CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ADEVĂRUL DESPRE PACTUL TÂLHĂRESC SOVIETO- NAZIST ȘI NEFASTA ZI DE 28 IUNIE 1940

Imagini pentru pact ribbentrop molotov photos

Foto: Moscova, 23 august 1939 – Semnarea pactului sovieto-german privitor la împărțirea Europei

  ADEVĂRUL DESPRE 28 IUNIE 1940

Astăzi se cunoaște, cu lux de amănunte, descendența tragicului eveniment din tranzacția nelegitimă, odioasă, dintre URSS și Germania hitleristă, denumită “Pactul Ribbentrop-Molotov”.

Este falsă ideea care ar vrea să ne convingă că abia conținutul documentelor secrete încheiate între Stalin și Hitler ar dezvălui esența imperială a actului din 28 iunie, scrie https://www.cuvantul-liber.ro .

Sunt prea multe elemente care ne determină să facem asemenea aprecieri. Ele ne sunt oferite de istoria relațiilor româno-sovietice de după 1918, până în pragul izbucnirii celui de Al Doilea Război Mondial și chiar până la actul baditesc din iunie 1940.

La acestea ne vom referi, pe scurt, pentru ca cititorii să înțeleagă cum s-a ajuns la nefasta zi de vineri, 28 iunie 1940.

Evoluția relațiilor dintre România și URSS în perioada 1918-1940 a cunoscut momente diferite. O primă etapă a acestor relații o constituie perioada 1918-1924.

Adică, de la ruperea relațiilor diplomatice dintre cele două țări și până la Conferința de la Viena, din 1924. În timpul conferinței (28 martie – 2 aprilie), sovieticii au insistat pe organizarea unui referendum în rândul populației din Basarabia, idee respinsă categoric de delegația română, motivând că statele limitrofe cu URSS, al căror teritoriu făcuse parte din vechiul imperiu țarist (Polonia, Lituania, Letonia, Estonia, Finlanda), s-au format cu asentimentul guvernului sovietic, fără a se recurge la referendum.

Conferința s-a încheiat fără vreun rezultat pozitiv. Eșecul conferinței a tensionat și mai mult relațiile româno-sovietice.

Totuși, pentru îmbunătățirea acestor relații, la Conferința de la Geneva (10 aprilie – 19 mai 1922), delegația română a propus ca statele europene să se abțină de la orice acțiune menită să încalce status-quo-ul teritorial și politic existent.

Propunerea a fost respinsă însă de Rusia.

În general, istoriografia sovietică a prezentat mereu denaturat adevărul, arătând cu degetul numai spre România, singura vinovată pentru relațiile încordate dintre cele două țări, datorită participării sale la “agresiunea” antisovietică. Există însă destule dovezi care atestă neparticiparea României la campania de înăbușire a revoluției sovietice.

Între acestea se înscrie și declarația lui Henri Cambon, ministrul Franței la București în acea perioadă, care mărturisește:

Am tatonat guvernul român în vederea unui acord care, lăsând Poloniei toată libertatea de mișcare, ar invita România să se extindă de-a lungul Mării Negre. Guvernul român a respins această ofertă, arătând că nu caută aventuri dincolo de frontierele sale”.

Același lucru reiese clar și din declarația lui V. I. Lenin, care, la 6 februarie 1921, spunea: “Dar au mai rămas unele state, ca România, care nu au încercat să lupte contra Rusiei”.

Unele evenimente petrecute după 1922 s-au înscris, din păcate, în această politică antiromânească dusă de Rusia sovietică de instabilitate între Prut și Nistru. Între acestea și rebeliunea antiromânească de la Tatarbunar, din septembrie 1924, precum și crearea RASS Moldovenești din stânga Nistrului, în octombrie 1924 etc.

Cu toate acestea, datorită eforturilor de îmbunătățire a relațiilor de bună vecinătate, ambele țări au consimțit să semneze, în 1929, Protocolul de la Moscova (aderarea la Pactul Briand-Kellogg).

Sovieticii au ținut însă să precizeze și cu această ocazie că “renunțarea la război nu poate însemna renunțarea la drepturile asupra teritoriului ocupat de români”.

Totuși, după 1929 a început o perioadă de îmbunătățire a relațiilor dintre URSS și România. Promotorii acestor noi relații au fost cei doi miniștri de externe: N. Titulescu și M. Litvinov. Punctul culminant al acestei perioade l-a constituit reluarea relațiilor diplomatice dintre cele două țări, în 9 iunie 1934.

Dar această “topire a gheții” n-a ținut mult, din păcate, deoarece în URSS lucrurile au evoluat înspre o dictatură stalinistă brutală, în care s-a înscris și înlocuirea lui M. Litvinov cu V. Molotov.

După această schimbare, în relațiile cu România au început să se audă, tot mai des, pretențiile asupra Basarabiei, tonul lor devenind din ce mai amenințător și mai grosolan. Înrăutățirea bruscă a relațiilor dintre cele două țări a survenit imediat după sesiunea Sovietului Suprem al URSS, din 3-10 august 1919, când Molotov a amintit că în partea de sud a țării există probleme nerezolvate, care vor fi însă rezolvate în conformitate cu interesele vitale ale Uniunii Sovietice.

În martie 1940, același Molotov a abordat deschis problema Basarabiei, respectiv încorporarea acesteia la URSS.

Apariția pretențiilor față de Bucovina de nord, în nota ultimativă înaintată României, în seara zilei de 26 iunie 1940, i-a luat prin surprindere și pe nemți.

De asemenea, în relațiile diplomatice dintre România și URSS nu se găsește nici un document prin care URSS să fi avut vreodată pretenții asupra Bucovinei de nord.

În cercurile neoficiale, mai ales în Ucraina, ideea a fost însă vehiculată. Ea era întreținută mai ales de comuniștii bucovineni, ca și cei din Basarabia, care doreau desprinderea acestor teritorii din trupul României și încorporarea lor la URSS, respectiv la Ucraina sovietică.

Se pune totuși întrebarea: de ce România a acceptat să cedeze aceste provincii istorice ale sale fără a încerca să se opună, chiar cu forța armelor, pentru păstrarea integrității sale teritoriale?

Răspunsul s-ar părea să fie unul singur: Armata Română nu era pregătită pentru a face față celor 24 de divizii sovietice, sprijinite de brigăzi de blindate, care au fost concentrate spre Nistru.

Dar situația trebuie analizată și în contextul internațional al momentului. Se știe că România se bucura de garanțiile oferite de Anglia și Franța în ce privește integritatea sa teritorială.

Din păcate, înainte de 26 iunie 1940, respectiv înainte de ultimatumul sovietic, aceste garanții nu mai aveau nicio valabilitate.

La acea dată Franța capitulase deja, la 22 iunie 1940, în fața Germaniei hitleriste, în timp ce Anglia, rămasă singură, făcea eforturi disperate pentru a face față unei iminente invazii a armatei hitleriste.

Nici din partea aliaților săi din Mica Antantă, România nu putea spera la vreun ajutor: Cehoslovacia era deja ocupată de armata germană și desființată ca stat, iar Iugoslavia se afla și ea în fața pericolului de a fi ocupată de nemți. Singurul ajutor la care ar mai fi putut spera era cel din partea Germaniei. Aceasta însă era preocupată de evenimentele de pe frontul din vestul Europei, dorind să încheie cât mai grabnic socotelile cu Franța, dar și cu Anglia.

Acesta a fost și motivul pentru care, în mod cu totul neașteptat, s-a încheiat tratatul din august 1939, dintre Germania și URSS. Astfel, aceasta din urmă a putut pregăti în liniște agresiunea asupra României, iar ocuparea militară a Basarabiei și Bucovinei de nord s-a putut elabora după toate regulile de război.

La 19 iunie 1940, la ora 6 dimineața, principalele unități militare sovietice destinate a lua parte la această operațiune, făcând parte din Frontul de Sud, au sosit la locul dinainte stabilit, ocupând poziții de luptă la frontiera de stat a României. Au trebuit să mai aștepte însă aproape zece zile pentru a începe operațiunile militare.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este image-18.jpeg

Trupele sovietice au trecut Nistrul în 28 iunie, ora 14, după ce încă din 27 iunie s-a început o puternică campanie propagandistică împotriva României

. Au fost difuzate peste 60.000 de foi volante și 25.000 de portrete ale lui Stalin, Molotov, Voroșilor ș.a.

Așadar, totul a fost pregătit din timp și în mod minuțios pentru ca această agresiune să reușească, așa cum a fost pusă la cale de agresorii sovietici.

Ea a avut drept rezultat dezmembrarea teritorială a României, prin ruperea din trupul său a celor două provincii istorice: Basarabia și Bucovina de nord.

28 iunie 1940 – zi de doliu – Neamul Românesc

La șapte iunie 2010, Academia de Științe a Moldovei (AȘM) a declarat “Cu privire la semnificaţia datei de 28 iunie 1940”, că în Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa s-a instaurat un regim sovietic de ocupaţie, opresiv şi represiv .

Relaţiile URSS în privinţa României au fost în umbra disputei teritoriale a teritoriului dintre Prut şi Nistru”, a spus istoricul Dorin Dobrincu

.

10/08/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ZIUA DE 10 AUGUST ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Ziua de 10 august în istoria noastră

1500: Ștefan cel Mare, domnul Moldovei (1457–1504), a dăruit Mănăstirii Putna, marea dveră a Răstignirii, o broderie monumentală de o valoare inestimabilă.

 

În colţurile lucrării apar portretele votive ale lui Ștefan și al  soţiei sale, Maria Voichiţa, fiica lui Radu cel Frumos, domnitorul Munteniei.

1534: A început înălțarea bisericii “Sf. Dumitru” din Suceava, ctitorie a domnitorului Petru Rareș. 

Biserica a fost terminată în 30 august 1535.

1844: S-a născut în localitatea Bălăria (azi Valea Plopilor), județul Giurgiu, preotul Ștefan Călinescu, profesor de seminar și autor de manuale didactice.

10-august-1844-s-a-nascut

Foto: Seminarul „Central”

A studiat la Seminarul „Central”(1863-1870) si a  urmat  cursurile Facultății de Litere și Filozofie din București.

A activat ca profesor de Religie la Gimnaziul „Mihai Viteazul” (1871-1876), apoi profesor pentru discipline teologice și Limbi clasice atât la Seminarul „Central” (1876-1904), cât și la Seminarul „Nifon” (1874-1915), ambele din București.

A slujit ca preot la Biserica „Sfânta Ecaterina” din București.

A editat manuale de Dogmatică și Simbolică, Morală, Istorie bisericească, Vechiul Testament, Noul Testament și Gramatică pentru clasele primare și de seminar; a fost redactor colaborator la o serie de publicații bisericești: „Ortodoxul’, „Viitorul”, „Vocea Clerului”, „Consolatorul” și „Voința Bisericii”.

A trecut la Domnul pe data de 6 martie 1921 în București.

1848 (10/22): S-a înfiinţat Societatea Naţională Română, o organizaţie care avea ca scop principal  unirea forţelor politice româneşti din Banat şi părţile vestice ale Transilvaniei.

Andrei Saguna CrestinOrtodox.ro

Primul sau preşedinte a fost Andrei Şaguna.

1856: Medicul Anastasie Fătu (1816-1886) înfiinţează la Iaşi, la Râpa Galbenă, prima grădină botanică din ţară, cu 2 500 de specii.

 Grădina Botanică „Anastasie Fătu” din Iaşi, a existat până la moartea creatorului ei, în 1886, când terenul a fost vândut de către urmaşii  săi.

În 1873, Societatea de Medici şi Naturalişti din Iaşi au înfiinţat o a doua grădină botanică, în apropiere de cea veche.

Sarcina de organizare a acesteia a revenit lui Dimitrie Brândză, iar majoritatea plantelor au fost donate de către Anastasie Fătu. Astăzi, Grădina Botanică din Iaşi acoperă o suprafaţă de aproximativ 100 de hectare şi este una din cele mai mari din Europa.

Anastasie Fătu s-a născut pe data de 2 ianuarie 1816 în satul Muşata, comuna Berezeni, judeţul Vaslui şi a decedat pe 3 martie 1886, la Iaşi.

A fost medic, profesor, naturalist, academician şi om politic, preşedinte al Adunării Deputaţilor (15 ianuarie-18 noiembrie 1868).

Bursier al statului român la Viena, a studiaztdreptul (1834-1841) şi obţine doctoratul (1842) în filozofie şi drept, dupa care  urmează şi medicina la Sorbona, luându-şi doctoratul în 1847.

Revenit în ţară, devine medic de cvartal (1848-1852).

Infiinţează Institutul Gregorian din Iaşi pentru practica şi învăţământul obstreticii şi ginecologiei (1852), la care predă (1852-1885), fiind autorul unui manual pentru şcoala de moaşe din cadrul acestui institut.

A fost primul medic pediatru din Moldova, şi a organizat prima creşă pentru copiii abandonaţi.

Foto: Gradina Botanica din Iasi

In acest timp este medic-şef al Spitalului Sf. Spiridon din Iaşi (1863-1885) şi profesor universitar la Catedra de botanică şi zoologie a Universităţii din Iaşi (1873).

De asemenea, are o contributie notabilă la înfiinţarea şi organizarea Facultăţii de Medicină (1879), recomandând şi primii ei profesori. Face parte din numeroase societăţi: Societatea de medici şi naturalişti din Iaşi (întemeiată în 1852), fiind preşedintele acesteia (din 1872), Societatea pentru încurajarea tinerimii române la învăţătură (întemeiată în 1855), Societatea sileziană pentru dezvoltarea ştiinţelor, Societatea de Ştiinţe Naturale din Frankfurt-am-Main, preşedinte al Societăţii pentru educarea poporului din România.

Sprijină şi cercetarea floristică în Moldova, tipărind primul manual de botanică pentru învăţământul superior, Elemente de botanică (1877).

Membru titular (1871) şi vicepreşedinte (1872-1876) al Societăţii Academice Române, îşi ţine discursul de recepţie în 1872, cu titlul Despre încercările pentru dezvoltarea ştiinţelor naturale din România.

In 1879 s-a  numărat  printre membrii fondatori ai Academiei Române.

Numit preşedinte al Congresului medical român, moare înaintea deschiderii acestuia, în 1886.

Şi-a început activitatea politică încă din perioada unionistă, fiind ales deputat de Iaşi în Divanul ad-hoc al Moldovei, care propune unirea Principatelor Române. Face parte din Adunarea Electivă a Moldovei, care îl alege domn pe A.I. Cuza (5 ianuarie 1859). Este ales preşedinte al Adunării Deputaţilor (1868) şi senator (1869).

Activitatea didactică, ştiinţifică şi politică este completată de cea gazetărească şi editorială (publică articole în „Gazeta de Moldavia”, „Foaia Societăţii de medici şi naturalişti” din Principatul Moldovei, „Mişcarea naţională”) şi ca autor a numeroase lucrări, între care monografia Descrierea şi întrebuinţarea apei simple şi a apei minerale din Moldova (1851), fiind un susţinător al dezvoltării balneologiei.

1859: Sa născut la Iași, omul politic Dimitrie Greceanu, fost ministru, membru al Partidului Conservator; d.10 decembrie 1920, București .

1859-1920 Dimitrie Greceanu

A fost ministru al Justiției, apoi ministru al Lucrărilor publice, primar al municipiului Iași.

A fost rănit în urma exploziei unei bombe artizanale plasate la 8 decembrie 1920, în Senatul României de un grup de anarhiști și a murit la spital.

Ca urmare a atentatului, au mai murit episcopul greco-catolic de Oradea Mare, Demetriu Radu și senatorul Spirea Gheorghiu (decedat la spital), iar președintele Senatului, Constantin Coandă a fost rănit.

1864 (10/22 august): Guvernul român contractează cu Banca Imperială Otomană şi cu casa britanică „Stern Brothers”, primul împrumut extern al României (916.000 de lire sterline, cu o dobândă de 7 la sută), garantat cu venitul vămilor.

 1864: S-a născut la Bucuresti, Nicolae Filip, medic veterinar şi agronom, conducător al primului institut zootehnic din România; (m. 1922).

 In anul 1893 obţine o bursă pentru specializare în Franţa, în domeniul patologiei.

 A optat pentru cursuri şi lucrări practice la Institutul Agronomic şi la Şcoala Superioară de Medicină Veterinară de la Alfort.

Aici a pus urmat cursul de zootehnie al profesorului Baron şi pe cel al vestitului profesor André Sanson, autorul lucrării de interes mondial „Traité de zootehnie“. Activitatea practică a desfăşurat-o la cele mai vestite staţiuni experimentale din Franţa.

Intors în ţară în toamna anului 1894,s-a implicat in dezvoltarea zootehniei românesti. Pentru a-i crea câmp de activitate în domeniul specializat, profesorul A. Locuşteanu a obţinut înfiinţarea unui nou Institut Zootehnic, pe lângă Catedra de zootehnie.

În anul 1900, la Expoziția Internațională de la Paris, Filip a prezentat lucrarea „Animalele domestice din România”, în care a descris rasele autohtone şi experimentele făcute, lucrare care a primit medalia de aur, iar Prof. Filip recunoaşterea de cercetător de prim rang în zootehnie.

Au urmat apoi şi alte lucrări: „Studii despre animalele domestice din România” (premiată de Academie în 1909) şi „Caii” (1915).

În 1918, după război, a început să lucreze la volumul „Creşterea taurinelor” – terminat în 1921, dar survenind moartea sa prematură, manuscrisul a fost predat de familie la Ministerul Agriculturii şi de acolo, a dispărut.

Fiind un adept al importului de rase pentru îmbunătăţirea celor autohtone, a făcut observaţii asupra aclimatizării unor rase importate.

Pe lângă activitatea de cercetare şi de organizator al creşterii animalelor, unde şi-a adus o contribuţie unanim recunoscută ca profesor de zootehnie si medicina veterinara la Facultatea de Medicina Veterinara din Bucuresti (1903-1922) stimat şi preţuit de 28 de generaţii de studenţi. 

Este considerat precursorul introducerii antisepsiei si asepsiei pasteuriene în medicina veterinara româneasca (1890).

O boală necruţătoare l-a răpus în plină activitate, la vârsta de 58 de ani.

În semn de preţuire, Corpul inginerilor agronomi i-au turnat bustul în bronz şi l-au aşezat lângă alţi mari înaintaşi, în faţa fostei Şcoli de agricultură de la Herăstrău, fiind mutat apoi la USAMV din Bucureşti.

Prof. N. Filip a fost înmormântat la cimitirul Belu din Bucureşti, la 17 ianuarie 1922.

1875: S-a născut în localitatea Chiojd, jud. Buzău, istoricul şi istoriograful român, editor de texte vechi Constantin Giurescu;  (m.15/ 28 octombrie 1918).

A publicat numeroase ediţii critice ale unor cronici şi studii privind vechea istoriografie românească între care şi lucrarea fundamentală „Contribuţiuni la studiul cronicilor moldovene”.

A fost membru titular al Academiei Române din 1914; (m. 1918).

A nu se confunda cu Constantin C.Giurescu, tatăl academicianului Dinu C.Giurescu.

1875: S-a născut Axente Banciu, profesor şi publicist ardelean, membru activ al Secţiei literare a Societăţii ASTRA.

A contribuit la înfiinţarea Muzeului ASTRA şi a Bibliotecii din Braşov; membru de onoare al Academiei Române din 1948; (m. 1959).

1875 (10/22 august): Este pusă piatra fundamentală a castelului Peleș din Sinaia, ale cărui lucrări începuseră în toamna anului 1873.

Castelul Peles-Sinaia Romania - YouTube

Inaugurarea oficială a avut loc pe 7 octombrie 1883.

Intre anii 1889 şi 1903, arhitectul ceh Karel Liman va realiza şi Pelişorul, o replică modernă şi la scară redusă a clădirii mari, reşedinţa viitorului rege Ferdinand I al României şi a Reginei Maria.

În anul 2007, în luna martie, guvernul român a restituit Casei Regale Castelele Peleş şi Pelişor, împreună cu terenurile aferente.

1877 (10/22 august): Unităţi ale Armatei române (din Divizia a IV-a), ajunse în zona Plevnei, participă la operaţiunile militare, primind „botezul focului”, în războiul declarat împotriva Imperiului Otoman.

1884: S–a născut Panait Istrati (Gherasim Istrate), scriitor român afirmat în Franţa: “Chira Chiralina”, “Cum am devenit scriitor”, “Ciulinii Bărăganului”, “Codin”, “Moş Anghel”, “Spovedania unui învins”) ; (d. 16 aprilie 1935, Bucureşti).

A călătorit în Egipt, în Elveţia şi apoi la Paris.

A purtat cu scriitorul francez Romain Rolland o corespondenţă asiduă, la sfatul acestuia redactând primele sale povestiri, în limba franceză, limbă în care şi-a scris întreaga operă (tradusă ulterior în limba română, parţial chiar de scriitor).

1910: S-a născut (la Bolgrad/jud. Ismail, azi în Ucraina) poetul Vladimir Carnavali, membru fondator al Societăţii Scriitorilor din Basarabia (1939); (m. 1966).

1913: Se incheie  Pacea de la Bucureşti, care consfinţeşte sfârşitul războiului şi înfrângerea Bulgariei.

Grecia si  Serbia îşi împart Macedonia, iar România anexeaza Cadrilaterul.

Termenii  păcii împuse Bulgariei, au contrastat cu ambițiile guvernului de la Sofia din momentul declanșării războiului care  nu a reușit cucerirea Macedoniei, (care fusese pricipalul obiectiv al războiului, în special orașele Ohrid si Bitolia), fiind  obligat să abandoneze proiectele pentru instaurarea hegemoniei bulgare în Balcani .

 Foto: Harta modificărilor teritoriale din Balcani după Pacea de la Bucureşti.

În conformitate cu prevederile tratatului de pace, Bulgaria ceda României porțiunea cunoscută ca Dobrogea de Sud (Cadrilaterul), de la vest de Tutrakan (Turtucaia) până la malul vestic al Mării Negre, la sud de Kranevo (Ecrene). Cadrilaterul avea o suprafață de aproximativ 6.960 km², o populație de circa 286.000 de locuitori și includea fortăreața Silistra și orașele Turtucaia (port la Dunăre) și Balcic (port la Marea Neagră). În plus, Bulgaria se obliga să distrugă toate fortărețele existente și să nu construiască altele la Ruse ori la Șumen, sau în orice alt loc dintre aceste două puncte, sau pe o rază de 20 km în jurul Balcicului.

1919: În cadrul  unei adunări la Timișoara, reprezentantii  șvabilor din Banat își dau acordul pentru  Marea Unire a provinciilor românesti, proclamată la Alba Iulia.

La 10 august 1919 s-a ținut la Timișoara o mare adunare populară a tuturor bănățenilor, veniți în număr de peste 40.000, peste 1 000 de fruntași șvabi din 33 comune din toate colțurile provinciei, să consfințească unirea Banatului cu România.Colonelul Karl von Möller a citit textul unei rezoluții prin care se cerea indivizibilitatea Banatului și unirea sa cu România. S-a decis ca aceasta hotărâre a șvabilor bănățeni să fie comunicată Conferinței de Pace de la Paris

1920: Imperiul  Otoman dispare, odata cu semnarea Tratatului de la Sèvres dintre Antanta  si  Turcia, in urma caruia a pierdut  patru cincimi din teritoriul său.

Împărțirea Anatoliei și Traciei în conformitate cu prevederile Tratatului de la Sèvres (10 august 1920) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Harta cuprinzând prevedrile Tratatului de la Sèvres

La Sèvres (în Franţa), Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia, de o parte, şi Polonia, România, Cehoslovacia şi Iugoslavia, de cealaltă parte, a fost semnat un tratat special   prin care se reglementau formal graniţele acestora din urmă.

Negocierile de pace au durat peste 15 luni, fiind începute la Conferința de Pace de la Paris, au continuat la Conferința de la Londra și au ajuns la forma finală a documentului la Conferința de la San Remo; (aprilie 1920).

In textul acestui Tratat, turcii recunoșteau inclusiv noile granițe ale României Mari.

Tratatul de la Sèvres a fost anulat practic în cursul Războiului de Independență al Turciei, la sfârșitul căruia a fost semnat un nou tratat de pace – Tratatul de la Lausanne din 1923, mult mai favorabil Turciei.

1921: S-a născut Ion Negoiţescu, critic şi istoric literar, membru marcant al Cercului literar de la Sibiu; (d. 6 februarie 1993, la München).

Imagine similară

1927: S-a născut Barbu Cioculescu, poet, prozator, eseist, critic literar, memorialist, publicist şi traducător, fiul istoricului şi criticului literar Şerban Cioculescu.

1929:  S-a născut la Tighina, azi in R.Moldova, actriţă română de teatru şi film,Tamara Buciuceanu – Botez.

Între 1948-1951 a frecventat cursurile Institutului de Teatru „Vasile Alecsandri” din Iaşi, iar  în anul IV de studii s-a  transferat la Bucureşti, la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, la clasa profesorului Ion Bălţăţeanu (asistentă Sorana Coroamă). A absolvit înanul  1952.

Este una din reprezentantele generaţiei de aur a teatrului românesc, fiind  supranumită “Doamna comediei româneşti“.

Tamara Buciuceanu a jucat în peste 25 de filme, personajul său emblematic fiind profesoara Isoscel, din seria “Liceenii“.

A jucat pe scenele marilor teatre Bucureştene precum: Giuleşti, Bulandra, Naţional, Teatrul de comedie etc.

A interpretat-o pe Coana Chiriţa pe scena Teatrului Naţional din Iaşi.

A avut roluri importante în teatru în piese precum “Coana Chiriţa“, “Romeo şi Julieta la început de noiembrie“, “Scaunele“, “Cumetrele“, “Doctor fără voie“, “Nepotul“, “Aşteptând la arlechin“, “Domnişoara Nastasia“, “Mamouret” etc.

Cartea de vizită a carierei sale rămâne fără îndoială personajul Vicăi Delcă din piesa “Dimineaţă pierdută” după Gabriela Adameşteanu.

De asemenea Tamara Buciuceanu a făcut o cariera impresionantă şi în Televiziune, memorabile fiind cupletele sale din programele de Revelion. TVR Media a lansat în 2006 DVD-ul “Tamara Buciuceanu” ce cuprinde o selecţie din apariţiile sale memorabile în programele de divertisment ale Televiziunii Române.

La 5 aprilie 2004 i-a fost decernat premiul UNITER pentru întreaga activitate, iar la 14 aprilie 2004 a fost distinsă cu titlul onorific de „Societar de onoare al Teatrului Naţional Bucureşti”.

1932: S-a născut Alexandru Boiangiu, regizor de film: „Maiorul şi moartea”, „Un zâmbet pentru mai târziu”, „Mahmudia”; (d. 2008).

1937: S-a născut Dan Laurenţiu (pseudonimul lui Laurenţiu Ciobanu), poet şi eseist;(m. 21 decembrie 1998).

1942: S-a născut Nicolae Prelipceanu, poet, prozator şi publicist, membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Timișoara, și al Uniunii Scriitorilor din Serbia.

1942 Nicolae Prelipceanu

A lucrat ca redactor la revista Tribuna din Cluj și la ziarul România liberă, unde a coordonat pagina culturală.

A fost consilier de stat. În prezent este redactor-șef la revista Viața Românească.

A fost membru în structurile de conducere ale Uniunii Scriitorilor și membru în consiliul consultativ al revistei Steaua din Cluj.

Din opera sa se detașează: Turnul înclinat13 iluziiVine istoriaVara unui fost campion de pianIeri, azi și mai ales mâineZece minute de nemurireBinemuritorul.

1946: A fost publicată declarația guvernamentală intitulată Atitudinea României față de Conferința de Pace

În declarație erau fixate obiectivele delegației: recunoașterea statutului de cobeligerant; o îmbunătățire a prevederilor militare; cererile de reparații și restituiri să nu fie mai mari decât cele stabilite prin convenția de armistițiu; dreptul de a dispune de libertate deplină în politica privind comerțul; înlăturarea obligației din proiectul de tratat privind acordarea Clauzei Națiunii celei mai Favorizate pentru toate statele membre ale Națiunilor Unite, etc.

1948: România a devenit membru al Organizației Meteorologice Mondiale.

Calendarul zilei: 23 Martie

România a ratificat Convențiunea din 11 octombrie 1947 pentru a coordona, uniformiza și ameliora activitățile meteorologice din lume și de a incuraja schimbul eficace de semne meteorologice între tari în interesul diverselor activități omenești și a schimbat calitatea de membru fondator, cu aceea de membru cu drepturi depline al Organizației Meteorologice Mondiale (World Meteorological Organization).

1951: S-a înregistrat cea mai ridicată temperatură din România: +44,5° C în localitatea Ion Sion, la stația meteorologică din comuna Râmnicelu, judeţul Brăila.

1951 Cea Mai Ridicată Temperatură Din România, +44,5°

La 10 august 1951, la Ion Sion/Râmnicelu din județul Brăila s-a înregistrat cea mai ridicată temperatură din România: +44,5° C.

  1962: S-a născut Horia Gârbea, poet, prozator, dramaturg, traducător şi publicist, fost vicepreşedinte al Institutului Cultural Român.

1974: A fost inaugurată Sala Polivalentă din Bucureşti, una dintre cele mai importante baze sportive acoperite ale Capitalei.

Sala Polivalentă

Este o sală multifuncţională cu o capacitate  de 5.300 de locuri , situată în Parcul Tineretului, folosită ca bază locală pentru echipele masculine şi feminine de baschet, volei şi handbal din oraş,  spectacole diverse, intruniri etc.

2003: A încetat din viaţă părintele Galeriu (Costachi Galeri), teolog, preşedinte de onoare al Ligii Culturale a Românilor de Pretutindeni, membru în Comisia Naţională UNESCO, preşedinte de onoare al Ligii Culturale a Românilor de Pretutindeni; (n. 21 noiembrie 1918, Răcătău-Răzeşi, Bacău). Este considerat unul dintre cei mai importanți duhovnici ai Ortodoxiei române.

 Din cauza convingerilor sale religioase şi umaniste, a fost întemniţat de mai multe ori.

12 noiembrie 1949, părintele Galeriu a fost arestat de Securitate, apoi a fost condamnat la trei luni închisoare pentru ascunderea unui lider politic liberal din Prahova. Din acest motiv autoritățile s-au confruntat cu protestele credincioșilor de la Biserica „Sfântul Vasile” din Ploiești.

În 6 august 1952, părintele Constantin Galeriu a fost arestat din nou și trimis în ancheta Securității din Ploiești, fiind acuzat pentru activitatea depusă în PNL-Bejan, ca membru al delegației permanente, numai că activitatea sa politică se rezumase doar la participarea ca delegat la alegerile din 1946. A primit o detenție administrativă de 60 de luni de muncă obligatorie, fiind închis în mai multe penitenciare şi în lagărul de muncă Peninsula, la Canalul Dunăre-Marea Neagră.

A fost eliberat la 26 octombrie 1953.

În anul 1973 a obţinut titlul de Doctor în Teologie, cu teza „Jertfă şi răscumpărare”, apoi a fost, în anii 1973-1974, „preot spiritual” şi mai apoi lector (1974-1977) la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti.

Începând cu 1 mai 1975 a început să slujească la biserica „Sf. Silvestru” din Bucureşti, devenind preot-paroh, iar în perioada 1977-1991 a fost profesor titular la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti.

La 1 ianuarie 1990 a fost numit, de către P. F. Părinte Patriarh Teoctist, vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor. Pentru activitatea sa de excepţie a fost recompensat cu numeroase şi prestigioase premii şi distincţii: Premiul Senatului Universităţii din Bucureşti – în anul 1942, premiul revistei Flacăra – în 1990, titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii Ecologice din Bucureşti – în 1992, Diploma de Onoare a Societăţii Academice „Titu Maiorescu” – în 1993, precum şi mai multe distincţii bisericeşti.

2008: A murit Tudor Ţopa, prozator, eseist şi traducător; membru, alături de Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu şi Costache Olăreanu, al „Grupului literar de la Târgovişte” (n. 1928, la Cernăuţi, azi în Ucraina).

2012: A murit generalul Ioan Dicezare, pilot român în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, un as al aviaţiei de vânătoare şi ultimul supravieţuitor al Grupului de Vânătoare 7, care a luptat pe frontul de est până la Stalingrad; (n. 12 august 1916, Bucuresti).

Familia lui Dicezare este de origine italiană(Di Cesare), însă întotdeauna a fost ortografiat Dicezare.

Slt. av. Ioan Dicezare, decorat cu Ordinul Mihai Viteazul (Mariupol, 30 august 1943) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

O adevărată legendă a aviaţiei româneşti din al doilea Război Mondial, generalul Ioan Dicezare a  avut peste 500 de misiuni de luptă. 

Pe pagina aşilor aviaţiei din al doilea Război Mondial, Dicezare e clasat ca al patrulea pilot de vânătoare, cu 40 de victorii omologate.

A primit distincţii importante precum acelea de Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul, clasa a III-a, Virtutea Aeronautică şi Crucea de Fier germană.

2016: A murit Yvonne Hasan, artistă, istoric de artă şi profesoară; membră fondatoare a Uniunii Artiştilor Plastici;(n. 1925).

2017: A murit Ovidiu Ghidirmic, critic şi istoric literar, publicist și profesor; (n. 1942).

Imagini pentru Ovidiu Ghidirmic,photos

Ovidiu GHIDIRMIC s-a născut la 27 august 1942, satul Greceşti, comuna Valea Standului, judetul Dolj.
 A absolvit Liceul „Nicolae Bălcescu” din Craiova (1960) şi Facultatea de Limbă şi Literatură Româna a Universităţii din Bucureşti (1965).

A fost profesor la Centrul Scolar Agricol din Calafat (1965-l966); referent literar la Teatrul National din Craiova (1966-l967); redactor la revista Ramuri (1967-l974) si la Editura Scrisul Romanesc (1974-l975); bibliografia Biblioteca  judeteana Dolj (1975-l980); cercetator stiintific la Institutul de Cercetari Socio-Umane din Craiova al” Academiei(din 1980).

A debutat în revista Ramuri (1966) şi editorial cu volumul” Camil Petrescu sau patosul luciditatii” (1975).

A avut o intensa activitate publicistică în  revistele România literara, Luceafarul, Familia, Tomis, Convorbiri literare, Cronica, Flacara, Arhivele Olteniei si al Radiodifuziunii Romane.

A mai publicat volum de critica si istorie literara Zaharia Stancu sau interogatia nesfirsita (1977), Poeti neoromantici (1985), Proza romaneasca si vocatia originalitatii (1988). Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Craiova (1985).

A ingrijit ediţiile aparute la aceeaşi editură craioveană din opera scriitorilor Fanus Neagu. Al. Macedonski. Florin Dumitrana, Zaharia Stancu.
A  debutat editorial cu un eseu, „Camil Petrescu sau patosul luciditatii” (1975).

   Cartea a trecut aproape fără nici un ecou, la fel ca si eseul său „Zaharia Stancu sau interogaţia nesfârşită” (1977).

Cărţile următoare au fost mai mult studii, încercari de sinteze şi, neîndoios, l-au reprezentat mai bine.  

CALENDAR CREȘTIN ORTODOX

Sfântul Lavrentie

Sfantul Mucenic si Arhidiacon Lavrentie( Laurentiu)- Ocrotitorul tinerilor  marturisitori! – Theodoros Art – "Icoana" – darul lui Dumnezeu!

Sfântul Lavrentie a vieţuit in secolul al III lea. Lavrentie a fost arhidiaconul episcopului Sixt. Din cauza persecutiei impotriva crestinilor, Sixt a fost luat spre a fi judecat, impreuna cu doi dintre diaconii sai: Felicissimus si Agapitus.

Pe cand cei trei erau aruncati in temnita, Arhidiaconul Lavrentie a spus catre Sixt: “Unde mergi, Parinte, fără fiul tau? Unde grabesti, Preasfintite, fara al tau arhidiacon?”.

La auzul acestor cuvinte, episcopul i-a raspuns: “Nu fiule, nu te părasesc, dar lupte inca si mai mari te asteapta.

Noi, ca batranii, ne-am angajat intr-o lupta usoara. Dar pe tine, tanar viguros, te asteapta o victorie si mai plina de glorie asupra tiranului. Nu mai plange. Peste trei zile Diaconul ii va urma Preotului”.

Dupa arestarea acestora, Lavrentie a vandut vasele bisericii si a impartit banii saracilor.

In timp ce Sixt era dus pe Via Appia, spre a i se taia capul, Sfantul Lavrentie i-a iesit in cale si i-a strigat: “Nu ma lasa, Parinte Sfant, pentru ca am impartit deja comorile pe care mi le-ai incredintat”.

Dupa ce a rostit aceste cuvinte, a fost luat de soldati si somat sa-i daruiasca imparatului comorile de care vorbise.

Ca imparatul sa cunoasca despre ce comori era vorba, Lavrentie va chema schiopii, orbii, bolnavii care se bucurasera de banii dati de Lavrentie.

Cuprinsi de furie, i s-a cerut acestuia sa se inchine idolilor. A refuzat si astfel a fost inchis in temnita. Aici l-a vindecat de orbire pe Lucillus si apoi l-a botezat.

Temnicerul Hippolytus, fiind martor la minune a cerut si a primit si el botezul. S-a numarat si el in rand cu mucenicii, fiind omorat pentru credinta in Hristos (vezi ziua de 13 august).

Dupa mai multe chinuri, a fost intins pe un gratar asezat pe carbuni aprinsi. Lavrentie le-a raspuns:

“Eu ma dau ca jertfa placut mirositoare singurului Dumnezeu adevarat, pentru ca jertfa ce se cuvine lui Dumnezeu este o inima infranta si smerita” (Psalmii 50 :18).

Pe cand soldatii intareau focul, el i-a vestit imparatului: “Invata ca acest jaratec ma racoreste dar pe tine te va chinui vesnic. Acum ca sunt ars pe o parte, intoarce-ma pe partea cealalta !”.

Dupa ce a fost intors si pe cealalta parte, a rostit o ultima rugaciune: “Multumesc Tie, Iisuse Hristoase, pentru ca m-ai invrednicit sa intru pe portile Imparatiei Tale”, iar apoi si-a dat duhul.

Primind patimirea focului, Lavrentie a stins focul cel necurat al idolatriei.

CITIŢI  ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/08/10/o-istorie-a-zilei-de-10-august-video-3/

Bibliografie (surse) :

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric ;
  3. e.maramures.ro ;
  4. Wikipedia.ro.;
  5. mediafax.ro ;
  6. worldwideromania.com ;
  7. Enciclopedia Romaniei.ro ;
  8.  rador.ro/calendarul- evenimentelor;
  9.  Istoria md.
  10. istoriculzilei.blogspot.ro;
  11. CreștinOrtodox;
  12. Cinemagia.ro.

10/08/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Cum au ajuns românii minoritari în Bucovina?

Legile prin care Parlamentul de la București (re)face România Mare

   Etimologic, cuvântul derivă de la denumirea slavă a fagului (buch = fag; Bucovina = ţara fagilor, ţara de fagi). Ţinut atestat din cele mai vechi timpuri, locuit de triburile dacilor Costoboci şi Carpi, pomeniţi în nordul şi nord-estul Daciei de Claudios Ptolemaios şi Cassius Dio Cocceianus.

Tot la est de Carpaţi, tradiţia localizează „Ţara Sipeniţului” şi „Codrii Cosminului”, grupând aşezările întărite din secolele IX-XI, idenntificate în jurul localităţii Cernăuţi, sau „Ţara Bolohovenilor” în secolul XII, care din punct de vedere etno-cultural, aparţin „populaţiei vechi româneşti”.

Intrată apoi sub autoritatea lituano-polonezilor, ea va reveni în stăpânirea domnilor români, sub formă de gaj, în urma împrumutului de 3000 de ruble, acordat de domnul Moldovei, Petru Muşat în 1388 regelui poloniei Wladyslav Jagello pentru care i s-a dat amanet voievodului moldovean, Haliciul cu teritoriul aferent, inclusiv Pocuţia.

Wladyslav trebuia să plătească datoria în trei ani, iar neachitarea ei îl determină pe urmaşul lui Petru, Roman I, să ocupe teritoriul în gaj. Acţiunea lui Roman era îndreptăţită ţinând cont de faptul că suma împrumutată regelui polon, echivala în epocă cu 493 Kg de argint sau 52 Kg de aur.  

   Destinul a făcut, ca peste vremuri, această regiune să servească de mai multe ori ca monedă de schimb între marile puteri. Astfel în urma Convenţiei1 turco-austriece din 1775 de la Constantinopol, Bucovina este cedată habsburgilor. Ea reprezenta de fapt preţul neutralităţii austriece în războiul ruso-turc din 1768-1774.

Ideea a apărut în 1772 la Viena şi scopul a fost încredinţat generalului Karl von Enzenberg pentru a culege informaţii asupra Bucovinei.     După ce a fost tratată de o comisie mixtă austro-turcă, în vara lui 1776 s-a semnat acordul prin care Bucovina, cu 10441 Km2 şi 71770 de suflete, a fost cedată Austriei, fiind instituită o administraţie militară, care depindea direct de Consiliul Aulic de Război.  

   Primul guvernator al Bucovinei după ocupare a fost generalul Gabriel von Splény (1775-1778), succedat de generalul Enzenberg (1778-1786). După 10 ani, în 1786, austriecii au recurs printr-un rescript la renunţarea administraţiei militare în Bucovina. În acelaşi timp este alipită la Galiţia.   

  Populaţia românească din Bucovina a ridicat numeroase proteste materializate prin memorii (1791), unul din conducătorii acestei mişcări şi autor al memoriului fiind boierul bucovinean, Vasile Boşi.   

  Politica austriacă în Bucovina viza două aspecte:

1) deznaţionalizarea,

2) catolicizarea.

Acum începe să se schimbe raportul de populaţie; înainte de 1775 erau 77 mii români şi 16 mii ucraineni, 6 mii evrei, armeni şi ţigani, ajungându-se în 1990 la 15 mii români.    

Bazându-se pe rapoartele lui G. Splény, istoricul Ion Nistor arăta că la monumentul anexării, în Bucovina locuiau 11099 familii de români, 2373 familii de ruteni şi huţuli, 526 familii de evrei, 294 familii de ţigani şi 58 familii de armeni – totalizând 71750 persoane2.

Procentual aceste cifre ridică numărul românilor la 77,34% în timp ce ucrainienii reprezentau doar 16,54 %, iar 6,12 % erau evrei, armeni şi ţigani. 

  

  Reformismul luminat promovat de Iosif al II-lea şi bazat pe centralizare, germanizare, colonizare şi dominaţia bisericii de către stat, urmărea de fapt transformarea imperiului multinaţional într-un stat în care toţi locuitorii, indiferent de etnie, să devină cetăţeni supuşi şi utili, având aceleaşi drepturi şi obligaţii idiferent de apartenenţa etnică sau confesională. Identificăm aici acelaşi principiu impus cândva de romani prin „pax romana”, sau mai târziu cel al statului comunist sovietic, de a forma un cetăţean fidel statului, „homo sovieticus”, fără etnie şi fără religie, supus statului şi conducătorului său.  

   Un prim pas în procesul de deznaţionalizare a românilor a constat în desfiinţarea formelor de organizare socială autohtone şi integrarea nobilimii bucovinene în structurile imperiale şi în clasa dominantă austriacă – obiectivul urmărit fiind germanizarea  elitelor autohtone şi transformarea lor într-un puternic sprijin al Casei de Habsburg. 

    La 14 martie 1787 apare Decretul imperial care desfiinţa vechile ranguri şi titluri moldoveneşti, înlocuindu-le cu titlurile de conte, baron, cavaler.7

 Istoricul Mihai Iacobescu, arăta că în prima jumătate a secolului al XIX-lea, au obţinut titlul de cavaler 165 de proprietari din Bucovina, 6 familii de boieri au obţinut titlul de baron şi exista un singur titlu de conte,8 mulţi români refuzând atât titluri, cât şi funcţii sau locuri în dieta poloneză, preferând să-şi păstreze naţionalitatea şi confesiunea.9

 Îndepărtarea autohtonilor din funcţiile administrative a fost dublată de favorizarea de către Guberniul de la Lemberg a acaparării proprietăţilor funciare şi a loturilor ţărăneşti de către arendaşii veniţi din Galiţia, treptat întreaga activitate economică fiind concentrată în mâinile meşteşugarilor germani, evrei, armeni, poloni etc., habsburgii susţinând politica de colonizare şi stimulând în acelaşi timp migrările în Bucovina.

Chiar împăratul Iosif al II-lea indica funcţionarilor ca sporirea populaţiei să se facă pe toate căile, folosind toate mijloacele dar „fără cheltuieli însemnate”10.    

Curtea de la Viena era interesată să susţină colonizarea, dar fără cheltuieli însemnate, fapt pentru care vor fi încurajaţi să emigreze în Bucovina în special ţărani care erau mai puţin pretenţioşi în ceea ce priveşte scutirea de impozite şi alte privilegii, nu cereau să li se construiască locuinţe şi veneau cu animalele şi uneltele proprii.

Coloniştii veneau din toate teritoriile aflate sub stăpânirea imperiului austriac, dar şi din Moldova, Ucraina şi Rusia. Cei veniţi din Transilvania şi Moldova se aşezau de regulă în zona de la sud de Prut, în timp ce ucrainenii vor coloniza partea dintre Prut şi Nistru, iar ţăranii polonezi se aşează în extremitatea nordică.

Fuga ţaranilor galiţieni în Bucovina a luat o asemenea amploare încât a îngrijorat autorităţile austriece, dovadă fiind o scrisoare a nunţiului papal la Viena, Joseph Grampi, către baronul Püchler, secretarul de taină al coregentului Iosif al II-lea, căruia la 9 martie 1780 îi semnala următoarele: „De la un timp oarecare s-a anunţat din Leopol (Lemberg – n.n.) că un mare număr  de ţărani greco-catolici emigrează continuu din Galiţia şi trec în Bucovina, unde, nefiind decât biserici schismatice (ortodoxe – n.n.), ei toţi apelează în cele divine la preoţii ţării şi prin aceasta devin în realitate schismatici, fără să-şi dea seama”.11    

Regiunea istorică Bucovina. VIDEO | CER SI PAMANT ROMANESC

Una din etniile a cărei emigrare în Bucovina a fost stipulată şi susţinută material şi moral de către stăpânirea austriacă a fost cea armeană, datorită faptului că erau vestiţi comercianţi şi meşteşugari, iar Viena era interesată să atragă comerţul din ţările turceşti, fapt pentru care stimulează venirea lor în Bucovina.  

   Nu trebuie uitaţi nici ţiganii al căror număr a crescut de la 294 de familii sedentare, în momentul anexării (1775), la 627 de familii în anul 1800.12 

    În timp ce din regiunile învecinate emigrau în Bucovina un număr mare de oameni de diferite etnii, românii bucovineni plecau în Moldova, nedorind să rămână sub o stăpânire străină care atenta la valorile lor spirituale, culturale şi naţionale.

Exodul românilor bucovineni a început chiar de la anexare, dar va lua amploare după 1800, când politica Vienei de germanizare şi catolicizare se accentuează, la acestea adăugându-se şi recrutările pentru armata imperială, mulţi români refuzând să se înroleze şi să lupte pentru o cauză care le era străină, preferând să treacă în Moldova.

Între 1803 şi 1814 au trecut în Moldova peste 20000 de bucovineni13, însuşi guvernul vienez recunoscând că numărul persoanelor care s-au strămutat din Bucovina în Moldova, în 1815 ar fi de 16000, cei mai mulţi emigrând pentru a nu fi recrutaţi în armata imperială.14 La 1848, locuitorii Sucevei arătau că de la ocuparea provinciei de către austrieci, „multe mii de suflete, astfel că se zice că mai mult de jumătate din locuitorii săi, s-au împrăştiat în Moldova vecină”.15  

   Efectul politicii imperiale de colonizare, germanizare şi catolicizare a Bucovinei a fost că, la mijlocul secolului al XIX-lea românii nu mai reprezentau decât 40,4% în timp ce ucrainenii reprezentau 35,3%, evrei 9,3%, germanii 9,2%, polonezii 4,5%.   

  Următoarea direcţie în care a acţionat politica integratoare austriacă a fost împotriva Bisericii Ortodoxe, care alături de limbă şi tradiţie reprezenta liantul de menţinere al legăturilor între români, şi în acelaşi timp o piedică în calea înfăptuirii politicii austriece de deznaţionalizare şi transformare a Bucovinei într-o provincie imperială, supusă şi utilă.     Prima încercare de introducere a catolicismului în Bucovina are loc în 1780, când prefectul seminarului greco-catolic din Viena, abatele Iosafat Batassich, invocând pretinsa moarte a episcopului Dositei Herescu şi declarând „vacant” postul de Episcop al Rădăuţiului cere prin două memorii adresate împărătesei Maria Theresia şi respectiv nunţiului papal J. Grampi, numirea în pretinsul post „vacant” al unui episcop catolic sau măcar al unuia greco-catolic16.

În acelaşi an Conferinţa de la Viena (4-7 aprilie) propune ridicarea unor biserici greco-catolice la Suceava, Cernăuţi, Siret, Sadagura, Vijniţa şi Câmpulung Moldovenesc, însă Consiliul Aulic de Război căruia i-au fost remise ambele proiecte, le apreciează irealizabile, ţinând cont de realităţile din Bucovina, dominată de ortodoxism, ca şi de posibilitatea unor reacţii din partea Constantinopolului şi a Rusiei, cu care Austria nu dorea înrăutăţirea relaţiilor.   

  Prima comunitate greco-catolică în Bucovina a fost organizată în 1811 la Cernăuţi, când Emisarul unit A. Stupniţki a reunit emigranţii din Galiţia, în număr de 563 de persoane la acea dată, iar prima biserică greco-catolică din piatră a fost ridicată la Cernăuţi în anii 1820-1821.17  

   După 1780, Iosif al II-lea, în virtutea politicii „luminate” va acorda libertate religioasă tuturor confesiunilor prin patenta imperială din 13 octombrie 1781, afirmând că: „Libertatea religioasă o înţeleg eu astfel că aş primi serviciile fiecăruia, fără privire la credinţa religioasă”18.

Totuşi, biserici catolice au fost ridicate în toate oraşele pentru a deservi numeroşii funcţionari şi militari austrieci, şi după cum arată M. Iacobescu,19 pentru aceste biserici au fost luate chiar clopotele din unele biserici ortodoxe de pe lângă mănăstirile desfiinţate, cum s-a întâmplat la Voroneţ şi Moldoviţa în 1811, iar în posturile vacante din parohiile ortodoxe, autorităţile habsburgice numeau preoţi greco-catolici.20   

  O altă direcţie în care habsburgii au acţionat în vederea distrugerii elementului românesc, a fost învăţământul.    

Deşi în prima fază, „Regulamentul administraţiei bisericeşti şi al şcolilor din Bucovina”, din 29 aprilie 1786, favoriza accesul românilor la cultură, stabilind ca limbi de predare „numai germana sau moldoveneasca”, în fapt el nu urmărea decât o integrare lentă a Bucovinei în cadrele Austriei pentru a nu stârni nemulţumiri din partea populaţiei autohtone. Însă răscoala populară din 1784 condusă de Horea, Cloşca şi Crişan, a demonstrat Vienei că nu se pot face experimente cultural-politice cu populaţia românească.21 

De aceea, cultura şi religia, cele mai puternice elemente ale unei conştiinţe unitare, trebuiau controlate şi apoi desfiinţate.   

  În urma decretului imperial din 6 august 1786, Bucovina a fost încorporată provinciei imperiale Galiţia. Alipirea la Galiţia şi revocarea reformelor iosefiniste după 1790, a permis polonezilor să pornească un adevărat război împotriva învăţământului românesc din Bucovina. Astfel, în 1795, locotenenţa imperială din Lemberg a dispus anularea obligativităţii învăţământului primar. Urmarea a fost că în acel an, în Bucovina au fost desfiinţate 11 şcoli rurale, măsură care a lovit direct în populaţia românească.    

 Legea învăţământului primar, adoptată în 1804 sub numele de „Constituţia politică a şcolilor germane în provinciile ereditare cezaro-regeşti” prevedea că şcolile să fie întreţinute de domeniile de pământ a mănăstirilor, iar clerul trebuia să sprijine statul în supravegherea şcolilor.

Efectul legii a fost de fapt trecerea majorităţii şcolilor primare sub dependenţa directă a Consistoriului catolic din Lemberg.  

   În 1811 Comisia Aulică de Studii cerea guberniului galiţian să prezinte propuneri privind înfiinţarea de şcoli triviale în comunele rurale din Bucovina, în urma cărora împăratul a aprobat în 24 decembrie 1813 înfiinţarea a 17 şcoli.

Cu toate acestea, contrar aşteptărilor Austriei, numărul elevilor ortodocşi care frecventau şcoala a scăzut foarte mult; în oraşul Cernăuţi, în 1829, din 3.500 copii ortodocşi de vârstă şcolară (6-14 ani), doar 59 frecventau şcoala, iar în toată Bucovina, în anul 1831, din 41.689 copii de rit ortodox de vârstă şcolară, frecventau şcoala după 700.22  

   Refuzul ortodocşilor de a studia şcolile înfiinţate de administraţia austriacă se explică atât prin eliminarea limbii române din procesul de instrucţie cât şi prin catolicizarea şcolilor.

La 27 iulie 1820 Consistoriul romano-catolic de la Lemberg cerea învăţătorilor bucovineni să dea copiilor o educaţie religios-morală şi să efectueze ritualurile bisericeşti în stil catolic.23 În anul 1924, învăţătorilor li se cerea să utilizeze limba maternă a elevilor numai „cât e de lipsă pentru explicarea lecţiei (…) spre a fi înţeleasă de şcolari, în rest să folosească doar limba germană”,24 iar în 1839, acelaşi Consistoriu dispunea ca „şcolarii să participe în fiecare zi la liturghie (catolică n.n.) şi numai în caz de mare frig sau de ploaie cumplită să fie dispensaţi de la această datorie”.25  

   În aceste condiţii nu e de mirare că numărul copiilor români ortodocşi care frecventau şcoala a scăzut atât de mult. De altfel şi profesorul de teologie Mihai-Miron Călinescu consemna mai târziu: putea oare să „lase cu bucurie şi cu zel pre copii săi a lua parte la învăţătura în astfeliu de şcoale, unde se propune copilului numai cât limbi străine şi neînţelese, de astfeliu de învăţători, cari nu-şi pute câştiga încrederea poporului şi a tinerimei nici prin legătura năciunei nici prin cea a religiei”.26   

  Preoţii şi învăţătorii catolici şi greco-catolici erau favorizaţi spre deosebire de cei ortodocşi fiind mai bine salariaţi şi mult mai repede numiţi în funcţii. Se încerca de asemenea, prin diverse metode, atragerea spre convertire la unire cu biserica romano-catolică, după cum reiese dintr-o scrisoare a unui învăţător din Suceava, Ioniţă Botezat, adresată Episcopului ortodox al Bucovinei, în care arată cum fiul său Samuil, încercând fără succes să obţină un post de dascăl în orice parohie din Bucovina, este sfătuit de pedagogul său, Panchievici, în mod semnificativ: „De vei lua lege catolicească, apoi degrabă vei fi aşezat (…). Văzând el atâta gonire asupra legii greceşti şi înţelegând din unii şi alţii aceasta cum că, care nu se face catolic, nu se pute aşeza în slujba dăscălească”, a plecat în Moldova.27    

 Politica promovată de Habsburgi în Bucovina şi materializată prin măsuri ce favorizau colonizarea, catolicizarea şi omogenizarea societăţii prin distrugerea elementului românesc şi crearea unei societăţi aetnice care să servească intereselor imperiului a dat rezultate în timp, numărul românilor reducându-se simţitor. Reducerea numerică a românilor nu a însemnat însă şi distrugerea românismului, din contră, a întărit şi mai mult legăturile între români, unindu-i la greu şi mai ales la acţiuni îndreptate împotriva măsurilor antiromâneşti şi antiortodoxe luate de autorităţile imperiale.     

Mişcarea antihabsburgică cu caracter naţional românesc a îmbrăcat diferite forme şi s-a manifestat în multe feluri, dar întotdeauna a avut ca deziderat afirmarea identităţii naţionale şi egalitatea în drepturi a limbii române cu cea germană şi bisericii ortodoxe cu cea catolică şi cea greco-catolică.  

   Sprijinul puterii „protectoare a ortodoxiei” era inexistent, Rusia urmărind de fapt propriile interese prin această politică. Ca întotdeauna de altfel, românii au rămas singuri în faţa vitregiilor soartei. Patrioţi de excepţie vor perlua conducerea luptei pentru realizarea dezideratelor naţionale. Între aceştia, de cea mai bună reputaţie se bucură peste timpuri familia Hurmuzachi. Din această familie primul reputat este Eudosiu, care în 1786 s-a stabilit la Cernăuca. Fiii acestui Eudocsiu, cinci băieţi şi două fete, vor reprezenta o valoroasă generaţie pentru istoria Bucovinei.  

   În sprijinul Bucovinei se înscriu şi acţiunile a numeroşi români din celelalte provincii româneşti, de remarcat fiind intervenţiile în cadrul Dietei imperiale a delegatului românilor din Transilvania, A. Şaguna şi a lui Al. Mocioni, delegatul Banatului, care alături de acţiunile bucovinenilor, pe fondul modificării situaţiei politice din Austria, au făcut ca prin Constituţia din 26 februarie 1861, Austria să recunoască autonomia Bucovinei, ceea ce îi permitea să aibă cinci reprezentanţi în Dieta imperială, şi o Dietă provincială proprie compusă din 30 de membrii.28 

Tineri precum I.G. Sbiera, A Berariu, L. Popescu, studenţi fiind la Viena, la 2 martie 1861, au lansat un apel către bucovineni, îndemnându-i să nu voteze în Dieta provincială forţele pro-galiţiene ce încercau să-şi asigure controlul asupra Bucovinei: „Bucovinenilor! Feriţi-vă de toţi străinii, veneticii, bocănarii şi mişeii, care poartă crucea în sân şi vă gogolesc cuvinte dulci de pe limbă, iar în inima lor au pe dracul. 

Aceste fiinţe rele, dacă îţi alege de deputaţi de dietă, vă vor vinde cu trup şi suflet”.29     Autonomia provinciei a permis desfăşurarea a unor intense activităţi culturale şi sociale care au dus la modernizarea societăţii civile, dar şi la o mai puternică afirmare a aspiraţiilor naţionale româneşti, culminând cu revenirea Bucovinei la Patria Mamă, România, în 1918.  

   Din păcate însă, procesul de deznaţionalizare din timpul stăpânirii austriece a lăsat urme adânci în structura etnică a Bucovinei, ceea ce a servit drept motiv, mai târziu, pentru alte puteri, să revednice şi să ocupe cu forţa acest teritoriu, atât de năpăstuit de soartă.

NOTE

1. Vezi „Documente privind istoria României”, colecţia Eudoxiu de Hurmuzacki (serie nouă) Rapoarte consulare ruse (1770-1796), I. Bucureşti, 1962 (sub. Red. Acad. A. Oţetea), p. 106-107.

2. I. Nistor, „Istoria Bucovinei”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 16-17;

3. Ştefan Purici, „Mişcarea naţională românească în Bucovina”, Ed. Humanitas, Suceava, 1998, p. 30.

4.  P. Ţugui, „Populaţia Bucovinei între anii 1772-1774”, „Academica”, Revistă de ştiinţă, cultură, artă, (Bucureşti), 1992, nr. 4(16), p. 5.

5. I. Popescu, „De ce românii din Ţara Fagilor sunt trataţi în conformitate cu legea lui Murphi: adevărul învinge totdeauna în trei din şapte cazuri. I. Populaţia Bucovinei de până la răpire în lumina recensămintelor feldmareşalului Rumianţev, „Glasul Bucovinei”, I, 1994, nr. 2, p. 17.

6. C. Ungureanu, „Populaţia Bucovinei în preajma anexării ei de către Austria”, „Ţara Fagilor”, Almanah cultural-literar al românilor nord-bucovineni, Cernăuţi – Târgu Mureş, V, 1996, p. 12.

7. Vezi textul diplomei la I. Nistor, op. cit. p. 53-55.

8. Mihai Iacobescu, „Din istoria Bucovinei”, vol. I, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1993, p. 263-264.

9. Pentru amănunte, vezi Gh. Sbiera, „Familia Sbiera după tradiţie şi istorie şi amintiri din viaţa autorului”, Cernăuţi, Societatea Tipografică Bucovineană, 1899, p. 158.

10. Emil I. Eamandi, C. Şerban, „Contribuţii de geografie istorică la cunoaşterea fenomenului demografic în nord-vestul Moldovei la sfârşitul secolului al XVIII-lea”, Suceava, Anuarul Muzeului Judeţean, X, 1983, p. 495.

11. Dimitrie Onciulescu, „O încercare de catolicizare a Bucovinei” (cu anexe documentare), Cernăuţi, Ed. Glasul Bucovinei, 1939, p. 61.

12. Adolf Ficker, „Die Ziegeuner in der Bukovina”, „Statistische Monatschrift”, 1880, nr. 5, p. 255.

13. Ionel Dârladă, „Conştiinţa naţională a românilor din Bucovina”, în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie” <A.D. Xenopol> din Iaşi, II, p.178.

14. I. Nistor, op. cit. p. 129.

15. „Suceava – Anuarul Muzeului judeţean”, File de istorie, p. 667.

16. D. Onciulescu, op. cit., doc. nr. 2, p. 53.

17. M. Iacobescu, op. cit., p. 301.

18. D. Onciulescu, op. cit. p. 9.

19. M. Iacobescu, op. cit. p. 297.

20. Şt. Purici, op. cit. p. 86.

21. Vezi H. Hofbauer, V. Roman „Bucovina, Basarabia, Moldova”, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1995, p. 24.

22. Şt. Purici, op. cit. p. 93.

23. Simeon Reli, „Politica religioasă a Habsburgilor faţă de Biserica ortodoxă – română în secolul al XIX-lea în lumina unor acte şi documente inedite din arhiva Curţii imperiale din Viena”, Cernăuţi, 1929, p. 33.

24. Ibidem, p. 35.

25. Ibidem, p. 34.

26. „Calendarul pentru ducatul Bucovinei… pentru anul 1861”, f.19.

27. „Suceava – Anuarul Muzeului judeţean”, X, 1983, p. 636.

28. Teodor Bălan, „Redobândirea unei autonomii”, în „Revista Arhivelor”, VII, 1946, nr. 1, p. 63

29. Vezi textul integral în I.G. Sbiera, op. cit. p. 135-139.

10/08/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: