CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ZIUA DE 3 IULIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Ziua de 3 iulie în istoria noastră

1456: Iancu de Hunedoara hotărăşte să-i încredinţeze lui Vlad Ţepeş apărarea sudului Transilvaniei, în timpul absenţei contingentelor militare locale, mobilizate la Belgrad, în luptele  cu otomanii.

1460: Ștefan cel Mare a confirmat negustorilor lioveni privilegiul comercial din 1434.

Privilegiul mare (inițial), primit anterior de la domnul Moldovei, Ștefan al II-lea în 1434 a fost confirmat printr-un hrisov acordat după ce „ne-am sfătuit cu toți boierii noștri”. cuprinzând și stipulații protecționiste pentru negustorii autohtoni. A fost reconfirmat la 25 ianuarie 1462.

1759: S-a născut la Brasov, Petrus Sigerus (sau Peter Sigerus), farmacist şi botanist sas din Transilvania, considerat a fi întemeietorul botanicii farmaceutice din Transilvania; (d. 7 septembrie 1831, Sibiu).

Ziua de 3 iulie în Istoria Românilor | CER SI PAMANT ROMANESC

Din 1783 a studiat farmacologia la Universitatea din Viena. Dupa cinci ani de studii, si-a dat examenul de magistru in farmacologie la Pesta sub indrumarea profesorilor Joseph Winterl si Paul Kitaibel.

Intors la Sibiu, a fost angajat ca farmacist-sef la farmacia doamnei Theiss, iar ulterior, cu ajutor financiar din partea unchiului sau Georg Draudt, a cumparat o farmacie la Sibiu pe care a numit-o „Zum Löwen”.

Fiind interesat in principal de plantele medicinale, a publicat incepand cu 1791 in revista „Siebenbürgische Quartalschrift”, prima revista stiintifica din Transilvania, un inventar al planetelor medicinale salbatice din Transilvania, clasificate dupa sistemul lui Carl von Linné. 

In 1808 a fost rugat de catre medicul-sef dr. Franz Nyulás, membru al dietei de la Cluj sa publice un Herbarium vivumpentru farmacisti, care urma sa fie platit prin abonament, iar in 1810 a publicat un exemplar cu 100 de reproduceri  in folosul municipiilor.

La proiect s-a implicat ulterior si Joseph von Lerchfeld, un inspector scolar interesat de stiinta, dar din cauza lipsei de fonduri, guvernul a sistat proiectul in 1811. Cele cinci exemplare mostre ale Herbarium vivum s-au pastrat, colectia totala a florei transilvanene, cuprinzand 1.600 de genuri din 451 de specii cuprinde 26 de volume.

Lucrarea a fost donată dupa moartea lui Petrus Sigerus de către fiul acestuia Karl Andreas, liceului evanghelic sibian, apoi trecand in 1925 in proprietatea „Muzeului de stiinte naturale” din Sibiu.

In 1817, cand s-a infiintat, prin decret imperial, o scoala de economie forestiera la Sibiu, Sigerus a fost numit profesor de botanica.

Sigerus a fost totodată interesat şi de meteorologie, lui datorîndu-se primele masuratori meteorologice din Sibiu.

A alcătuit şi o colectie mineralogică, intrată in posesia „Asociatiei transilvănene de ştiinţe naturale”.

1771: Are loc inaugurarea festivă a uzinelor siderurgice “Resiţa”.  

1771 Uzinele Siderurgice Reşita

Uzinele siderurgice Reșița au fost fondate în 3 iulie 1771, prin darea în exploatare a primelor furnale și forje și reprezintă cea mai veche unitate industrială din România și una din cele mai vechi din Europa, devansând fondarea unor fabrici de renume precum Krupp Germania (1811), Vitkovice (1829), Donavitz (1836), MAN (1834), Sulzer (1834) Burmeister Wain (1843), Skoda (1851).

1828: A decedat la Kantakuzinka, în Ucraina,diplomatul, poetul și traducătorul Ioan Cantacuzino ( n.20 ianuarie 1757, Istanbul).Tatăl sau era clucerul Raducanu Cantacuzino, mama domnita Ecaterina, fiica domnitorului Moldovei, Ioan Mavrocordat.

A fost un adept al unirii principatelor. S-a stabilit în Rusia din 1791.Împărăteasa Ecaterina a II-a ii da gradul de colonel în armata taristă.
Dupa retragerea din armata este innobilat cneaz si primeste o mosie pe malul Bugului.
Infiinteaza aici targul Kantakuzinka sau Kantakuzovka, azi Pribujeni in Ucraina.

1850: Apare  la Iaşi  publicatia bisăptămânală unionistă “Zimbrul”.

  Publicația s-a numit astfel între 3 iulie 1850 și 21 februarie 1852 și între 17 ianuarie 1855 și 10 septembrie 1856.

Zimbrul şi Vulturul”

Între 1 noiembrie 1858 și 30 decembrie 1858, a apărut sub titlul Zimbrul și Vulturul.Pe 1 octombrie 1855 a apărut, tot la Iași, ziarul Steaua Dunării, sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu.

Pe 2 ianuarie 1859, din fuziunea celor cele două ziare a rezultat publicația Steaua Dunării, Zimbrul și Vulturul.

Valoarea exemplarului gazetei este dată de faptul că a fost francată cu opt mărci poștale „Cap de bour” de 5 parale, din a doua emisiune din 1858.

Povestea unui exemplar din ziarul “Zimbrulu şi Vulturulu”, care a ajuns cel  mai scump ziar din lume | CER SI PAMANT ROMANESC

În Moldova costul unui abonament anual la Zimbrulu și Vulturulu era de trei galbeni.

A fost tipărit în luna mai, iar coincidența a făcut ca acesta să fie primul dintr-un teanc de ziare expediiat la Galați. Pentru că pachetul respectiv cântărea foarte mult, pe primul ziar s-au aplicat opt timbre din a doua emisiune «Cap de bour», cu legenda «PORTO GAZETEI», pe hârtie azurată, obliterate cu ștampila rotundă IASSY MOLDOVA.

Este cea mai celebră francatură compusă, deoarece este formată din cinci mărci în ștaif plus o pereche și un exemplar izolat. Era o marcă specială, destinată exclusiv achitării expedierii unui ziar prin poștă.

Ajuns la destinație, Zimbrulu și Vulturulu a fost vândut unui librar, colecționar de timbre. Numele deținătorilor acestui ziar în sec.al XIX-lea. nu este cunoscut, pentru că nu există documente care să arate primii proprietari.

În 1969 proprietarul de atunci al ziarului l-a prezentat, alături de colecția sa de timbre, la o expoziție mondială organizată la Sofia și a câștigat marele premiu. Ulterior, ziarul a intrat în posesia unui colecționar din Elveția. Exemplarul a fost achiziționat în 2007 cu suma de 830.000 euro, în urma unei licitații care a avut loc la Londra, de către Joseph Hackmey, un colecționar evreu.

1863: Dieta Transilvaniei si-a deschis lucrarile la Sibiu si si-a desfasurat lucrarile  între anii 1863-1864.

A fost prima adunare a organului conducător al Transilvaniei după Revolutia de la 1848 şi prima în care românii au avut majoritatea reprezentanţilor.

Numirea reprezentantilor in  Dieta de la 1863 nu s-a mai făcut după legile maghiare din 1791 şi 1848, ci după un regulament provizoriu, liberal, care prevedea alegerea a 125 de deputaţi şi numirea de către împărat a 40 de persoane („regalişti”).

Dreptul de vot era acordat tuturor cetăţenilor care plătiseră, la nivelul anului 1861, un impozit de minim 8 florini, inclusiv capitaţia.

Era practic o reducere la jumătate a censului de vot, ceea ce însemna o creştere substanţială a numărului de alegători.

Dacă în 1848 existau 11.000 de reprezentanţi ai comunelor aleşi pe bază de cens şi 74.000 de nobili, acum existau 78.000 de alegători, toţi desemnaţi pe bază de cens.

Astfel, centrul de greutate al electoratului se muta dinspre nobilimea maghiară, ostilă politicii liberale vieneze, către marea masă a ţărănimii, unde românii erau majoritari iar reprezentanţii acestora erau favorabili politicii impartului austriac.

Deşi reprezentarea nu era perfect proporţională cu numărul şi ponderea fiecărei naţiuni, exista totuşi o îmbunătăţire substanţială a reprezentării românilor.

Astfel, au fost aleşi:

  • români: 48 deputaţi pentru 1.300.913 locuitori (un deputat la 28.280 persoane)
  • maghiari: 44 deputaţi pentru 568.172 locuitori (un deputat la 12.913 persoane)
  • saşi: 33 deputaţi pentru 204.031 locuitori (un deputat la 6.370 persoane).

Dieta a votat Legea privind “egala indreptățire a natiunii române” cu celelalte natiuni transilvane si Legea privind intrebuintarea limbii române, alaturi de maghiara si germana in viata publica;  (3/15 iulie 1863 – 17/29 oct. 1864).

1864 (3/15): Domnitorul Alexandru Ioan Cuza promulgă „Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris” (pe temeiul plebiscitului din 23-26 mai 1864, prin care românii se pronunţaseră asupra unei Constituţii „sui generis”, numită atunci statut).

Adoptat   după „lovitura de stat” a lui  Cuza, a fost în fapt prima Constituţie a României.

În ciuda numelui, actul nu mai urmărea prevederile Convenţiei, ci mai degrabă îi schimba radical sensul.   Odată cu noua constituţie a fost adoptată şi o nouă lege electorala.

Pentru aprobarea ei s-a organizat un plebiscit între 10 si 26 mai. Pentru „da” au fost exprimate 682.621 de voturi, 1.307 voturi pentru „nu” şi 70.220 abţineri. Statutul a fost publicat în „Monitorul oficial” nr. 146 din  3 iulie 1864. Această reformă constituţională a permis înfăptuirea reformei agrare  prin care ţăranii clăcaşi erau eliberaţi de obligaţiile faţă de boieri şi erau împroprietăriţi cu pământ. A fost o reformă fundamentală pentru modernizarea tânărului stat român şi, cu toate că a avut numeroase lipsuri, a rupt legăturile cu economia şi societatea de tip feudal.

A fost în vigoare până la adoptarea Constitutiei din 1866.

Statutul nominaliza două corpuri legiuitoare: Camera cea de Obşte (Camera Deputaţilor de astăzi) şi confirma înfiinţarea Corpului Ponderator (redenumit, ulterior, Senat, ca a doua Cameră a Parlamentului).

Se instituia astfel, sistemul parlamentar bicameral în România (prima sesiune a Senatului a avut loc pe 6 decembrie 1864).

1866 (3/15): A murit publicistul Ambrosiu Dimitrovici (Dimitrovitza).

A desfăşurat o bogată activitate ca membru şi secretar al Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română din Bucovina si a fost membru fondator al Societăţii Academice Române din 1866; (n. 1838)

1872: Memoriul de la Blaj

La 21 iunie/3 iulie 1872, la o conferință a fruntașilor politici români, convocată de Mitropolitul Ioan Vancea, George Barițiu și Ilie Măcelaru, au formulat „un important memoriu în care se cerea: În câmpul politic, recunoașterea limbii române ca limbă oficială alături de cea maghiară, cum se decretase în dieta din anul 1863–1864; o nouă împărțire administrativă în comitate, scaune și districte, cum se hotărîse în aceeași dietă; o nouă lege electorală pentru toate clasele sociale; primirea românilor în funcțiile publice; În câmpul bisericesc, libertatea, reciprocitatea și autonomia Bisericii române și remunerația clerului român de către stat; În câmpul școlar, autonomia școalelor confesionale, numirea de profesori de naționalitate română la Universitatea din Cluj, fondarea și subvenționarea din partea statului a unor instituții culturale pentru români

1893: S-a născut botanistul (fitocenolog) Gheorghe Bujorean.

A fost unul dintre fondatorii ecologiei experimentale româneşti; (m. 1971).

1893: S-a născut poetul Luca I. Caragiale, fiul mai mic al lui I. L. Caragiale.

A fost cel de al doilea fiu (după Mateiu Caragiale),  al marelui dramaturg Ion Luca Caragiale, din căsătoria acestuia cu Alexadrina Burelly.

Alături de familia sa va colinda ţări importante din Europa începutului de secol XX precum Franţa, Elveţia, Austro-Ungaria şi Italia], pentru ca în cele din urmă să se stabilească în Germania la Berlin.

În jurul anul 1909 îşi face studiile în particular, avându-l ca profesor, printre alţii, pe Panait Cerna.

In 1915 la trei ani de la moartea tatălui său,Luca Caragiale se va întoarce în ţară împreună cu mama şi sora sa , Ecaterina (căsătorită Logadi).

Tânărul Luca Caragiale îşi face debutul în timpul Primului Război Mondial.

Colaborează sporadic la câteva periodice, trimiţând versuri, recenzii, însemnări memorialistice şi chiar un studiu din domeniul istoriei.

La 14 mai 1916, publică cel mai cunoscut poem al său Triptic Madrigalesc în revista literară Flacăra. 

Aşa cum tatăl său a fost prieten cu teoreticianul marxist Constantin Dobrogeanu-Gherea, Luca a fost apropiat al familiei Dobrogeanu-Gherea. După căsătoria cu Fany (fiica deputatului „Saşa” Alexandru Dobrogeanu-Gherea), face parteneriat cu Ioan Dobrogeanu-Gherea (cel de al doilea fiu al Constantin Dobrogeanu-Gherea dupa Alexandru), scriind primul şi singurul sau roman Nevinovăţiile viclene.

A ramas în Bucureştiul ocupat de trupele germane implicându-se în treburile administraţiei colaboraţioniste, formată din rândurile Partidul Conservator.

În octombrie 1917, Luca a fost şef de cabinet pentru Virgil Arion, Ministrul Culturii. În jurnalele marelui om de stat Alexandru Marghiloman s-a consemnat că Luca Caragiale a fost simpatizat  de supraveghetorii germani care au venit la festivităţile de la Athenee Palace ţinute în cinstea guvernatorului militar August von Mackensen.

În iunie 1918 ia decizia controversată de a se alia cu susţinătorii Puterilor Centrale. Se pare că a fost influenţat   mult de gândirea politică a fratelui său, Mateiu Caragiale.

A decedat la 7 iunie 1921 .

A  aparţinut deopotrivă atât simbolismului, parnasianismului, cât şi literaturii moderniste, fiind  fost editat abia în 1972 (la 51 de ani de la timpuria sa moarte).

Romanul Nevinovăţiile viclene şi volumul de versuri Jocul oglinzilor au apărut graţie criticului Barbu Cioculescu şi surorii lui Luca Caragiale, Ecaterina Logadi, abia în 1967, respectiv 1972.

1906: S-a născut la Făgăraș, Horia Sima, conducătorul Mişcării Legionare din România; (d. 25 mai 1993, Madrid).

Profesor de limba română de liceu, politician de extrema dreaptă, președintele partidului Garda de Fier, comandantul Mișcării Legionare, ministru, vicepreședinte al consiliului de miniștri în guvernul național-legionar prezidat de Ion Antonescu. În zilele de 21–23 ianuarie 1941, a declanșat și a condus Rebeliunea legionară împotriva generalului Ion Antonescu și a armatei române, pentru care a fost condamnat în contumacie la moarte (14 noiembrie 1941).

1920: S-a născut la Iași, scriitorul Paul-Mihu Sadoveanu (fiul mezin al lui Mihail Sadoveanu si  al Ecaterinei (născută Bâlu), autor al unei singure opere, intitulata „Ca floarea câmpului…” (apărută postum, în 1944), vădind un remarcabil instinct al naraţiunii confesive.

Frecventează Facultatea de Drept 2 ani (1940-1942), ulterior fiind mobilizat la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă din Câmpulung.

Obţine gradul de sublocotenent într-un regiment din Sibiu, pleacă pe front  înrolându-se voluntar împotriva voinței tatălui său (scriitorul Mihail Sadoveanu), si va fi răpus de gloanțe în lupta de la Chețani, pe Mureș, în ziua de 22 septembrie 1944.

A fost   înmormântat cu onoruri militare în cimitirul Eroilor din Alba Iulia.

1923: S-a născut Nicolae Paul Mihail, prozator (autor de literatură pentru copii) şi scenarist (a colaborat cu scriitorul Eugen Barbu); (m. 2013).

 1929: S-a născut la Hunedoara, actorul Petrică Popa.

Petrica Popa a urmat cursurile Colegiului „Diaconovici Loga” din Timisoara si a facut parte din cercul de teatru al liceului, perioada in care a interpretat roluri in fata unui public format din parinti, profesori si elevi.

A absolvit Institutul de Arta din Timisoara, specializarea Actorie unde i-a avut ca profesori, printre altii, pe Lilly Bulandra si Stefan Braborescu.

Petrică Popa | Discography | Discogs

In 1949, a fost angajat la Teatrul de Stat din Turda, unde a avut parte de sase roluri intr-o singura stagiune.

Ion Sahighian, mentor al mai multor generatii de artisti, director la Teatrul Armatei – astazi „Nottara” – l-a descoperit si l-a adus la Bucuresti, in 1954.

A jucat pe scena Teatrului Nottara mai bine de 50 de ani; (m. 2013).

1932 : S-a naăscut la Pătârlagele, jud.Buzău, actrita  româna de teatru si film, Coca Andronescu ; (d. 05.08.1998).

 A făcut parte din trupa  Teatrului National din Bucuresti.

 In anii ’70 a facut un rol memorabil  într-un miniserial TV de mare succes la public și la critică, în care interpreta în duet cu Octavian Cotescu   memorabilul cuplu de personaje  Tanta si Costel  din Lehliu Gara.

 VIDEO:

http://youtu.be/t-vHNE2rNjk

1933: A murit Mihail Şuţu, istoric şi membru al Academiei Române, unul dintre primii numismaţi din sud-estul Europei; (n. 1841).

1936: S-a născut actorul George Oancea, un strălucit profesionist al lecturii pe unde radio (colaborator statornic al Radiodifuziunii şi Televiziunii Române); (m. 1996).

1939: Se stabilesc relatii diplomatice între Romania si China.

1950: S-a născut la Moșneni, Constanța, cântăreața de muzică populară din Dobrogea, Elena Ionescu Cojocaru; d.9 decembrie 2018.

A absolvit Facultatea de Muzică din Brașov, Secția Pedagogie (1972) și Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din București, tot Secția Pedagogie (1976). A predat muzică la școli din Constanța și a colaborat ca profesor la Școala Populară de Arte din Constanța, clasa de Canto popular.

 A înființat și coordonat grupurile de elevi Altițe dobrogene și Fiii Dobrogei.

Artista era preocupată de îndru marea talentelor aflate la început de drum, iar mulți dintre cântăreți îi datorează educația muzicală și debutul în carieră.

1975: În perioada 3-16 iulie, România este greu încercată de inundații catastrofale.

La începutul lunii iulie 1975, zile la rând a plouat fără întrerupere în majoritatea județelor țării noastre, cele mai afectate zone fiind centrul și sudul României, dar și cele din est, unde apele râurilor au ieșit din matcă și au produs inundații catastrofale.

Dunărea a reprezentat un pericol pentru toate județele riverane timp de două săptămâni.

Pin on Dezastre naturale

În noaptea de 4/5 iulie, viitura a amenințat Capitala.

Mari probleme erau la apărarea barajului de la Buftea, unde apele crescuseră cu 35 cm. Cartierele Giulești-Sârbi și Crângași erau deja inundate.

Prin Decretul nr. 145/4 iulie 1975 privind instituirea stării de necesitate pe teritoriul Republicii Socialiste România, s-au adoptat măsuri de urgență necesare pentru pentru prevenirea de noi inundații și înlăturarea consecințelor acestora. La finalul perioadei au fost declarați 49 morți și 12 dispăruți. Județele Mureș, Buzău, Prahova, Vâlcea, Ilfov și Argeș au fost cele mai afectate.

Timp de două săptămâni, nenorocirea a ținut capul de afiș al presei centrale. În paginile ziarelor informațiile despre victime și pagube materiale au fost cenzurate, în schimb a fost supradimensionat rolul lui Ceaușescu de catalizator al „energiilor poporului“.

1982: În România ”socialistă” a fost adoptat Programul de alimentație științifică a populației.

Programul, impus într-o perioadă de austeritate economică, nu a avut rolul de a îmbunătăți calitativ alimentația românilor, ci a răspuns nevoilor de raționalizare și economisire ale regimului.

O comisie formată din 27 de oficiali de partid și de stat reprezentând ministerele Sănătății, Învățământului, Comerțului Interior, Clinica de Nutriție și Boli Metabolice, Institutul de Cercetări Biologice, Institutul de Cercetări pentru Industria Alimentară etc. a redactat programul prin care se declanșa lupta împotriva caloriilor și a obiceiurilor culinare nesănătoase ale românilor. Propusă în ședința Comitetului Politic Executiv din 20 octombrie 1981, varianta finală a programului a fost adoptată un an mai târziu, la 3 iulie 1982.

1990: Are loc Adunarea generală a Academiei Române care a repus în drepturi membrii excluși în perioada comunistă (literați, istorici, oameni de știință) cărora li s-a retras această calitate sau care au fost privați de ea pe nedrept între 1948–1989, sau a academicienii care au părăsit țara între 1948-1989, fiind reprimiți în total 72 de membri corespondenți, printre aceștia numărându-se Lucian Blaga, Theodor Capidan, Constantin Radulescu-Motru, Gh. I Brătianu, P.P. Negulescu, Simion Mehedinți, Ion I. Nistor, Vespasian V. Pella, Iuliu Maniu, Emil Hațieganu, Nicolae Caranfil, Alexandru Ciucă, Ștefan Meteș, Constantin Marinescu, N. Ionescu-Sisești, generalul Paul Teodorescu, Mircea Cancicov, etc.

Istoria clădirii Academiei Române - la 120 de ani

Au fost aleși postmortem membri ai Academiei: Constantin Brâncuși, Mircea Eliade, Mircea Florian, Constantin Noica, Nichita Stănescu, Marin Preda, Ioan Moraru.

1987: A murit la București, actorul român Val Săndulescu.

Aarc.ro - Totul despre Filmul Romanesc

S-a născut pe 10 noiembrie 1920. A absolvit Institutul de Teatru din București promoția anului 1949 și a fost actor la Teatrul Nottara din București. Poet și scriitor, el a scris libretul în 3 acte, și 11 tablouri, la opera ”Bălcescu”, muzica compusă de Cornel Trăilescu. Premiera piesei a avut loc la Opera Română, din București, în luna august a anului 1974.

În anul 1996, apare postum, la Editura Eminescu, volumul ”Jurnalul unui actor”, scris de Val Săndulescu.

1990: Dupa Revoluția din 1989, are loc o  Adunare  generala a Academiei Române, in timpul careia sunt reprimiti  72 de membri corespondenti (literati, istorici, oameni de stiinta) carora li se retrasese  aceasta calitate sau care fusesera privati de ea pe nedrept de regimul comunist, intre anii 1948-1989.

Sunt alesi postmortem membri ai Academiei: Constantin Brancusi, Mircea Eliade, Mircea Florian, Constantin Noica, Nichita Stanescu, Marin Preda, Ion Moraru.

1991: A decedat compozitorul și muzicologul  român Sigismund Toduţă;  (n. 17 mai 1908, Simeria, judeţul Hunedoara).

A fost membru corespondent  al Academiei Romane. Liceele de muzică din Cluj-Napoca și Deva îi poartă numele.

1992: Hunedoara a fost primul judeţ al României primit ca membru în cadrul Ansamblului Regiunilor Europei.

1994: A încetat din viaţă la Cluj, actorul Vistrian Roman („Pistruiatul”); (n. 15 mai 1941).

S-a nascut la data de 15 mai 1941 in Dej in familia unui  preot ortodox. A jucat pe scenele teatrelor “Alexandru Davila” din Pitesti, “Teatrul Mic” din Bucuresti si “Teatrul National” din Cluj si in multe piese TV si  filme .

Dupa Revolutia din Decembrie 1989, in urma unui conflict cu noul director al Teatrului, Visarion Alexa, s-a mutat la Cluj-Napoca, avand doua locuri de munca: ca actor la Teatrul National local si  profesor la Universitatea Babes-Boylai.

Din pacate, atitudinea abuziva a directorului de teatru l-a dus la disperare, cauzand in final moartea sa, datorata unui accident vascular cerebral, dupa o luna de terapie intensiva in agonie.

Nu a fost niciodata casatorit, dar are doi copii pe Alexandru si Diana. De asemenea, el a jucat in multe piese TV, filme si spectacole. 

2002: A murit Irina Nicolau, specialist în etnologie, istorie orală şi muzeologie, doctor în filologie-folclor; co-organizator, alături de Horia Bernea, al Muzeului Ţăranului Român; (n. 1946).

2013: A decedat  politicianul  român Radu Vasile, fost prim-ministru al României din partea PNŢCD; senator din partea Partidului Democrat (1992-2004); (n. 10 octombrie 1942, Sibiu).

Premier de şuetă, dar de ale cărui decizii economice s-au bucurat Isărescu,  Năstase şi Tăriceanu

 

În funcţia de prim-ministru a fost confruntat cu Mineriada din ianuarie 1999, soluţionată prin aşa-numita Pace de la Cozia.

A publicat şi poezie, sub pseudonimul Radu Mischiu.

CALENDAR CREȘTIN ORTODOX

Sfântul Mucenic Iachint

Viața Sfântului Ierarh Iachint, Mitropolitul Țării Românești ...

Sfantul Mucenic Iachint  a fost slujitor al meselor imperiale, in timpul domniei imparatului Traian (98-117). Din cauza neparticiparii sale la o jertfa adusa de imparat idolilor si a aflarii ca este crestin, a fost batut, biciuit si aruncat in temnita.

Ca mancare nu i s-a dat decat carnea adusa ca jertfa idolilor. Sfantul Iachint a refuzat sa se hraneasca cu ea si a murit in temnita.Unul din strajeri intrand dupa obicei in temnita, ca sa-i ofere drept hrana cele jertfite idolilor, a vazut temnita luminata in chip minunat si doi ingeri stand langa Sfantul Iachint.

Unul acoperea trupul sfantului cu o haina prealuminoasa, iar altul ii punea pe cap o cununa preaminunata.Imparatul a poruncit ca trupul Sfantului Mucenic Iachint sa fie aruncat in loc pustiu ca mancare pentru animalele salbatice.

Moastele Sfantului Iachint au fost luate din pustie de preotul Timotei, o ruda a mucenicului Iachint.


Tot in aceasta zi, facem pomenirea:
– Sfantului Anatolie, patriarhul Constantinopolului;
– Sfintilor Mucenici Teodot si Teodota, Diomid, Evlampie, Meliton, Petru, Asclipiodot si Golinduh;
– Sfintilor Mucenici Marcu si Mochian
.

CITIŢI ŞI :

Bibliografie (surse) :

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric ;
  3. e.maramures.ro ;
  4. Wikipedia.ro.;
  5. mediafax.ro ;
  6. worldwideromania.com ;
  7. Enciclopedia Romaniei.ro ;
  8.  rador.ro/calendarul- evenimentelor;
  9.  Istoria md.
  10. istoriculzilei.blogspot.ro.;
  11. CreștinOrtodox;
  12. Cinemagia.ro.

03/07/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Strămoșii noștri indo-europenii

Răspindirea indo-europenilor RUS

ORIGINEA INDO-EUROPENILOR

Subiect controversat încă şi captivant, problema apariţiei indo-europenilor în istoria mare a lumii a solicitat energiile creatoare ale multor istorici. Spre mijlocul mileniului al III-lea î.Hr. primele populaţii indoeuropene care au migrat, au atins Mesopotamia şi Asia Mica. În jurul anului 2000 î.Hr. a început exodul masiv al populaţiei indo-europene din zona de origine.

Există mai multe păreri privitoare la spaţiul geografic de unde au pornit cele mai vechi populaţii indo-europene pentru a popula vastul areal de la Atlantic pînă în Peninsula Hindustan.

Unii istorici sînt de părerea că vatra indo-europenilor se afla în regiunea Munţilor Ural, alţii la nord de Marea Neagră, mulţi cercetători identifică vatra indo-europenilor cu regiunile de la nord de Dunăre.

La sfîrşitul mileniului al III-lea î.Hr. şi în cursul mileniului al II-lea î.Hr. indo-europenii au invadat succesiv Orientul mediteranean, iar în mileniul I î.Hr. – Europa Centrală şi Occidentală.

ENDA - Indo-europenii

„Irupţia indo-europenilor în istorie”, cum o numea Mircea Eliade, nu a fost un fenomen istorie paşnic. Timp de aproape 2.000 de ani ariofonii au năpădit lumea veche. Apariţia lor în diferite puncte ale Eurasiei a fost marcată de mari distrugeri.

Instituirea stăpânirii indo-europenilor în India, Grecia sau în alte părţi ale lumii a însemnat, de multe ori, şi sfârşitul civilizaţiilor autohtone, mai vechi şi mai avansate decât cea a invadatorilor.

Întotdeauna însă culturile vechi au supravieţuit în şi prin sintezele culturale create de indo-europeni. Mari creatori de cultură şi civilizatie, indo-europenii au reuşit până la urmă să facă tot atâta bine (dacă nu chiar mai mult) pe cât rău făcuseră.

Cea mai sigură şi mai veche metodă pentru reconstituirea civilizaţiei originare indo-europene este cea a analizei lingvistice, deşi, mai nou, rezultatele investigaţiilor arheologice au dat destule şi frumoase rezultate.

Potrivit unei ipoteze, cele mai vechi limbi indo-europene s-au constituit mai bine de 5000 de ani în urmă, datorită separării populaţiilor, care vorbeau diferite dialecte, şi a migraţiilor care le-au dus uneori la mari depărtări de vatra comună.

Cele mai vechi mărturii ale unor limbi indo-europene (apelative şi nume proprii) se întîlnesc în izvoare egiptene şi akkadiene din mileniul al III-lea î.Hr.

Cu timpul, apăreau noi limbi indo-europene, unele au ajuns pînă în prezent, altele au dispărut fără urme. Cele mai timpurii sînt imortalizate în scrierile din prima jumătate a mileniului al II-lea î.Hr. (hitită, miceniană, greacă), altele – abia în urmă cu cîteva secole (albaneza în secolul al XV-lea, lituaniana şi letona în secolele XV-XVI); majoritatea oferă un material documentar bogat, dar unele (traca, ilira, frigiana, lidiana, liciana) sînt insuficient cunoscute din cauza sărăciei mărturiilor scrise descoperite la moment, fiind consemnate mai ales prin antroponime, toponime notate într-un număr redus de inscripţii.

Analiza lingvistică porneşte, de obicei, de la comparaţia cuvintelor din trei limbi înrudite (în cazul nostru, indo-europene). Concordanţele anumitor cuvinte constituie o indicaţie sigură a fondului vechi indo-european.

ENDA - Indo-europenii

Cu ajutorul acestui tip de investigaţie s-a încercat reconstituirea lumii originare indo-europene, identificarea structurii sociale, a zonei geografice şi a modului de viaţă al acestora.

În privinţa familiei se observă o puternică asemănare între cuvintele care stabilesc relaţiile strânse de rudenie: tată, mamă, frate, soră, fiu, fiică. De remarcat că termenii care definesc gradele de rudenie dinspre partea bărbatului sunt mai clare decât cele dinspre partea soţiei. Se înţelege de aici că în societatea originară indo-europeană familia era puternic constituită şi ca structură, era patriarhală.

Cuvintele care definesc formele de organizare (sat, rasă, trib, rege) sugerează o puternică stratificare tribală pe fond etnic, organizare dominată de un cap, şef (rege).

Vocabularul comun ne mai arată că indo-europenii cunoşteau agricultura şi cresterea animalelor. Prezenţa în vocabularul comun indo-european a numeroase cuvinte care definesc creşterea animalelor (aceşti termeni sunt de trei ori mai numeroşi decât cei cu privire la activităţile agricole) arată însă că domesticirea şi păstoritul erau ocupaţiile de bază.

În ceea ce priveşte fondul lingvistic comun pentru animalele sălbatice şi pentru arbori, acesta ne dă o bună indicaţie a zonei geografice originare a indo-europenilor. Faptul că în vocabularul comun intră cuvintele: urs, cerb, gâscă, somon de râu, viespe, albină, precum şi fag, mesteacăn, salcie, stejar ne arată că este vorba de o zonă temperată, localizată, în general, în stepele din nordul Mării Negre.

Numele de obiecte şi de unelte ne pot ajuta şi ele să facem câteva observaţii în legatură cu civilizaţia originară indo-europeană. De semnalat este faptul că termenii secure şi aramă sunt împrumuturi sumeriene, ceea ce ne sugerează că au fost preluaţi înainte de separarea populaţiilor indo-europene.

Trebuie să facem precizarea că nu există un cuvant comun pentru fier. În vocabularul comun mai sunt prezenţi şi termeni pentru roată, jug şi mai ales, corabie şi vâslă, ceea ce ne dă un indiciu cu privire la contactele cu marea pe care trebuie să le fi avut încă de la începuturi indo-europenii.

Se consemnează, de asemenea, existenţa unui sistem zecimal, cu 10 nume pentru primele 10 numere, cu termeni pentru zeci şi pentru sute. Interesant este că termenul o mie nu apare în vocabularul comun.

În privinţa religiei distingem în fondul lingvistic comun termenii pentru divinitate şi pentru preot. Termenul care defineşte divinitatea este întotdeauna înrudit cu cel care înseamnă strălucitor. Ce am putea spune despre civilizaţia originară indo-europeană după stabilirea acestui fond lingvistic comun sau vocabular comun cu ajutorul analizei lingvistice? În primul rând, că, înainte de Marea Dispersie, indo-europenii erau deja structuraţi într-o societate patriarhală, puternic stratificată.

Ocupaţia principală era creşterea animalelor, alături de care mai practicau agricultura. Cunoşteau metalurgia aramei, carul, practicau navigaţia pe marile fluvii şi pe mare. Zona de origine a indo-europenilor poate fi localizată în teritoriul cuprins între spaţiul carpato-danubian şi stepele din nordul Mării Negre cu deschidere spre litoral. Mai putem spune că indo-europenii practicau un cult solar în care administratorii actului sacru erau slujitorii specializaţi ai divinităţii, adică preoţii. Toată această construcţie era de o remarcabilă, dar, în acelaşi timp, suficient de suplă pentru a permite o oarecare „contaminare” culturală.

Un loc aparte se cuvine să lăsăm în acest articol şi celei mai rezistente „invenţii” a indo-europenilor: structura tripartită a societăţii. De la Platon până la societatea franceză a celor Trei Stări dinaintea Revoluţiei din 1789, din Europa până în India, societăţile indo-europene au cunoscut o structură tripartită. Această inovaţie a indo-europenilor este strâns legată de religie.

Astfel celor trei clase sociale (preoţi, războinici, ţărani) le corespundeau trei zeităţi, reprezentări ale supremaţiei sau suveranităţii, puterii şi fecundităţii. De studierea acestei particularităţi a civilizatei indo-europene s-au învrednicit destui, cel mai mare însă a rămas Georges Dumezil. Marele savant francez a reuşit, poate ca nimeni altul, să „descifreze” structura societăţii indo-europene cu ajutorul „mitologiei comparate”. În această direcţie i-a fost aproape şi Mircea Eliade.

Cum s-ar explica succesul indo-europenilor în istorie? Probabil prin echilibrul dintre forţă şi supleţea propriei culturi care le-a permis să rămână distincţi în ciuda „contaminărilor” culturale venite de la populaţiile supuse. Timp de 2.000 de ani, indo-europenii au pornit din locul lor de origine spre cele patru zări.

Fie că au fost grecii, fie că au fost indo-iranienii, acolo unde au ajuns, indo-europenii, fiii lui Arius, nu au fost simpli trecători, ci au creat o cultură sau, mai bine zis, o sinteză culturală viguroasă cu remarcabile rezultate.

Problema leagănului rasei ariene probabil niciodată nu va fi rezolvată cu certitudine. Airyana-vaejah, „ţara mamă a arienilor”, este considerată primul din pământurile bune create de Ahura Mazda.

Nations of the Vendidad, Avesta

Are un climat foarte blând, cu veri lungi şi plăcute şi ierni scurte. Spre deosebire de indianul Yama, care a ales pământurile morţilor şi şi-a stabilit suveranitatea în lumea cerească, Yima (din mitologia avestică) a fost regele ilustru care a domnit peste oameni şi animale transformându-şi regatul într-un adevărat paradis pământesc.

Animale şi oameni au prosperat crescând în mare număr în regatul său memorabil, pe care tradiţiile ulterior l-au privit ca pe o Epocă de Aur a Iranului, ţara care nu mai putea sa îi ţină.

Ahura Mazda, deci, i-a făcut să conducă populaţia în plus într-o migraţie către sud pe calea soarelui. Regele mai organiza încă două migraţii înspre aceeaşi direcţie.

Mai mult de atât, patria fericită a indo-europenilor urma să fie din nou disturbată. Ahura Mazda ştia despre asta din pricina omniscienţei sale şi a chemat pe îngeri la o conferinţă, chemând totodată şi pe Yima să participe, alături de cei mai buni oameni. Atunci îl avertiză că Angra Mainyu, duşmanul lui Dumnezeu şi al oamenilor plănuia invazia ţinutului Airyana-Vaejah.

El va aduce iarna rea să cadă care va aduce îngheţ cumplit. După această devastare cumplită, va urma o mare desolare urmată de un potop de gheaţă care va distruge orice urma şi orice vestigiu de aşezare umană, şi va fi mare lucru dacă măcar urma unei oi va mai putea fi văzută. Angra Mainyu într-adevăr a invadat ţinutul arienilor, distrugându-l într-un potop de gheaţă şi zăpadă.

Avertizat însă de Ahura Mazda, marele rege luă măsurile de precauţie necesare, şi înainte de distrugere şi moarte, prin acel potop ucigător, sau, în limbaj geologic, înainte ca cataclismul glaciar să facă lumea Ariană nepotrivită pentru locuire, el a reuşit să conducă cu succes o migraţie către sudul ospitalier.

Această rasă virilă, albă la culoare şi deschisă ca şi formaţie, îşi spuneau Aryan, sau nobil. Au fost părinţii tuturor popoarelor indo-europene din istorie. Aceşti membri ai familiei Aryane trăiră mult ca un popor omogen, vorbind aceeaşi limbă cu diferenţe dialectale, având multe credinţe şi practici în comun.

Presiunea unei populaţii crescânde, setea de aventură, diviziunile adânci create de fermentarea din gândul oamenilor legate de credinţele şi practicile religioase, a continuat să îi dividă. În cursul părţii timpurii a celui de-al doilea mileniu înainte de Hristos, triburi nomade şi-au părăsit casa şi s-au îndreptat către vest, ajungând în ţinuturile Mării Egee sau să se îndrepte înspre sud din stepele Mării Caspice. Triburi împrăştiate trecură lanţul Caucazului, intrând în Armenia şi risipindu-se spre sud.

Triburile cele mai puternice reuşiră să formeze mici regate ariene. Acestea lăsară urme ale credinţei lor. Kassiti, ce se ridicară la putere în Munţii Zagros pe la 1700 a. Chr., îşi desemnară zeul principal cu termenul indo-european „bugash” (avestă: baga, sanscrită: bhaga, slavă: bogu, frigiană: bagaios ), şi se închinau lui Suryas (sanscrită: surya = soare), ca zeu suprem.

Mittani, care fondară un imperiu arian între Eufrat şi Tigru lăsară în urmă înscrisuri cu numele lor, ca de exemplu Drushratta, Artatama, şi numele unor divinităţi precum Mitra, Indra, Varuna şi Nasatya, într-o inscripţie datând din sec XIV a. Chr. la Boghaz-Keui. Moda migraţiilor a continuat până când Arienii-mezi, la o dată mai târzie, se întâlnesc cu assirienii semitici, ca vecini imediaţi.

Cel de-al doilea val migrator s-a întins mai devreme către lanţul munţilor Elburz, şi către centura sudică a Mării Caspice. Vendidad începe enumerarea celor şaisprezece locuri bune create de Ahura Mazda, începând de la Airyana-Vaejah în nord, Hapta Hindu sau Sapta Hindu, pământul celor şapte (mai târziu cinci) râuri, Panjab-ul.

Numele acestor ţinuturi n-ar putea fi luate drept marcaj pentru stagiile succesive de migrare ale arienilor, arătând oamenii care părăsesc habitatul original, mergând în jos către Caucaz, trecând lanţul munţilor Elburz, intrând în Iranul de Est sau Afganisthan, trecând peste Hindukush şi terminându-se cu călătoriile în Sapta Sindhu. Dar, se poate considera ca o mărturie istorico-geografică reminiscenţa în scrieri despre migraţia către sud-est a rasei ariene.

Dintre numeroasele secţiuni ale familiei ariene, strămoşii acelora ce mai târziu se vor numi Indieni şi Iranieni, trăiră împreună cel mai mult, în estul Iranului. Ei sacrificau aceloraşi zei, şi trăiau acelaşi fel de viaţă pe pământ.

Descoperiri care răstoarnă teoria popoarelor indo-europene de origine  asiatică. - Istorie furata

Ei se separară într-o perioadă mai târziu, şi un grup se îndreptă spre sud, trecând Munţii Hindukush şi intrând în Panjab pe la vreo 2000 a. Chr.

Marea familie ariană se dispersă atunci în decursul a câteva generaţii şi membrii căutară pentru ei noi locuri de aşezare în Asia şi Europa.

Dintre toate grupurile care s-au separat, grupul iranian păstra cu cea mai mare pietate numele ţării originare a arienilor.

Ţinuturile s-au schimbat, împrejurimile nu mai pot fi recunoscute, şi comunităţile care au trăit şi au prosperat au dispărut. Dar numele adânc preţuit, „airyana-vaejah”, a fost adânc imprimat în minţile lor.

Veneraţia pentru ţara mamă unde locuiră, pentru condiţiile-i paradisiace, acest nume a continuat să fie iubit cu pasiune, şi Iranienii făcură ca aşezarea lor cea mai târzie să fie cunoscută mereu sub nici un alt nume decât Airyana vaejah de amintire frumoasă.

CITIȚI ȘI:


BIBLIOGRAFIE (Surse):

http://www.enciclopedia-dacica.ro/

Cosmin Bogdan, Indoeuropenii, în Alpha, iunie, 2003.

George Dumezil, Zeii suverani ai indo-europenilor, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997;

George Dumezil, L’idéologie tripartite des Indo-Européens (Coll. Latomus);

Marija Gimbutas, Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici, Editura Lucretius, 1997;

Marija Gimbutas, The Indo-Europeans: Archeological Problems, în American Anthropologist, New Series, Vol. 65, No.4 (Aug., 1963), p.815-836;

J.P.Mallory, In Search of the Indo-Europeans: Language, Archaeology and Myth, London, editor Thames & Hudson;

Leslie Roberts, Using Genes to Track Down Indo-European Migrations, in Science, New Series, Vol.257, No.5075. (Sep. 4, 1992), p.1346.

Leslie Roberts, Using Genes to Track Down Indo-European Migrations, in Science, New Series, Vol.257, No.5075. (Sep. 4, 1992), p.1346.

Vezi şi:
http://www.white-history.com


03/07/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: