hauptmann Geissert, comandantul german al zepelinului LZ 101, staționat la Iambol, în Bulgaria, a primit ordinul să execute un atac de noapte asupra Bucureștiului.

La o oră după miezul nopții de 15/28 spre 16/29 august, bateriile antiaeriene ale orașului au deschis focul fără să poată atinge dirijabilul, care survola la o altitudine de 3.000 de metri. A fost primul bombardament aerian asupra Bucureștiului care a devenit atunci a treia capitală europeană (după Paris și Londra) care a fost bombardată de aviația germană.

  1917: Aromânii din Munții Pindului și-au proclamat independența față de Grecia.  

 Foto: Harta primul stat intitulat Republica Pindului declarata de Alcibiade Diamandi  în 1917.

A fost cunoscut  ca republica armână de o zi !

Principatul din Pind (în dialectul aromân Principatulu di Pind sau Printsipat di la Pind) a fost în timpul celor două războaie mondiale un proiect de stat autonom sprijinit de Italia, în regiunea de nord-vest a Greciei .

Munții Pindului se întind în partea de sud a Albaniei și Macedoniei, precum și nord-vestul Greciei, această din urmă regiune fiind populată în majoritate de o populație aromâni de sorginte romanică.

 Începând cu luna august, dată fiind și situația de pe frontul din nordul Italiei, precum și tratativele cu noua putere greacă a lui Venizelos care a presat în repetate rânduri cartierul general italian spre a-i fi predată administrația zonelor din Masivul Pind, forțele italiene se retrag, iar  în vacumul de putere creat, notabilitățile locale aromâne au proclamat la 29 august 1917 independența Pindului și protectoratul Italiei asupra zonei.

Foto: Alcibiade (Alchiviad) Iamandi, (n. 13 august 1893, Samarina, Grecia – d. 9 iulie 1948, București, România), om politic aromân din Grecia, a fost un mare susținător al identității naționale a aromânilor din Balcani, prin poziția sa de împotrivire la elenizarea comunității aromâne din regiune.

După părăsirea italiană a Epirului de Sud situația aromânilor implicați în manifestațiile politice din Pind a devenit extrem de critică.

Consulul român de la Ianina a obținut prin intermediul diplomaților italieni garanții formale de la guvernul elen că nu se vor întrebuința represalii asupra aromânilor. 

Însuși premierul Venizelos declara că nimeni nu va avea de suferit.
La 7 septembrie 1917, trupele grecești au intrat în Samarina. De îndată, autoritățile elene au trecut la acțiuni de represalii.În fața persecuțiilor, aromânii refugiați nu s-au mai putut reîntoarce în comunele de origine. 

La fața locului noua administrație greacă nu s-a dezmințit însă, aplicând localnicilor aromâni un regim marcat de arestări, maltratări, violențe și amenințări. 

Despre acest subiect puteți citi mai mult accesând:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/08/29/29-august-1917-proclamarea-independentei-principatului-aroman-al-pindului-primul-stat-romanesc-din-sudul-dunarii-video/

1936: În România are loc remanierea a Guvernului Gheorghe Tătărescu, cu care prilej marele diplomat român  Nicolae Titulescu a fost înlăturat de la conducerea Ministerului Afacerilor Străine, în urma presiunilor  Germaniei şi Italiei, precum si ale forţelor interne de dreapta.

Foto: Nicolae Titulescu (n. 4 martie 1882, Craiova – d. 17 martie 1941, Cannes), diplomat, jurist, profesor și om politic român, în repetate rânduri ministru al afacerilor străine, ministru plenipotențiar, fost președinte al Ligii Națiunilor, membru titular (din 1935) al Academiei Române.

Consiliul de miniștri liberal prezidat de Gheorghe Tătărescu a trecut în periada de guvernare prin mai multe remanieri: Guvernul Gheorghe Tătărescu (1): 5 ianuarie 1934–1 octombrie 1934; Guvernul Gheorghe Tătărescu (2): 2 octombrie 1934–29 august 1936; Guvernul Gheorghe Tătărescu (3): 29 august 1936–14 noiembrie 1937 și Guvernul Gheorghe Tătărescu (4): 14 noiembrie 1937–28 decembrie 1937.

Până la acea dată, Cabinetul condus de Tăttărescu a promovat o politică de încurajare a industriei naționale prin practicarea unui protecționism vamal ridicat și de creștere a intervenției statului în viața economică; s-a atins un boom economic fără precedent, cu consecințe pozitive asupra nivelului de trai. Dar a crescut rolul monarhiei în viața de stat prin influența pe care regele a exercitat-o asupra guvernului. Remanierea din 29 august 1936 îl viza direct pe Nicolae Titulescu, care a fost înlăturat de la conducerea Ministerului Afacerilor Străine. Titulescu și-a bazat întreaga activitate pe problemele majore, fundamentale, ale politicii externe a României.

După instaurarea nazismului în Germania, dându-și seama de pericolul pe care-l reprezenta acesta pentru România (ca și pentru alte state europene), a depus o vie activitate în direcția întăririi colaborării internaționale, în interesul păcii și securității europene, participând în 1933 la Londra la încheierea Micii Înțelegeri și în 1934 a Înțelegerii Balcanice (pacte regionale în care vedea o pavăză împotriva agresiunii din partea statelor revizioniste). În 1936, regele Carol al II-lea, aliniindu-se presiunilor cercurilor de dreapta interne (pro-naziste, legionare), dar și externe, din Germania, Italia și Polonia, a remaniat Guvernul Gheorghe Tătărăscu (2) și l-a îndepărtat pe Titulescu din toate funcțiile oficiale, obligându-l să se exileze.

1939: S-a născut în Cuciurul Mare, Cernăuţi, în  Bucovina, pictorul Radu Bercea.

În timpul regimul comunist, în perioada 1959-1964 a fost condamnat politic pentru convingerile sale pro- democratice.

În timpul detenţiei sale  în lagărele de exterminare, a cunoscut o serie de mari personalităţi ale intelectualităţii române, precum Alexandru Paleologu, academicianul Alexandru Zub, poetul Alexandru Ivasiuc, arhitectul Craşoveanu.

A fost amnistiat prin decretul din primăvara anului 1964, in urma presiunilor organismelor internaţionale ale Dreptului Omului şi ONU.

1940: Consiliul de Coroană al României a analizat în noaptea de 29-30 august notele cu caracter ultimativ ale guvernelor german şi italian şi a hotărât acceptarea arbitrajului puterilor Axei  în tratativele româno-maghiare privind teritoriile din Ardealul de Nord.

Rezultatul acestui arbitraj l-au constituit prevederile Dictatului de la Viena, semnat la 30 august 1940.

1943: S-a născut graficianul Dan Erceanu.

1940: În România, Consiliul de Coroană convocat în noaptea de 29-30 august, a analizat comunicatele cu caracter ultimativ ale guvernelor german şi italian şi a hotărât acceptatea arbitrajului puterilor Axei asupra tratativelor româno-maghiare privind teritoriile din Ardealul de Nord, după ce negocierile cu delegația ungară din 16 august de la Turnu Severin au eșuat.

Se părea că disputa româno-ungară se va muta pe câmpul de luptă. Armata maghiară primise ordin să fie pregătită pentru declanșarea atacului pe 28 august.

S-au produs numeroase acțiuni provocatoare pe frontieră, aviația maghiară pătrunzând în spațiul românesc până la Brașov, și bombardând aeroportul civil din Satu Mare.

Germania dorea să păstreze pacea în regiune, fiind interesată de importurile pentru necesități de război din cele două țări și în special de petrolul românesc, vital pentru nevoile armatei sale. 

La 29 august, miniștrii de externe ai României , Ion Giugurtu (foto jos) și Ungariei au fost convocați la Viena, unde miniștrii de externe german Ribbentrop și italian Ciano au impus părților preacceptarea necondiționată a arbitrajului germano-italian, care avea să devină Dictatul de la Viena.

Cei doi miniștri fasciști le-au pus în vedere diplomaților români că alternativa la acest arbitraj ar fi însemnat de fapt un război pe două fronturi cu Ungaria și URSS, care putea duce chiar la încetarea existenței statului român.

În noaptea de 29/30 august, Consiliul de Coroană convocat de regele Carol al II-lea (marcat de lipsa unor mari oameni politici precum Iuliu Maniu, Gh. Brătianu, Nicolae Iorga) a admis arbitrajul cu majoritate de voturi (19 pentru, 10 contra, 1 abținere), în schimbul garantării de către Germania și Italia a noilor granițe.

Rezultatul acestui arbitraj l-au constituit prevederile Dictatului de la Viena, semnat la 30.08.1940.

1943: S-a născut graficianul Dan Erceanu.

1943: S-a născut in localitatea Pesac, județul interbelic Timiș-Torontal, compozitorul, interpretul, publicistul şi realizatorul TV român, Petre Magdin.

 1944: Delegaţia României a plecat la Moscova, pentru încheierea armistiţiului cu  puterile aliate (U.R.S.S., Statele Unite ale Americii si Regatul Unit al Marii Britanii), prin care se legitima practic ocupaţia sovietică în ţara noastră. Proclamația regală din 23 august a anunțat că: „România a acceptat armistițiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii”. Pentru semnarea Convenției de armistițiu dintre guvernul român și guvernele Națiunilor Unite, care consfințea starea de fapt a ieșirii României din războiul contra aliaților și întoarcerea armelor împotriva Germaniei, la 29 august 1944 o delegație a a fost trimisă la Moscova.

În speranța că Lucrețiu Pătrășcanu, în calitate de comunist, va găsi mai multă receptivitate față de doleanțele României din partea reprezentanților sovietici, a fost numit șeful delegației; din delegație mai făceau parte Dumitru Dămăceanu, Ștefan Voitec, George Fotino. La Moscova, Puterile Aliate (Uniunea Sovietică, Statele Unite ale Americii și Regatul Unit al Marii Britanii) nu s-au întâlnit cu delegația română pînă la 10 septembrie, pentru că sovieticii nu au vrut să stea de vorba cu românii. Stalin a amânat discuțiile până când Armata roșie a ocupat mare parte din România; așa putând dicta condițiile.

„În timpul „discuțiilor” de la Moscova (începute în sfârșit la 10 septembrie 1944), atât diplomații sovietici cât și cei anglo-americani au întâmpinat delegația română de armistițiu cu o răceală vecină cu ostilitatea, iar reproșurile care i-au fost făcute, fără nici un temei (care vizau vechiul guvern, îndepărtat) au înlocuit felicitările (la care se aștepta delegația) pentru reușita loviturii de stat„ (Corneliu Coposu). Convenția de armistițiu a fost semnată abia la 12 septembrie 1944.

1944: Armata sovietică a intrat în Bucureștiul din care germanii fuseseră alungați deja de către trupele române.

Armata Română a luptat singură pentru eliberarea Capitalei, dar după finalizarea luptelor, propaganda sovietică a pretins că trupele sovietice au fost acelea care au „eliberat” Bucureștiul, fapt serbat cu fast la Moscova, cu salve de tun și artificii.

La 31 august 1944 acest comunicat de presă putea fi citit pe prima pagina a ziarului Universul: „În cursul dimineții de 29 august o coloană înaintată sovietică în drum spre front a trecut prin periferiile Capitalei fiind primită de o delegație compusă din d. Ministru Constantin Titel Petrescu și d. General Iosif Teodorescu, comandantul militar al Capitalei. Populația Bucureștilor a întâmpinat trupele sovietice în spiritul cel mai amical. O lume imensă, în piața Colentinei. Tramvaiele oprite de mulțime așteptau parcă și ele. Oamenii alergau în întâmpinarea armatelor sovietice, fiecare cum putea: cu mașini, pe biciclete, pe jos. Peste tot răsunau strigătele „Traiască Armata Roșie!”, „Traiască Armata Română!”.

Lăsând deoparte propaganda sovietică, momentul marchează de fapt începerea oficială a ocupației URSS în România, care s-a încheiat după mai mult de un deceniu.

1944: A murit in localitatea  Otelul Roșu inginerul Constantin C. Orghidan, colecţionar, membru al Academiei Române şi al Societăţii numismatice, pasionat colecţionar de monede, sigilii, obiecte arheologice ş.a, pe care le-a donat Academiei Române.

Printre acestea de menţionat „cameea Orghidan”, de dimensiuni impresionante.

A fost membru de onoare al Academiei Române din 1942 si a sprijinit editarea unor lucrări de referinţă pentru cultura română, între care şi “Enciclopedia României”; (n. 22.06.1874,Bucuresti).

1945: A încetat din viaţă marele actor, umorist şi cupletist român  Constantin Tănase; (n. 5.07.1880).

 
A rămas în conştiinţa publicului ca fondator al teatrului de revistă românesc (Teatrul “Cărăbuş”, înfiinţat în 1919), ca autor şi interpret de cuplete incisive, ca actor de film (“Visul lui Tănase”).

1952: S-a născut la Râmnicu Vâlcea, pianista muzicolog și pedagog, Ilinca Dumitrescu, fostă realizator TV .

Provine dintr-o familie muzicală din Vâlcea, fiind fiica compozitorului Ion Dumitrescu, nepoata compozitorului Gheorghe Dumitrescu și verișoara pianistului Tudor Dumitrescu. A studiat cu profesori celebri în România – Cella Delavrancea și Mihail Jora și cu Stanislav Neuhaus și Iakov Flier la Conservatorul de Stat ”P.I. Ceaikovski” din Moscova, pe care l-a absolvit în 1978 cu distincția maximă Diplomă de Merit. 

A concertat în orașe de pe 5 continente, 41 de țări, 34 de capitale ale lumii, în importante săli de concerte. Este deținătoarea celor mai importante premii în România: Premiul Academiei Române (1995), Premiul Institutului Cultural Român (2003), etc., dar și a multor distincții internaționale, printre care: Commendatore dell’Ordine della Stella della Solidarietà Italiana (2005), Chevalier de l’Ordre des Arts et Lettres (2012), Premiul Forumului Muzical Român pentru întreaga activitate, după o prestigioasă carieră artistică de-a lungul a cinci decenii (2013).

1972: S-a născut  prezentatoarea română de televiziune Andreea Esca.

A făcut studii universitare și postuniversitare la Școala Superioară de Jurnalism, după care a urmat programe de pregătire profesională la: Centrul pentru Jurnalism Independent (Praga), CNN Atlanta (SUA) și în Atena, Grecia (1994).

Face parte din echipa de reporteri CNN World Report, a transmis în direct din SUA și Europa: Paris, Madrid, Helsinki, Varșovia, a condus timp de 10 ani revista The ONE.

A fost distinsă cu Premiul pentru cel mai bun prezentator de știri (2001, 2002, 2003), Premiul CNA (2002), Premiul Femeia Anului 2003 organizat de revista Avantaje, Premiul de excelență al TV Mania (2008)
Este cea mai longevivă prezentatoare de știri din România, având o carieră de peste 25 de ani de prezentatoare de știri pentru postul de televiziune ProTV cu care se identifică  si  alături de care și-a început cariera la 1 decembrie 1995, cu un salut rămas celebru: „Bună seara România, Bună seara București, Pro TV te salută !”.

1973: A apărut  Decretul privind înfiinţarea Institutului de Marină „Mircea cel Bătrân”, cu sediul în municipiul Constanţa, prin comasarea Şcolii militare de ofiţeri activi de marină „Mircea cel Bătrân” (subordonată Ministerului Apărării Naţionale) cu Institutul de Marină (subordonat Ministerului Educaţiei şi Învăţământului).

Academia Navală „Mircea cel Bătrân” îşi are sorgintea în Şcoala Flotilei, înfiinţată prin Decizia Ministerului de Război nr.15 din 17 noiembrie 1872 cu sediul la Galaţi.

In această instituţie s-au pregătit ofiţeri şi subofiţeri care au îndeplinit diferite funcţii de la bordul navelor Marinei Militare, dar şi ale Flotei Comerciale Române.

Ulterior, învăţământul superior de marină a evoluat sub diferite denumiri conform organizărilor şi reorganizărilor învăţământului militar. După 1878, o parte a ofiţerilor de marină au provenit de la şcolile armatei de uscat, îndeosebi de la Şcoală Militară de Artilerie, Geniu şi Marină.

Pentru pregătirea specială de marină a ofiţerilor repartizaţi în flota militară la şcolile militare, la 26 februarie 1896 s-a înfiinţat Şcoala de Aplicaţie a Sublocotenenţilor de Marină, ce a funcţionat la Galaţi până în anul 1901, când a fost mutată la Constanţa.

La 29 octombrie 1909, Şcoala de Aplicaţie a Sublocotenenţilor de Marină a fost organizată pe alte baze, superioare din punct de vedere teoretic şi practic, primind denumirea de Şcoala Navală Superioară. Ea a funcţionat la Constanţa până la Primul Război Mondial.

După război, secţia de marină din Şcoala de Artilerie, Geniu şi Marină şi-a reluat activitatea la 9 iunie 1920, prin decizia ministrului de război.

Pentru formarea personalului specializat necesar navelor comerciale, la 1 octombrie 1938, în cadrul Şcolii Navale s-a înfiinţat Secţia Marinei de Comerţ.

După Al Doilea Război Mondial, instituţia şi-a schimbat denumirea în Şcoala Navală şi Şcoala de Maiştri (martie-decembrie 1948), Şcolile Marinei Militare (decembrie 1948-iunie 1950), Şcoala de Ofiţeri de Marină (iunie 1950-1952), Şcoala Militară de Marină (1952-1954), Şcoala Militară Superioară de Marină (1954-1968).

La 1 septembrie 1959, reînnodând o tradiţie, s-a reînfiinţat Secţia Marinei Comerciale.

Începând cu 1 ianuarie 1969 s-a schimbat din nou denumirea în Şcoala de Ofiţeri Activi de Marină „Mircea cel Bătrân”, continuând să pregătească, pe parcursul a patru ani, ofiţeri pentru Marină Militară şi Marină Comercială.

La 29 august 1973, Şcoala Militară de Ofiţeri Activi de Marină a fuzionat, prin Decretul Consiliului de Stat, cu Institutul de Marină Civilă, noii instituţii de învăţământ superior atribuindu-i-se numele de Institutul de Marină „Mircea cel Bătrân”.

Prin Hotărârile de Guvern nr. 406 din 23 aprilie şi 551 din 17 mai 1990, Institutul de Marină a fost reorganizat ca urmare a consecinţelor Revoluţiei din decembrie 1989, înființându-se Academia Navală „Mircea cel Bătrân”, instituţie militară de învăţământ superior de specialitate.

1975: A murit Theodor Constantin, prozator, unul dintre cei mai cunoscuţi autori ai genului poliţist din România (“Doamna în mov”, “Magdalena de la miezul nopţii”); (n. 21.11.1910).

 

1980: S-a născut  la Ploiești, gimnasta campioană Corina Ungureanu.

A fost membra echipei de gimnastică artistică a României care a câştigat de două ori titlul mondial şi a fost campioana europeană la sol în 1998.

 
1991: Semnarea înţelegerii privind stabilirea relaţiilor diplomatice şi a acordului consular între România şi Republica Moldova.

1994: S-a născut la Târgu Jiu, campioana la gimnastică artistică Amelia Racea.

A participat la Campionatul European de Gimnastică la Juniori 2008 (medalia de argint la bârnă și medalia de bronz la sol), Campionatul European de Gimnastică feminină Birmingham 2010 (medalia de aur la bârnă și medalia de bronz cu echipa), Campionatulr European de Gimnastică feminină Berlin 2011 (medalia de bronz la individual-compus) și la Campionatul Mondial de Gimnastică Artistică Tokyo 2011 (locul 4 pe echipe și locul 5 la bârnă).

2005: A murit mitropolitul ortodox al Ardealului, Crişanei şi Maramureşului, Antonie Plămădeală; (n. 17 noiembrie 1926,la Stolnici/jud. Lăpuşna, azi în R. Moldova, prenumele sau la naştere fiind  Leonida).
A fost  membru de onoare al Academiei Române din 1992.(n. 17.11.1926).

A fost  unul dintre marii noştri ecumenişti contemporani,  autor a numeroase cărţi şi cursuri pe diferite teme teologice, arhiepiscop al Sibiului şi mitropolit al Ardealului, Crişanei şi Maramureşului între anii 1982 şi 2005.

A fost închis de autoritati la începutul anilor ‘50 ai secolului XX, în temniţele comuniste.

2005: A încetat din viaţă Radu Anton Roman, jurnalist, scriitor şi realizator TV, cunoscut mai ales pentru emisiunile pe teme culinare (n. 19 august 1948).

 

2007: Mitropolitul Varlaam al Moldovei a fost canonizat la Mănăstirea Secu din judeţul Neamţ, la 350 de ani de la moartea sa; (n. 1580 sau 1585 – m. 19.12.1657).

La propunerea Sinodului mitropolitan al  Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a înscris în rândul sfinţilor din calendar pe învăţatul Mitropolit Varlaam al Moldovei, cu zi de pomenire la  30 august.

2009: A decedat Dan-Alexandru Voiculescu, compozitor, muzicolog, pianist şi profesor universitar; (n. 1940).

A studiat între anii 1958-1964 la Academia de muzică „Gheorghe Dima” din Cluj,  continuandu-şi perfecționarea la Hochschule für Musik und Tanz Köln, cu mari compozitori germani ai vremii: Karlheinz Stockhausen și Hans Ulrich Humpert și la Veneția cu Virgilio Mortari.

A parcurs toate treptele ierarhice din învățământul superior: preparator, asistent, lector, conferențiar și profesor universitar, la Catedra de armonie și contrapunct, la Academia de muzică „Gheorghe Dima” din Cluj, iar din anul 2000 se mută la București, fiind profesor la Universitatea Națională de Muzică București.

A scris muzică de cameră, piese pentru pian, piese corale destinate copiilor, lucrări simfonice, precum și opera de cameră Cântăreața cheală, după Eugen Ionescu.

În anul 1991 înființează și conduce Fundația „Sigismund Toduță”, care promoveaza creatia marelui sau Profesor sau sprijină tinerele talente în ascensiunea lor artistică.

A fost membru al Uniunii Compozitorilor din România și al Academiei Române.

2016: A murit George Nicolae Şovu, romancier, autor de proză scurtă, scenarist, autor de manuale de limba şi literatura română, jurnalist; (n. 30 ianuarie 1931, comuna Țițești, județul Argeș).

După absolvirea studiilor universitare, a lucrat ca redactor și secretar de redacție la Agenția Română de Presă (1955-1961), apoi ca profesor de limba și literatura română la Liceul nr. 39 din București, unde mai târziu a îndeplinit și funcția de director.

A scris romane de dragoste și mai ales inspirate din lumea adolescenților, stilul său constituind reluarea unei „tradiții” interbelice, mai apropiată de literatura de consum (paraliteratură).

A deținut o lungă perioadă (1974-1991) funcția de inspector de limba și literatura română la Inspectoratul Școlar al Municipiului București, predând în același timp la Colegiul Național Gheorghe Lazăr din București. George Șovu este prezent în dicționarele și istoriile literare editate sub egida Academiei Române, sau în lucrările coordonate de Ion Rotaru, Hristu Cândroveanu, de pildă lucrarea „Seniorii literaturii noastre”, datorată scriitorului și gazetarului Florentin Popescu.

Personalitatea scriitorului G. Șovu este reflectată in cele mai importante enciclopedii de profil, cum ar fi: „Who’s who în România” (ediția princeps, București, 2002), „Enciclopedia marilor personalități din istoria, știința și cultura românească de-a lungul timpului și de pretutindeni” (volumul V, București, 2003), ș.a.

2016: A decedat  dr. Mihai Voiculescu, medic specializat în nefrologie şi hepatologie şi  profesor universitar.

A fost medic primar medicină internă și nefrologie la Centrul de medicina internă și nefrologie din Institutul Clinic Fundeni și profesor la UMF „Carol Davila“ București. Din 2003, a fost președintele Asociației Române pentru Studiul Ficatului (ARSF) și, din 2005, președintele Asociației Române pentru Studiul Bolilor Ereditare Renale și al Asociației Romane pentru Nefrologie și Acces Vascular.    

A fost membru în: Societatea internațională de dializă peritoneală (ISPD), Societatea internațională de nefrologie (ISN), Asociația europeană pentru studiul ficatului (EASL), Asociația europeană pentru boli renale, dializă și transplant (ERA-EDTA), Asociația americană de nefrologie (ASN). A fost secretarul Asociației Romtransplant, membru în conducerea Societății Române de Medicină Internă și membru în conducerea unor societăți de specialitate (nefrologie, gastroenterologie).

În perioada 1993–1997, a fost directorul Institutului de Pregătire Postuniversitară a Medicilor și Farmaciștilor.

Este fondatorul  Şcolii de Nefrologie (1995) de la Institutul Clinic Fundeni; (n. 1945).

CALENDAR CREȘTIN ORTODOX

Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul

Tăierea capului Sfântului Ioan Botezatorul  este ultima mare sarbatoare din anul bisericesc, pentru ca pe 1 septembrie începe un nou an.

Ziua Tăierii capului Sfantului Ioan Botezatorul este o zi de post.

Ni se cere sa postim in aceasta zi, pe de o parte ca sa nu ne asemanam cu Irod, care din cauza ospatului fara masura, a cerut ca Salomeea sa-i danseze si drept rasplata i-a oferit capul Sfantului Ioan Botezatorul, iar pe de alta parte, ca sa ne asemanam cu viata infranata a lui Ioan.

Exista persoane care au sustinut ca ziua Taierii Capului Sfantului Ioan Botezatorul prefigureaza Vinerea Patimilor.

Si dupa cum postim in fiecare vineri, ca zi a rastignirii Domnului, tot astfel se cuvine sa postim si in aceasta zi.

Menționam ca in afara posturilor de lunga durata, avem si posturi de o zi:
– miercurea, ziua in care Mântuitorul a fost prins;
– vinerea, ziua in care a fost rastignit;
– pe 14 septembrie – Inaltarea Sfintei Cruci, in amintirea Patimilor Mantuitorului;
– pe 5 ianuarie, în Ajunul Bobotezei, in amintirea postului pe care il tineau in vechime catehumenii care urmau sa fie botezati in ziua prăznuirii Botezului Domnului.

Sunt si persoane care postesc si lunea, in ziua inchinata sfintilor ingeri.

Sfântul Ioan Botezătorul

Sfantul Ioan Botezatorul s-a nascut in cetatea Orini, in familia preotului Zaharia. Elisabeta, mama sa, era descendenta a semintiei lui Aaron. Nasterea prorocului Ioan s-a petrecut cu sase luni inaintea nasterii lui Iisus.

Nasterea sa a fost vestita de catre ingerul Gavriil lui Zaharia, in timp ce acesta slujea la templu.

Pentru ca nu va da crezare celor vestite de ingerul Gavriil, Zaharia va ramane mut pana la punerea numelui fiului sau.

Exista o lunga perioada din viata Sfantului Ioan Botezatorul despre care nu avem informatii. Cunoastem ca s-a retras in pustiu, unde a dus o viata de aspre nevointe, pana in momentul in care a primit porunca sa inceapa sa predice.

Rolul lui Ioan nu a fost doar acela de a pregati poporul pentru venirea lui Hristos, ci si acela de a-L descoperi lumii ca Mesia si Fiul lui Dumnezeu.

Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul

Din Evanghelie cunoastem ca Irod, la un ospat prilejuit de sarbatorirea zilei de nastere, a taiat capul Sfantului Ioan Botezatorul, la cererea Irodiadei.

In acea vreme, Sfantul Ioan era intemnitat in castelul lui Irod de la Maherus. Ioan il mustrase pe Irod pentru traiul lui nelegiuit cu Irodiada, care era sotia fratelui sau. In ura ei de moarte, Irodiada a sfatuit-o pe Salomeea, fiica ei, care dansase si placuse oaspetilor si indeosebi lui Irod, sa ceara de la acesta capul Botezatorului ca rasplata.

Capul Sfantului Ioan a avut, dupa traditia Bisericii, o istorie aparte. El a fost de trei ori pierdut si de trei ori aflat.

Prima si a doua aflare a capului este sarbatorita pe 24 februarie, iar A treia aflare a capului Sfantului Ioan Botezatorul este praznuita pe 25 mai.

Potrivit traditiei, Sfanta Ioana, femeia dregatorului lui Irod, este cea care a luat capul Sfantului Ioan Botezatorul din curtea Irodiadei si l-a ingropat la Ierusalim, in muntele Eleonului, intr-un vas de lut.

Dupa un timp, un proprietar bogat si slavit a crezut in Hristos, si lepadand pozitia sociala si toata desertaciunea acestei lumi, s-a facut monah, luandu-si numele de Inochentie.

Ca monah, el s-a salasluit chiar la locul unde se afla ingropat capul Botezatorului Ioan. Dorind sa-si zideasca o chilie si o bisericuta, el a sapat adanc si a descoperit un vas de pamant in care se afla un cap. Prin descoperire dumnezeiasca a aflat ca este al lui Ioan Botezatorul.

Cand s-a apropiat insa de trecerea la cele vesnice, spre a nu fi gasit si pangarit de paganii ce se inmultisera in zona, el l-a luat si l-a ascuns din nou in pamant, in acelasi loc.

Capul Sfantului Ioan Botezatorul a fost prezent aici pana in vremea Sfintilor Imparati Constantin si Elena, cand Sfantul Ioan Botezatorul s-a aratat unor doi calugari si le-a poruncit sa dezgroape cinstitul sau cap. Aceasta e socotita cea dintai aflare a sfantului cap.

In vreme ce calagarii calatoreau cu capul sfantului intr-un sac, au intalnit un olar si i-au dat acestuia sa duca sacul. Din cauza lenevirii acestora, Sfantul Ioan i-a cerut olarului sa fuga de cei doi calugari.

Ajuns acasa, olarul s-a bucurat de multe binefaceri datorita prezentei capului prorocului. Cand si-a simtit sfarsitul, olarul a pus capul sfantului intr-o racla si l-a daruit surorii sale. Racla va ajunge in grija lui Eustatiu, un monah arian, care locuia intr-o pestera.

Multe minuni se vor petrece la aceasta pestera. Din nefericire, Eustatiu spunea ca datorita puterilor sale sunt prezente minunile, oamenii nestiind ce ascunde in pestera sa.

Dupa un timp, Eustatiu stiind ca va fi trimis in exil, ingroapa capul Sfantului Ioan Botezatorul.

Pestera va fi locuita de niste monahi credinciosi, care vor ridica in apropierea ei o manastire. In anul 452, arhimandritul Marcel, staretul acelei manastiri, a vazut un foc mare la pestera de langa orasul Emesa, in timpul cantarii psalmilor.

Asa a aflat in chip minunat capul sfantului. Aceasta este socotita a doua aflare a cinstitului cap al Botezatorului.

In timpul luptei impotriva sfintelor icoane, capul Sfantului Ioan a fost ingropat la Comane, de unde a fost adus in Constantinopol, de catre Sfantul Ignatie (860), in vremea imparatului Mihail. Aceasta este cea de-a treia si cea din urma aflare a cinstitului cap.

CITIȚI ȘI:

O ISTORIE A ZILEI DE 29 AUGUST. VIDEO

Declarația de Independență a R.Moldova, o sărbătoare umbrită de decepții

 

Declarația de Independență: un Testament pentru un viitor mai bun

La 27 august 1991, Parlamentul de la Chișinău a adoptat Declarația de Independență a Republicii Moldova. Anul acesta se împlinesc 30 de ani de la acea istorică și plină de speranțe zi.

Cu regret, însă, pentru o mare parte a societății noastre, va fi o sărbătoare cu mult gust amar, o sărbătoare umbrită de decepții.

 E greu să te bucuri de o zi atât de importantă din istoria noastră recentă, când o treime din populația țării a luat calea pribegiei în căutarea unui trai decent; când economia țării, exploatată de monopoluri și scheme tenebre, îi sărăcește pe moldoveni; când statul de drept e putred de corupt; când justiția îi protejează pe marii corupți; când armata rusă staționează în continuare ilegal pe teritoriul țării; când țara e sfâșiată de separatism; când autoritățile constituționale subvenționează regimul separatist de la Tiraspol; când Limba Română nu-și are locul meritat în Constituția țării, etc..

Idealurile enunțate de Declarația de Independență au fost desacralizate, tranzacționate, ignorate sau trădate de mai toate guvernările și generațiile de politicieni, care s-au perindat în țara noastră până în prezent. Iar o bună parte a clasei noastre politice, nostalgică după vremurile sovietice și auto-declarată statalistă doar după ce independența a devenit un fapt împlinit, a făcut tot ce-i stă în puteri pentru a discredita și a da uitării Declarația de Independență în memoria colectivă a moldovenilor/românilor dintre Prut și Nistru.

Pentru a-și atinge scopul lor infam, ”stataliștii de sorginte leninistă” nu au ezitat să lase pradă focului actul original al Declarației de Independență, în timpul protestelor din aprilie 2009, care au răvășit sediul Parlamentului de la Chișinău. Nu cred că a fost un simplu și regretabil accident. Dimpotrivă, sunt convins că a fost un act premeditat, un sacrilegiu. Vă întrebați de ce?

Pentru că prin Declarația de Independență votată la 27 august 1991, moldovenii au cucerit două drepturi esențiale, inalienabile, pentru viitorul lor, două drepturi deloc pe placul fostei metropole sovietice și acoliților săi de la Chișinău: 1) Să construiască un stat suveran, independent, dar și democratic; și 2) Să hotărască prezentul și viitorul acestui stat fără nici un amestec din afară în conformitate cu ”idealurile și năzuințele sfinte ale poporului în spațiul istoric și etnic al devenirii sale naționale”.

În esență, aceste două drepturi fac din Declarația de Independență a Republicii Moldova un adevărat testament lăsat nouă și viitoarelor generații de părinții noștri. Întrebarea zilei este, totuși, dacă noi mai suntem în măsură să realizam aceste idealuri sacre, dacă ne mai putem ridica la înălțimea aspirațiilor părinților noștri.
La 11 iulie 2021, am demonstrat cu toții că nu suntem indiferenți de testamentul independenței noastre, că ne pasă de viitorul Republicii Moldova și de noi înșine.

Ne-am mobilizat, ne-am unit și am ales o nouă clasă politică, tânără, integră și, sper, ambițioasă pe măsura idealurilor Declarației de Independență, care este, în fond, chezășia viitoarelor noastre împliniri naționale.

Acest lucru mă face să privesc cu optimism spre viitor și, la fel ca și mulți concetățeni, la 27 august, voi celebra idealurile Declarației de Independență înscrise lapidar în memoria noastră colectivă.

Iată de ce ele nu vor arde niciodată, iată de ce ele sunt perene și vor dăinui mereu în inimile și gândurile noastre.

* Acest editorial publicat de https://www.timpul.md.,a fost scris pentru Newsletter-ul „Sinteze și Dezbateri de Politică Externă”, elaborat Friedrich-Ebert-Stiftung împreună cu Asociația pentru Politică Externă și este parte a proiectului comun „Dialoguri de politică externă”.