ZIUA DE 13 IUNIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Ziua de 13 iunie în istoria noastră

1456: A fost menţionat pentru prima dată în documentele din Moldova „slugerul” sau ”sulgerul”, un dregător însărcinat cu strângerea sulgiului. Se ocupa deci cu aprovizionarea cu carne a curţii domneşti şi a armatei şi era şeful măcelarilor.

Primea bani de la vistierie pentru a cumpăra vite pentru curte şi se ocupa de vitele confiscate în ţară. Subalternii săi erau vtori– şi tretisulgerul și sulgereii. În Moldova a mai existat in secolul XVII şi un „cămăraş de sulgiu”.

Acest demnitar a făcut o vreme parte și din sfatul domnesc, apoi a pierdut treptat din  importanţă.

Prima menţiune a sulgerului în Țara Românească datează 7 noiembrie 1480.  

1535: A murit Vlad Vintilă de la Slatina (? – 13 iunie 1535), Domn al Țării Românești între septembrie 1532–septembrie 1534 și noiembrie 1534–iunie 1535).

Era descendent al familiei Basarabilor, fiul domnitorului Radu cel Mare, și i-a succedat la tronul Ţării Româneşti lui Vlad Înecatul, care pierise ucis într-o luptă cu turcii în apele Viişoarei.

Pravilele domneşti au menţionat începutul oficial al domniei pe la 18 septembrie 1532. O parte dintre marii boieri de atunci , nemulţumiţi de tratativele secrete pe care domnul le întreţinea cu Ferdinand I de Habsburg, au organizat un complot pentru a-l înlocui pe Vintilă. A fost ucis la o vânătoare organizată lângă Craiova de doi oameni ai cumnatului său, logofătul Momce, un partizan al rivalului său la tron, Radu Paisie.

1641: Au fost aduse în Biserica Trei Ierarhi din Iași moaștele Sfintei Parascheva.

Potrivit cronicilor bisericești, moaștele au fost dăruite domnului Moldovei, Vasile Lupu, după ce acesta s-a angajat să achite datoriile Patriarhiei față de turci, pentru mai mulți ani. Moaștele au fost aduse în țară împreună cu un hrisov semnat de Patriarhul Constantinopolului, Partenie.

Moaștele au fost depuse în Biserica Trei Ierarhi, ctitoria lui Vasile Lupu. După un incendiu de la sfârșitul anului 1888, când sfintele moaște au rămas neatinse de foc, au fost mutate în Catedrala Mitropolitană sfințită cu puțin timp înainte.

1833: S-a născut Ioan Micu Moldovan (numit și Moldovănuț, d. 20 septembrie 1915), istoric, teolog, folclorist, filolog și pedagog român din Transilvania.

A fost un „discipol şi alter ego al lui Inochentie Micu Klein”, a desfăşurat o intensă activitate politică şi culturală pentru emanciparea românilor transilvăneni.

El a fost principalul autor al Pronunciamentului de la Blaj (1868), cel mai important act politic al românilor din Transilvania după Adunarea Naţională de pe Câmpia Libertăţii din 3/15 mai, prin care se protesta împotriva încorporării Transilvaniei la Ungaria.

Pronunciamentul de la Blaj a avut o mare influenţă asupra dezvoltării vieţii politice din Transilvania, el anticipând constituirea Partidului Naţional Român (1869) care va conduce lupta naţională până la Unirea din 1918.

Prezent la Conferinţa de constituire a Partidului National Roman, ca membru fondator, Moldovănuţ a ţinut să precizeze că partidul a adoptat pasivitate absolută numai faţă de Dieta de la Budapesta „încolo… activitate cât se poate de mare”.
A susţinut cu toată convingerea mişcarea memorandistă (1892-1894), atrăgând atenţia autorităţilor maghiare care cereau sporirea armatei în jurul Blajului pentru supravegherea tineretului studios şi chiar schimbarea Mitropolitului cu o persoană de încredere „deoarece vicarul Ioan Micu Moldovan este conducătorul invizibil şi secret al întregii mişcări”.
A fost membru fondator şi preşedinte al ASTREI şi membru al Academiei Române.

A colaborat la Archiva pentru filologie şi istorie şi la Transilvania, unde a publicat studii şi documente privitoare la istoria bisericii din Transilvania, tipărite sub titlul: Acte sinodale ale Bisericii Române din Alba Iulia şi Făgăraş (2 vol), Spicuire în istoria bisericească a românilor ş.a.

1848: Dupa abdicarea lui  Gheorghe Bibescu (13/14 iunie), domnul Ţării Româneşti (1842-1848), si  plecarea acestuia  la Braşov, Craiova a fost ales ca loc de întrunire a guvernului provizoriu și prima capitală a revoluționarilor pașoptiști, înainte ca aceștia să ajungă la București.

La Bucureşti s-a întru nit  un Guvern provizoriu prezidat de mitropolitul Neofit și numărând ca membrii pe Heliade, Stefan Golescu, Tell, Magheru și, pentru câteva zile numai, un mare negustor bucureștean Gh. Scurti. ”Ministerul vremelnicesc” alcătuit din Nicolae Golescu, ”ministrul dinlăuntru” sau de interne, Ion Câmpineanu, ”ministrul dreptății”, Ioan Voinescu II, „ministrul treburilor din afară sau de externe”, C.N. Filipescu, „ministrul finanței”, Gh. Nițescu, ”obșteșcul controlor”, controlorul I. Odobescu, ”ministrul de razboi”, Heliade, ”ministrul instrucției publice”, Scarlat Crețulescu, ”comandantul gvardiei naționale”, Constantin Crețulescu, ”presidentul sfatului orășenesc”, apoi va fi Cezar Bolliac, și Mărgărit Moșoiu, ”șeful poliției”.

În 14 iunie 1848, la Craiova, Guvernul adoptă ca steag național, tricolorul . Primul steag tricolor al pașoptiștilor, cel purtat la Islaz de Popa Șapcă și după care au fost întocmite toate celelalte steaguri pașoptiste, a fost cusut doar de mâinile domniței Maria Alexandrina, copila lui Gheorghe Magheru, în amintirea steagului purtat de Tudor Vladimirescu și pentru ca primul steag al revoluției să poarte simbolul neprihănirii.

1848: A avut loc Conferinţa restrânsă de la biserica română din cartierul „Fabric” din Timişoara, la care au participat delegaţii români veniţi aici pentru Congresul bisericesc româno-sârb care nu s-a mai ţinut.

Adunarea a hotărât completarea „Petiţiei neamului românesc”, recunoscută prin legea din 9/21 mai şi înaintarea acesteia Parlamentului maghiar ; (13/25).

1878: A început Congresul de Pace de la Berlin (13 iunie–13 iulie 1878).

Au participat reprezentanții principalelor puteri europene ale vremii: Germania, Marea Britanie, Austro-Ungaria, Franța, Imperiul Otoman, Italia și Rusia. S-a desfășurat ca urmare a războiului dintre Imperiul Țarist și cel Otoman (1877–1878) și a avut drept scop principal reorganizarea Țărilor Balcanice.

Congresul fost organizat la inițiativa lui Otto von Bismarck, Cancelarul noului imperiu german, care a încercat să echilibreze balanța între interesele divergente din zonă ale Imperiilor Britanic, Austro-Ungar și Rus, deoarece puterile occidentale erau nemulțumite că prin prevederile tratatului de la San Stefano, Rusia căpătase o influență prea mare în Europa de Est. A emis la final tratatul internațional care a pus capăt Războiului Ruso–Turc din anii 1877–1878 și s-a recunoscut de jure independența României, Serbiei și Muntenegrului.

România a fost invitată la Congres, dar reprezentanții ei nu au fost admiși să participe la ședințe, având doar posibilitatea să facă o declarație în timpul lucrărilor.

  1909: S-a născut Eugen Pora, zoolog ecofiziolog (cercetări de fiziologie animală comparată şi ecologică) şi oceanograf; membru titular al Academiei Române din 1963; (m. 1981).

A fost absolvent al Facultății de Științe din Cluj (1932), cu o specializare la Sorbona și un doctorat în Științe naturale în 1938. Până în 1945 a fost cadru didactic la Universitatea din Iași, apoi s-a mutat la Cluj, la Facultatea de Biologie-Geografie-Geologie (catedra de Fiziologia animalelor).

În 1962 a participat la expediția vasului sovietic Viteaz în Oceanul Indian, ulterior publicând un volum pe această temă (1964).

1909: A decedat inginerul si  scriitorul român George Lahovari , descendent al familiei boierești cu același nume; (n.1 iunie 1838).

In calitate de director al Poştelor şi Telegrafelor (1871-1876), a introdus cărţile şi mandatele poştale. S-a numărat printre fondatorii Societăţii Române de Geografie (1875) si  a tipărit, în colaborare, „Marele dicţionar geografic al României”.

A fost  membru de onoare al Academiei Române din 1901.

1918 : A încetat din viață la Alba Iulia, avocatul și omul politi român Rubin Patiția, memorandist, membru al Comitetului Central al Partidului Național Român; (n.9/21 august 1841, Câmpeni, Alba).

Alături de alţi memorandişti el a făcut parte din delegaţia românilor transilvăneni care au înmânat “Memorandul” împăratului la Viena, fiind ulterior inculpat în procesul de la Cluj şi condamnat la doi ani şi jumătate închisoare.  Pedeapsa primită în urma procesului din 1894, a ispăşit-o în închisoarea din Vaţ (Ungaria). 

 S-a stins din viaţă la 13 iunie 1918, iar necrologul său spune totul despre existenţa zbuciumată a acestei personalităţi: “Un bărbat a dispărut din mijlocul nostru, care a luptat!”

     N-a mai apucat clipa de a participa la măreţul eveniment de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, eveniment căruia i-a închinat toată viaţa.

1919: La Conferința de Pace de la Paris, în zilele de 11–13 iunie, Consiliul Suprem Aliat a comunicat delegației României (condusă de premierul Ion I.C. Brătianu) hotărârile referitoare la hotarele României cu Ungaria și cu Iugoslavia.Prin acest act se recunoștea de jure unirea Transilvaniei, Crișanei, Maramureșului și Banatului cu țara.

Prin acest act se recunoștea de jure unirea Transilvaniei, Crișanei, Maramureșului și Banatului cu țaramamă-România. A fost prima recunoaștere a Marii Uniri de la 1918.

1926: A avut loc sub conducerea prof.dr. Dragomir Hurmuzescu, președinte al Asociației Generale a Radiofoniștilor din România, primul congres al radiofoniştilor români.

 Au prezentat rapoarte profesor doctor Dragomir Hurmuzescu și inginerul Emil Petrașcu. Atunci s-a pus în discuție problema înființării Societății de Radiodifuziune.

1926: S-a născut Paul Miron, poet, prozator, dramaturg şi filolog, specializat mai ales în lexicologie şi stilistică; a realizat numeroase traduceri din limba germană în română şi invers.

La numai 18 ani și-a părăsit țara, imediat după 23 august 1944, intuind foarte exact ce urma să se întâmple. S-a stabilit în Germania Federală, urmând o strălucită carieră academică, încununată, în anii ’70 cu o performanță excepțională: înființarea primei catedre de limba română din Germania, la Universitatea din Freiburg.

A fost, de asemenea, fondator al unei Asociații de studii românești numită (cum altfel?) „Mihai Eminescu”, prezidată de studenta Elsa Lueder, viitoarea sa soție și colaboratoare.

A fost și un apreciat colaborator al postului de radio Deutsche Welle.

A înfiinţat lectorate de limbă română la Koln (1952), Bonn (1954) şi Freiburg im Bresgau (1964); fondator şi animator al Societăţii Culturale Deutsch-Rumanische Studienvereinigung „M. Eminescu ” (1976); (m. 2008).

1928: La concursul automobilistic pe autodromul de la Linas Montlhéry din Franța, Matei Ghica Cantacuzino a stabilit 8 recorduri mondiale auto.

1930: În România a fost constituit  al doilea guvern condus de Iuliu Maniu (13 iunie – 8 octombrie 1930).

A fost al doilea guvern condus de Iuliu Maniu dupa  demisia primului guvern Iuliu Maniu (10 noiembrie 1928 – 7 iunie 1930) care a fost determinată de refuzul de a accepta instaurarea regelui Carol al II-lea, care  în 1925, renunţase de bunavoie la drepturile succesorale la tronul Romaniei.

1932: Se înfiinţează  de către savantul  Grigore Antipa, Institutul  de Biooceanografie din Constanţa.

Cu cele două rezervaţii şi staţiuni de cercetări, cea de la Agigea şi cea de la capul Caliacra (prima este azi departe de mare, iar rezervaţia a fost distrusă, a doua este în ruine, dar rezervaţia mai există), institutul a fost transformat în 1949 în Staţiunea de Cercetări Maritime şi Proiectări Piscicole, înglobată în 1970 în Institutul Român de Cercetări Marine.

1941: În  noaptea de 12-13 iunie a avut  loc primul val de deportări sovietice din RSS Moldovenească şi Bucovina de nord, teritorii recent cotropite de URSS în urma înțelegerii sovieto- naziste (Pactul Ribbentrop Molotov) din 23 august 1919.

Primul val de deportări staliniste din Basarabia și Nordul Bucovinei.

Deportările din Basarabia şi Nordul Bucovinei, au fost o formă a represiunii politice și naționale puse în practică impotriva romanilor de către autorităţile cotropitoare sovietice.

Primul val de deportări a început în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 (ora 2.30) şi a cuprins teritoriile anexate de URSS de la România în iunie 1940.

Urmau să fie ridicate 32.423 persoane, dintre care 6.250 să fie arestate, iar restul 26.173 de persoane – deportate.

De obicei, o echipă formată din doi-trei militari înarmaţi şi un lucrător al securităţii (NKVD) bătea la geamul casei, în plină noapte, luînd prin surprindere gospodarii.

Într-un sfert de oră să fiţi gata!, acesta era ordinul care li se dădea oamenilor cuprinşi în spaimă de cele întîmplate, neînţelegînd unde merg şi de ce.

Deseori, printre cei care veneau să ridice oamenii se găsea şi binevoitorul sau binefăcătorul care a denunţat familia şi, astfel, ajuta NKVD-ul să depisteze elementele periculoase.

Deportaţilor le era permis să ia cîte 10 kg de fiecare persoană, numai că, de multe ori, tot ce era mai de preţ sau mai util în bagajele celor deportaţi le împărţeau între ei cei care i-au ridicat în miez de noapte.

Îndată, erau urcaţi în camioane sau chiar – în unele sate – în căruţe, fiind duşi pînă la gara de trenuri.

În staţiile de cale ferată, membrii fiecărei familii erau separaţi în felul următor: capii de familii într-o parte, tinerii peste 18 ani în altă parte, iar femeile cu copii mici şi bătrînii – aparte.

A urmat îmbarcarea în vagoanele de marfă, cîte 70-100 persoane, fără apă şi hrană.

Pe vagoane scria: „Tren cu muncitori români care au fugit din România, de sub jugul boierilor, ca să vină în raiul sovietic”.

„Ieşiţi-le în cale cu flori !” sau „Emigranţi voluntari”.

În Basarabia, 90 vagoane au pornit din staţia Taraclia, 44 vagoane – din staţia Basarabeasca, 44 vagoane – din staţia Căuşeni, 48 vagoane – din staţia Tighina, 187 vagoane – din staţia Chişinău, 48 vagoane – din staţia Ungheni, 83 vagoane – din staţia Ocniţa, 133 vagoane – din staţia Bălţi, 73 vagoane – din staţia Floreşti, 40 vagoane – din staţia Rîbniţa, 38 vagoane – din staţia Bolgrad, 103 vagoane – din staţia Arţiz, 340 vagoane – din staţia Cernăuţi.

Foto: Mame moldovence deportate de cotropitorii sovietici în Siberiile de ghiață

Drumul spre punctele de destinaţie a durat circa două-trei săptămîni.

Condiţiile de transport erau îngrozitoare. În plină vară, deportații duceau lipsă de apă potabilă, fiecăruia revenindu-i doar cîte 200 grame de apă pe zi, iar de mîncare li se dădea doar peşte sărat.

La fiecare oprire a trenului, în cîmp se aruncau cadavre care, fie că erau îngropate sumar, fie că erau lăsate hrană animalelor.

Pe parcursul drumului, deportaţilor nu le-a fost acordată nici o asistenţă sau consultaţie medicală.

Astfel, în vagoanele murdare şi fără asigurarea celor mai elementare condiţii sanitare s-au răspîndit diverse boli infecţioase şi mulţi suferinzi au decedat din această cauză.

La unele gări feroviare, cîtorva persoane li se permitea să iasă pentru cîteva minute afară, la aer curat.

Cineva era trimis după apă potabilă. În cazul tentativelor de evadare, imediat se dădea ordinul de împuşcare, astfel că nu era nicio posibilitate reală de a scăpa din acel tren al morţii.

Contingentul deportat era distribuit în felul următor: capul familiei, arestat, era izolat de soţie şi copii şi dus în lagărul de muncă forţată, în GULAG. Ceilalţi membri ai familiei erau trimişi în Siberia sau Kazahstan.

Foto: Copii deportați în Siberia

Cei deportaţi în Siberia sau Kazahstan, de la copil la bătrîn, erau repartizaţi la muncă în întreprinderile industriei silvice, în sovhozuri şi în cooperative meşteşugăreşti.

Pentru munca depusă nu erau remuneraţi echitabil, ci li se achita doar un minimum necesar pentru trai.

Dintr-un raport fragmentar al GULAG-ului din lunile septembrie-octombrie 1941 aflăm că, în toamna acelui an, deportaţii din RSSMoldovenească au fost amplasaţi în RSS Kazahă (9.954 persoane), RASS Komi (352), regiunile Omsk (6.085), Novosibirsk (5.787) şi Krasnoiarsk (470).

În Kazahstan, deportaţii din RSSM se aflau în regiunile Aktiubinsk (6.195 persoane), Kîzîl-Ordînsk (1.024) şi Kazahstanul de Sud (2.735), iar în regiunea Omsk erau dispersaţi în 41 de raioane.

Estimarea numărului de victime

Numărul celor deportaţi  ar fi fost de 24.360, sau dupa alte evaluari, 30.000 de persoane.

1942: S-a născut economistul Gheorghe Zaman, specialist în probleme de eficienţă economică; membru corespondent al Academiei Române din 2001.

1952: Gheorghe Cucu a realizat primul zbor fără motor din țara noastră pe o distanță de 300 km (Cluj-Siliștea-Buzău).

 1954: S-a născut sculptorul Ion Mândrescu.

  1959: S-a născut Klaus Werner Iohannis, preşedintele României (din 21 decembrie 2014).

A fost primar al municipiului Sibiu (2000-2014), preşedintele PNL (iun. – dec. 2014), prim-vicepreşedinte al PNL (feb. 2013 – mai 2014), preşedinte al Forumului Democrat al Germanilor din România (2002-2013).

1959: S-a născut la Iaşi, Luminiţa Stoianovici, actriţă de teatru şi film, regizoare, traducătoare şi profesoară; (m. 21.11. 2008).

A absolvit Liceul de Muzica si Arte Plastice „Octav Bancila”, apoi a absolvit  Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica „I. L. Caragiale” din Bucuresti , promoţia 1984, clasa profesor Sanda Manu si in acelaşi an, şi-a început activitatea artistică la Teatrul de Stat Reşita, dupa care a activat  la Teatrul National Timisoara. A decedat  la doar 49 de ani, după o lungă suferință.

 1965: În finala Cupei campionilor europeni la volei masculin, desfăşurată la Bruxelles, echipa Rapid Bucureşti cucereşte pentru a treia oară Cupa de Cristal, decernată celei mai bune echipe de pe continent.

În finală, rapidiștii au învins- echipa VC Minyor Pernik (Bulgaria). După primele două manșe, echipele se aflau la egalitate perfectă, ambele obținând victoria cu același scor, 3-1. În al treilea act al finalei, disputat la Bruxelles, giuleștenii s-au impus, cu un scor de 3-2.

1972: A murit in Bucuresti, Nicolae Tăutu, poet, prozator şi dramaturg (n. 1920).

 Nicolae  Tautu s-a nascut  la 24 noiembrie  1920,in  comuna Cislau, judetul Buzau – moare in 13 iun. 1972, Bucuresti. NOTĂ: Dicţionarul de literatură română (1979) dă ca an al naşterii sale 1919.

Urmeaza Scoala de Ofiteri de Infanterie Bucuresti. Comandant de companie pe front, iar dupa razboi activeaza in presa militara, fiind corespondent special la Apararea patriei si redactor-sef al reyista Viata militara.

A debutat cu versuri in revista Freamatul literar (1935). Unul din cei mai prolifici scriitori de dupa 1944, abordind aproape toate genurile si speciile literare: poezie, romane, povestiri si nuvele, schite satirice, piese de teatru, scenarii literare, librete de opera si opereta, memorialistica etc.

Din cele aproximativ 60 de titluri de opere orig., mai mult de o treime sint volum de versuri: Portret interior (1965), Vox maris (1968), Cintarea ctntarilor mele (1971), Prefata la inima mea (1972) s. a. Laureat al Premiului de Stat ci. III (1953). Colaboreaza la Tineretea, Universul literar, Lumea, Contemporanul, Luceafarul etc.

  Volumele sale de versuri il recomanda un adept al liricii activiste socialiste , fundamental angajate, in maniera lui Mihai Beniuc .

 1978: A avut loc vizita oficială de stat în Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord a liderului comunist român Nicolae Ceaușescu.

A fost primit cu onoruri de către Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii și Irlandei de Nord.

Cea mai puternică țară monarhică din lume a întins covorul roşu dictatorilor români Nicolae şi Elena Ceauşescu cu ocazia vizitei pe care aceştia au efectuat-o în luna iunie a anului 1978.

Ceremonialul care a ţinut trei zile a fost la fel de fastuos: delegaţia română a fost primită cu urale şi steaguri tricolore, presa britanică a scris numai cuvinte de laudă, iar Regina Elisabeta a II-a l-a plimbat cu caleaşca regală pe Nicolae Ceauşescu.  

Deşi în viziunea Ceauşeştilor, vizita a fost încununată de succes, pentru Regina Elisabeta a II-a s-a dovedit o reală neplăcere. Regina a fost clar deranjată de decizia guvernului britanic de a-l invita pe dictatorul comunist român într-o vizită de stat.

Drept consecinţă, a făcut tot posibilul pentru a evita să-i întâlnească pe  cei doi Ceaușescu mai mult decât prevedea protocolul. Astfel, în timp ce-şi plimba câinii în grădinile palatului, Regina Elisabeta i-a văzut pe soţii Ceauşescu îndreptându-se să o salute.

Îngrozită că-i va reîntâlni, s-a ascuns într-un tufiş, după cum ea însăşi i-a mărturisit  unui scriitor britanic în cartea “Our Queen”.

1984: A murit (la Roma)  Giorgio Ugo Augosto Ostrogovich, un chimist careîn paralel cu activitatea didactică (la Cluj şi Timişoara), a făcut numeroase studii teoretice şi experimentale în diverse domenii ale chimiei organice;

A fost membru corespondent al Academiei Române din 1974; (n. 1904).

1990 (13-15 iunie): Încercare de forţă între Guvern şi manifestanți, în legătură cu evacuarea Pieţei Universităţii din Bucureşti.

A fost începutul represiunii violente a ceea ce s-a numit „Fenomenul Piața Universității„, începutul celei de-a treia mineriade din anul 1990, cea mai sângeroasă dintre toate.

La 22 aprilie 1990, după un miting electoral al PNŢCD (înaintea alegerilor generale din 20 mai), o parte dintre manifestanţi s-au baricadat în Piaţa Universităţii (unul dintre locurile-simbol ale Revoluţiei anticomuniste din decembrie 1989), blocând (până la 13 iunie) circulaţia pe cele două artere principale ce străbat această zonă centrală a Capitalei; acţiunea a căpătat denumirea de „Fenomenul Piaţa Universităţii”.

Actiunea din Piata Universitatii a fost prima forma de lupta a poporului roman dupa rasturnarea regimului ceausist, prin care protestatarii au cerut scoaterea in afara legii a oricarui partid de tip comunist si inlaturarea nomenclaturistilor din functii.

Fenomenul a fost botezat si ”Golaniada”, dupa ce presedintele de atunci al Romaniei, Ion Iliescu, i-a etichetat pe protestatari cu numele de ”golani”.

  A existat chiar si un imn pentru acest eveniment, interpretat de Cristi Paturca si care avea ca referen versurile:

“Mai bine golan, decat activist, Mai bine mort, Decat comunist.“

Pe 13 iunie, trei garnituri pline cu mineri plecau din Petroşani spre Bucureşti. În dimineaţa zilei următoare, aceştia intrau în Piaţa Universităţii unde poliţia încerca deja să disperseze în mod violent studenţii şi ceilalţi manifestanţi împotriva regimului Ion Iliescu.

Au fost  atacate şi incendiate sediile Ministerului de Interne, Direcţiei de Poliţie şi Televiziunii Române; sosiţi în Bucureşti în sprijinul Guvernului, mineri din Valea Jiului curmă aceste acţiuni, dar comit excese împotriva unor sedii de partide şi instituţii, precum şi împotriva unor persoane (prima mineriadă); evenimentele aveau să intre în cronica social-politică românească sub denumirea de „evenimentele din 13-15 iunie” şi au afectat grav percepţia României în lume.

Şase morţi, peste 1.000 de răniţi, sute de persoane arestate şi o intervenţie în forţă a minerilor împotriva protestatarilor din Piaţa Universităţii, acesta a fost bilanţul mineriadei desfăşurate în perioada 13-15 iunie 1990 în Bucureşti.
  Mineriada din iunie 1990 este  considerată cea mai brutală şi mai violentă dintre toate cele şase mineriade care au avut loc în România după 1989.
Deşi, potrivit datelor oficiale, şase persoane şi-au pierdut viaţa în urma violenţelor, patru dintre ele fiind împuşcate, asociaţiile victimelor mineriadelor susţin că numărul lor s-ar ridica la peste 100 de persoane.

Bilanţul real al evenimentelor din vara lui 1990 rămâne neclar.
În doar câteva ore de la sosirea minerilor în Bucureşti, Capitala a fost cuprinsă de haos: studenţii, profesorii şi alţi intelectuali au fost bătuţi, arestaţi şi urcaţi în dubele Poliţiei şi duşi la o unitate militară din Măgurele, unde au fost interogaţi.
Pe 15 iunie, minerii au fost transportaţi cu autobuze la complexul Romexpo, unde preşedintele Ion Iliescu le-a mulţumit pentru “acţiunea vitejească”.
Imediat după aceasta, minerii au fost duşi la Gara de Nord, de unde au luat trenul înapoi către Valea Jiului.
Iniţial, în dosarul mineriadei au fost puse sub învinuire 25 de persoane între care fostul şef al statului, Ion Iliescu, generalii Mihai Chiţac, Victor Athanase Stănculescu şi Corneliu Diamandescu.
Parchetul General a început urmărirea penală împotriva lui Ion Iliescu în iunie 2007, fiind acuzat de omor deosebit de grav.
În martie 2009, procurorii DIICOT au decis scoaterea de sub urmărire penală a fostului preşedinte în care era învinuit de subminarea puterii de stat, acte de diversiune şi comunicare de informaţii false, el urmând să fie cercetat în continuare pentru genocid, tratamente neomenoase, distrugerea unor obiective şi însuşirea unor bunuri şi distrugerea unor obiective şi însuşirea unor valori culturale.

 1995: A murit cărturarul Aurel Răuţă, stabilit în Spania, la începutul anilor ’40 ai secolului XX; docent de filologie romanică (inclusiv limba română) la Universitatea din Salamanca, s-a numărat printre fondatorii Asociaţiei culturale hispano-române din acest oraş, ca şi printre cei ai Fundaţiei Culturale Române din Madrid.

A fost un animator al vieţii culturale româneşti din exil si organizator al unor colocvii şi congrese ştiinţifice; (n. 1912).

  2002: A murit Gheorghe Bulgăr, filolog, autor de dicţionare şi istoric literar român; (n. 1920).

  2002: A murit Horia Stanca, cronicar dramatic, memorialist şi traducător (n. 1909).

A fost arestat în 1952 (pentru activitate de presă îndreptată împotriva comunismului) şi condamnat la trei ani de muncă silnică, pe care i-a ispăşit la închisoarea  Jilava şi la Canalul Dunăre-Marea Neagră.

2003: Și-a început activitatea Institutul Național pentru Memoria Exilului Românesc.

Înființat prin Hotărârea nr. 656/5 iunie 2003 a Guvernului României, publicată în Monitorul oficial din 13 iunie 2003, institutul este un organ de specialitate al administrației publice centrale, subordonat Guvernului și coordonat de Ministerul Culturii și Cultelor, instituție care se ocupă de culegerea și publicarea documentelor referitoare la exilul românesc din perioada 1940–1989. Primul președintele a fost Dinu Zamfirescu.

2007: Omul de afaceri arab Omar Hayssam a fost condamnat la 20 de ani de închisoare, în procesul în care era acuzat de acte de terorism în legătură cu răpirea a trei jurnalişti români în Irak.

2013: A decedat la București, pictoriţa Elena Uţă Chelaru; (n. 1930, Chișinău).

Absolventa a Institutului de Arte Plastice din Bucuresti, unde a avut profesori pe Samuel Mützner, Catul Bogdan sau Alexandru Ciucurencu, Elena Uta Chelaru s-a remarcat in pictura contemporana europeana, expunand periodic in Italia, Franta, Belgia.

Începînd cu anii 70 Elena Uţă Chelaru se documentează, lucrează si expune la Paris şi apoi in marile oraşe ale Italiei, unde obţine numeroase premii şi recunoaştere internaţională.

Tablourile şi numele Elenei Uță Chelaru se întâlnesc în cele mai prestigioase galerii, muzee, cataloage si colectii din lume (Romania, Franta, Italia, Belgia, Grecia, Israel, Rusia, Liban, SUA, Germania, Norvegia).
Este membra a mai multor Academii de arta, dintre care Academia Internationala “Mario Gori”, Academia Internationala “Pontzen” din Napoli si Academia Gentium Pro-Pace din Roma, Academia Statului Columbia (SUA), Academia Internationala “Lutèce” Paris, Academia Europeana de Arta din Belgia.

Palmaresul Elenei Uta Chelaru include premii la expozitii si concursuri de referinta precum: Cupa Ministrului de Externe Aldo Moro, Bienala internationala de pictura, sculptura si grafica de la Accademia di Romania (Roma), Medalia de Argint “Roma Aeterna” (1977), Marele Colan “Homo Electus Ducatti Estensis” decernat de Academia din Ferrara, Medalia de Argint la al 15-lea concurs international organizat de Academia “Lutèce” din Paris, Diploma de onoare la “Al 15-lea Mare Premiu International de Pictura” (Cannes), Premiul International “Crociatti dell’arte”, (Brindisi), Diploma Cocosul de Platina la Concursul International al Academiei Wallone de Arta (Charleroi, Belgia) “Placheta de Aur” la al 13-lea Festival International de Arta Contemporana (San Remo, Italia).

2015: A intrat în vigoare   Legea  nr. 137/2015 privind acceptarea de către România a jurisdicţiei obligatorii a Curţii Internaţionale de Justiţie (CIJ).

S-a marcat astfel punctul final al demersurilor României legate de ancorarea deplină în sistemul jurisdicţiei Curţii de la Haga, transmiţând un semnal clar că România îşi întemeiază relaţiile internaţionale pe respectarea dreptului internaţional.

România a devenit al 72-lea stat al lumii care recunoaşte jurisdicţia CIJ.

CALENDAR CREȘTIN ORTODOX

Sfânta Muceniță Achilina

Sfanta Mucenita Achilina s-a nascut in Biblos, cetate din Palestina, din parinti crestini. La varsta de sapte ani, Sfanta Achilina cunoastea toate tainele credintei crestine, iar la varsta de 15 ani, a inceput sa le invete pe fetele de aceeasi varsta credinta in Hristos si le indemna sa nu se inchine idolilor.

In vremea imparatului Diocletian (284-305) Sfanta Achilina a fost biciuita, i s-a infipt o vergea incinsa in foc prin urechi si prin creier, pentru ca nu se inchina idolilor.

Moare din cauza acestor chinuri, iar trupul sau este aruncat in groapa de gunoaie din afara cetatii, spre a fi mancat de animale.

Noaptea, un inger al Domnului a ridicat-o din moarte.

In ziua urmatoare, la porunca guvernatorului Ulosian, calaii i-au taiat capul Sfintei Achilina.

CITIȚI ȘI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/06/13/o-istorie-a-zilei-de-13-iunie-video-2/

Bibliografie (surse) :

1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008 ;
2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric ;
3. e.maramures.ro ;
4. Wikipedia.ro.;
5. mediafax.ro ;
6. worldwideromania.com ;
7. Enciclopedia Romaniei.ro ;
8.  rador.ro/calendarul- evenimentelor;
9.  Istoria md.;
10. Cinemagia.ro;
11. CreștinOrtodox.ro.

Publicitate

CE URMEAZĂ SĂ SE ÎNTÂMPLE ÎN CHINA

China intră într-un nou plan cincinal!

“Lianghui” ( cele “două sesiuni”) – este un spectacol ritual anual al conducerii de la Beijing. Vedetele spectacolului sunt cel mai înalt organism politic consultativ, Conferința Consultativă Politică a poporului chinez și tradiționala prezentare a unui raport de lucru de către prim-ministru în fața Congresului Național al Poporului (NPC).

Revizuirile proiectului celui de-al 14-lea plan cincinal al Chinei vor continua până la 15 martie dar, în actuala conjunctură, nu este vorba doar despre anul 2025 ( să ne amintim că proiectul Made in China 2025, care rămâne în vigoare).

Planificarea pe termen lung are obiective în proiectul 2035 (realizarea „modernizării socialiste de bază”) și chiar dincolo de 2049, cea de-a 100-a aniversare a Republicii Populare Chineze.

Premierul Li Keqiang, care a prezentat raportul de lucru al guvernului pentru 2021, a subliniat că ținta de creștere a pib-ului este „peste 6%” (FMI estimase anterior 8,1%). aceasta include crearea în mediul urban a cel puțin 11 milioane de noi locuri . În ceea ce privește politica externă, declarațiile lui Li contrastează cu poziția hegemonului SUA : „China va urmări o politică externă independentă de pace” și va „promova construirea unui nou tip de relații internaționale”.

Beijing se concentrează pe dosare specifice, dar mai presus de toate pe consolidarea comerțului/investițiilor/ relațiilor financiare cu UE, ASEAN Japonia și Global South.
Schița celui de-al 14-lea plan cincinal (2021-2025) pentru economia Chineză fusese deja concepută în luna octombrie a anului trecut, în cadrul plenului CPC și Adunarea Națională a Poporului îl va aproba acum, accentul cheie urmând să se pună pe politica de „circulație dublă”, a cărei cea mai bună definiție, tradusă din mandarină, este „dinamica dublă de dezvoltare”.
Aceasta înseamnă o acțiune concertată de consolidare și extindere a pieței interne, continuându-se în același timp să se favorizeze comerțul/investițiile străine.Conceptual, acest lucru se ridică la un nivel destul de sofisticat, foarte daoist,de echilibrare yin și yang

La începutul anului 2021, președintele Xi Jinping, deși a lăudat „convingerea și rezistența chineză, precum și determinarea și încrederea noastră”, a dorit să sublinieze că națiunea se confruntă cu „provocări și oportunități fără precedent”.

El a declarat biroului politic al partidului comunist că trebuie create prin toate mijloacele disponibile „condițiile sociale favorabile” până în 2025, 2035 și 2049.
Obiectivul-cheie de urmărit este „prosperitatea comună”, care urmează să fie pusă în aplicare alături de inovațiile tehnologice, respectul pentru mediu și abordarea deplină a „problemei rurale”.

Xi a fost de neclintit: “există prea multă inegalitate și disparități de venit în China în plan regional și urban-rural.”
Premierul Li a subliniat succesul Chinei în ceea ce priveste Covid-19 pe plan intern; națiunea a cheltuit cel puțin 62 de miliarde de dolari. Acest lucru ar trebui să fie citit ca un mesaj subtil, adresat în special către Global South, cu privire la eficacitatea sistemului de guvernare din China pentru a proiecta și executa nu numai planuri complexe de dezvoltare, dar, de asemenea, de a face față situațiilor de urgență grave.

Ceea ce este în cele din urmă în joc în această competiție între vestul alambicat al (neo)liberalelor democrații și „socialismul cu caracteristici chineze” ( apud deng xiaoping) este capacitatea de a gestiona și de a îmbunătăți viața oamenilor.
Cercetătorii chinezi sunt foarte mândri de etosul planului lor național de dezvoltare, definit ca inteligent (măsurabil, realizabil, relevant și legat de timp).
Un exemplu foarte bun este modul în care China, în mai puțin de două decenii, a reușit să scoată 800 de milioane de oameni din sărăcie: o premieră absolută în istorie.

Toate cele de mai sus sunt rareori evocate de cercurile atlantiste care se îneacă permanent in demonizarea isterica a Chinei.
Wang Huiyao, directorul centrului din Beijing pentru China și Globalizare, a avut cel puțin meritul de a aduce în discuție opiniile sinologului Kerry Brown de la King’s College, Londra, care, bazându-se pe comparațiile dintre Leibniz – apropiat de savanții iezuiți, interesați de confucianism – și Montesquieu – care au văzut la China doar un sistem despotic, autocratic, imperial – Brown, reexaminează 250 de ani de conceptii occidentale înrădăcinate privitoare la China remarcând că este mai dificil ca niciodată să se angajeze într-o dezbatere rezonabilă.

El identifică trei probleme majore.

De-a lungul istoriei moderne, nu a existat nici o apreciere occidentală a Chinei văzute ca o țară puternică și importantă, iar occidentalii nu sunt pregătiți să facă față unei reconsiderări a acestor mentalități.
2. Occidentul modern nu s-a gândit niciodată cu adevărat la China ca la o putere globală, apreciind-o în cel mai bun caz, ca o putere terestră. China nu a fost niciodată văzută ca o putere navală, sau capabilă să exercite puterea dincolo de granițele sale.

Propulsat de certitudinea înrădăcinată asupra valorilor sale, Occidentul atlantist nu are nici o idee despre cum să înțeleagă valorile chineze.
În cele din urmă occidentul nu este interesat în înțelegerea Chinei. Si in conformitate cu prejudecatile sale, rezultă convingerea că această națiune este o „amenințare la adresa occidentului”.
Brown subliniază situația dificilă cheie cu care se confruntă orice savant sau analist care încearcă să explice China, anume modul în care să poată defini extrem de complexele viziuni asupra lumii ale Chinei și să surprindă povestea Chinei în câteva cuvinte.

De exemplu: explicarea modului în care un numar enorm 1,3 miliarde de oameni în China au un anume tip de securitate in privinta sistemului de sănătate și modul în care aceștia se bucură de de securitate socială. Sau detaliile complicate ale politicilor etnice ale Chinei.

Premierul Li, in raportul său, a promis: “să se creeze un puternic simț al comunității în rândul poporului chinez și să încurajeze toate grupurile etnice ale Chinei să lucreze concertat pentru prosperitatea și dezvoltarea comună”.
El nu a menționat în mod specific problemele minorităților naționale din provinciile Xinjiang sau Tibet.

Este realmente o sarcină dificilă explicarea proceselor și necazurilor de integrare a minorităților etnice într-un proiect național, pe fondul de isterie non-stop creat de propaganda occidentală în problemele pe Xinjiang, Tibetului,Taiwanului, Mării Chinei de Sud și Hong Kongului.

Oricare ar fi capriciile Occidentului atlantic, ceea ce contează pentru masele populare chineze este modul în care noul plan cincinal va oferi, practic, ceea ce Xi a descris anterior ca fiind o reformă economică „de înaltă calitate”.
Lucrurile arata bine în giganții economici Shanghai și Guangdong – care au ajuns deja la 6% creștere. Hubei – unde au apărut pentru prima dată cazurile covid-19 – vizează de fapt 10%.
Bazat pe activitatea frenetica a mass-mediei, încrederea opiniei publice în conducerea de la Beijing rămâne solidă. China a câștigat „războiul de sănătate” împotriva lui Covid-19 într-un timp record; creșterea economică a revenit, iar sărăcia absolută a fost eradicată,

Conform calendarului inițial, la 100 de ani de la fondarea partidului comunist, statul se bazează pe o „societate moderat prosperă”.
De la începutul mileniului, PIB-ul Chinei a crescut în ultimii 10 ani, mai mult de dublu, de la 6 trilioane la 15 trilioane de dolari.
Nu mai puțin de 99 de milioane de oameni din mediul rural, 832 de județe și 128.000 de sate rurale au ieșit din sărăcia absolută în care se zbăteau.

Această economie complexă este acum angajata în crearea unui elaborate capcane pentru firmele occidentale.
Sancțiuni? nu fiți naivi, veniti aici și bucurați-vă să faceți afaceri într-o piață cu cel puțin 700 de milioane de consumatori.
După cum am observat anul trecut, procesul sistemic în joc este ca un amestec sofisticat de marxism internaționalist cu confucianism (armonie fara conflict), gândit ca un cadru pentru un viitor comun pentru omenire.
O țară – de fapt, o civilizație-stat, axată pe misiunea sa istorică reînnoită ca superputere re-emergenta.
Iată așadar ce își propun cele două ședințe “Lianghui” și atât de multele lor obiective – și toate realizabile.

Surse:

Pepe Escobar – Asia Times

https://www.zerohedge.com/geopolitical/escobar-shape-things-come-china

https://www.lovemoney.com/gallerylist/74915/the-tech-and-inventions-that-show-why-china-is-the-best-in-the-world

Mărturia fostului președinte al Federației Uniunilor Comunităților Evreiești din România și președinte al Uniunii Evreilor Români,cu privire la perioada guvernării Mareșalului Ion Antonescu.

Wilhelm Filderman (n. 14/25 septembrie 1882, București – d. 22 aprilie 1963, Paris) a fost un jurist și om politic român de etnie evreiască,președinte al Federației Uniunilor Comunităților Evreiești din România și președinte al Uniunii Evreilor Români.

„Părinții mei s-au născut români. Mama mea, Carolina, s‑a născut la Pitești, oraș din județul Argeș, iar tatăl meu, Moritz, a văzut lumina zilei la Turnu Măgurele, oraș situat în apropiere de locul unde rîul Olt se varsă în Dunăre“, declara el.

Odată căsătoriți, părinții săi s-au mutat la București, unde tatăl a înființat o tipografie și o legătorie.

Din cei cinci copii ai lor, trei fete și doi băieți, Wilhelm a fost cel din urmă. Tatăl său a murit pe cînd el avea doar trei ani. Mama, la 26 de ani, nu s-a remăritat, dedicîndu-și viața creșterii și educației copiilor. După clasele primare, Filderman a urmat Liceul „Matei Basarab“, și nu la vreo școală evreiască, deoarece, potrivit mamei, „Din moment ce ne născuserăm în România, unde ne vom trăi restul zilelor, era bine pentru noi să-i cunoaș­tem poporul, limba și istoria“. Paradoxal, destinul a vrut ca la liceu să fie coleg de clasă cu viitorul conducător al țării, Ion Antonescu, cel care îl va deporta în Transnistria.

Filderman poate să fie considerat drept un patriot român: a participat la Primul Război Mondial, a fost decorat, iar în politică, ca deputat în Parlament, a militat, pe liste liberale, pentru prosperitatea țării și pentru drepturi egale pentru coreligionarii săi.

El a fost ceea ce numim astăzi un european, un gînditor al reformelor care ar fi adus România mai aproape de modelul occidental. Cred că stătea însă mai bine cu logica decît cu predic­ția. Dacă milita pentru integrarea evreilor în societatea românească nu putea, în același timp, să pledeze și pentru emigrare, deși sus­ținea ideea reclădirii Statului evreu, vizitase Palestina, încă britanică, și ajutase financiar colonizarea evreiască.

Wilhelm Filderman a fost unul din fondatorii Uniunii Evreilor Pământeni (1909), al cărei vicepreședintea fost din 1915. A făcut parte din delegația României la Conferința de Pace de la Paris (ianuarie 1919 – ianuarie 1920), având contribuții la elaborarea Tratatului privind drepturile minorităților.

Între 1914 și 1919, în absența lui Adolf Stern, plecat din țară, a fost președinte de facto al Uniunii Evreilor Pământeni. Ales oficial președinte la Congresul din 18 februarie 1923, când organizația își schimbă numele în Uniunea Evreilor Români. Wilhelm Filderman se numără printre fondatorii Universității Populare și Cercului cultural „Libertatea” din București.

Membru al Partidului Național Liberal (PNL), este ales deputat în legislatura 17 iulie 1927-10 noiembrie 1928. În 1929, participă la Zürich, în Elveția, la Congresul de înființare a Agenției Evreiești, care milita pentru înființarea unui stat evreiesc în Palestina.

Din 1935 conduce secția din București a Agenției. Face parte și din alte organizații internaționale evreiești. Începând din 1929 și până în 16 decembrie 1941, deține funcția de președinte al Uniunii Comunităților Evreiești din România (transformată din 1937 în Federația Uniunilor de Comunități Evreiești din România – FUCER); președinte al Consiliului Central al Evreilor din România (din 1936), care devine funcțional după încetarea activității FUCER, în 1941.

Filderman a refuzat afilierea Uniunii Evreilor Români la Comitetul Democrat Evreiesc, organizația-marionetă a Partidului Comunist Român, motiv pentru care a fost arestat de noile autorități comuniste de câteva ori în 1945, tot de atâtea ori eliberat la intervențiile SUA. Publicația „Curierul Israelit”, la care scria articole, a fost suspendat în anul 1945.

Este considerat „membru al reacțiunii, alături de Maniu, Brătianu și Rădescu” și se invocă, în presa comunistă, existența unor „dovezi privind activitatea trădătoare… în timpul lui Antonescu”. Demisionează la 24 octombrie 1945 din conducerea FUCER. Reușește să plece din România în 1948, continuând să militeze în exil pentru drepturile evreilor.

În țară este judecat și condamnat în contumacie (1950). Domiciliat la Paris, obține (1955) și cetățenie americană. A fost reabilitat în 1968.

Wilhelm Filderman se stinge din viață la Paris, în 1963.

„Testamentul lui Filderman”

Declarație oficială, sub jurămînt, dată de Wilhelm Filderman în procesul desfășurat în Elveția avându-i ca inculpați pe tinerii români, membri ai P.N.Ț., aflați în exil, care au efectuat celebrul atac asupra Legației României de la Berna (14-16 februarie 1955).

De maxim interes este mărturia pe care o depune Filderman cu privire la perioada guvernării Mareșalului Ion Antonescu.

„Subsemnatul Wilhelm Filderman, doctor în Drept de la Facultatea de Drept din Paris, fost președinte al Federației Uniunilor Comunităților Evreiești din România și președinte al Uniunii Evreilor Români, domiciliat actualmente în New York, S.U.A., Hotel Alamac, Broadway at 71st St., declar următoarele:

În opinia mea, actul de violență al celor cinci tineri refugiați români care au luat cu asalt Legația comunistă de la Berna, la 14-15 februarie 1955, este produsul disperării în care întregul popor român a fost azvârlit, ca urmare a ocupației străine și a terorii exercitate de regimul comunist impus cu forța. În calitate de reprezentant al cetățenilor români de religie mozaică, am fost în situația excepțională care mi-a permis să urmăresc îndeaproape evenimentele care au dus la actuala situație din România. Și, întrucât eu consider că aici trebuie căutată sursa exploziilor psihologice de felul celei petrecute la Berna, va trebui să-mi dirijez atenția asupra acestor evenimente.

Pentru a scoate în evidență diferența dintre situația de dinainte și de după instalarea comuniștilor la putere, de către Armatele Sovietice, voi aminti doar câteva fapte.

A fost mereu acuzat regimul Mareșalului Ion Antonescu că a fost un regim înfeudat nazismului și însuși Mareșalul a fost executat de agenții de la Moscova pentru că ar fi fost fascist. Adevărul este că Mareșalul a fost acela care a pus capăt mișcării fasciste în România, oprind, cu începerea anului 1941, activitățile teroriste ale Gărzii de Fier și suprimând toate activitățile politice ale acestei organizații. Eu însumi, răspunzând unei întrebări a lui Antonescu la propriul proces, montat de comuniști, am afirmat că teroarea fascistă de stradă a luat sfârșit în România la data de 21 ianuarie 1941, ziua în care Mareșalul a luat măsuri draconice ca să oprească anarhia fascistă, provocată de această organizație, și să restabilească ordinea în țară.

În perioada dominației hitleriste în Europa, am fost în legătură susținută cu Mareșalul Antonescu. Acesta a făcut tot ce a putut pentru a îmblânzi soarta evreilor expuși la persecuția germanilor naziști. Trebuie să subliniez că populația românească nu este antisemită, iar vexațiile de care au avut de suferit evreii în România au fost opera naziștilor germani și a Gărzii de Fier.

Am fost martor al unor mișcătoare scene de solidaritate între români și evrei în momente de grea încercare din timpul imperiului nazist în Europa.

Mareșalul Antonescu a rezistat cu succes presiunii naziste, care impunea măsuri dure împotriva evreilor. Aș aminti doar următoarele două exemple:

– Grație intervenției energice a Mareșalului a fost oprită deportarea a mai mult de 20.000 de evrei din Bucovina. El a dat pașapoarte în alb pentru a salva de teroarea nazistă evreii din Ungaria, a căror viață era în pericol.

– Grație politicii sale, bunurile evreilor au fost puse sub regim de administrare tranzitorie cărora, lăsând impresia că sunt date altora, le era asigurată conservarea în scopul restituirii la momentul oportun.

Menționez acestea pentru a sublinia faptul că poporul român, atât cât a avut, chiar în măsură limitată, controlul țării, și-a demonstrat sentimentele de umanitate și de moderație politică. Dar când ocupația sovietică a impus tirania totalitară dirijată de Moscova, condițiile s-au schimbat. Românii nu au mai fost în stare să aibă nici cea mai mică autoritate asupra conducerii afacerilor lor interne.

Asemenea situație poate fi înțeleasă, cu ușurință, într-o țară aflată sub ocupație militară de Soviete – cum e și astăzi România (anul declarației, 1955 – n.r.) – administrată de o echipă de comuniști, cei mai mulți aserviți ordinelor Kremlinului.

În ansamblul său, populația românească a suferit și suferă cele mai îngrozitoare opresiuni sub regimul comunisto-sovietic. Ea a fost lipsită de orice drepturi și libertăți. I-au fost confiscate toate bunurile mobiliare, i-a fost expropriată, fără compensare, proprietatea imobiliară. Prin așa zise reforme monetare, a fost supusă regimurilor de confiscări periodice, dându-i-se iluzoriu speranța de reconstituire, cât de cât, a independenței materiale, necesare unei vieți omenești scăpate de sclavie. Regimul comunist a distrus mai ales profesiunile liberale, privând zeci de mii de oameni de dreptul de a-și exercita meseria, fiind astfel reduși la mizerie și la degradare.

Am fost martor tuturor acestor tragedii. Am fost martor persecuțiilor politice dirijate de la centru împotriva oamenilor politici democrați, am fost martor întemnițărilor fără judecată și a judecăților fără justiție.

Omnipotența și ubicuitatea poliției secrete și a informatorilor au făcut din teroare trăsătura permanentă a existenței zilnice a românilor. Cât despre extorcarea sub amenințări, șantaj și pușcărie, evreii au constituit subiect special al atenției din partea comuniștilor. Orice devenea motiv ca evreii să fie furați, jefuiți, prădați până la ultimele lor bunuri. Persecuția împotriva evreilor s-a manifestat prin multiple obstacole ce li s-au ridicat celor care voiau să emigreze în Israel și prin rușinoasa exploatare căreia i-au devenit obiect”

Aceasta a fost Declarația oficială, sub jurămînt, dată de Wilhelm Fildeman în procesul desfășurat în Elveția care i-a avut ca inculpați pe tinerii români, membri ai P.N.Ț. aflați în exil, care au efectuat celebrul atac asupra Legației României de la Berna (14-16 februarie 1955), publicată în https://www.art-emis.ro/istorie/testamentul-lui-filderman.