CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ZIUA DE 18 IULIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Ziua de 18 iulie în istoria noastră 

1437: În Muntenia este atestată pentru prima dată documentar dregătoria  postelnicului.

La început, în Evul Mediu, postelnicul a fost un dregător de curte de mică importanță în Moldova și Muntenia, dar cu trecerea timpului a devenit din ce în ce mai important. I-a fost atribuită sarcina de a introduce soliile sau solicitanții în audiență la domnitor. Avea acces tot timpul la domn.

De aceea trebuia să cunoască și limbi străine. În secolele XVII-XVIII a devenit unul dintre principalii sfetnici ai domnului, și avea acces tot timpul la domn. Juca rol de mijlocitor între domn și dregători și reprezentanții statelor străine. În relația cu Poarta se ocupa de corespondența domnului cu aceasta și cu pașalele din serhaturi. În secolul XIX, pe măsură ce importanța diplomației a crescut și s-au înființat consulatele, marii postelnici au devenit un fel miniștri pentru relațiile cu exteriorul și aveau uneori împuternicire să negocieze cu străinii în numele domnului.

1711: Marea confruntare de la Stănileşti dintre forţele otomane şi cele ruso – moldovene, conduse de ţarul Petru I al Rusiei şi de Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei.

Victoria turcilor îl va obliga pe Cantemir să–şi părăsească tronul şi să se refugieze în Rusia, unde va deveni consilierul ţarului, iar în Moldova a fost introdus, la 6 octombrie 1711, regimul fanariot.

Foto: Portretul lui Dimitrie Cantemir (1673-1723), domn al Moldovei (mar.-apr.1693, 1710-1711)

La 18-22 iulie 1711 are loc Bătălia de la Stănileşti în urma căreia forţele ruso-moldovene sunt încercuite de turci, iar țarul Petru I este constrîns să semneze pacea la Vadul Huşilor.

Planul țarului Petru I era să traverseze Moldova, peste Dunăre, pe direcția Istanbul, expediația sa urmînd să fie un marș triumfal în principatele ortodoxe din balcani.

Armata rusă a ajuns la Iași la 5 iulie 1711 după care atacă Brăila (cetate turcească la acea perioadă) pentru a motiva românii din Valahia să se alăture campaniei antiotomane.

Otomanii, după lupte intense, cedează Cetatea Brăilei  la 25 iulie 1711. Această victorie va rămîne fără vreun rezultat din cauza contra-atacului turc din 11 iulie 1711 în Moldova. Turcii cu un efectiv de 120 000 oameni, au trecut  Dunărea la Oblucița.

Armatele țarului Petru I și domnitorul Moldovei Dimitrie Cantemir pornesc în marș spre otomani cu 38 000 ostași ruși și 6 000 moldoveni.

În apropierea localității Stănilești,  trupele ruso-moldovene sunt incercuite  la 20 iulie, iar turcii au bobmardat intens  și repetat tabăra rusă în ziua de 21 iulie.

Rușii vor contraatacă, dar fără succes  și după mari pierderi se vor retrage dupa ce  turcii au acceptat  mesajul de retragere al țarului. Unele izvoare indică faptul că retragerea armatei a fost cumpărată de ruși, cu șapte care de aur.

Domnitorul Moldovei Dimitrie Cantemir s-a  refugiat  în Rusia, unde a devenit consilier intim al ţarului.

În Moldova și în Valahia, în 1711 și respectiv 1714 au fost instaurate domniile fanariote, care au permis  Porții otomane sa-și întăreasca  pozițiile în cele doua principate române și să-şi păstreze  controlul asupra liniei Dunării de Jos.

 1848: Armata rusă intervine în Moldova şi Muntenia pentru înăbuşirea revoluțiilor izbucnite în aceste principate  române.

1867: S-a născut la Râmnicu Sărat, chimistul Ştefan Minovici, fratele medicului legist Mina Minovici şi a profesorului Nicolae Minovici.

Imagini pentru photo chimistul Ştefan Minovici,

I

Si-a legat numele de organizarea învăţământului farmaceutic românesc de rang universitar. A studiat la Berlin. În 1889 a luat inițiativa înființării Asociației generale a corpului farmaceutic din România.

A înființat în 1919 Societatea de chimie din România, devenit organismul oficial al României în Uniunea Internațională de chimie pură și aplicată cu sediul la Paris – organism care l-a onorat în 1925 cu funcția de vicepreședinte. Întreaga sa activitate științifică va fi înnobilată în 1932, când Facultatea de Farmacie, pe care el a creat-o și a condus-o, i-a decernat diploma de Doctor Honoris Cauza.

A fost membru corespondent al Academiei Române din 1925 si membru fondator al Academiei de Ştiinţe din România; (m.29 decembrie 1935).

1868: S–a născut Miron Cristea (Elie Cristea), mitropolit primat şi, din 1925, primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1925–1939).

A fost  membru de onoare al Academiei Române din 1919.

A fost membru al Regenţei în timpul primei domnii a regelui Mihai I şi prim–ministru al României (1938–1939), în timpul dictaturii regale a regelui Carol al II-lea; (m. 6 martie 1939).

NOTĂ: Unele surse dau ca dată a naşterii sale ziua de 20 iulie 1868.

1884: A luat fiinţă Serviciul Meteorologic al României sub conducerea lui Ştefan Hepites şi având sediul în Herăstrău. La initiativa lui Stefan Hepites, Romania se inscrie  printre ţările fondatoare ale Organizatiei Meteorologice Internaţionale.

Din 1948, ţara noastră a devenit membră a Organizaţiei Metereologice Mondiale (OMM); (18/30.07.1884).

 1903: A decedat la Karlovy Vary, azi în Cehia, Anghel Demetriescu, teoretician şi critic literar roman ; (n. 1847, la Alexandria, Teleorman).S-a remarcat ca Istoric, profesor și scriitor; membru corespondent al Academiei Române.

1867: S-a născut la Râmnicu Sărat, chimistul român Ștefan Minovici ( 29 decembrie 1935, București).

Era fratele medicului legist Mina Minovici și al profesorului Nicolae Minovici, membru corespondent (1925) al Academiei Române, membru fondator al Academiei de Științe din România (1935). A studiat la Berlin. În 1889 a luat inițiativa înființării Asociației generale a corpului farmaceutic din România.

A înființat Societatea de chimie din România, devenit organismul oficial al României în Uniunea Internațională de chimie pură și aplicată cu sediul la Paris – organism care l-a onorat în 1925 cu funcția de vicepreședinte. Întreaga sa activitate științifică va fi înnobilată în 1932, cand Facultatea de Farmacie, pe care chiar el a creat-o și a condus-o, i-a decernat diploma de Doctor Honoris Cauza.

1908 : S-a născut la București, matematicianul  Nicolae-Victor Teodorescu ; d.7 martie 2000, București.

1908-2000 Nicolae-victor Teodorescu

A fost profesor universitar, membru titular (din 1963) al Academiei Române. În 1929 a devenit licențiat al Facultății de Științe din București, secția Matematică, a urmat studii post-universitare la Paris unde și-a susținut cu succes teza de doctorat, Derivata curbilinie și aplicațiile sale în fizica matematică (La derivee arcolaire et ses applications a la Physique mathematique, 1931), în fața unei comisii formată din Henri Villat (mare specialist în mecanica fluidelor), președinte și membrii Arnaud Denjoy (reprezentant al de frunte al școlii franceze de teoria funcțiilor) și Henri Beghin.

În mod excepțional, la susținere a fost invitat și profesorul Dimitrie Pompeiu. A fost decan al Facultății de Matematică-Mecanică a Universității din București, fiind considerat creatorul școlii românești de teoria ecuațiilor cu derivate parțiale, care „și-a dedicat cei peste 65 de ani de activitate Societății de Științe Matematice din România”.

A fost unul dintre inițiatorii organizării Olimpiadelor Internaționale de Matematică.

1914: Puterile Centrale cer României să intre în război de partea lor. Alexandru Beldiman, ambasadorul României la Berlin a trimis o scrisoare regelui Carol I , în care transmitea solicitarea Germaniei de intrare în război alături de Puterile Centrale. „Pozițiunea cea mai puțin profitabilă […] ar fi inacțiunea, nehotărârea și neutralitatea expectativă”, spunea Beldiman. El afirma că principalul impediment al intrării României în război, respectiv alăturarea de Austro-Ungaria și problema românilor din Transilvania, putea fi depășit în avantajul unor alte întregiri teritoriale, promise de Germania. La 18/31 iulie 1914, reprezentanții Antantei făceau cunoscut Guvernului României acordul țărilor lor privind unirea Transilvaniei cu Regatul României, în schimbul participării României la război împotriva Puterilor Centrale. La Consiliul de Coroană, convocat la 3 august s-a decis poziția de neutralitate a României.

1917 : S-a hotărât strămutarea unui al II-lea transport de bunuri și valori aparținând Băncii Naționale a României în Rusia, pentru a fi pus la adăpost în fața înaintării trupelor germano-austro-ungare.

1917 Protocol La A Doua Strămutare A Tezaurului

După primul transfer al tezaurului României, din 12–14 decembrie 1916, la 18 iulie 1917, Consiliul de Miniștri al României a hotărât un al doilea transfer, la propunerea lui , Nicolae Titulescu pe atunci ministru de finanțe. S-au făcut pregătiri pentru transportarea valorilor BNR, precum și a celor aparținând Casei de Depuneri și altor instituții publice și particulare.

Încărcarea trenului, care avea să conțină noul transport s-a făcut în perioada 23–27 iulie, în seara aceleiași zile pornindu-se spre Rusia. Transportul s-a făcut între 27 iulie–3 august, cu un tren de 24 de vagoane, din care trei vagoane reprezentau valorile BNR (cu o valoare declarată de 1.594.836.721,09 lei, dintre care aur efectiv în valoare de 574.523,57 lei, arhiva evaluată la 500.000 lei, restul reprezentând titluri, efecte, depozite și alte valori), iar 21 de vagoane valorile Casei de Depuneri (1.661 de casete, al căror conținut era de circa 7,5 miliarde lei).

1918: În Jurnalul Consiliului de Miniștri român din 18 iulie 1918 s-a publicat organizarea poliției din Basarabia. După Marea Unire, Ministerul de Interne a înființat la Chișinău un detașament cu un efectiv de 60 de jandarmi, numindu-l comandant al detașamentului pe locotenentul Alexandru Ștefănescu. Acest detașament s-a transformat ulterior în companie, efectivul acesteia crescând la 85 de jandarmi, iar mai târziu au ajuns la 150 de jandarmi.

1921: La ședința Comitetului Central al Partidului Ţărănesc, condus de Ion Mihalache, a fost aprobată cererea a 11 deputaţi și senatori basarabeni, membri ai Partidului Ţărănesc Basarabean, între care Constantin Stere și Pantelimon Halippa, de a fi primiţi în rândurile acestui partid. Fuziunea cu Partidul Țărănesc din Basarabia, a întărit curentul de stânga din partid și a permis extinderea sa organizatorică în teritoriul dintre Prut și Nistru.

1931: S-a născut traducătoarea Micaela Ghiţescu. A urmat cursurile  Facultatea de Filologie, secţia limba şi literatura franceză (1949 – 1952, 1955 – 1957).

A fost închisă de autorităţile comuniste sub acuzaţia de relaţii cu străinătatea (relaţii cu Franţa), intre anii 1952 şi 1955.

A tradus mai ales din literaturile portugheză şi braziliană, dar şi din literatura engleză, cea franceză sau canadiană. Este şi autoarea unor dicţionare spaniole şi portugheze.

 Din 2003 a fost redactor-şef şi apoi director al revistei „Memoria” (revista gândirii arestate), care se ocupă cu păstrarea memoriei victimelor comunismului românesc

 1932: S-a născut Radu Constantin Bălescu, fizician belgian de origine română; contribuţii în fizica statică, teoria cinetică, fizica plasmei, fuziunea termonucleară controlată; membru de onoare din străinătate al Academiei Române din 1990; (m. 2006).

1935: S-a deschis în localitatea Ineu, tabăra de muncă voluntară a partidului Totul pentru Țară.

Pe tot cuprinsul țării, între anii 1933–1937, au fost presărate tabere de muncă voluntară ale Partidului Totul pentru țară, care reparau podurile din sate, drumuri și biserici, construiau stăvilare, săpau fântâni și lucrau pentru solidaritatea colectivă și națională – aceasta fiind forma de propagandă a partidului, decisă de Zelea-Codreanu.

În tabăra de la Ineu, Arad (18 iulie–14 septembrie), tinerii legionari au confecționat 100.000 de cărămizi destinate construirii unei școli.

1938: A murit in castelul Pelișor din Sinaia, regina Maria a României,  principesă de Edinburg şi de Saxa Coburg şi Gotha, soţia regelui Ferdinand I al României; (n. 29 oct. 1875 Eastwell Park, Kent, Anglia).

 

  Maria, născută Maria Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha, a fost mare prințesă a Marii Britanii și Irlandei, fiind nepoata reginei Victoria a Marii Britanii.

 Cuplul princiar (și apoi regal) Ferdinand și Maria a avut  un număr de 6 copii,, din care unul, principele Mircea, a murit la o vârstă fragedă.

Primul lor copil, principele Carol, s-a născut la numai nouă luni și cinci zile de la căsătoria lor, la castelul Peleș, în 1893.

A urmat apoi principesa Elisabeta (1894), principesa Maria(1900), principele Nicolae (1903), principesa Ileana (1909) șiprincipele Mircea, născut în ianuarie 1913.

1941 : Memoriul trimis Generalului Ion Antonescu de omul politic Iuliu Maniu.

În memoriul trimis generalului Antonescu, Iuliu Maniu, subliniind că susținea războiul României pentru eliberarea Basarabiei, nordului Bucovinei și ținutului Herța, își exprima însă rezerve față de alianța cu Reichul nazist și sateliții săi, apreciind că „și tovărășia de arme de până acum, impusă de împrejurări, este cât se poate de supărătoare”, mai ales că Bucureștii nu primiseră dinspre Berlin, până atunci, după cum nici ulterior, „nici o satisfacție în problema Transilvaniei” (Ion Calafeteanu Iuliu Maniu–Ion Antonescu. Opinii și confruntări politice. 1940-1944).

1942: Al Doilea Război Mondial: Statele Unite declară război Ungariei, Bulgariei și României, declanșând în perioada  următoare expediții aeriene de bombardament  asupra țării noastre, în special asupra unor obiective strategice din judetul Prahova.

1950: S-a născut pictorul Petre Velicu, stabilit la Paris din 1990.

1957: În urma unei ambuscade la Poșaga, în Munții Apuseni, au fost împușcați luptătorii anticomuniști români Leon Șușman și Simion Roșa.

Membri ai grupului Șușman după capturarea lor de către Securitate (fotografie – ACNSAS) - foto preluat de pe www.memorialsighet.ro

Membri ai grupului Șușman după capturarea lor de către Securitate (fotografie – ACNSAS) – foto preluat de pe http://www.memorialsighet.ro

În 1948 fraţii Leon şi Gheorghe Şuşman au intrat în clandestinitate, fiind urmăriţi de autorităţile comuniste. S-au adăpostit în zona Turda-Ocna Mureş-Aiud-Blaj, în apropierea localităţilor Dumbrava, Cisteiu de Mureş, Micoşlaca, Ciugudu de Sus, Alecuş, Ormeniş, Cicău, situate pe valea Mureşului. În zona comunei Poşaga de Sus, judeţul Turda, mai mulţi opozanţi ai regimului comunist intraseră în clandestinitate în anii 1948-1950, încercând să supravieţuiască până la o sperată schimbare a regimului comunist.

Iniţial nu foarte important în ochii autorităţilor, treptat acest grup a ajuns să atragă atenţia Securităţii, pentru depistarea şi anihilarea sa fiind recrutaţi numeroşi agenţi.

La 18 iulie 1957, în cursul unei operaţiunii a Securităţii a fost împuşcat mortal preotul Simion Roşa, iar Leon Şuşman rănit grav, murind la scurt timp. În schimbul de focuri a murit şi şeful echipei de Securitate. Gheorghe Şuşman şi Vasile Crişan au fost prinşi vii.

În perioada următoare au fost arestaţi zeci de susţinători din zonă ai grupului Şuşman-Roşa. Cei reţinuţi au avut parte de anchetele specifice epocii, au fost judecaţi în mai multe loturi de către Tribunalul Militar al Regiunii a III-a Cluj, în anul 1958, acordându-li-se pedepse grele, inclusiv la moarte, cum a fost cazul cu Gheorghe Şuşman şi Vasile Crişan.

În afară de cei trimişi în puşcării, numeroase familii (de la sugari până la bătrâni) au fost deportate în Bărăgan, averea lor fiind confiscată de stat. Partizanii din grupul Leon Şuşman-Simion Roşa şi susţinători ai lor executaţi în 1958.

1969: In Romania au început lucrările pentru construcţia barajului Brazi-Valea Neagră, în cadrul sistemului hidrotehnic Runcu – Baia Mare.

1972: Dimitrie I (Dimitrios Papadopulos) a fost întronat Patriarh Ecumenic al Constantinopolului.

Sanctitatea Sa Dimitrie I ( n. 8 septembrie 1914, Constantinopol – d. 2 octombrie 1991, Constantinopol), pe numele de mirean Dimitrios Papadopulos, a fost Patriarh Ecumenic al Constantinopolului între anii 1972 și 1991.

Biserica Ortodoxă a Constantinopolului este una din cele 14 sau 15 biserici autocefale,(între care se află și Biserica Ortodoxă Română), cunoscută și sub numele de Patriarhia Ecumenică. Ea este condusă de Patriarhul Ecumenic, care are statut de primus inter pares („primul dintre cei egali”) în rândul episcopilor  ortodocși din întreaga lume.

Actualul Patriarh Ecumenic este Preafericirea Sa Bartolomeu I, Arhiepiscop al Constantinopolului.

 1976: Nadia Comaneci devine primul sportiv din istoria Jocurilor Olimpice care obtține nota 10  intr-o  competitie de gimnastica.

Imagini pentru nadia comăneci photos

La numai 14 ani,  Nadia   a devenit prima gimnasta care a obținut scorul perfect de zece la olimpiadă , dar a și câștigat trei medalii de aur (la individual compus, bârnă și paralele), o medalie de argint (echipă compus) și bronz (sol).

Acasă, succesul său i-a adus distincția de „Erou al Muncii Socialiste”, fiind cea mai tânără româncă distinsă cu acest titlu.

1993 : A murit   regizorul american  de origine română Jean Negulesco; (n. 26 februarie 1900, Craiova).

 

De formaţie pictor, a lucrat la Paris (1918-1929) pe lângă Modigliani, Picasso, Giacometti ş.a.

Stabilit ulterior în America, a devenit un celebru colecţionar de artă.

Ca regizor, a realizat la Hollywood, numeroase melodrame şi comedii sentimentale.

Din  anul 1992 fost membru de onoare din străinătate al Academiei Române.

1993: A murit compozitorul, profesorul şi dirijorul Nicolae Lungu; (n. 1900).

2006: A decedat Raul Șorban, critic de artă, pictor, academician și memorialist român; (n.4 septembrie 1912 la Dej).

  2009: A murit Petre Alexandrescu, arheolog, elenist, istoric al religiilor; (n. 1930).

  A lucrat întreaga viaţă în cadrul Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan” al Academiei Române, în calitate de cercetător, şef al Secţiei de Arheologie Clasică (1971-1994) şi Director al acestui Institut (1990-1999).

În 1995 a devenit profesor titular, iar din 1997 până în 2000 a fost profesor asociat în cadrul catedrei de Istorie Antică şi Arheologie a Universităţii din Bucureşti.

A fost membru corespondent al Institutului Arheologic German, membru al Institutului de Studii Avansate din Princeton, membru al Societăţii Române de Studii Clasice si a condus o serie de publicaţii de specialitate (revistele româneşti Dacia (1990-1999), Studii şi Cercetări de Istorie Veche şi Arheologie (1990-1995), seria monografiilor consacrate cetăţii Histria, a întemeiat şi a condus revista franco-italiană Il Mar Nero (1994-2009), seria româno-germană Archaeologica Romanica (1997-2002). Vice-preşedinte al Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice (1997-2000).

A primit  mai multe  premii si distinctii prestigioase printre care se remarca :

Premiul „Gustave Mendel” al Académie des Inscriptions et Belles Lettres (1966);
Premiul „Vasile Pârvan” al Academiei Române (1967);

Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” al României – Ofiţer (1 decembrie 2000)

2010: A decedat poetul, prozatorul și dramaturgul  român, Mircea Micu; (n. 31 ianuarie 1937, Vărşand, judeţul Arad)

A fost autorul a peste 35 de volume de proză, versuri, memorialistică, laureat al premiilor literare pentru proză, poezie și dramaturgie a Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti si al Academiei Romane, președintele Fundației Internaționale pentru cultură, artă și morală civica Mihai Eminescu.

Este autorul romanelor Patima și Semnul Șarpelui, al volumului de versuri Poeme pentru mama și al volumelor de memorialistică Întâmplări cu scriitori.

Parodist remarcabil și-a adunat volumele tipărite în antologia La munte și la mare…parodii.

 A fost laureat al premiilor literare pentru proză, poezie şi dramaturgie a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti şi al Academiei Române. 

2016: A decedat la București,după 107 ani de viaţă, pictorița Medi Dinu (Margareta Wechsler „Medi” Dinu; n.4/17 ianuarie 1909, Brezoi, Vâlcea).

Absolventă a Şcolii de Belle Arte din Bucureşti în 1932, la clasa maeştrilor Jean Al. Steriadi şi Ipolit Strâmbulescu. Urmează în paralel cursuri la Facultatea de Matematică, cu Dan Barbilian şi la Facultatea de Filosofie, cu Nae Ionescu şi Dimitrie Gusti.

Prietenă cu familia lui Victor Brauner şi căsătorită cu poetul avangardist Ştefan Roll a trăit în ambianţa avangardei româneşti, i-a cunoscut pe majoritatea scriitorilor şi a artiştilor epocii care au aparţinut acestui curent, dar din punct de vedere al creaţiei proprii, Medi Wechsler Dinu a rămâne un spirit clasic.

A debutat în 1932 la Salonul Oficial de Alb şi Negru.

În perioada anilor 1934 -1939 pictează la Balcic. Expune aici, în 1939, în cadrul unei expoziţii de grup a pictorilor interbelici, organizată de Octavian Moşescu.

În 1937 face o călătorie de lucru în Grecia, iar la revenirea în ţară deschide o expoziţie personală cu lucrările realizate, la Sala Mozart din Bucureşti.

Medi Dinu - Catchy

În perioada 1940 – 1986 călătoreşte şi lucrează peisaje, naturi statice şi portrete în România în țară, precum şi în Bulgaria (Sofia, Plovdiv, Tîrnovo, Arbanasi, Sozopol) şi Franţa (Paris).

În 2003, după o lungă absenţă, revine în viaţa artistică prin participare la expoziţia „Seniori ai picturii româneşti contemporane”, deschisă la Galeria Apollo din Bucureşti, în cadrul Programului „Restituiri”, iniţiat şi coordonat de Fundaţia HAR.

A fost membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România.

2020: A murit dirijorul Modest Cichirdan, fost director al Teatrului Liric „Elena Teodorini” Craiova şi al Filarmonicii „Oltenia” din Craiova .

Muzicianul s-a născut în 13 aprilie 1941 la Lipcani, în județul Hotin. Și-a început studiile muzicale în Râmnicu Vâlcea, iar în perioada 1961-1966 a urmat cursurile Conservatorului de Muzică ‘Ciprian Porumbescu’ din București, actuala Universitate Națională de Muzică din București. În timpul studenției a debutat la pupitrul Filarmonicii din Arad, iar activitatea de instrumentist și dirijor și-a continuat-o cu Orchestra Filarmonicii ‘Banatul’ din Timișoara.

În 1972 a fost numit dirijor și, ulterior, director al Filarmonicii din Botoșani. Din 1986 a fost director și dirijor al Filarmonicii ‘Oltenia’ din Craiova, poziții pe care le-a ocupat până în 1990 și, respectiv, 2003. În acest răstimp a condus diverse concerte ale ansamblului simfonic, colaborând cu muzicieni de prestigiu național și internațional.

Înmormântarea a avut loc în data de 20 iulie, la Cimitirul Bellu din București.

CALENDAR CREȘTIN ORTODOX

Sfântul Emilian de la Durostor

Sfantul Emilian de la Durostor; Sfantul Cuvios Pamvo

Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte pe 18 iulie pe Sfîntul Emilian de la Durostorum, (n. în timpul  împăratului Iulian Apostatul (361-363) la Durostorum, în sudul Dobrogei de azi– d. 18 iulie 362 ).

Era fiul prefectului din Durostorum, Sabbastianus. 

Despre Emilian avem informaţii de la Ieronim şi Teodoret , precum şi dintr-o scrisoare a lui Ambrosiu de Milan adresată împăratului Teodosiu I cel Mare

Edictul de la Milan, din anul 313, când impăratul Constantin cel Mare a acordat libertate crestinismului in imperiul roman, aduce liniste pentru o vreme crestinilor.

Dar dupa o jumatate de veac, paganismul este reinviat prin imparatul Iulian Apostatul (361-363).

In acea vreme a venit la Durostor vicarul Traciei, Capitolin, pentru a se convinge ca toti locuitorii de aici aduc jertfe idolilor.

Acesta afland ca toti locuitorii de aici se inchina zeilor, a chemat la un ospat pe toti dregatorii din cetate.

Dar pe cand petreceau ei, pe 16 iulie 362, tanarul ostaş Emilian  a luat un ciocan, a intrat intr-un templu pagan, a răsturnat jertfelnicul, după care a fugit. si a sfaramat toti idolii.

În actul sau martiric se descrie patimirea si trecerea sa la cele vesnice.

 Căpetenia cetăţii, Capitolin, a dat ordin să fie ucis . O parte din soldaţi au prins un ţăran, l-au îmbătat, şi au vrut să-l ardă viu, ca ţap ispăşitor.

Atunci Emilian s-a predat, recunoscând că el fusese autorul faptei. A fost biciuit de două ori. Două zile mai târziu a fost ars viu, pe malul  Dunării.  

Trupul sau a fost luat de sotia lui Capitolin, care era crestina, si ingropat cu cinste.

 Este considerat sfânt în Biserica Ortodoxă, fiind prăznuit pe 18 iulie. 

