Actul de naştere al limbii române scrise a împlinit 500 de ani

Foto: Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung (1521), cel mai vechi document păstrat în limba română.

500 de ani de scris în limba românӑ

Pe la mijlocul anului 1521, negustorul Neacşu din Câmpulung îl informa printr-o scrisoare pe judele Braşovului Hans Benkner despre mişcӑrile turcilor pe Dunӑre („au trecut ciale corӑbii ce ştii şi domniia ta pre Dunӑre în sus”).

Este cel mai vechi document scris în limba românӑ identificat pânӑ acum. Deşi nu are o valoare istoricӑ sau literarӑ deosebitӑ, scrisoarea s-a bucurat de multӑ atenţie din partea cercetӑtorilor (şi nu numai) încӑ de la descoperirea ei în arhivele Braşovului în anul 1894, consemnează Prof. Vasile Duma în https://ziarulnatiunea.ro.

Scrisӑ cu caractere chirilice, scrisoarea este o mostrӑ de limbӑ românӑ de acum 500 de ani, puţin diferitӑ de cea vorbitӑ astӑzi. Acesta este motivul pentru care i s-au consacrat o mulţime de studii, trezind uimirea, dar mai ales ridicând multe semne de întrebare privind istoria limbii române.

Dacӑ alte popoare au avut fericirea de a se bucura de capodopere literare, care le-au modelat limba ( sӑ amintim numai „Divina Comedie” a lui Dante), Scrisoarea lui Neacşu a stat „ascunsӑ” pânӑ la sfârşitul veacului al XIX-lea, fӑrӑ a avea vreo influenţӑ asupra evoluţiei limbii române. Atunci, cum se face cӑ limba acesteia este atât de apropiatӑ celei vorbite astӑzi? Pentru a rӑspunde la aceastӑ întrebare, trebuie avute în vedere mai multe aspecte:

– Sӑ ne  oprim, mai întâi, asupra celui care a scris-o. E clar cӑ autorul moral al scrisorii este Neacşu, dar oare putea un negustor, oricât ar fi fost el de cultivat, sӑ o scrie? Sӑ privim grafia: textul este extrem de ordonat, caracterele sunt scrise cu grijӑ, au aceeaşi înӑlţime, spaţiul dintre ele este acelaşi, rândurile sunt perfecte. Ce ne spune acest lucru? Cel care a scris-o era un om cӑruia scrisul nu îi era strӑin, aceasta fiind îndeletnicirea sa. Faptul cӑ redӑ atât de natural limba românӑ folosind caractere specifice limbii slavone aratӑ cӑ acesta era obişnuit cu astfel de texte.

Cu siguranţӑ cӑ acestea nu erau texte bisericeşti  (pentru acestea folosea limba slavonӑ, de care nu era strӑin, dovadӑ fiind formulele de adresare şi de încheiere scrise în aceastӑ limbӑ), ci mici „acte”, scrise în limba poporului. Probabil cӑ şi la acea vreme, ca şi mai târziu, puţinii intelectuali ai comunitӑţilor se ocupau, pe lângӑ îndatoririle de serviciu, de întocmirea unor astfel de texte, mai ales scrisori. Sӑ ne amintim frumoasele versuri din poezia „Dӑscӑliţa” de O. Goga: „La tine vin nevestele sӑ-şi plângӑ/ Feciorii duşi în slujbӑ la-mpӑratul,/ Şi tu ascunzi o lacrimӑ-ntre slove,/ În alte ţӑri când le trimiţi oftatul”.

– Limba scrisorii este specificӑ limbii vorbite, aceasta fiind scrisӑ cel mai probabil dupӑ dictare, cum lasӑ sӑ se înţeleagӑ repetarea acelui „I pak” la inceputul fiecӑrui enunţ. Cel care a scris-o, chiar dacӑ a transcris-o de pe o ciornӑ, nu a cӑutat sӑ-i dea acesteia un caracter oficial, ci a redactat-o aşa cum i s-a dictat, cu repetarea unor expresii/cuvinte, fӑrӑ sӑ lase impresia cӑ acest lucru l-ar fi deranjat în vreun fel.

El nu intervine în textul scrisorii, nu încearcӑ sӑ-l cizeleze, sӑ-i dea o formӑ distinsӑ . Putem vorbi aici de „oralitatea” scrisorii, repetarea lui „I pak” indicӑ acest lucru. Creangӑ a folosit-o cu suces în poveştile şi „Amintirile” sale. „I pak” repetat la începutul fiecӑrui enunţ dӑ impresia cӑ cel care scrie stӑ de vorbӑ cu cititorul sӑu şi simte cӑ, pentru a fi înţeles, trebuie sӑ mai adauge ceva. Este apoi locuţiunea verbal „dau de ştire”, foarte expresivӑ, fiindcӑ indicӑ poziţia expeditorului în raport cu destinatarul scrisorii: Neacşu se bucura de privilegiul de a fi sursa de informare a judelui Braşovului, poate chiar plӑtit, tonul scrisorii sugerând o oarecare grabӑ de a-l informa cât mai pe larg pe braşovean.

– Deşi a fost scrisӑ cu aproximativ 40 de ani înaintea tipӑriturilor lui Coresi, deosebirea dintre texte este evidentӑ. Textele lui Coresi sunt stângace, cu multe slavonisme şi chiar maghiarisme, exprimarea este ezitantӑ, greoaie de multe ori. Cӑrui fapt se datoreazӑ acest lucru?

Era Coresi mai puţin cunoscӑtor al limbii române decât autorul scrisorii? Nicidecum. Dar alta era poziţia lui în raport cu mesajul pe care voia sӑ-l transmitӑ cititorului. Textele sale sunt mai ales traduceri din slavonӑ (posibil şi din latinӑ sau maghiarӑ), iar limba românӑ scrisӑ era la începutul sӑu şi încӑ nu dispunea de mijloacele necesare pentru astfel de texte.

I-au trebuit aproape trei sute de ani şi contribuţia unor mari scriitori pentru ca sӑ se aşeze în fӑgaşul sӑu firesc. Dar pentru aceasta a fost nevoie de o adevӑratӑ revoluţie: renunţarea la didacticismul slavon, grecesc, apoi latin şi întoarcerea la limba vie a poporului. Adicӑ la limba lui Neacşu de la început de secol al XVI-lea, pe care scrugerea timpului a schimbat-o prea puţin. Cum ar fi arӑtat limba românӑ, dacӑ s-ar fi mers pe drumul latinizӑrii cu orice preţ? Am fi avut oare douӑ limbi, una a cӑrţilor (tipӑritӑ), dar moartӑ, şi una vie a poporului?

– „Scrisoarea lui Neacşu” ne aratӑ apoi o trӑsӑturӑ (unii au considerat-o defect) specificӑ poporului român: conservatorismul. Cum altfel putem explica faptul cӑ limba românӑ a rӑmas aproape neschimbatӑ timp de 500 de ani, în ciuda avalanşei de neologisme care au invadat-o de mai bine de douӑ secole.

Avem la ora actualӑ un numӑr impresionant de cuvinte de origine francezӑ, Italianӑ, latinӑ, greacӑ şi, mai nou, englezӑ, care dau posibilitatea vorbitorului sӑ exprime cu uşurinţӑ cele mai diverse noţiuni, şi, cu toate acestea, cât de aproape ne simţim de limba lui Neacşu din Câmpulung.

Astӑzi limba românӑ este pe deplin aşezatӑ în fӑgaşul sӑu firesc şi cu siguranţӑ ameninţӑrile la care este supusӑ vor exercita o presiune tot mai mare asupra ei. Deocamdatӑ mai are însemnate resurse ţӑrӑneşti, chiar şi în rândul unei mari pӑrţi a orӑşenilor, relativ proaspӑt stabiliţi în mediul urban, dar ce se va întâmpla când urbanizarea (mai ales comunicarea prin mijloace tehnice) devine fenomen de masӑ, înlocuind contactul direct dintre persoane?

Vor renunţa românii la limba lor în favoarea alteia de circulaţie internaţionalӑ? Va deveni limba românӑ o limbӑ de familie, vorbitӑ în cercuri restrânse? Un rӑspuns îl va da numai timpul. Vor putea generaţiile urmӑtoare, în mӑsura în care acestea nu se vor simţi marginalizate vorbind româneşte, sӑ o pӑstreze vie şi nu ca un exponat de muzeu?

Publicitate