CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

O ALIANȚĂ IMPOSIBILĂ


 

 

 

 

 

ROMÂNIA MARE, IDEALUL NAȚIUNEI”. Hartă apărută la început… | Flickr

 

 

 

Când la 28 iunie 1914 au răsunat trase de tânărul patriot sârb Gavrilo Princip focurile de armă care au pus capăt vieții prințului moștenitor al Austro-Ungariei,Franz-Ferdinand, asupra întregii lumi s-au abătut stihiile zeului Marte.

Ultimatumul austriac adresat Serbiei nu avea să fie decât declanșatorul dominoului în care piesele diplomatice se vor trage unele pe altele, consecință a tratatelor de alianță încheiate în ultimele decenii între marile puteri. În https://peles.ro/cataloage/consiliuldecoroana.pdf se precizează:

”La 1, respectiv 3 august, Germania declară război Rusiei și  Franței. La 5 august, Marea Britanie atacă Germania. Atrase în ceea ce Nicolae Iorga numea plastic ,,un danț canibalic”, cele două
blocuri militare își reconsideră alianțele. La 14/27 iulie 1914, în preziua declanșării Primului Război Mondial, Franz Josef îi telegrafia aliatului său, Regele Carol I, făcând apel la ,,[…]vechea ta prietenie și [la] legăturile noastre amicale [care] sunt pentru mine tot atâtea garanții că tu vei avea o înțelegere sinceră a hotărârilor ce am luat în acest caz grav”. 
Patru zile mai târziu, la 18/31 iulie 1914, vine epistola Împăratului Wilhelm al
II-lea, redactată în același registru colocvial:
,,Gândurile mele se îndreaptă către  tine, care ai întemeiat la gurile Dunării un
stat civilizat și ai ridicat astfel un zăgaz în fața valului slav. Eu am încredere că tu vei fi credincios prietenilor tăi și că vei împlini neapărat datoriile tale de aliat”. 
Mai puțin protocolar, cancelarul Germaniei, Theobald von BethmannHollweg (1909-1917) îl soma pe Regele Carol I:

,,Cerem mobilizarea imediată a armatei române și îndreptarea ei împotriva Rusiei”. 

 

Ce avea să facă România?

Pentru a afla răspunsul la această întrebare, regele Carol I a decis întrunirea Consiliului de Coroană pe data de 3 august 1914.

Consiliul de Coroană

Instituția Consiliului de Coroană fusese introdusă în practica politică românească chiar de către regele Carol I, ea amintind oarecum de tradiția istorică a sfatului domnesc, în care cei mai experimentați și înțelepți dregători erau chemați să-și spună părerea despre cele mai importante probleme cu care se confrunta țara, ajutându-l pe domnitor să ia decizia potrivită.

În fața unor situații critice, suveranul, la propunerea guvernului, putea convoca Consiliul de Coroană, care avea însă doar un rol consultativ, decizia finală aparținând factorului executiv reprezentat de monarh și guvern.

În timpul domniei lui Carol I mai avusese loc un astfel de Consiliu de Coroană, pe 2 aprilie 1877, convocat pentru a stabili calea de urmat în condițiile declanșării războiului ruso-turc. Acum, pe 3 august 1914, Carol I considerase că a bătut din nou un ceas hotărâtor pentru destinul României și dorea să afle părerea principalilor săi sfetnici.

Pe 1 august au fost trimise invitațiile pentru Consiliul de Coroană, convocat pentru ziua de 3 august, ora 17, la castelul Peleș. Au răspuns solicitării regale membrii guvernului în frunte cu I.I.C. Brătianu, foștii prim-miniștrii Theodor Rosetti (1888-1889), P.P. Carp (1900-1901;1910-1912), președintele Adunării Deputaților, Mihail Pherekyde, și liderii partidelor de opoziție, Take Ionescu (Partidul Conservator-Democrat), însoțit de Constantin G. Dissescu și Constantin Cantacuzino-Pascanu, precum și Alexandru Marghiloman (Partidul Conservator), căruia i se alăturaseră Ion Lahovari și Ion C. Grădișteanu. Senatul nu a fost reprezentat, deoarece președintele acestuia, Basile Missir, se afla la Paris.

De asemenea, nu au putut onora invitația Titu Maiorescu, fost prim-ministru (1912-1914), reținut la Heidelberg de starea gravă de sănătate a soției sale, și Nicu Filipescu, aflat la tratament tot în Germania.

 



 

Foto: Sala în care a avut loc Consiliul de Coroană

  

 

Consiliul s-a ținut în salonul de muzică al reginei Elisabeta, cei 18 participanți cărora li s-au adăugat regele Carol I și principele moștenitor Ferdinand așezându-se în jurul unei mese dreptunghiulare, îmbrăcate în postav verde.

În mijlocul ei stăteau suprapuse, legate în piele verde și marochin roșu, „tratatele, vestitele și misterioasele tratate” (I.G. Duca).

Același memorialist, viitorul prim-ministru asasinat pe peronul gării din Sinaia la 29 decembrie 1933, dar în acel moment ministru al Cultelor în guvernul Brătianu, va surprinde în tușe fine, dar atât de sugestive, atmosfera în care au început dezbaterile ce aveau să hotărască destinul țării, la ora declanșării celei mai pustiitoare conflagrații pe care o cunoscuse omenirea până atunci:

„O tăcere mormântală. Aveam senzația că o greutate apăsa peste noi și ne înabușea. Gravitatea hotărârilor de luat dădeau momentului o firească emoțiune și o improductibilă solemnitate. După un schimb de priviri mute, regele Carol a rupt chinuitoarea tăcere. Era congestionat și vădit emoționat, făcea însă neascunse sforțări ca să nu trădeze zbuciumul sufletului său”.

După o scurtă alocuțiune, rostită în limba română, regele i-a rugat pe participanți ca dezbaterile Consiliului să aibă loc în limba franceză deoarece aceasta surprinde mai bine toate subtilitățile și nuanțele diplomatice.

„Dezbaterile Consiliului de Coroană în care România a proclamat la începutul războiului mondial neutralitatea ei au avut așadar loc într-o limbă străină. România veche exista încă în toata splendoarea ei” (I.G. Duca).

După cum era de așteptat, suveranul s-a pronunțat ferm pentru aplicarea ad literam a tratatului pe care România îl avea cu Puterile Centrale, considerând că opinia publică ar fi potrivnică unei alianțe cu Rusia, iar soluția neutralității ar fi cea mai proastă cu putință.

Mizând pe onoare și pe apelul făcut la el de către cei doi împărați, ai Germaniei și Austro-Ungariei, Carol I a încheiat spunând:„A venit momentul, domnilor, să facem din țara noastră o mare putere”.

Primul care a luat cuvântul după rege a fost Theodor Rosetti, bătrânul cumnat al lui Cuza (sora sa, Elena Rosetti-Solești, fusese Doamna domnitorului Unirii), în calitatea sa de cel mai vechi Președinte al Consiliului de Miniștri.

Legându-se de ultima afirmație a regelui, Rosetti, pe un ton blând și sfătos, a îndemnat la maximă prudență:

„Nu cred că stă în putința noastră să facem politică mare… Să stăm deci liniștiți la o parte, să ne vedem de nevoile și de necazurile noastre și să ne căznim să păstrăm ceea ce cu atâta trudă am agonisit”.

Discursul lui Rosetti a fost pentru Carol o lovitură grea, deoarece nu se așteptase ca unul dintre bătrânii lideri junimiști, alături de P.P. Carp și Titu Maiorescu, atât de atașați culturii și civilizației germane, să nu-i susțină poziția.

„Izbânda slavismului ar fi moartea noastră”

Următorul vorbitor a fost P.P. Carp, laconic, categoric și tăios:

„De altfel, de ce să ne mai gândim și să ne mai sfătuim. Victoria Triplei Alianțe este sigură, indiscutabilă și dumneavoastră vă întrebați dacă trebuie să mergem cu învingătorii sau cu învinșii”. Toată strălucitoarea inteligență politică, dar și aroganța boierului moldovean de stirpe veche răzbătea din cuvintele lui Carp:„…care e interesul statului român, să triumfe slavismul sau să triumfe germanismul? Evident germanismul. Izbânda slavismului ar fi moartea noastră. […] Mi se vorbește de opinia publică. Nu mă preocupă! Datoria omului de stat e să conducă el opinia publică, nu să se lase târât de ea”. În perspectivă istorică nu s-ar putea spune astăzi că P. P. Carp n-a avut dreptate, doar că dreptatea lui era prea timpurie. Treizeci de ani mai târziu, nu slavismul, ci altă formă a imperialismului agresiv rusesc, comunismul, va zdrobi sub tăvălugul ei România.