Moaste ale Sfantului Emilian se gasesc in Catedrala mitropolitana din Silistra (Bulgaria), in Catedrala episcopala din Slobozia si in Biserica “Nasterea Maicii Domnului“ din Drumul Taberei, Bucureşti.

CITIŢI ŞI :

Bibliografie (surse) :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/07/18/o-istorie-a-zilei-de-18-iulie-video-3/

  • Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
  • Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric ;
  • e.maramures.ro ;
  • Wikipedia.ro.;
  • mediafax.ro ;
  • worldwideromania.com ;
  • Enciclopedia Romaniei.ro ;
  •  rador.ro/calendarul- evenimentelor;
  •  Istoria md.
  • istoriculzilei.blogspot.ro;
  • CreștinOrtodox.ro;
  • Cinemagia.ro.

18/07/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

S-au împlinit 585 de ani de la prima mențiune documentară a orașului Chișinău


S-au împlinit 585 de ani de la prima mențiune a orașului Chișinău (din 17 iulie 1436) / La mulți ani, Chișinău!

Chișinăul marchează pe 17 iulie 2021 – 585 de ani de la prima atestare documentară, consemnează publicația https://www.timpul.md din R.Moldova.

În mod tradițional, autoritățile locale nu organizează nimic cu această ocazie. Marea sărbătoare are loc, toamna, de Hram. Și asta, fiindcă mulți continuă să confunde Ziua orașului cu Hramul Capitalei, sărbătorit pe 14 octombrie.


Urmele poloneze

Pentru prima dată, numele de Chișinău a fost pomenit într-un hrisov întocmit pe 17 iulie 1436 la Vaslui. Mai exact, e vorba de o Carte Domnească de Întăritură. Prin acest act, domnii Țării Moldovei Ilie și Ștefan au dat și i-au întărit lui Oancea-logofăt pentru credincioasă slujbă mai multe sate pe Răut, Ichel și Bâc, între care Procopinți, Macicăuți și Cozarăuți.

În document se precizează printre altele unele repere de stabilire a hotarelor de moșie „…și la Bâc, de cealaltă parte, pe valea ce cade în dreptul Cheșenăului lui Acbaș, la izvorul unde este Seliștea Tătărească în dreptul păduricii”. Se presupune că izvorul amintit în hrisov curgea la poalele Colinei Măzărache, acolo unde s-au construit primele case ale localității, iar acum se află cea mai veche biserică din Chișinău. Multă vreme acest document nici nu se afla în Republica Moldova. Se știa doar că zace undeva în arhivele Poloniei.

Hrisovul din 17 iulie 1436 în care Chișinăul este menționat pentru prima dată.

Doar în 2013, un grup de tineri pasionați de istoria Moldovei s-a mobilizat pentru a da de urmele documentului. „Ideea aceasta a venit atunci când am fost în Cernăuți cu mai mulți prieteni de ai noștri și am fost mirați de faptul că în centrul orașului era un stand mare cu copia primei atestări a orașului Cernăuți. Ne-am gândit de ce nu am avea și la Chișinău așa ceva? Am mers la Muzeul Național de Istorie și am înțeles că nici actul, nici copia acestuia nu se află în țară, dar în Polonia, dar era complicat de adus”, a declarat Marian Chirtoacă, membrul grupului de inițiativă și jurist de profesie. Istoricii şi muzeografii spuneau că documentul se află fie la Varşovia, fie la Cracovia. După unele căutări, tinerii au reușit să afle că actul se păstrează în Arhiva Centrală a Documentelor Istorice din capitala Poloniei. Procedura de obținere a unei copii a durat câteva luni.

Tinerii au declarat că polonezii au fost receptivi și au explicat pașii ce trebuie făcuți. Copia solicitată a costat puțin peste 1000 de lei. Ulterior, aceasta a fost donată Muzeului Național de Istorie. Directorul adjunct pentru relații cu publicul al muzeului, Aurelia Cornețchi, ne-a declarat recent că muzeul a trimis o cerere colegilor polonezi pentru a obține un facsimil, adică o reproducere exactă a Cărții Domnești de Întăritură din 1436.

În prezent, publicul poate vedea copia mărită a documentului.Rămâne totuși întrebarea, cum de a ajuns acest document în Polonia. Marian Chirtoacă, membrul grupului de inițiativă care a adus copia hrisovului în Moldova, presupune că mulți boieri moldoveni aveau stabilite relații cu nobili din Polonia. De multe ori, când situația politică din Țara Moldovei devenea dificilă, o parte din boieri se refugiau la curtea regilor polonezi. În aceste condiții, erau luate și avuțiile boierești, inclusiv actele ce confirmau dreptul de proprietate asupra moșiilor din Moldova. O altă explicație dată de istorici este și faptul că Țara Moldovei și Polonia aveau hotar comun în sec. al XV-lea, ceea ce facilita relații mai strânse între oameni și circulația de bunuri.

Chișinăul este mult mai vechi

Chiar dacă cea mai veche atestare a orașului Chișinău datează pe 17 iulie 1436, această dată oricând poate să fie schimbată, atunci când se va descoperi un document mai vechi ce pomenește de Chișinăul de pe Bâc. „Pur și simplu astfel de documente nu au fost găsite. Pe de altă parte, acest fapt nu înseamnă că până la acea dată Chișinăul nu exista. În document se menționează că era deja o localitate. Așadar, prima atestare documentară cunoscută până acum nu poate fi descoperită neapărat drept data întemeierii acestei localități”, susține Marian Chirtoacă.

Această părere este întărită și de istoricul Iurie Colesnic. „Ziua orașului ar trebui sărbătorită pe 17 iulie, deocamdată. De ce deocamdată? Pentru că aceasta e data cunoscută a primei atestări documentare, nimeni însă nu exclude descoperirea unor noi documente în care vor figura alți ani și alte date. Cu atât mai mult că există mărturiile scriitorului Haralambie Moraru, că lui și scriitorului Iacob Burghiu i-a fost prezentat în Mongolia un document datat cu sec. IX. Și atunci e firesc că alegerea sărbătorii Chișinăului a trecut la Hramul Orașului, în toamnă, când e strânsă roada”, a menționat Iurie Colesnic.

Prima duminică din octombrie

Prin urmare, pe 14 octombrie este sărbătorit Hramul Orașului, nu ziua constituirii lui. Iar hramul unei localități, după cum se știe, e o sărbătoare religioasă menită să cinstească protectorul bisericii locale. În cazul Chișinăului, pe 14 octombrie, credincioșii ortodocși sărbătoresc Acoperământul Maicii Domnului, iar lăcașul care poartă acest hram este Biserica Măzărache, cea mai veche din oraș. Cercetătorul și fondatorul blogului Oldchisinau.com, Iurie Șveț, amintește că Hramul Chișinăului a început să fie sărbătorit pe 14 octombrie 2002, când primar al Capitalei era Serafim Urechean. Până atunci, Ziua Orașului nu era legată de o anumită dată, fiind marcată de obicei în prima duminică a lunii octombrie. La rândul lui, istoricul Iurie Colesnic adaugă totuși că la alegerea datei de 14 octombrie drept sărbătoarea Chișinăului nu ultimul rol l-a jucat faptul că la 17 iulie marea majoritate a orășenilor sunt în concediu, iar fără ei sărbătoarea și-ar fi pierdut din farmec…

Același argument este adus și de șefa Direcției cultură din cadrul Primăriei Capitalei, Lucia Culev, care ne-a spus că toate manifestațiile legate de ziua orașului sunt programate pentru octombrie. La fel, în perioada URSS-ului, la Chișinău, oamenii sărbătoreau Toamna de Aur.

„Bulevardul Central se transforma intr-o enormă expoziție, iar lumea pragmatică nu scăpa ocazia să procure fructe și legume sau alte produse deficitare. Pe atunci totul era deficitar și se putea procura după ce stăteai ore întregi în cozi interminabile. Sărbătoarea avea rolul bine definit de a sublinia victoria sistemului socialist asupra celui capitalist. Era o sărbătoare ideologizată în care erau antrenate toate instituțiile și întreprinderile Chișinăului, începând cu uniunile de creație și terminând cu cele mai modeste școli și întreprinderi”, își amintește istoricul Iurie Colesnic.

Spre deosebire de Chișinău, capitala României, București își sărbătorește atestarea documentară. Cu această ocazie, sunt organizate numeroase concerte, târguri, jocuri și spectacole. Credem că asta lipsește unei capitale, chiar și în perioada de vară, când multe teatre și săli concertistice au intrat în vacanță, iar oaspeții și locuitorii Chișinăului sunt în căutarea unor evenimente culturale de calitate.

Cartea Domnească de Întăritură în care este pomenit pentru prima dată Chișinăul este scrisă în limba slavonă, iar numele localității este consemnat în rândul zece al textului.

18/07/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Un comentariu

Acad. Ioan Aurel Pop,președintele Academiei Române, vorbește despre asemănarea dintre timpul pe care-l trăim și anii 1938-1940

Nesiguranța, marasmul și impunerea dreptului forței din acest moment seamănă cu cele din 1938-1940!

Românii au devenit, din fire, ascultători, după atâția stăpâni care le-au dictat mereu, secole la rând, ce să facă și ce să zică. Trendul european și chiar mondial era, până nu demult, „discriminarea pozitivă”, integrarea euro-atlantică, globalizarea, internaționalizarea etc.

Pe acest fond, noi, românii, am fost atât de des acuzați de naționalism (? – n.r.), antisemitism, xenofobie, încât unii puteau avea impresia că fuseserăm în stare, cândva, să aducem Europa la pierzanie, prin nimicnicia noastră. Așa că am ajuns să ne punem cenușă în cap și când nu trebuia, cu speranța că doar-doar vom fi iertați pentru toate, pentru cele făcute și pentru cele nefăcute, spune Acad. Ioan-Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române 

Eu cred încă în forța rațiunii acestui popor, care trebuie să se trezească

Programa aceasta este o mostră de „suflat și în iaurt”! Vă dați seama, ca și mine, că nu trebuie proclamate asemenea principii, ci trebuie respectate tacit. Cine și de ce ar putea pune în manuale, în România actuală, „forme de „xenofobie”?

Mai ales că, vrând să fim politicește corecți, noi am uitat complet să ne prezentăm lumii ca români. Suntem europeni și basta!

Majoritatea analiștilor, formatorilor de opinie, invitaților de serviciu pe platouri, eseiștilor etc. nu fac distincție între națiune și național, patriotism, naționalism, xenofobie, șovinism. 

Or, definițiile sunt simple, ca la școală: patriotul este cel care-și iubește locul de naștere, al lui, al părinților și bunicilor etc. și nu cel care urăște patriile altora; națiunea este o formă de comunitate umană veche de multe secole, este un fel al oamenilor de a trăi împreună, uniți prin limbă, origine, istorie, religie, teritoriu, cultură, tradiții etc. (sau măcar prin unele din acestea); toți oamenii din lume trăiesc uniți în comunități, fiindcă omul e o ființă socială; spirit național înseamnă cultivarea identității etnice proprii, în rând și împreună cu identitățile altora; xenofobia este ura (interpretare eronată: fobia/teama, nu ura – n.r.) față de străini, față de cei care nu sunt ca tine ori ca grupul tău; șovinismul marchează ideologia vrăjmășiei dintre popoare și națiuni și a superiorității unei/ unor națiuni față de alta/ altele etc.

Toate aceste noțiuni au semnificații destul de clare, dar unora le place să le amalgameze, suprapună, demonizeze în bloc, ca să obțină o confuzie generală. Pe al cărei fond, să se poată apoi broda…

Ideologiile prezenteiste – nu doar la noi – tind să înfățișeze istoria, adică viața oamenilor care au trăit odinioară, în funcție de valorile actuale. Vă dau un exemplu: în urmă cu vreo două decenii, s-a obținut cu greu aprobarea ca, la Viena, într-un loc istoric anume, să fie pusă o placă de marmură, care să amintească faptul că și românii, alături de alții, au ajutat la despresurarea orașului, asediat de otomani în 1683; textul, compus de specialiști, cuprindea sintagma, luată din înscrisuri de epocă, „apărarea Republicii Creștine europene”; ideologul de serviciu local ne-a spus (eram câțiva profesori din țări ale Europei Centrale și de Sud-Est) că nu era politic bine, fiindcă s-ar fi putut supăra turcii din Viena, din Occident și chiar din Turcia; atunci, am propus „apărarea civilizației europene” și am aflat că era tot restrictiv și ofensator!

Până la urmă, eu m-am lăsat păgubaș, fiindcă mi se cerea să schimb istoria, adică să adaptez idealurile și ideile oamenilor de la 1683 celor din 1995, să nu mai reiasă că, atunci, turcii (islamici) și creștinii se băteau între ei!

Nu la mult timp după, s-a ajuns iarăși la lupte violente între islamici și creștini (europeni), ca o ironie a sorții! Evident că nu pot să-l prezint le Mihai Viteazul decât în acord cu morala epocii lui: a trecut la sud de Dunăre în numele creștinilor ca să-i combată pe musulmani, eventual chiar să elibereze Constantinopolul, unde era așteptat de greci ca un eliberator, ca un erou.

Tot evident este că domnii români, de la Mircea cel Bătrân și Ștefan cel Mare încoace, au luptat contra otomanilor care-i atacau și îi presau, i-au învins sau au fost învinși și au încheiat tratate (inegale, ca-n Evul Mediu), cu drepturi și obligații, conform cărora, printre altele, turcii nu puteau face prozelitism islamic la noi, nu puteau construi moschei și alte locuri de cult mahomedane etc.

Nu poți să inventezi multiculturalism acolo unde este confruntare între etnii, culturi și civilizații! Firește, depinde cum prezinți aceste situații, dar ignorarea sau „ajustarea” lor înseamnă fals și minciună.

Mihai Viteazul a fost criticat de otomani – firesc, pentru că atâția au pierit de sabia lui, dar și de occidentali, pentru că și-a urmărit interesul propriu. S-ar putea spune că a fost, deci, naționalist? Sau trebuie să-l criticăm pe Mihai pentru că și-a „trădat” sistemul de alianțe, cum am spune azi?

Haideți să numărăm câte alianțe au trădat Germania, Anglia sau Franța, de la Marea Revoluție Franceză încoace și apoi să vorbim!

Acelea însă nu sunt „trădări” – fiindcă nu sună bine termenul – ci sunt „Realpolitik”, mărturii de „echilibru european”, „adaptări subtile la realități” etc. Este evident că „politica interesului național”, valabilă de la Renaștere încoace (când Francisc I, catolicul rege al Franței, prin 1530, s-a aliat cu Suleiman Magnificul, sultanul otoman, contra unor suverani creștini!) și dusă de marile puteri, nu le era permisă micilor principi.

Egalitatea nu este și pentru căței, vorba fabulistului! Sau non licet bovis quod licet Iovis, adică „nu-i este permis boului ceea ce îi este permis lui Jupiter”! În plus, Mihai era și „schismatic”(termenul occidental peiorativ pentru ortodocși), iar asta, în condițiile prejudecăților puternice de-atunci, nu prea dădea bine în Occident.

Mihai Viteazul a fost mai întâi creștin și apoi român, a fost principe român, s-a purtat ca român și a fost perceput ca român de către contemporani

Mihai a făurit un bloc politic puternic antiotoman, dar l-a făcut din cele trei țări care aveau, nu peste prea mult timp, să formeze România. A și luat importante măsuri în favoarea românilor asupriți din Transilvania, a creat stema unită a celor trei țări, a pregătit o dinastie uniunii (federației) nou create etc. Aș zice că Mihai Viteazul a fost mai întâi creștin și apoi român (nu contează aici „sângele” sau originea; a fost principe român, s-a purtat ca român și a fost perceput ca român de către contemporani).

Prin faptele sale, Mihai a fost transformat, mai ales de la romantism încoace, în erou național. Aceasta nu este nici de bine și nici de rău, ci este o constatare. Toate țările au eroi naționali sau părinți ai patriei! Dacă și-a urmărit și interesul personal (cine nu face asta în viață?!), a făcut-o în așa fel încât acest interes s-a potrivit cu interesul țării și, lucru rar, cu interesul de perspectivă sau de viitor al românilor. 

De aceea, Mihai Viteazul este o mare personalitate a istoriei românilor. Acuzele de „condotier” etc. vin, de regulă, din vârful buzelor, de la neistorici ori de la istorici teribiliști care urmăresc spectacularul, succesul facil, profitul de imagine și nu numai.

Referindu-mă la apelul la unitate, la cinstirea eroilor și înaintașilor care au făcut posibilă Marea Unire semnat, inițial alături de alte 83 de personalități ale Academiei Române, un post de televiziune declarat că acest îndemn ar fi unul cu „accent puternic naționalist”. Având în vedere conotațiile voit negative care i se asociază acestui termen, de „naționalist” este foarte probabil să se ajungă la momentul în care și corifeii unirii vor fi portretizați, la nivel oficial, ca niște personaje negative.

Acum sunt, din câte știu, în ciuda a vreo trei răzgândiți, peste 100 de membri ai Academiei care au semnat (dintre cei circa 200 membri români). Oamenii (și academicienii sunt oameni, cu defecte și calități) au făcut-o cu sinceritate, crezând – în naivitatea lor – că Academia se bucură de respect, fiind ea încă forul suprem de recunoaștere a creației științifice și culturale, de consacrare formală a valorilor afirmate, un fel de empireu al spiritelor luminate ale națiunii, în sensul scopului pentru care ea a fost creată la 1866.

Se poate ca unii academicieni – înaintați, firește, în vârstă – să fi uitat de democrația noastră originală și să fi sperat că vorbele lor vor fi luate în serios, chiar dacă și criticate.

Nu spun că unii – importante voci ale acestui popor – nu au luat în serios apelul, dar văd alții l-au caricaturizat, respins, condamnat, aș zice aproape cu „mânie proletară”.

Observ că și unii reprezentanți ai partidelor extremiste maghiare s-au inflamat, deși este vorba despre un apel la pace, la respectarea Constituției României etc. Iar Constituția nu permite autonomii teritoriale după niciun criteriu. Nicio propoziție, frază sau noțiune din apel nu jignește vreo altă națiune sau vreo minoritate.

În schimb, dacă aș lua câteva exemple de discurs politic din pozițiile oficiale ale partidului de guvernământ din Ungaria și ale înaltelor oficialități de acolo, am putea vedea că lucrurile stau cu totul altfel. Nu vreau sa spun mai mult!

Dar nu aceasta este problema! Doar ne-am cucerit cu sânge dreptul la libertate și democrație, la pluralitatea părerilor! Chestiunea este de formă și anume se referă la felul în care combatem o opinie cu care nu suntem de acord.

Apelative de genul „bătrâni ramoliți”, „adunătură de expirați buni de dus la cimitir”, „comuniști”, „ceaușiști” etc. – adresate unor oameni, totuși, reprezentanți ai unei instituții a acestui stat – sunt descalificante, dovedesc nu numai intoleranță, ci și paupertate intelectuală, spirit grobian, lipsă de educație și multe altele. Nu se pot respinge de plano noțiuni consacrate și uzitate peste tot în lume, precum „națiune”, „unire”, „suveranitate” etc., fără argumentări precise, din simplul motiv că nu plac unora dintre noi sau că avem alte comandamente de servit.

Se vor fi „tocit” unele cuvinte, dar ele există și cu atât mai mult realitățile pe care le exprimă. Cea mai cuprinzătoare reuniune internațională de state se cheamă încă „Organizația Națiunilor Unite”; Marea Britanie ne anunță că, după Brexit, revine la anumite atribute ale „suveranității”, la care renunțase prin tratatele U.E.; autoritățile de la Madrid dau comunicate prin care reiterează conservarea „unității” Spaniei etc. Anumite mijloace de difuzare în masă nu cunosc semnificația termenului de „naționalism” și intervin public ca să se afle în treabă. 

Am ajuns să ne întrebăm dacă e bine sau rău să cinstim cei 100 de ani trecuți de la Marea Unire, ceea ce este foarte grav! Înseamnă că ne merităm soarta mizeră, dezorientată, modestă. De regulă, comemorarea se face într-o atmosferă de tristețe, când ne gândim la anii trecuți de la moartea cuiva sau de la un eveniment tragic.

Marii înfăptuitori ai Marii Uniri s-au bucurat, au exultat, unii (ca Gheorghe Pop de Băsești) nu au putut muri decât după pronunțarea actului de la 1 Decembrie 1918. Cum să comemorăm? Noi trebuie să ne bucurăm și să retrăim „Poemele luminii”, cum ar spune Lucian Blaga, să ne umplem de încredere pentru că, alături de italieni, de germani, de polonezi, de cehi și slovaci, de slavii de sud, am intrat în rândul lumii.

Să ne bucurăm și pentru că, pe ruinele unor imperii perimate, am construit edificii naționale solide. Cele mai legitime mișcări colective din secolul al XIX-lea – „secolul națiunilor” – au fost cele de emancipare națională, în acord cu principiul autodeterminării naționale, recunoscut inclusiv de S.U.A. sub președintele Woodrow Wilson.

Firește, ca în cazul oricărui act omenesc, nu au putut să fie toți mulțumiți nici în 1918. Austriecii, otomanii, germanii, rușii și, mai ales, ungurii, au fost frustrați, supărați, dornici de revanșă. Sunt de acord că ungurii (mai ales cei din Ungaria) nu au ce sărbători la 1 Decembrie 2018 și că ei trebuie să comemoreze, dar, în logica aceasta, nici românii nu au ce să sărbătorească la 15 martie 2018, pentru atunci vor fi 170 de ani de la decizia dietei ungare de unire a Transilvaniei cu Ungaria!

Aici, cu sărbătorile, suntem chit, numai că decizia românească din 1918 este încă în practică.  Asta este sigura deosebire, în rest, prin zilele naționale, ne „gratulăm” reciproc. Așa este între vecini! Vedeți cum este și la alte popoare, cu pretenții, nu ca noi!

Dacă aplicăm această logică strâmbă, atunci mă aștept ca unii să-i condamne pe corifeii Marii Uniri, fiindcă nu ar fi respectat drepturile omului, deși acestea nu erau încă formulate, sau că nu i-au consultat pe toți cetățenii prin referendum, deși atunci nimeni nu ar fi putut s-o facă!

Noi suntem capabili de orice! Ar fi, totuși, o mare rușine, care ne-ar arăta adevărata față de epigoni. Altminteri, eu aș fi cel dintâi fericit să văd la 2018 o Europă unită și fericită, generoasă și curată, patria primitoare a tuturor cetățenilor săi, dar mă tem să nu văd doar intoleranță, șovinism, ură națională și rasială etc. și nu neapărat pe la noi, ci în țările unde s-a născut democrația modernă, libertatea, egalitatea și frăția…


Mulți au, astăzi, senzația că retrăiesc o perioadă asemănătoare cu anii de dinainte de 1940, că ne-am afla în aceeași situație ca după alegerile din 1938, când vechile înțelegeri de securitate se prăbușiseră, când se crea o nouă ordine mondială. Și atunci, ca și acum, autoritățile și poporul par să fie mai degrabă preocupați de războiul cel dintre noi. Mi-ar plăcea să am argumente să vă conving și, mai ales, să fiu eu însumi convins! Dar nu sunt! Asta este ca-n replica profesorului care le reproșează elevilor că nu înțeleg lecția: „Copii, v-am explicat o dată și nu ați înțeles nimic, v-am explicat a doua oară și voi tot nu ați înțeles; a treia oară am înțeles și eu, iar voi tot nu ați înțeles!”. 

Cu alte cuvinte, ca să vă conving, trebuie să fiu eu convins. Pe de altă parte, istoria nu se repetă întocmai niciodată, din pricină că – ar fi zis A. D. Xenopol – faptele istorice sunt fapte de succesiune și nu de repetiție. Se petrec o dată și petrecute rămân! Nu pot să le reproduc în laborator, așa cum descompun apa în hidrogen și oxigen, de câte ori doresc! 

Da, împrejurările de nesiguranță, de marasm, de impunere a dreptului forței din acest moment seamănă cu cele din 1938-1940! Dictatori mari sau mici vor să ne convingă, acum ca și atunci,cât sunt ei de democrați. Hitler opera cu masele, cu mulțimile care umpleau piețele și reitera ideea că luarea prin forță a unui teritoriu de către Germania era legitimă și că era ultima sa pretenție. Și azi se iau teritorii de la alții, în virtutea drepturilor istorice sau altminteri. Democrația directă a străzii – aparent forța poporului – se impune și azi în fața democrației reprezentative.

Trei guverne recente ale României au fost schimbate de popor, cum se spune. Pe bună dreptate, unii se întreabă de ce să mai meargă la vot! Ni se spune că românii sunt idioți și că nu știu ce votează! Chiar dacă ar fi așa (idiot înseamnă, literal, analfabet), votul este vot, cu avantajele și dezavantajele sale.

Dezinformarea este în floare, iar manipulările de tot felul ne lasă deconcertați, uluiți, prostiți! În cine și în ce să mai credem? De data aceasta, chestiunea mi se pare gravă, cum spuneți, fiindcă nu numai românii par lipsiți de busolă (ei sunt obișnuiți să fie așa!), ci lumea întreagă. 

Și totuși, eu cred că mai sunt mecanisme de reglare și de autoreglare pe care nu le știm și pe care nu le-am folosit încă. În ciuda tuturor relelor – și au fost multe! – de mii de ani ființa umană și comunitățile (inclusiv națiunile, fie etnice, fie civice) au găsit resurse de viețuire, de supraviețuire și de conviețuire, atunci când se spera mai puțin. Pe scurt, nu vă pot convinge, pentru că nu am certitudini, dar speranțe am. Altminteri, nu aș fi om!   

Deși sunt deosebiri reale între provinciile istorice românești, acestea nu trebuie exacerbate, nu trebuie augmentate. Mai întâi, pentru că nu există țară pe lumea asta (poate în afară de Vatican, Andorra, Monaco, Liechtenstein) fără provincii, fără deosebiri regionale, fără rivalități locale.

În al doilea rând, prin comparație, noi, ardelenii, muntenii, moldovenii etc. suntem mult mai asemănători între noi decât sunt lombarzii, sicilienii, venețienii, ligurii, toscanii, sarzii, umbrii, friulanii etc. sau decât sunt bavarezii și prusienii între ei. Totuși, țara unită s-a format și la noi târziu (nu ca la francezi, obosiți și ei acum de atâta unitate!). În al treilea rând, trebuie să-i dăm istoriei șansa să funcționeze și să ne arate cum este bine: or la noi, după circa un mileniu de singurătate (ca să-l parafrazez pe Gabriel Garcia Marquez), am avut nici măcar un veac întreg de unitate! Oare sunt comparabile cele două segmente temporale, încât să ne pronunțăm atât de critic față de scurta noastră experiență împreună?

Bunicii și străbunicii noștri au făcut unirea sătui de relele dezbinării și convinși de avantajele unirii, sătui de umilințe și jigniri, de atâtea rătăciri pe coordonate străine, dornici de un adăpost pentru acest neam! Ce cuvânt am avea noi să spunem că ei au greșit?

Este evident că trăim vremuri dificile, pe care unii ni le facem singuri și mai dificile. Pe fondul dezorientării generale, sunt destui care pescuiesc în ape tulburi și exagerează provincialismele, entitățile locale. Să știți că și unii moldoveni sunt îndemnați să se supere pe bucureșteni!

Unde mai pui că Dodon, susținut de Putin, vrea Moldova mare! Iar în Moldova noastră, mai circulă din când în când câte o marotă: Bucovina nu este Moldova, ci altceva, superior, fiindcă Bucovina a fost sub austrieci și s-a ridicat în ritm cu Europa! Nimic mai fals: Bucovina este Țara de Sus a Moldovei, cu vechile capitale Baia, Siret și Suceava, cu gropnițele domnești cu Putna lui Ștefan; din Bucovina (numită astfel târziu) a pornit toată Țara Moldovei. Cum să nu fie Bucovina Moldova, din moment ce este nucleul, sufletul Țării Moldovei? Cu Transilvania e mai complicat! A stat cel mai mult înstrăinată (aproape un mileniu) și nu s-a putut bucura de viață oficială românească decât după 1918. Transilvania (în sens larg, cu Banatul, Crișana, Maramureșul) reprezintă azi, în linii mari, 40% din suprafața și populația țării. Las deoparte materiile prime din subsol și de pe sol, orașele mari, zestrea istorică variată și bogată etc.

În Transilvania, vechile „națiuni” dominante și mai ales ungurii au crescut, generații la rând, cu mentalitate de stăpâni, iar românii cu mentalitate de supuși, de slugi, de servitori. După 1918, lucrurile s-au schimbat, dar mentalitățile mai greu. De asta, a fost și grea conviețuirea între români și maghiari. După un secol, în fine – în ciuda frângerii dureroase din anii 1940-1944 – se simt si românii ardeleni mai puternici. Unde mai pui că ei sunt (măcar sub aspect geografic) cei mai occidentali dintre români și că civilizația de succes în lume a fost cea occidentală, în vreme ce lumea bizantino-slavă, care ne-a trasat destinul medieval, a intrat în iremediabil regres și s-a degradat în fanariotism, balcanism etc. Din secolul al XVIII-lea încoace, românii, prin elitele lor cele mai active și conștiente, se străduiesc să se sincronizeze cu Occidentul, or cei care au fost cel mai aproape de acest model au fost transilvănenii. Pe fondul acestor deosebiri reale și mentale, le este ușor unora să semene vânt.

Ceea ce vă pot eu spune sigur, ca istoric, este următoarea constatare: după căderea Imperiului Roman, Europa a trăit două experiențe opuse, una de fărâmițare în mici unități numite domenii, seniorii, ducate, marchizate, comitate, principate etc. și alta de integrare în mari entități precum imperiul (carolingian, romano-german) și universalismul papal. Nu au reușit niciunele!

Primele erau prea mici, iar celelalte prea mari. Și a fost cumva găsită calea de mijloc, a statelor naționale (centralizate, federale etc.), imperfectă și ea. În acest moment istoric (de câteva decenii) s-a încercat noua formulă integratoare numită U.E., care este în impas. Ce va fi, vom vedea, dar subiecții de drept în U.E. sunt, deocamdată, statele, multe dintre ele state-națiuni. Atenție însă la antagonizarea românilor pe criterii provinciale! Se lucrează intens la ea, inclusiv în contextul discuției despre regionalizare și nu toți „formatorii de opinie” urmăresc scopuri oneste față de această țară. 

Când am afirmat că Mihai Viteazul ar fi zis: „Românii s-au născut pravoslavnici și bizantini și așa trebuie să rămână”, m-am exprimat că Mihai Viteazul a avut convingerea dreptei credințe care venea pentru el de la Noua Romă (Constantinopol), oraș pe care-l voia eliberat de sub „păgâni”. Aceasta era mentalitatea vremii și nu putem să-i cerem domnului român să fi gândit „corect politic” precum președintele O.N.U. de astăzi.

În școală – grăbită și ea, ca planeta – nu mai este timp să li se explice elevilor că noi, românii, ne-am format în regiunea de interferență dintre Occidentul latin (catolic) și Orientul bizantin sau bizantino-slav (ortodox), că suntem occidentali prin limbă, originea romană, nume și forma de creștinare, pe de o parte și răsăriteni prin biserică și credință (de rit bizantin), prin limba cultului, a culturii și a cancelariilor (slavona), prin alfabetul chirilic (păstrat până în secolul al XIX-lea), prin mentalitatea de fiecare zi.

Numai că bizantinismul, peste care s-a suprapus cuceritorul otoman vreme de 6-7 secole (1354-1913 și mai mult) a fost un model de civilizație perdant în fața impetuosului model vestic, descătușat mai ales după marile descoperiri geografice, după Renaștere și Reformă. Europa s-a expandat în lume, dar nu toată, ci doar prin acest model concurențial și individualist, liberal și democratic, bazat pe competiție.

Modelul nostru răsăritean, contemplativ și isihast, letargic și nemișcat, fatalist și tragic, deși atins parcă de aripa veșniciei – mai ales în creația artistică, de excepție – dar a rămas cantonat în plan secund. Domnii noștri cei mari erau și una și alta, mândrii de această dimensiune complexă a lor: Mircea cel Bătrân purta și veșminte occidentale și participa la turniruri, precum cavalerii francezi; Ștefan cel Mare se adresa fără complexe papei, împăratului roman-german sau senatului Veneției și era recunoscut în Vest drept „preaputernic atlet al lui Hristos”; Mihai Viteazul se mișca în voie la Viena și la Praga, după alianțe creștine occidentale, participa și el la întreceri militare și la petreceri cu ștaif, dansând pe ritmuri italiene.     

Deși avem toate informațiile la îndemână, repetăm aceleași greșeli din trecut, inclusiv înlocuirea „furculition”-ului cu „party”-ul de azi. În proiectul de programă școlară experții de la Institutul pentru Educație au scris cuvântul „multiperspectivitate”, care nu există în limba română. De ce Vorbesc mereu de nevoia noastră de identitate, încât am obosit. Am obosit nu fiindcă sunt făcut (etichetat) naționalist – m-am obișnuit și cu asta! – ci fiindcă parcă vorbesc în gol. Vă rog să ieșiți pe stradă și să întrebați câțiva români de ce se simt români. Veți vedea și veți auzi cele mai mari gugumănii! Iar dacă te duci la Bruxelles, la Madrid ori la Vilnius, între oameni serioși, întrebarea care vine invariabil este: cum este România și cine sunt românii? Firește, ne autoflagelăm și ne prezentăm ca neam de nimic!

Mai nou, unii au găsit soluția: se dau altceva și nu se mai recunosc români. Poate că această lejeritate în a trata lucrurile serioase să ne fi și salvat din când în când, în trecut, dar ea nu poate fi mereu o conduită de viață pentru un popor decent, conștient. Dar, vreau să mă refer la limba noastră și să vă spun convingerea mea în legătură cu ea: limba noastră ne-a salvat ca să nu fim pulverizați de istorie! Repet și pentru cititorii Dumneavoastră: pe la 1480-1490, un umanist italian care i-a cunoscut direct pe români (Anton Bonfini), se miră cum s-au păstrat „coloniile romane” aici, în Dacia, aproape nealterate, fără să fie copleșite de „valurile de barbari” și răspunde, surprinzător, că românii „și-au apărat mai mult limba decât viața”.

Această constare îi salvează pe români de toate relele și-i ridică între cei aleși de soartă să fie privilegiați. Perfectul simplu indicativ din Oltenia și de pe Jiurile ardelene, din Țara Hațegului (parte, cândva, a Voievodatului lui Litovoi), mergând până pe unele văi din Munții Apuseni, acest perfect simplu este cea mai bună dovadă de latinitate și de continuitate, pentru că vine ca directă moștenire latină. Oltenia a stat sub romani, mai ales jumătatea de sud, cu vreo două secole mai mult ca Transilvania, de aceea structura graiului local este mai aproape de latina populară.

Limba noastră este una permisivă și se deschide cu generozitate neologismelor, dar până la un punct. Dacă forțăm nota, cădem în ridicol și cam așa facem acum nu doar sub influența englezei, ci și a digitalizării în haină engleză. De aceea, Academia Română ar avea și aici un rol ponderator, dar cine s-o mai ia în seamă! Românii sunt acum nu numai inventivi, ci și independenți și liberi. Să facă orice!    


Dacă astăzi, cineva încearcă să privească nuanțat perioada de dinainte de 1989 se poate trezi cu atribute de tipul „ceaușist”, „legionar” sau „nostalgic”. Nu putem discuta deschis despre martirii din închisori sau de rezistența din munți, sine ira et studio, iar problema este foarte complicată. Vedeți, regimul comunist, de paste patru decenii are trei etape mari: una proletcultistă, de internaționalism proletar și de dictatură stalinistă atroce, când nimic din ceea ce era românesc nu era bun, ci „putred”, „burghez”, „decadent”; o alta mai echilibrată, în care s-a revenit la majoritatea valorilor noastre autentice; ultima, naționalist-comunistă, în care prezentul și viitorul erau aureolate de glorie. Toate acestea se amalgamează astăzi intenționat, încât nu mai este loc pentru nuanțe.

Când nu-l ai la suflet pe cineva, mai ales dacă acel cineva are și o anumită vârstă, îl numești „comunist”, „boșorog” și îl acuzi de-a dreptul că a trăit sub regimul odios. Mă și mir, câteodată, cum de mi-am ales să trăiesc trei decenii din viață în acel regim condamnat de istorie, când puteam și eu să fiu măcar un gânditor medieval, precum călugărul Dan din „Sărmanul Dionis” de Mihai Eminescu!

Am impresia că unii chiar cred că noi (generația mea) ne-am ales comunismul și ne condamnă „cu mânie proletară” pentru proasta alegere. Nu mai revin la convingerea unora că toți cei care au trăit în comunism sunt de-a dreptul troglodiți!Văd că se discută, totuși, în unele cercuri, despre închisori și rezistența din munți, dar îndrăzneții sunt repede aduși cu picioarele pe pământ de către noii cenzori, de către noii ideologi, vigilenți să nu deviem de la calea justă. Am scăpat de adevărul unic de sub comunism și am dat de adevărurile controlate de astăzi! Eu cred încă în forța rațiunii acestui popor, care trebuie să se trezească …


Majoritatea instituțiilor mass-media din România sunt patronate sau conduse de străini. Este încă o dovadă că, deși „boierii minții”, spiritele subțiri, de viță veche, filosofii subtili de salon ne acuză de xenofobie, de naționalism și chiar de șovinism, noi ne încăpățânăm să-i iubim pe străini, chiar și pe aceia care ne fac rău!

Firește că acești veghetori la mersul nației – văzută de ei ca o jalnică masă gregară, patibulară – nu descoperă nicio primejdie nicăieri, nici peste Prut și Nistru, de unde suntem amenințați direct, fără ocolișuri, nici spre vest, de unde ne vin tăietorii de păduri și noii stăpâni de moșii, nici peste Ocean, de unde ne vine vestea că N.A.T.O. nu mai face pomeni și că S.U.A. se închid în sine, nici de mai aproape, unde se pregătesc festinuri autonomiste etc. Cu alte cuvinte, România nu are inamici decât în închipuirea noastră! Este clar că această situație de care vorbiți înlesnește munca agenților de influență din viața politică și publică a României, deși sunt și destui români neaoși zeloși în sensul despre care vorbiți. Oricum ar fi, românii nu-i urăsc și nu-i vor urî pe străinii de bine, ba, pudici fiind, îi vor iubi și pe cei care le fac rău, după pilda biblică …  

Dacă ar fi să relatez un episod mai puțin cunoscut, din care se poate observa ce atitudine aveau românii față de semenii lor… fie că e vorba de domnitori, de soldați, de oameni simpli, aș expune o întâmplare de demult despre identitatea de român, spre disperarea unora. Ea se leagă de personalitatea lui Matia Corvin (e corect Matia, fiindcă se născuse în ziua apostolului Matia și nu a evanghelistului Matei), regele Ungariei, care era, prin tatăl său, de spiță românească.

Ajuns suveran celebru, Matia se mai lovea încă de invocarea ironică sau caustică a originilor sale modeste „valahe”, a faptului că era de-un neam cu supușii „schismatici”, ceea ce l-a făcut să ia anumite măsuri. Când a ajuns rege, dar și mai târziu, când se visa împărat romano-german, suveranul era numit pe la colțuri Valachorum regulus („regișorul românilor”), ca și Ștefan cel Mare. Voit ofensator pentru Matia – acuzat de elita „de sânge” maghiară că ar fi fost doar „un crăișor al românilor” -, titlul este măgulitor pentru Ștefan cel Mare, care își câștiga astfel admirația unor cronicari pentru protejarea Ungariei, prin oprirea tătarilor și otomanilor de a ataca Transilvania prin Moldova.

 D’origine humile de progenie de Valacchia („de origine umilă, de neam din Valahia”) era formula prin care birocrația venețiană îl înregistra pe Matia la urcarea pe tron, conform zvonurilor culese de la fața locului. Iar împăratul romano-german Frederic al III-lea observa disprețuitor că Matia era natus a Valachopatre („născut din tată român”).

E drept că originea românească a regelui este pusă uneori – în surse externe – în context pozitiv (cum face, pe la 1475-1476, solul venețian Sebastiano Baduario, care-i laudă pe români, caracterizați cu admirație ca fiind din neamul „serenisimului rege” Matia, pentru că au luptat mereu cu curaj contra turcilor, deopotrivă „alături de părintele său și de majestatea sa”).

Dar asta nu a schimbat prea mult percepția negativă din interiorul regatului. Și acum vine episodul. Se pare că nici regele nu făcea întotdeauna un secret din această origine stânjenitoare: potrivit mărturiei polonezului Varsevicius (Krzystoff Warszewiecki), de la finele secolului al XVI-lea, cu date luate de la autori din epoca lui Matia, suveranul de la Buda declara unor soli moldoveni (numiți de polonez, conform obiceiului, „valahi”) ai lui Ștefan cel Mare, după ce aceștia își începuseră mesajul prin cuvinte românești („Spune domnului nostru”), că, dacă așa le era graiul, nu mai avea nevoie de interpret.

Nicolae Iorga credea că respingerea traducătorului de către Matia, la auzul celor trei cuvinte românești, putea să fie „un mijloc de a arăta că și acea limbă a strămoșilor săi, așa de asemenea cu latina, o înțelege”.

Nu este foarte clar dacă regele înțelegea româna numai pentru că era foarte apropiată de latină sau și pentru că era limba strămoșilor și a unei părți a supușilor săi. Consemnarea este însă, dincolo de orice dubiu, o dovadă a asemănării românei cu latina. Declarând însă, de față cu demnitarii curții, că nu are nevoie de interpret, atunci când a auzit câteva cuvinte românești, marele om politic a alimentat și a confirmat cu siguranță rumorile despre descendența sa din români.

Elita ungară știa, în general, că suveranul avea origini „umile, valahe”și că zvonul despre descendența regelui din Sigismund de Luxemburg ținea mai mult de legendă, ca și ideea înrudirii cu dinastia princiară a Basarabilor din Țara Românească. Și oricum, chiar și „os domnesc” sau princiar fiind, înrudirea cu o dinastie românească „schismatică„, ai cărei membri erau vasali ai regilor Ungariei, nu aducea cu sine automat în interior tocmai înaltul prestigiu dorit de suveranul unei țări catolice precum Ungaria.

Matia Corvin a fost rege ungar și spirit renascentist european, într-o vreme când spunem că naționalitatea era de neglijat și, totuși, era privit de unii ca român, în acord cu neamul său pe linie paternă, cu neamul ultimului mare cruciat european, Iancu de Hunedoara.

Și mai spun unii că identitatea etnică ar fi o ficțiune!

Notă

– „Naționalismul este doctrina iubirii de Patrie, a iubirii de Neam” (Acad. Răzvan Theodorescu citând ziarul francez „Liberation” din 1882) [1];

– „Naționalismul este doctrina lui Titu Maiorescu, Eminescu, Nicolae Iorga sau Constantin Rădulescu-Motru. Unii fac intenționat confuzia între extremism și naționalism. România are nevoie de acel naționalism pozitiv, creator”nu cum voit incorect se etichetează ca „glorificare a propriei națiuni, prin ignorarea sau, uneori, în detrimentul altora” (Acad. Răzvan Theodorescu)[2].

Sursa:

Textul publicat este o adaptare după un dialog al Acad. Ioan-Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române cu jurnalistul Mihai Șomănescu, reluat de https://www.art-emis.ro.


[1] https://www.activenews.ro/stiri-politic/Acad.-Razvan-Theodorescu-Nationalismul-este-doctrina-iubirii-de-patrie-a-iubirii-de-neam.-Romania-are-nevoie-de-acel-nationalism-al-lui-Eminescu-Maiorescu-sau-Nicolae-Iorga-147680 – 23 noiembrie 2017.

[2] Idem[3] Prof. Ioan Aurel Pop: Da, împrejurările de nesiguranță, de marasm, de impunere a dreptului forței din acest moment seamănă cu cele din 1938-1940! Eu cred încă în forța rațiunii acestui popor, care trebuie să se trezească | ActiveNews – 1 martie 2017.

18/07/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | 4 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: