Oamenii de știință avertizează asupra faptului că în UE numărul persoanelor care se simt singure s-a dublat și că există riscul dezvoltării „pandemiei de singurătate”

În ultimul său raport privind singurătatea în Uniunea Europeană, Centrul de Cercetare Unit European (JRC) a constatat că în timpul pandemiei de coronavirus numărul persoanelor care se simt singure s-a dublat la toate grupele de vârstă, relatează https://www.rador.ro.

Oamenii de știință avertizează asupra faptului că în UE există riscul dezvoltării „pandemiei de singurătate”, risc care impune intervenția neîntârziată și măsuri eficiente de contracarare.

„Potrivit raportului amintit, fiecare al patrulea cetățean al UE se simte singur. Comparativ cu anul 2016, gradul de singurătate între persoanele cu vârste cuprinse între 18 și 35 de ani a  crescut de patru ori”, se arată în raport.

Dacă în 2016 în jur de 12% dintre locuitorii UE se simțeau singuri, în timpul pandemiei această cifră a crescut până la 25%. Totodată, singurătatea este o problemă cu care în acest moment se confruntă, în egală măsură, toate categoriile de vârstă, fie că e vorba de bărbați sau de femei.

Mai mult decât atât, suferă la fel de mult de singurătate locuitorii de la oraș, cât și cei din mediul rural.

Dacă înainte de pandemie Europa de Nord se remarca prin cel mai scăzut nivel de singurătate (numai 6%), în acest moment toate regiunile UE au, practic, același nivel de singurătate (între 22% și 26%).

Mai mult decât atât, sentimentele pozitive ale cetățenilor UE ( sentimente de veselie, de calm, de a fi activ, curiozitatea, interesul) au scăzut în medie cu 20-30%, au crescut cu același procent emoțiile negative, inclusiv tensionarea și deprimarea.

„Pandemia de coronavirus a adus pe primul plan probleme cum ar fi singurătatea și izolarea socială” – a arătat vicepreședintele Comisiei Europene pentru problemele demografiei, Dubravka Šuica – Trebuie să ne gândim cum putem construi, cu eforturi comune, o societate mai stabilă și mai unită în UE”, a opinat aceasta.

Potrivit RIA – Novosti, se preconizează înființarea unei platforme de Internet pentru monitorizarea singurătății în timp real./snicolau/denisse(www.ria.ru – 26 iulie)

Publicitate

Actul de naştere al limbii române scrise a împlinit 500 de ani

Foto: Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung (1521), cel mai vechi document păstrat în limba română.

500 de ani de scris în limba românӑ

Pe la mijlocul anului 1521, negustorul Neacşu din Câmpulung îl informa printr-o scrisoare pe judele Braşovului Hans Benkner despre mişcӑrile turcilor pe Dunӑre („au trecut ciale corӑbii ce ştii şi domniia ta pre Dunӑre în sus”).

Este cel mai vechi document scris în limba românӑ identificat pânӑ acum. Deşi nu are o valoare istoricӑ sau literarӑ deosebitӑ, scrisoarea s-a bucurat de multӑ atenţie din partea cercetӑtorilor (şi nu numai) încӑ de la descoperirea ei în arhivele Braşovului în anul 1894, consemnează Prof. Vasile Duma în https://ziarulnatiunea.ro.

Scrisӑ cu caractere chirilice, scrisoarea este o mostrӑ de limbӑ românӑ de acum 500 de ani, puţin diferitӑ de cea vorbitӑ astӑzi. Acesta este motivul pentru care i s-au consacrat o mulţime de studii, trezind uimirea, dar mai ales ridicând multe semne de întrebare privind istoria limbii române.

Dacӑ alte popoare au avut fericirea de a se bucura de capodopere literare, care le-au modelat limba ( sӑ amintim numai „Divina Comedie” a lui Dante), Scrisoarea lui Neacşu a stat „ascunsӑ” pânӑ la sfârşitul veacului al XIX-lea, fӑrӑ a avea vreo influenţӑ asupra evoluţiei limbii române. Atunci, cum se face cӑ limba acesteia este atât de apropiatӑ celei vorbite astӑzi? Pentru a rӑspunde la aceastӑ întrebare, trebuie avute în vedere mai multe aspecte:

– Sӑ ne  oprim, mai întâi, asupra celui care a scris-o. E clar cӑ autorul moral al scrisorii este Neacşu, dar oare putea un negustor, oricât ar fi fost el de cultivat, sӑ o scrie? Sӑ privim grafia: textul este extrem de ordonat, caracterele sunt scrise cu grijӑ, au aceeaşi înӑlţime, spaţiul dintre ele este acelaşi, rândurile sunt perfecte. Ce ne spune acest lucru? Cel care a scris-o era un om cӑruia scrisul nu îi era strӑin, aceasta fiind îndeletnicirea sa. Faptul cӑ redӑ atât de natural limba românӑ folosind caractere specifice limbii slavone aratӑ cӑ acesta era obişnuit cu astfel de texte.

Cu siguranţӑ cӑ acestea nu erau texte bisericeşti  (pentru acestea folosea limba slavonӑ, de care nu era strӑin, dovadӑ fiind formulele de adresare şi de încheiere scrise în aceastӑ limbӑ), ci mici „acte”, scrise în limba poporului. Probabil cӑ şi la acea vreme, ca şi mai târziu, puţinii intelectuali ai comunitӑţilor se ocupau, pe lângӑ îndatoririle de serviciu, de întocmirea unor astfel de texte, mai ales scrisori. Sӑ ne amintim frumoasele versuri din poezia „Dӑscӑliţa” de O. Goga: „La tine vin nevestele sӑ-şi plângӑ/ Feciorii duşi în slujbӑ la-mpӑratul,/ Şi tu ascunzi o lacrimӑ-ntre slove,/ În alte ţӑri când le trimiţi oftatul”.

– Limba scrisorii este specificӑ limbii vorbite, aceasta fiind scrisӑ cel mai probabil dupӑ dictare, cum lasӑ sӑ se înţeleagӑ repetarea acelui „I pak” la inceputul fiecӑrui enunţ. Cel care a scris-o, chiar dacӑ a transcris-o de pe o ciornӑ, nu a cӑutat sӑ-i dea acesteia un caracter oficial, ci a redactat-o aşa cum i s-a dictat, cu repetarea unor expresii/cuvinte, fӑrӑ sӑ lase impresia cӑ acest lucru l-ar fi deranjat în vreun fel.

El nu intervine în textul scrisorii, nu încearcӑ sӑ-l cizeleze, sӑ-i dea o formӑ distinsӑ . Putem vorbi aici de „oralitatea” scrisorii, repetarea lui „I pak” indicӑ acest lucru. Creangӑ a folosit-o cu suces în poveştile şi „Amintirile” sale. „I pak” repetat la începutul fiecӑrui enunţ dӑ impresia cӑ cel care scrie stӑ de vorbӑ cu cititorul sӑu şi simte cӑ, pentru a fi înţeles, trebuie sӑ mai adauge ceva. Este apoi locuţiunea verbal „dau de ştire”, foarte expresivӑ, fiindcӑ indicӑ poziţia expeditorului în raport cu destinatarul scrisorii: Neacşu se bucura de privilegiul de a fi sursa de informare a judelui Braşovului, poate chiar plӑtit, tonul scrisorii sugerând o oarecare grabӑ de a-l informa cât mai pe larg pe braşovean.

– Deşi a fost scrisӑ cu aproximativ 40 de ani înaintea tipӑriturilor lui Coresi, deosebirea dintre texte este evidentӑ. Textele lui Coresi sunt stângace, cu multe slavonisme şi chiar maghiarisme, exprimarea este ezitantӑ, greoaie de multe ori. Cӑrui fapt se datoreazӑ acest lucru?

Era Coresi mai puţin cunoscӑtor al limbii române decât autorul scrisorii? Nicidecum. Dar alta era poziţia lui în raport cu mesajul pe care voia sӑ-l transmitӑ cititorului. Textele sale sunt mai ales traduceri din slavonӑ (posibil şi din latinӑ sau maghiarӑ), iar limba românӑ scrisӑ era la începutul sӑu şi încӑ nu dispunea de mijloacele necesare pentru astfel de texte.

I-au trebuit aproape trei sute de ani şi contribuţia unor mari scriitori pentru ca sӑ se aşeze în fӑgaşul sӑu firesc. Dar pentru aceasta a fost nevoie de o adevӑratӑ revoluţie: renunţarea la didacticismul slavon, grecesc, apoi latin şi întoarcerea la limba vie a poporului. Adicӑ la limba lui Neacşu de la început de secol al XVI-lea, pe care scrugerea timpului a schimbat-o prea puţin. Cum ar fi arӑtat limba românӑ, dacӑ s-ar fi mers pe drumul latinizӑrii cu orice preţ? Am fi avut oare douӑ limbi, una a cӑrţilor (tipӑritӑ), dar moartӑ, şi una vie a poporului?

– „Scrisoarea lui Neacşu” ne aratӑ apoi o trӑsӑturӑ (unii au considerat-o defect) specificӑ poporului român: conservatorismul. Cum altfel putem explica faptul cӑ limba românӑ a rӑmas aproape neschimbatӑ timp de 500 de ani, în ciuda avalanşei de neologisme care au invadat-o de mai bine de douӑ secole.

Avem la ora actualӑ un numӑr impresionant de cuvinte de origine francezӑ, Italianӑ, latinӑ, greacӑ şi, mai nou, englezӑ, care dau posibilitatea vorbitorului sӑ exprime cu uşurinţӑ cele mai diverse noţiuni, şi, cu toate acestea, cât de aproape ne simţim de limba lui Neacşu din Câmpulung.

Astӑzi limba românӑ este pe deplin aşezatӑ în fӑgaşul sӑu firesc şi cu siguranţӑ ameninţӑrile la care este supusӑ vor exercita o presiune tot mai mare asupra ei. Deocamdatӑ mai are însemnate resurse ţӑrӑneşti, chiar şi în rândul unei mari pӑrţi a orӑşenilor, relativ proaspӑt stabiliţi în mediul urban, dar ce se va întâmpla când urbanizarea (mai ales comunicarea prin mijloace tehnice) devine fenomen de masӑ, înlocuind contactul direct dintre persoane?

Vor renunţa românii la limba lor în favoarea alteia de circulaţie internaţionalӑ? Va deveni limba românӑ o limbӑ de familie, vorbitӑ în cercuri restrânse? Un rӑspuns îl va da numai timpul. Vor putea generaţiile urmӑtoare, în mӑsura în care acestea nu se vor simţi marginalizate vorbind româneşte, sӑ o pӑstreze vie şi nu ca un exponat de muzeu?

Drumul spre o identitate culturală relațională

Identitatea culturală se referă la identificarea cu un anumit grup sau la sentimentul de apartenenţă la acesta pe baza mai multor categorii culturale, incluzând naţionalitatea, etnia, rasa, sexul şi religia.
Identitatea culturală este construită şi întreţinută prin procesul împărtăşirii cunoaşterii colective, precum tradiţiile, patrimoniul, limba, estetica, normele şi obiceiurile.

Vivian Hsueh-Hua Chen
ASSISTANT PROFESSOR, NANYANG TECHNOLOGICAL UNIVERSITY, SINGAPORE

Spre o identitate culturală relațională

---

Societatea contemporană se conturează tot mai mult ca o lume a schimbărilor și a metamorfozelor care, sub influența migrației și a noilor tehnologii, creează noi tipare sociale, redefinind astfel granițele culturale și ideea de identitate,scrie Inna NEGRESCU-BABUȘ în prestigioasa revistă culturală https://www.limbaromana.md.

Într-un astfel de context, atât de complex, dialogul intercultural reprezintă o primă posibilitate de realizare a comunicării între diversele culturi, structuri, instituții etc.

Libertatea mult râvnită și ulterior câștigată de cetățenii fostelor state comuniste a condus la apariția unor noi fluxuri demografice, cunoscute sub numele de transnaționalism sau migrație pendulară. 

Termenul de transnaționalism a fost pus în circulație de Nina Glick Schiller, Linda Basch și Cristina Szanton Blanc în anii 1990, interpretând migrația transnațională ca pe un proces prin care imigranții dezvoltă și susțin relații sociale multiple ce unesc societățile lor de origine cu cele de destinație.

O caracteristică importantă a transnaționalismului o constituie multitudinea de implicări ale migranților atât în societățile de origine, cât și în cele gazdă.

Transmigranții sunt acei migranți ale căror experiențe de viață transcend granițele statelor națiune și care dezvoltă și mențin relații multiple – familiale, economice, sociale, organizaționale, religioase și politice.

Legăturile permanente ce se formează între migranți și comunitatea de origine contribuie la apariția unor spații sociale transnaționale (Portes et al. 2005) sau translocale în care se modelează identități noi, exersându-se o varietate de forme vechi și noi de putere sau dominație (Szreter, Woolcock 2004).

Fenomenul transnaționalismului a apărut ca urmare a posibilității persoanelor de a călători și munci în statele Uniunii Europene, alegând să mențină legătura cu locurile de baștină fie prin deplasări periodice anuale, fie prin mijloacele de comunicare moderne. Astfel, asistăm la o schimbare a specificului în ceea ce privește mobilitatea demografică, noile mișcări tind să ia forma unor mișcări cu caracter pendular între țările de origine și cele țintă.

În aceste condiții, cercetările de sociologie încearcă să mute accentul când vine vorba de o prezentare a străinului ca o ființă dezrădăcinată, întrucât fenomenul noii mobilități propune o cultură a relaționării, practicată în mod curent de imigranți.

Astfel, migrațiile au ajuns să fie interpretate nu doar ca mișcare între două comunități distincte, aflate în locuri îndepărtate, ci, datorită noii tehnologii utilizate pe larg de imigranți, s-a reușit menținerea unor relații la distanță.

Aceste noi realități, identificate la nivel social, au deschis calea spre configurarea unei noi direcții de cercetare – sociolingvistica migrației (Chambers 2003).

O mare parte din cercetările de sociolingvistică a migrației au ca subiect raportul dintre limbă și identitate, în contextul noilor mobilități demografice.

Deși este o structură durabilă, identitatea vine cu o panoplie de sensuri contradictorii. Ea este fluidă, constant renegociată, schimbându-se în decursul istoriei în funcție de contexte și de variația raporturilor inter-
umane. Se vorbește tot mai des despre o criză a identităților ca semn al timpului nostru. Or, globalizarea, alături de toate procesele sale inerente, este tocmai o astfel de schimbare ce influențează toate componentele societății, inclusiv structurile culturale.

În noile condițiile ale globalizării, comunicarea interculturală s-a amplificat, iar acest fapt se reflectă asupra identității indivizilor, grupurilor și organizațiilor.

În cele ce urmează ne vom opri doar la câteva modele teoretice în ceea ce privește identitatea, cele care ni se par relevante pentru o mai bună înțelegere a dialogului intercultural.

Studiul identității se regăsește într-o varietate de modele teoretice, iar o primă perspectivă trimite la teoriile care susțin ideea despre o identitate statică, prezentă în mod egal la toți membrii unui grup. De aici și omogenitatea grupului, atribuită de identitatea acestuia.

Perspectiva constructivistă are în vedere identitatea edificată contextual. Aceasta poate fi procesuală sau inventată, avându-l în centru pe actorul social.

E de menționat aici cele două interpretări sociologice: cea a lui Manuel Castells și cea propusă de Peter Dahlgren, semnificative în studiul identității.

Manuel Castells afirmă că modul în care grupurile sociale definesc propria lor identitate modelează instituțiile societății: „fiecare tip de proces de construire a identității conduce la un rezultat specific în constituirea societății” (Castells 1999: 17).

Fenomenul identitar este pe larg dezbătut în volumul doi al importantei sale lucrări The Information Age: Economy, Society and Culture, care poartă titlul The Power of Identity. 

Sociologul spaniol analizează importanța identităților culturale, religioase și naționale ca sursă de înțelegere pentru oameni, inclusiv implicațiile acestor identități în mișcările sociale.

Manuel Castells afirmă că identitatea este procesul construirii unui sens, pornind de la un atribut cultural sau de la un ansamblu coerent de atribute culturale. Același individ sau același actor colectiv poate să aibă mai multe identități.

În ce raport se află și cum se comportă relațiile identității cu rolurile sociale? Identitatea nu poate fi confundată cu rolurile sau sistemele de roluri. Identitățile sunt surse de sens pentru actorii sociali, fiind mai puternice decât rolurile. Sociologic, toate identitățile sunt construite.

Cercetările asupra identității se referă predominant la realități din lumea occidentală, caracteristice modernității târzii, bazată pe un proiect reflexiv. În acest context decurge procesul neîntrerupt de modelare și remodelare continuă a identității, ca răspuns la forțele sociale pluraliste, la curentele culturale și contextele personale.

Identitatea are sensuri multiple, fiindcă astăzi noi ne mișcăm și funcționăm într-o pluralitate de lumi sau realități diferite, scrie Peter Dahlgren (Dahlgren 2007). Identitatea este studiată ca indice al nivelului de democratizare a unei societăți, în care indivizii sunt poziționați în diverse circumstanțe, ea servește la crearea de seturi diferite de cunoaștere, asumpții, reguli, roluri și moduri de discurs. Pentru indivizi, în condiția lor de cetățeni, identitățile devin elemente cruciale ale vieții democratice.

Cum totuși poate fi creat un dialog care să corespundă unei punți de legătură între reprezentanții diverselor culturi? În ce condiții și pe baza căror resorturi s-ar putea construi o identitate culturală relațională?

Identitatea culturală relațională presupune configurarea unui proiect care să treacă peste neînțelegerile de ordin cultural și identitar. Atunci când s-a pus problema gestionării diferențelor culturale, Dominique Wolton a propus termenul de coabitare, definit ca o formula de coexistență a diferențelor culturale și identitare într-un cadru comun. Admiterea unui astfel de demers presupune o deschidere, recunoașterea și acceptare a alterității cu care ne confruntăm în dorința de a construi o relație cu ceilalți.

Identitatea culturală relațională nu este atât o afirmare de sine, cât o căutare a posibilității de coabitare, prin intermediul căreia diversele colectivități vor ajunge să accepte anumite reguli comune, cu obiectivul de a depăși diferențele culturale.

Wolton este de părerea că putem învăța cum să gestionăm conflictele care ne separă, iar proiectul coabitării este o alternativă în acest sens, respectând anumite condiții: „experiența concretă a alterității; toleranța față de altul; referința la universal ca un mijloc de a evita segmentarea” (Wolton 2009: 139). Acest proiect ar putea deveni un element esențial în paradigma de gândire a secolului XXI.

Wolton aduce de asemenea în prim-plan distincțiile conceptuale între identitatea-refugiu și identitatea-relațională, atunci când vine vorba de analiza modificărilor care s-au produs la nivelul paradigmelor identitare, în trecerea acestora de la modernitate la postmodernitate. 

Identitatea-refugiu este opusă deschiderii spre celălalt; este ca o cetate asediată, ce opune rezistență celor care vor să o cucerească.

Nu este de condamnat acest tip de identitate, întrucât în anumite perioade istorice, cea a expansiunii coloniale, ea a fost justificată prin încercarea de rezistență a unor culturi naționale de a se opune invadatorilor. În condițiile de astăzi, în care comunicarea interculturală a atins noi dimensiuni, aceasta pretinde o altă abordare a identității și anume „identitate culturală relațională”.

Referinţe bibliografice:

Castells 1999 = M. Castells, Le pouvoir de l’identité (The Power of Identity), traduit de l’anglais par Paul Chemla, Paris, Fayard, 1999

Chambers 2003 = J. K. Chambers, Sociolinguistics of immigration, Britain, Cheshire, 2003

Dahlgren 2007 = Dahlgren P., Civic Identity and Net Activism: the Frame of Radical Democracy. În: Dahlberg L. and Siapera E., Radical Democracy and the Internet, London, Palgrave MacMillan, 2007

Portes et al. 2005 = Portes A., Fernarndez-Kelly P., Haller W., Segmented assimilation on the ground: The new second generation in early adulthood. În: „Ethnic and Racial Studies”, (28), 2005, p. 1000-1040

Schiller et al. 1995 = Schiller Glick N., Basch L. and Blanc Szanton C., From Immigrant to Transmigrant: Theorizing Transnational Migration, În: „Anthropological Quarterly”, Vol. 68, No. 1 (Jan., 1995), The George Washington University Institute for Ethnographic Research,
p. 48-63

Szreter, Woolcock 2004 = Szreter S., Woolcock M., Health by association? Social capital, social theory, and the political economy of public health. În: „International Journal of Epidemiology”, 33, 4, 2004, p. 650- 667

Wolton 2009 = Wolton D., Informer n’est pas communiquer, Paris, 2009