După Carp, regele îi dădu cuvântul lui Alexandru Marghiloman care, într-un discurs elegant în formă și în conținut, puse la punct chestiunea juridică a lui casus foederis. Din moment ce Austro-Ungaria atacase Serbia și nu invers, era evident că România nu era obligată de litera tratatului să intre în război alături de Puterile Centrale. Regele însuși citi articolul în discuție nefăcând decât să confirme că țara noastră nu încălca cu nimic tratatul de alianță dacă și-ar fi declarat neutralitatea. Aceasta a fost de altfel și poziția pe care s-au situat următorii vorbitori, Ion Lahovary și Grădișteanu.

După ei, a luat cuvântul marele Take Ionescu. Discursul celui poreclit „Tăkiță Gură-deAur” a fost însă dezamăgitor, searbăd și lipsit de hotărâre. Și liderul conservator-democrat a scos în evidență faptul că România nu are nicio obligație față de Germania și Austro-Ungaria:

„Întrucât mă privește pe mine, nu mă sfiesc să spun că, dacă aș avea câtuși de puțin credința că suntem cu adevărat angajați, v-aș cere, oricare ar fi consecințele, să ne ținem de cuvânt. Altminteri n-am merita să existăm ca stat. Onoarea țării este mai presus de toate”.

„Oamenii de stat trebuie să țină seama de voința poporului”

Ionel Brătianu, care a vorbit în numele guvernului, a fost calm, demn și metodic. Argumentația sa, spre deosebire de cea a lui P.P. Carp, a făcut apel exact la simțămintele adânci ale românilor, simțăminte ce veneau în contradicție cu poziția regelui, dar exprimau nădejdea împlinirii idealului național al unirii tuturor românilor într-un singur stat:

„Soarta românilor de peste munți, idealul național al românismului, sunt chestiuni pe care niciun guvern român nu le poate nesocoti. Dacă în lucrurile mici se poate trece peste sentimentul public, în ceasurile mari ale vieții naționale, oamenii de stat trebuie să țină seama de voința poporului. […] Să rămânem deci neutri. […] Războiul va fi probabil lung și vom mai avea prilejul să ne spunem cuvântul”.

Nici nu-și sfârșise bine pledoaria Brătianu, și P.P. Carp, vizibil iritat, izbucni într-o veritabilă diatribă la adresa a ceea ce bătrânul lider conservator considera fățărnicia tuturor politicienilor prezenți:

„Toți sau mai toți ați fost consilierii tronului; toți știați că politica noastră externă merge pe calea Triplei Alianțe;toți ați suferit când, la 1877, Rusia, drept răsplată, ne-a luat Basarabia;prin urmare toți ați consimțit la această politică. Iar astăzi, când a venit vremea să ne ținem de cuvânt, vă dați la o parte. Cum lăsați pe omul aista singur?” a întrebat Carp patetic, arătând spre nefericitul rege. Ce ironie a sorții, ca în ceasul decisiv al destinului său ca rege, de partea lui Carol I să fie un singur om, cel cu care o viață întreagă nu se putuse înțelege și despre care spusese:„Niciodată nu m-am simțit mai puțin rege, decât când a fost Carp prim-ministru”…

Intervenția lui Carp a primit imediat replica șefului guvernului și astfel între cei doi oameni politici s-a încins o polemică aprinsă care „a fost punctul culminant al întregii discuțiuni și în care auditoriul a putut avea vie impresia a două personalități puternice, ciocnindu-se în cea mai nobilă luptă în care puteau fi chemați niște conducători de popoare să se războiască vreodată” (I.G. Duca).

În toiul acestei discuții înflăcărate, ușa salonului se deschise și un valet aduse pe o tavă de argint o telegramă pe care o remise lui Brătianu:era știrea oficială a neutralității Italiei, cea de-a treia membră a Triplei Alianțe. Din acel moment, dacă mai era vreo îndoială, partida era câștigată de partizanii neutralității. Regele însuși se resemna, dar într-o supremă sforțare de a-și salva măcar sentimentele personale ce-l legau de suveranii celor două imperii centrale, evocă posibilitatea unei eventuale abdicări:

„Dacă dumneavoastră credeți că fericirea României îi impune să urmeze de azi înainte o altă politică externă, eu sunt gata să mă retrag… De altminteri, domnilor, succesorul meu e aici, el n-are decât să…” și lăsă fraza neterminată, arătând spre principele moștenitor care se grăbi însă printr-un gest vehement de protest să îndepărteze ideea sugerată de unchiul său.

Mai luară cuvântul Mihail Pherekyde, Costinescu și Vasile Mortun (singurul care a vorbit în limba română). Toți se pronunțară în favoarea neutralității.

La sfârșit, Carol I supuse la vot propunerea ca România să se declare neutră, propunere care întruni 17 voturi pentru și unul singur, (P.P. Carp) împotrivă. În fața evidenței, bătrânul monarh, ce nu avea să supraviețuiască acestei decizii mai mult de două luni, trase concluziile:

„Ca rege constituțional mă supun votului dumneavoastră, mi-e frică însă că prestigiul țării va ieși micșorat din ședința de azi și mă tem că ați luat o hotărâre de care România se va căi în viitor”.

„Pe această generație a ursit-o soarta să îndeplinească fapta cea mare”

Comunicatul oficial ce urma să fie dat publicității a fost redactat în cabinetul de lucru al regelui, de către acesta, Brătianu, Marghiloman și Take Ionescu. Fraza cheie a lapidarului comunicat era:

„Cu aproape unanimitate, consiliul a decis ca România să ia toate măsurile, spre a păzi fruntariile sale”.

Mult mai explicit va fi Carol I, în scrisoarea pe care i-o va trimite împăratului Wilhelm al II-lea:

„Eu nu pot începe singur, fără un guvern responsabil, un război față de care întreg poporul se împotrivește”.

Era epitaful unei politici duse de România în ultimii 30 de ani, politică ce adusese o anumită stabilitate și securitate externă țării noastre, dar care avea imensul dezavantaj de a fi contra intereselor naționale cele mai intime ale poporului român, în primul rând împotriva idealului unității naționale.

De acum înainte România era liberă să-și urmeze „politica instinctului national” atât de înălțător evocată de Take Ionescu, în sedințele din 16 și 17 decembrie 1915 ale Parlamentului României:

„Generația noastră, trăită în îmbogățirea cam repede a României, a căpătat și un gust de bună stare care o gonește de la eroism… Și cu toate acestea, domnilor deputați, pe această generație a ursit-o soarta să îndeplinească fapta cea mare. Ea va fi gropașa muncii de veacuri sau zămislitoarea unei vremi așa de frumoase, încât vedenia ei mă smerește”.

Citiți articolul integral accesând: https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/imposibila-alianta.

ADDENDA:

În ciuda susținerii de către Carol I a ideii intrării imediate în război alături de Puterile Centrale, cei prezenți la Consiliu au votat cu o majoritate zdrobitoare în favoarea neutralității. Singurul care a susținut punctul de vedere al regelui a fost Petre P.Carp. Deși Consiliul de Coroană nu avea atribuții decizionale, Carol I a respectat voința acestuia. O altă aliată a Puterilor Centrale, Italia a luat și ea decizia păstrării neutralității, pe care o va părăsi însă în 1915 , pentru a intra în război alături de Antantă.

Votul Consiliului de Coroană din iulie 1914 a însemnat primul pas în desprinderea României de alianța cu Puterile Centrale și a pus bazele intrării în război alături de Antantă.

România a rămas neutră în primii doi ani ai războiului, însă Regele Carol I a rămas neîmpăcat cu această situație, deoarece el o resimțea ca o trădare a cuvântului dat față de aliații din acel moment ai României. Și aceasta cu atât mai mult cu cât Austro-Ungaria vehicula ideea retrocedării Bucovinei în schimbul participării românești la acest conflict.

Regele Carol I a murit în 27 septembrie 1914, deci la scurtă vreme după data Consiliului de Coroană, iar mulți dintre contemporanii săi au spus că suveranul a murit de inimă rea.

În cele din urmă, după doi ani, România a intrat în război, însă de partea Antantei. Noul Rege al României, Ferdinand I, și-a călcat pe inimă și a renunțat la legăturile de familie cu conducătorii Puterilor Centrale pentru a-și face datoria față de țară.

A fost una dintre cele mai inspirate decizii, pentru că, la sfârșitul războiului, România a dobândit Transilvania, Maramureșul, Crișana, Banatul, Bucovina și Basarabia.

11/06/2021 - Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: