CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ZIUA DE 5 IUNIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR


Ziua de 5 iunie în istoria noastră

1419 : Regele Sigismund a emis o diplomă prin care confirma dreptul negustorilor din Brașov de a trece prin Ținutul secuilor spre Moldova (Moldowe) cu mărfurile lor. comitelui secuilor din Transilvania  Negustorii din Transilvania au primit un important privilegiu comercial din partea regelui Ungariei

Diploma dată de regele Sigismund comitelui secuilor, menționa ca negustorii din Brașov să nu fie împiedicați să treacă munții cu obiecte din fier și alte mărfuri. „Porunca lui Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, către secuii din scaunele Sebsy și Kysdy, la cererea judelui Valentinus, a notarului Johannes din Brașov (Brassou), a lui Johannes de Cristian (Keresthyenfalwa) și a lui Thomas de Codlea (Cydino), să respecte privilegiul comercial al brașovenilor privind libera trecere prin ținutul secuilor în relațiile comerciale cu Moldova (Moldowe). Michael, comitele secuilor este însărcinat cu supravegherea executării poruncii

Poziția geografică pivilegiată a contribuit enorm la dezvoltarea comerțului orașului Brașov cu țările române vecine.

breslele aurarilor și argintarilor

Statut de breaslă 1589 (colecția Muzeului de Istorie)

Brașovul fiind o așezare autonomă, activitățile sale comerciale și meșteșugărești permiteau organizarea în bresle, adică în oraganizații care să deservească scopul meșterilor cu meserii de același tip, privitoare la apărarea intereselor comune.

Prima atestare documentară a prezenței breslelor brașovene apare în secolul al XV-lea odată cu afirmarea existenței produselor finite create în anumite meserii. Breslele aurarilor și argintarilor sunt menționate în secolul al XVI-lea.

1446: Dieta Ungariei  întrunită la Rakos, lângă Buda, îl  alege pe Iancu de Hunedoara guvernator al Ungariei (“Regni Hungariae Gubernator generalis”).

A deţinut această funcţie concomitent cu cea de comite al Timişoarei şi ban al Severinului.

Iancu de Hunedoara (n. cca.1407  – d. 11 august 1456, Zemun)

Domeniul administrat de Iancu de Hunedoara la 1456

Teritoriul administrat de Iancu de Hunedoara la 1456

1456: La aceasta data a avut loc “Închinarea de la Vaslui”;  

 Marea adunare a Moldovei, convocata de  voievodul Petru Aron (Petru al III-lea Aron, domn al Moldovei între octombrie 1451 si februarie 1452; august 1454 si februarie 1455 si între mai 1455 si aprilie 1457), in frunte cu mitropolitul Teoctist si boierii țării, decid  in lipsa oricarui sprijin extern, accepatarea ultimatului sultanului Mehmed al II-lea Cuceritorul (sau Mahomed al II-lea, sultan intre 1444, 1444-1446 si 1451-1481), privind plata a unui tribut de 2000 de galbeni, ca pret al pacii cu otomanii.

Logofatul Mihu, este imputernicit sa duca Porții haraciul.

Sultanul va emite la 9 iunie 1456 un firman Yeni Derbent, care va pune capat stării de razboi între cele doua state și va acorda negustorilor din Cetatea Alba, dreptul de a face comerț cu Imperiul Otoman.

Acesta este considerat primul tratat moldo-turc, în care erau stipulate si privilegii pentru negustorii din Moldova.

1461: Prima incursiune a lui Ştefan cel Mare al Moldovei în Transilvania, ca  represalii asupra voievodului Sebastian de Rozgony, pentru ca luase la curtea sa pe  pe asasinul tatalui sau, Petru Aron.

Domnul Ştefan III-lea al Moldovei (Ştefan cel Mare).

După moartea lui Alexandru cel Bun, care domnise pe tronul Ţării Moldovei răstimp de 32 ani, au venit vremuri de cumpănă pentru Moldova.

În scaunul ţării urcă unul după altul diferiţi domnitori, lacomi de putere şi avuţie.

Tronul Moldovei seamănă mai degrabă cu o minge aruncată de partidele boiereşti de la o mlădiţă de os domnesc la alta.

Printre aceştia a fost şi Petru Aron care mişeleşte îl omoară pe Bogdan Vodă (tatăl lui Ştefan cel Mare), iar mai apoi şi pe partenerul său în acest complot, nepotul său Alexăndrel, astfel devenind domnitorul unic al Ţării Moldovei.

Dar nu i-a fost lungă domnia, pentru că în 1457 năvăleşte asupra lui ,“cu mulţime de oaste muntenească şi din ţară adunaţi”,  Ştefan, mai apoi numit “cel Mare“, fiul lui Bogdan al II-lea, ca să răzbune moartea tatălui său. Victoria a fost de partea lui Ştefan, şi acesta urcă pe tronul Moldovei la 14 aprilie 1457.

Pentru a-i închide toate drumurile lui Aron, Ştefan face o incursiune în Polonia în 1459 unde încheie Tratatul moldo-polon de la Overhelauti  prin care voievozii Rusiei mici şi ai Podoliei se obligau să nu permită lui Petru Aron să se apropie de graniţa Moldovei decît pînă la Smotric.

Aron însă a reuşit să părăsească Polonia în 1460, găsind adăpost în Transilvania, la curtea voievodului Sebastian de Rozgony.

Drept consecinţă Ştefan cel Mare înfăptuieşte la 5 iunie 1461 o primă incursiune în Transalvania.

Domnul Moldovei pradă în secuime ca represalii pentru că voievodul Sebastian de Rozgony luase la curtea sa pe Petru Aron pe care îl omoară abia în 1469 în timpul unei alte incursiuni.

1494: În Muntenia apare prima atestare documentară a Portarului, o dregătorie medievală care se ocupa de hotărnicirea moșiilor și de primirea soliilor la curte. Acest tip de dregătorie a apărut mai întâi în documentele moldovenești.

1779:  S-a născut carturarul iluminist ardelean Gheorghe Lazăr, pedagog, teolog şi  inginer român, considerat fondatorul învăţământului în limba naţională din Ţara Românească; (d. 17 septembrie 1823). A tradus și a scris cărți în limba română. Prin manualele pe care le-a întocmit, a contribuit la crearea terminologiei ştiinţifice şi tehnice româneşti.

A fost promotorul ideii școlii românești, într-o vreme în care învățământul se desfășura în țările române în limba greacă. Sprijinit de Iordache Golescu și Constantin Bălăceanu, la 24 martie 1818 a început activitatea într-un local de la Sfântul Sava. Din prima generație de elevi ai săi au făcut parte, printre alții, Petrache Poenaru,Daniel Tomescu, Simion Marcovici. Școala de la Sfântul Sava este cel mai vechi institut educațional din București cu predare în limba română.

Aici au venit și copii de prăvăliași și copiii oamenilor de la marginea orașului, iar el i-a învățat cu dragoste tainele științelor matematice și ale filozofiei, în limba lor maternă. În timpul Revoluției din 1821, Gheorghe Lazăr și elevii săi au trecut de partea lui Tudor Vladimirescu.

Colaborarea sa cu revoluționarii i-a atras mai târziu persecuții din partea autorităților. S-a întors bolnav în satul natal, Avrig, unde s-a stins din viață.

1859: S-a nascut  marele actor si director de scenă român Constantin I. Nottara; (d.17 oct. 1935).

A participat, în 1912, la turnarea primului film artistic românesc, „Independenţa României”, regizat de Grigore Brezeanu, unde a interpretat rolul lui Osman Paşa

Nottara a avut o intensă activitate şi ca director de scenă şi profesor la Conservatorul dramatic din Bucureşti.

Printre elevii săi s-au numărat actori de renume: Tony Bulandra, Velimir Maximilian, Ion Manolescu, Maria Ventura, Maria Filotti, etc.

A fost tatăl compozitorului Constantin C. Nottara si una dintre personalităţile de seamă ale teatrului românesc.

1865 (5/17 iunie): România a aderat la Convenţia telegrafică internaţională de la Paris împotriva voinţei Porţii Otomane (care ar fi dorit ca aderarea să se producă concomitent cu a sa, considerând România parte integrantă a Imperiului).

Prin acest act, statul român s-a afirmat ca subiect de drept internaţional, alături de statele suverane

1865: Apare editata de Iosif Vulcan revista “Familia”.

 A fost editata la Pesta între 1865 – 1880 , apoi la Oradea, între 1880 – 1906. În paginile ei publicau personalităţi ale culturii române de-o parte şi de alta a Carpaţilor.

Fișier:Revista Familia.jpg

În revista „Familia” şi-a făcut debutul in 1866 Mihai Eminescu, cu poezia „De-aş avea…”, apoi cu „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”.

Iosif Vulcan avea să-i schimbe acestuia numele din Eminovici, în Eminescu.

George Coşbuc a trimis şi el primele inspiraţii către revista „Familia”, unde au fost publicate sub pseudonimul „Boscu”.

Revista publica materiale din cele mai diverse, de la literatură, critică şi istorie literară, la artă, istorie, ştiinţe naturale, biografii de oameni iluştri, folclor românesc, articole de călătorie, articole cu caracter moral şi în general articole de cultură. Revista milita deschis pentru unitatea spirituală a tuturor românilor.

Printre colaboratori au figurat Vasile Alecsandri, Andrei Bârseanu, Dimitrie Bolintineanu, Timotei Cipariu, Aron Densuşianu, Nicolae Densuşianu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Alexandru Vlahuţă, Barbu Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, Ion Pop-Reteganul precum şi mulţi alţi oameni de cultură.

IOSIF VULCAN – 180 de ani de la naștere | e-Bibliotheca septentrionalis

Iosif Vulcan (n. 31 martie 1841, Holod, Bihor – d. 8 septembrie 1907, Oradea).

Varianta pentru sate a revistei „Familia” a fost revista „Şezătoarea”, apărută între anii 1875 – 1882.

Din 1926, Mihail Sadoveanu a publicat la Oradea a doua serie a revistei. Din 1965 şi până în prezent apa

 1871: S-a născut, la Botoşani,  istoricul, documentaristul, dramaturgul, enciclopedistul, omul politic, profesor universitar şi academician român, Nicolae Iorga. 

Imagini pentru Nicolae Iorga photos

Marele critic George Călinescu spunea ca Iorga a jucat în cultura românească, în primele decenii ale secolului XX, „rolul lui Voltaire”.

A murit asasinat la 27 noiembrie 1940, la Strejnic (judeţul Prahova), asasinat de un comando legionar.

NOTĂ: Dicţionarul Membrii Academiei Române 1866-1999 şi Dicţionarul scriitorilor români D-L (1998) dau ca dată a naşterii 5/17.I.1871; alte surse (www.bibliotecanicolaeiorga.blogspot.com) dau 6 iunie ca zi a naşterii, iar site-ul http://www.basilica.ro/ro/aniversari/18_iunie_1871.html , dă data de 18 iunie.

1884: Facultatea de medicina din Paris acorda titlul de doctor in medicina pentru Maria Cutzarida Crătunescu, prima femeie medic din România. Și-a luat doctoratul în medicină cu teza: Despre hidroreea și valoarea ei semiologică în cancerul corpului uterin. Pentru a obține liberă practică în țară, și-a echivalat diploma din Franța trecând examenul cu cel mai mare calificativ, Magna cum laude.

CUŢARIDA-CRĂTUNESCU MARIA – Biblioteca Judeteana "Alexandru Odobescu"  Calarasi

S-a născut  la  10 februarie 1857 in  Călăraşi  și a  decedat  la  16 noiembrie 1919.

Prima femeie medic din România a fost o militantă feministă, a înfiinţat Societatea Materna (1897) si  a organizat prima creşă de fabrică,  in 1899.

  1887: S-a născut (la Chişinău, azi în R. Moldova) prozatorul Leon Donici (numele la naştere: Leonid Dobronravov); (m. 1926, la Paris).

Era descendentul pe linie maternă al cărturarului basarabean Alecu Donici .

A studiat la Seminarul Teologic din Sankt Petersburg, la Facultatea de Drept de la Universitatea din Iurevsk, Estonia, de unde s-a transferat la Universitatea din Petersburg la aceeași facultate. 

Leon Donici (1887-1926)

A locuit pînă în anul 1918 la Petersburg, unde a fost prieten cu mulți scriitori de vază ruși și unii politicieni, cum ar fi Kerenski.

A debutat în literatură cu o narațiune intitulată profetic În căutarea veșnicului adevăr (1909). A publicat câteva romane cu numele Leonid Dobronravov: Mon plaisireNoul seminar (tălmăcit în engleză, germană, franceză). Afirmarea sa în elita literară s-a produs fulgerător.

Maxim Gorki constata: „L. Dobronravov este un scriitor de mare nădejde; având în vedere ceea ce a produs, așteptăm de la el cu speranță, el este o mare făgăduință a literaturii noi”. A revenit în țară după revoluția din octombrie. Una dintre cărțile de excepție a lui Donici este Revoluția rusă – o cronică captivantă a evenimentelor din 1914–1918 din Rusia. În ultimii ani de viață a locuit la Paris unde a și decedat. A fost înhumat la Chișinău, după ce Octavian Goga și Nichifor Crainic, i-au transportat trupul în patrie.

1893: A murit inginerul, cartograful si exploratorul român de etnie evreiască, Iuliu Popper.

De ieri și de azi: Un bucureştean – rege al Ţării de foc

A calatorit in America de sud, in “Tara de Foc” si   Patagonia, dand nume romanesti unor munti sau rauri (Monte Lahovari, Rio Ureche, Rio Rosetti).

A inventat un aparat pentru colectarea aurului din apa de mare.

1909 (18 iunie (stil vechi): A murit la Chișinău, Pavel (Pavalаchii) Alexandrovici Crușeveanu  (n. 27 ianuarie, stil vechi  1860, în satul Ghindești, Ținutul Soroca, gubernia Basarabia), jurnalist, publicist și politician rus de origine română, colaborator al tenebroasei poliții secrete ruse Ohrana (instituția țaristă de spionaj și diversiune) membru activ în organizația „Sutei Negre”, organizație monarhistă extremistă și xenofobă creată de Ohrana.

Pavel Crușevan - cel mai acerb antisemit șovin rus - Principalul ...

A început să scrie în 1882 în broșurile „Nedelia” (în rusă Неделя, în română Săptămâna), unde a publicat câteva nuvele și articole, romanul său „Sciastlivee vseh” (în rusă Счастливее всех, în română Fericiți cu toții) și nuvela „Cuib devastat” (Sankt Petersburg, 1882).

Între 1887-1896 a colaborat la „Minsky Listok” (în rusă Минский листок, în română Foaia Minskului), în „Vilensky Vestnik” (rusă Виленский вестник, în română Veștile din Wilno) și „Bessarabsky Vestnik” (rusă Бессарабский вестник, în română Veștile Basarabiei). O parte din scrierile sale din această perioadă au fost inclus în cărți editate separat: «Ce este Rusia» (schițe de voiaj, Мoscova, 1896), «Cazul lui Artabanov» (roman, Мoscova, 1896), «Stafiile» (roman și diverse povestiri, 1897).

În 1896 Crușeveanu a înființat la Chișinău ziarul cotidian „Basarabeț” (în rusă Бессарабец, în română Basarabeanul), singurul cotidian în limba rusă din Chișinău care, inițial s-a afiliat la jurnalistica liberală, mai târziu devenind o publicație de extremă dreaptă. Acest ziar a fost principalul incitator la Pogromul din Chișinău din aprilie 1903. Din 1905 a devenit organul de presă al secției basarabene al „Uniunii poporului rus”, înființată de către Crușeveanu, sub auspiciile Ohranei.

Pavel Crușeveanu a publicat un almanah al ziarului „Bessarabeț”- înființat de asemenea la inițiativa sa în 1903, în limba rusă, la Moscova – o monografie privind istoria, geografia, etnografia, economia și cultura Basarabiei. Lucrarea era intitulată „Basarabia. Almanah informativ de istorie, statistică, etnografie și literatură”.

La sfîrșitul anului 1903 el a fondat pentru puțin timp la Sankt Petersburg ziarul „Znamia” (în rusă Знамя, în română Drapelul) (1903—1904). În acest ziar, între 28 august și 7 septembrie (stil vechi), a publicat fragmente din celebra carte „Programul de cucerire a lumii de către evrei”, mai cunoscută sub numele de „Protocoalele înțelepților Sionului”. În 1906 a editat la Chișinău ziarul „Drug” (în rusă Друг, în română Prieten).

 1912: S-a născut la Teleac–Gornești, Mureș, cardinalul greco-catolic Alexandru Todea, fost deţinut politic in timpul regimului comunist între anii 1951 şi 1964 (anul graţierii deţinuţilor politici din România). A fost mitropolit al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice (1986-1992, ales clandestin, în martie 1986, de Conferinţa episcopilor, confirmat de Sfântul Scaun în martie 1990 şi recunoscut prin decret prezidenţial după căderea regimului comunist în România). Din 1992  a fost ales membru de onoare al Academiei Române; (m. 22 mai 2002, la Târgu Mureș). Lucrări: Pentru tine învățătoare apostolăCascada TinerețiiRugăciunea tineretului.

Alexandru Todea (1912-2002)

A fost și profesor de religie și membru de onoare (din 1992) al Academiei Române. În toamna anului 1933 a fost admis la Academia de Teologie din Blaj dar, după un an, mitropolitul Vasile Suciu l-a trimis pentru studii teologice superioare la Roma, la Colegiul De Propaganda Fide, fiind admis direct în anul al II-lea la Filosofie, iar apoi a urmat încă cinci ani de Teologie.

A obținut titlul de Doctor în Teologie cu teza De doctrina milenaria, tractatus exegetico-dogmaticus, în 1940. În timp ce era student în anul IV (1938), a fost hirotonit la Roma diacon de episcopul de Cluj-Gherla, Iuliu Hossu, iar în 1939, preot, de episcopul rus greco-catolic Alexander Evreinov. Revenit la Blaj a fost numit cu funcția de secretar mitropolitan. A fost apoi profesor la Școala normală română unită de învățătoare, la Liceul de băieți Sfântul Vasile și la alte școli din Blaj, unde a predat Religia, Latina și Italiana.

Din 1945 a fost paroh și protopop districtual la Reghin, în această perioadă fiind arestat de mai multe ori de către autoritățile comuniste. După arestarea episcopilor greco-catolici și scoaterea Bisericii Unite în afara legii în 1948, au avut loc în prima fază trei consacrări episcopale fără acordul autorităților comuniste, în clandestinitate, printre care și a lui Alexandru Todea, hirotonit ca episcop titular de Cesaropolis și auxiliar al episcopului de Alba Iulia și Făgăraș Ioan Suciu. A continuat să trăiască și să activeze clandestin, revenind la Reghin. În 1951, a fost arestat din nou și dus la sediul Securității din Reghin, apoi la cel din Târgu Mureș, după care a fost transferat la Ministerul de Interne, la Jilava și la Uranus, unde a fost anchetat timp de 13 luni.

La procesul din 15 februarie 1952, procurorul a cerut condamnarea sa la moarte, dar Tribunalul Militar București l-a condamnat la muncă silnică pe viață, fiind mutat la Sighet. După 13 ani de închisoare, a fost grațiat în august 1964, odată cu toți deținuții politici. După eliberare, s-a stabilit la Reghin, unde a păstorit clandestin miile de credincioși din părțile locului. După 22 decembrie 1989, mitropolitul Alexandru Todea și-a continuat activitatea, în condiții de libertate. În martie 1990, Sfântul Scaun l-a numit Arhiepiscop de Alba Iulia și Făgăraș și l-a confirmat ca Mitropolit al Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică). În 1991, papa Ioan Paul al II-lea a anunțat crearea a 22 de cardinali ai bisericii universale, între care se afla și arhiepiscopul de Făgăraș și Alba Iulia Alexandru Todea. A fost decorat cu Ordinul Steaua României în grad de Mare Cruce (1999).

1914:  Omul politic Alexandru Marghiloman este ales preşedinte al Partidului Conservator din România, ca urmare a demisiei lui Titu Maiorescu.

Alexandru Marghiloman (n. 27 ianuarie 1854, Buzău – d. 10 mai 1925, Buzău), om politic, jurist, lider conservator. In  1918 şi-a asumat responsabilitatea formării unui Consiliu de miniştri de sacrificiu, care să semneze un armistiţiu umilitor pentru România.

Deşi semnarea Tratatului de Pace cu Puterile Centrale de la Bucureşti, a permis supravieţuirea statului român, în conştiinţa publică Marghiloman a rămas cunoscut drept un „trădător de ţară”. Eforturile sale de a moderniza Partidul Conservator şi de a încerca să-l orienteze spre noile realităţi din societatea românească au fost sortite eşecului, astfel că decesul său a însemnat practic şi „decesul” conservatorismului românesc.

Simpatizant al ideilor junimiste, Alexandru Marghiloman a acumulat o bogată experienţă politică. S-a remarcat îndeosebi la conducerea Ministerului de Interne, a Ministerului de Externe şi a Ministerului Justiţiei.

1927: S-a născut la Budeasa, Argeș, Alexandra Mirodan (pseudonimul lui Alexandru Zissu Saltman), dramaturg, critic literar şi ziarist, d. 10 martie 2010, la Tel Aviv, în Israel .

Imagini pentru Alexandru Mirodan photos

A absolvit Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București. A lucrat ca ziarist și dramaturg, a fost redactor la publicațiile TinerețeaTânărul muncitorScînteia tineretului. A publicat și în revistele Gazeta LiterarăRomânia LiberăContemporanulTeatrulInformația BucureștiuluiFlacăra, etc. A fost secretar de redacție la Gazeta Literară, redactor la revista Teatrul.

În 1956 a debutat în teatru cu piesa Ziariștii, jucată la Teatrul Național din București, înregistrând un număr-record de peste 900 reprezentații. Teatrul de Comedie din București a fost inaugurat în 1961 cu piesa Celebrul 702 a lui Mirodan (care era și secretar literar al teatrului), avându-l în rolul principal pe Radu Beligan. În anul 1977 a emigrat în Israel și s-a stabilit la Tel Aviv.

A lucrat o perioadă la Muzeul Diasporei (Beth Hatefutsoth), apoi a înființat revista în limba română Minimum, pe care a editat-o singur. Opera sa de referință a fost un Dicționar neconvențional al scriitorilor evrei de limba română în 3 vol. Alte piese de teatru: Noaptea e un sfetnic bunȘeful sectorului sufleteCamuflajEvreica din Toledo .

1934: S-a născut Constantin Atanasie Bona, imunolog american de origine română (stabilit în SUA în 1977), membru de onoare din străinătate al Academiei Române din 1992.

A absolvit Facultatea de Medicină din București (1958) și a obținut Doctoratul în Științe medicale (1968). A plecat din țară în 1968, s-a stabilit la Paris unde a obținut un al doilea doctorat la Universitatea din Paris. 

Constantin Bona (1934-2016)

A fost șeful laboratorului de imunochimie al institutul „Dr. Ion Cantacuzino” din București, cercetător la Centrul Național de Cercetări Științifice și Institutul Pasteur din Paris. În anul 1997 s-a stabilit la New York. A fost cercetător-invitat la NIH Bethesda, Maryland, profesor la catedra de imunologie, Facultatea de Medicină Mount Sinai din New York (din 1979).

A fost autorul a peste 220 de lucrări, monografii și tratate de imunologie, membru în comitetul de redacție a 16 reviste de imunologie, membru în mai multe organisme științifice internaționale: Societatea franceză de imunologie; Societatea Regală Microscopică din Oxford; Societatea Regală de Medicină din Londra; Societatea Britanică de Imunologie; Societatea internațională de Biologie Celulară (președinte, 1968–1971); Academia de Știinte din New York; Reticuloendothelial Society din Statele Unite; Asociația Americană de Imunologie.

A fost menționat în Enciclopedia Who’s Who – Românii din America – 500 de personalități din SUA și Canada.

1935: A murit la București, prozatorul şi ziaristul Eugen Goga (fratele poetului Octavian Goga); (n. 1888 Rășinari, Sibiu).

1935: Corneliu Zelea Codreanu înființeaza Partidul “Totul pentru Țară”, expresia politica a Mișcării Legionare.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este image.png

Foto: Emblema Gărzii de fier

Corneliu Zelea Codreanu (nume la naștere Corneliu Zelinski; n. 13 septembrie 1899,[1][2][3] Huși, Vaslui, România – d. 30 noiembrie 1938, Tâncăbești, Snagov, Ilfov, România), cunoscut și ca Corneliu Codreanu, a fost un politician român, fondatorul și liderul organizației de extremă-dreaptă Garda de Fier (cunoscută și sub denumirea de Legiunea Arhanghelul Mihail sau Mișcarea Legionară), din România interbelică. Membrii mișcării erau cunoscuți sub numele de legionari sau, „cămășile verzi”.

Descoperire senzațională în Arhiva siguranței. Căpitanul Zelea Codreanu și  istoria secretă a atentatului din 1934 – Evenimentul Istoric

Codreanu, căruia legionarii i-au atribuit titlul Căpitanul, a avut controlul absolut al organizației. Din 1919, Codreanu era membru al Gărzii Conștiinței Naționale, iar în 1923, împreună cu Alexandru C. Cuza, a fondat Liga Apărării Naționale Creștine (L.A.N.C.), pe care a părăsit-o doi ani mai târziu, din cauza diferențelor ideologice.

În 1927 și-a înființat propria mișcare, Legiunea Arhanghelul Mihail.În 1938, a fost asasinat, alături de alți 13 legionari (Nicadorii și Decemvirii), în timpul detenției, la ordinul regelui Carol al II-lea.

1942: Al doilea război mondial –  Statele Unite declară război Bulgariei, Ungariei  şi României.

La 12 decembrie 1941,în urma presiunilor Germaniei și Italiei, guvernul român a declarat război Statelor Unite ale Americii. Aceasta după ce, în urma atacului japonez de la Pearl Harbor din 7 decembrie 1941, Hitler a declarat război Statelor Unite, pe 11 decembrie. Americanii nu au răspuns acestei declarații de război prea repede, au contrasemnat declarația de război în discuție abia la o jumătate de an de la emiterea ei, la insistențele guvernului sovietic. Pe 2 iunie 1942 președintele Franklin D. Roosevelt a înaintat Congresului declarația de război a SUA contra României. Pe 3 iunie ea a fost adoptată de Camera Reprezentanților, iar pe 4 iunie Senatul a aprobat și el documentul. Pe 5 iunie Roosevelt a semnat documentul final, prin care SUA declara război României și Bulgariei, iar starea de război a intrat în vigoare.

În perioada imediat următoare s-au declanșat expedițiile aeriene americane de bombardament asupra țării noastre.

1945: A murit filologul Ilie Bărbulescu, specialist în slavistică autorul unor importante studii referitoare la slava veche, istoria literaturii bulgare vechi, istoria literaturii medio-bulgare şi istoria literaturii ruse.

A fost membru corespondent al Academiei Române din 1908; (n. 1873).

  1945: A murit criticul literar Dumitru Tomescu, redactor întemeietor, împreună cu Constantin Şaban-Făgeţel, al revistei „Ramuri” (1905); (n. 1886).

1953: S-a născut la Curtici, poetul şi criticul literar Gheorghe Mocuţa; d.28 noiembrie 2017, Curtici.

Gheorghe Mocuţa (1953-2017)

A fost redactor la revista de cultură ARCA și profesor. A absolvit Universitatea din Timișoara și s-a licențiat în Filologie (Română-Franceză), 1976. A desfășurat o activitate variată: muncitor necalificat, funcționar Romtrans la Curtici, profesor de Limba franceză la Bârlad, Sânmartin și Curtici, primar al orașului Curtici, director al Liceului Curtici. 

A debutat în presa literară cu recenzii în revista Orizont din Timișoara în 1975, iar debutul editorial l-a făcut cu placheta Câmpia secretă în volumul colectiv Argonauții (1986). A colaborat cu poeme și articole la revistele: OrizontLuceafărulVatraPoesisViața RomâneascăFamilia, ARCAZburatorulObservator (München). 

 1958: România şi Afganistanul au stabilit relaţii diplomatice la nivel de legaţie. În 1969, relațiile au fost ridicate la nivel de ambasadă nerezidentă, iar la 1 august 2011, România a deschis o misiune diplomatică în Afganistan

 1963: S-a născut la Constanța jurnalistul Liviu Mihaiu, membru fondator al săptămânalului ”Academia Caţavencu”, iniţiator al postului Radio Guerrilla şi preşedintele Asociaţiei „Salvaţi Dunărea şi Delta” și Delta–A.C.

Liviu Mihaiu şi Andrei Gheorghe vor face o emisiune la Radio Guerilla

A studiat la Institutul Politehnic București, Facultatea Electrotehnica, absolvită în 1990.

A fost acționar al Grupului de Presă Cațavencu,redactor-șef adjunct la Academia Cațavencu, publisher la Tabu, director editorial al postului Radio Guerrilla,, realizator al emisiunii la TVR1 Între Bine și Rău, etc.

1970: La Muzeul de Artă al Republicii Socialiste România din București s-a deschis prima expoziție retrospectivă a lui Constantin Brâncuși, în Europa.

Prima expoziție retrospectivă Constantin Brâncuși la Muzeul de Artă al RSR (1970)

Au fost prezentate aproximativ 50 de opere ale sculptorului, atât din patrimoniul românesc, cât și împrumutate de la muzee din Statele Unite ale Americii și Franța, prezente anterior în cadrul unor expoziții mai ample la Muzeul Guggenheim New York, în 1969, la Philadelphia Museum of Art, în 1969, sau la Art Institute of Chicago, în 1970.

 1971: A murit la Lisabona, unde se stabilise,  filologul clasicist, poetul şi traducătorul Victor Buescu.

In martie 1943 a fost numit lector de limbă şi literatură română la Facultatea de Litere din Lisabona, inaugurând, de fapt, acest lectorat şi, odată cu el, studiile de românistică din Portugalia; (n. 1911).

 

1983: Atleta româna Anisoara Cuşmir – Stanciu, stabileşte un nou record mondial la săritura în lungime, cu 7,43 m, la internaţionalele României, care s-au desfăşurat pe fostul stadion „23 August” din Bucureşti

 

1993: S-a născut la București, atleta română săritoare în lungime, Alina Rotaru.

Alina Rotaru (1993)

Atletă, săritoare în lungime. A început cu dans sportiv, a continuat cu atletism la CS Dinamo, apoi la CSA Steaua. Inițial a practicat toate probele, apoi s-a specializat în sărituri.

În 2009 a obținut medalia de argint la Campionatul Mondial de juniori de la Bressanone, la prima ediție a Jocurilor Olimpice de Tineret (2010), a cucerit medalia de argint cu o săritură de 6,38 m. Din decembrie 2014 se antrenează în Germania.

În iulie 2015 a stabilit un nou record personal la 6,75 m. Și-a îndeplinit baremul pentru Jocurile Olimpice din 2016 de la Rio de Janeiro cu o săritură de 6,72 m reușit la concursul IAAF de la Innsbruck.

La Campionatele Europene de tineret 2015 a obținut medalia de bronz. În anul 2017 a stabilit un nou record personal (6,78 m), în august a cucerit medalia de aur la Universiada de la Taipei, fiind numită cea mai bună atletă română al anului de Federația Română de Atletism.

1997: Este inaugurat noul sediu al Bibliotecii Academiei Române (lucrările s-au efectuat cu sprijinul financiar al Băncii Naţionale a României).

Locurile Culturii

2002: La Institutul de boli cardiovasculare “Prof. Dr. C.C. Iliescu” din București a fost efectuat primul autotransplant cardiac, intreventie chirurgicala constand în explantarea cordului pacientului, repararea, redimensionarea în afara corpului pacientului si reîmplantarea sa.

Cc Iliescu Contact

2012: A murit (în urma unei boli necruţătoare) Mihai Pătraşcu, cercetător în informatică teoretică (a revoluţionat domeniul de structuri de date).

Mihai Patrascu, informatician

Este considerat unul dintre cei mai importanţi exponenţi ai şcolii de informatică româneşti si a fost concurentul român cu cele mai multe medalii la Olimpiada Internaţională de Informatică şi printre primii 20 de pe glob ; (n. 1982).

Nascut pe 17 iulie 1982 la Craiova, Mihai Patrascu si-a finalizat studiile universitare la Massachusetts Institute of Technology din Statele Unite, unde a si lucrat ulterior.

 A obtinut de 9 ori premiul I la nivel national si 7 medalii la fazele internationale: 4 de aur si 3 de argint.

A fost membru al Comitetului Stiintific al Olimpiadei Internationale de Informatica, presedintele Comitetului stiintific al Balcaniadei de Informatica (2011) si al Olimpiadei Europene de Informatica (2009).

A primit premiul Presburger, de la Asociatia Europeana de Informatica Teoretica, pentru „revolutionarea domeniului de structuri de date”.

2016 : Au loc în România legeri locale într-un singur tur de scrutin.

Rezultatele alegerilor locale 2016

Prezența la vot a fost de 48,17%.Surpriza acestor alegeri a fost dată de procentul înregistrat de candidații independenți la nivel național, aceștia reușind să treacă pe al patrulea loc.

2017: A încetat din viață cântărețul și compozitorul de muzică folk(n.18 iunie 1958, Satu Mare).

2020: A decedat actorul român Viorel Comănici (n. 15 mai 1941, București).

A fost actor al Teatrului Nottara din București. Filmografia sa cuprinde următoarele titluri mai importante: „Săgeata căpitanului Ion” -1972, „Pistruiatul” -1973, „Porțile albastre ale orașului” -1974, „Ștefan cel Mare” -1975, „Revanșa” -1978, „Ultima noapte de dragoste” -1980, „Trandafirul galben” -1982, „Comoara” -1983, „Secretul lui Bachus” -1984, „Ciuleandra” -1985, „Mircea” -1989, „Oglinda” -1994, „Senatorul melcilor” -1995, „Asfalt Tango” -1996, „Amen” -2002, „Hârtia va fi albastră” -2006, „Amintiri din Epoca de Aur” -2009, „Ana, mon amour” -2017. 

CALENDAR CREȘTIN ORTODOX

Sfântul Mucenic Dorotei, episcopul Tirului

Sfantul Mucenic Dorotei, episcopul Tirului

Sfântul Dorotei a trait in timpul domniei imparatului Liciniu. Sfantul Dorotei a fost episcopul Bisericii din cetatea Tir pana in vremea imparatului Iulian Apostatul, cand, din cauza refuzului de a jerfi idolilor, este ucis.

Sfantul Dorotei  a avut parte de o educatie aleasa in tinerete. De-a lungul vietii sale, invatatura sa a fost pusa in slujba Bisericii.

El a scris foarte multe carti in greaca si in latina. Cea mai cunoscuta scriere a lui este Syntagma greco-latină

CITIȚI ȘI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/06/05/o-istorie-a-zilei-de-5-iunie-video-3/

Bibliografie (surse) :

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008 ;
  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric ;
  3. e.maramures.ro ;
  4. Wikipedia.ro.;
  5. mediafax.ro ;
  6. worldwideromania.com ;
  7. Enciclopedia Romaniei.ro ;
  8.  rador.ro/calendarul- evenimentelor;
  9.  Istoria md.;
  10. Cinemagia.ro.
  11. CreștinOrtodox.ro.

05/06/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

La judecata istoriei: 23 August 1944 – Marea Trădare a României

 ISTORIA SĂ JUDECE! – de Prof. Gheorghe Buzatu

În Memoria Marelui Istoric Gheorghe Buzatu reproducem acest text oferit în exclusivitate portalului Ziaristi Online: amintind atât materialul Profesorului despre PACTUL Ribbentrop-Molotov, TOTALMENTE NUL. Secretele PROTOCOLULUI SECRET din 23 AUGUST 1939. DOCUMENTUL cât şi cel privind arestarea Mareşalului Ion Antonescu EXCLUSIV/ Mareşalul Ion ANTONESCU în arest, pe 23 august 1944: “ŢARA va intra, pentru VECIE în ROBIE!” Document OLOGRAF transmis de Prof. Gh. BUZATU

Istoria, profesore, i-aşa cum spui,
Hotarul peste care nu se poate trece,
Cât timp noi n-am venit în ţara nimănui,
Mânaţi de raza nu ştiu cărui astru rece…

Istoria, profesore, i-aşa cum spui,
Sau, mai curând, aşa ar trebui să fie,
De n-ar apare, peste noapte, scribi destui,
Mult prea dispuşi, din ea, să facă Geografie!

(Niculae Stoian)

Maresalul Ion Antonescu in fata plutonului de executie 1 iunie 1946

FAPTA ŞI RĂSPLATA ISTORIEI

„Să nu uităm că istoria nu va uita pe vinovaţi,

şi vinovaţi suntem cu toţii:

unii pentru că am tăcut;

alţii pentru că am greşit,

cu toţii – pentru că am suportat”

(Ion Antonescu,

Alba Iulia, 1 Decembrie 1940)

Biografiile Mareşalului Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Gh. Alexianu şi Constantin (Piki) Z. Vasiliu nu mai au oricum şi pentru ce decade în hagiografii. Având în seamă în prezent realităţi indiscutabile, verificabile şi susţinute pe temeiul unei bogate bibliografii şi al documentelor, unele cercetate de noi cu predilecţie în arhive şi biblioteci, române şi străine, apoi valorificate, numeroase în premieră. Nefiind neglijate, în context, nici mărturiile unora dintre participanţii la evenimente, unii interogaţi special de noi – Gh. Barbul, George I. Duca, Barbu Călinescu, Henriette şi Gh. Magherescu, Şerban Milcoveanu ş.a. Nu este lipsit de interes să precizăm că biografiile respective sunt populate cu zeci şi sute personaje, fiecare ajungând să-şi ocupe natural locul în funcţie de rolul jucat în devenirea, declanşarea şi consecinţele faptelor desfăşurate cu predilecţie în cursul Războiului Mondial din 1939-1945 ori în conexiune nemijlocită cu acesta.

Sacrificiul Mareşalului Antonescu şi al colaboratorilor săi – Mihai Antonescu, Gh. Alexianu, Constantin (Piki) Z. Vasiliu – a fost posibil prin voinţa excesiv brutală şi anormală a Marilor Învingători din 1945 şi potrivit unor „principii juridice” dictate de ei şi în folosul lor, nicidecum al Învinşilor sau al popoarelor, cum au clamat un număr de ani.

Asasinatul de la 1 iunie 1946, în mod sigur, nu a fost nici fără antecedente şi nici fără consecinţe dramatice, în unele privinţe la proporţii de cataclism pentru Români şi pentru România – Holocaustul Roşu. Nu în zadar s-a apelat la similitudini cu „practici barbare” de odinioară!

Este imposibil să întrevedem în prezent, după ce tumultuosul secol al XX-lea s-a încheiat, fără însă ca şi faptele pe care el le-a găzduit cu exagerată „generozitate” să fi încetat a-şi exercita consecinţele, cel mai adesea în chip negativ şi cu intensitate, dacă am mai avea temei să-l excludem pe Mareşalul Ion Antonescu din categoria iluştrilor bărbaţi de stat ai României contemporane – I. I. C. Brătianu, N. Titulescu sau N. Iorga.

În privinţa ierarhiei, nu are rost, desigur, să ne pronunţăm, cât timp numai trecerea timpului, judecata din perspectiva evenimentelor petrecute şi deschiderea arhivelor sau cercetările istoriografice temeinice de mâine îşi vor spune, cu greutate şi în dreaptă măsură, cuvântul decisiv aşteptat. La 23 iunie 1940, nimeni altul decât Nicolae Iorga, celebrul nostru polihistor, care prin creaţia sa de proporţii, varietate şi profunzimi rar întâlnite a acoperit practic întreg spaţiul spiritual românesc, şi nu numai, a observat – cu numai câteva zile înainte de a fi intervenit tragedia românilor de pretutindeni şi de-a se fi declanşat procesul prăbuşirii României Mari, context în care savantul însuşi, la scurt timp după catastrofă, avea să-şi afle groaznicul sfârşit -, şi anume:

„Neam părăsit în răscrucea furtunilor care bat aici din veac în veac şi vor bate totdeauna în aceste locuri de ispititor belşug şi de trecere a oştilor. Aşa de puţini între aşa de mulţi. Cu fraţii la cellalt capăt al Europei şi cu străini de noi în toate părţile. Apţi pentru cea mai înaltă civilizaţie şi siliţi a trăi de la o bejenie la alta. Oricare alţii s-ar fi risipit în lume. Pentru mai puţin se părăsesc şi cele mai dulci patrii. Noi am rămas. Cu sabia în mână de strajă la toate zările, iar, când s-a frânt o clipă, ca să se lege din nou, tainic, oţelul, am întins brutalităţii arma subţire a inteligenţei noastre. Şi, iată, suntem tot acasă”.

Este cu totul explicabil, drept consecinţă, că în 1942 îngrijitorii excelentului Album Spaţiul istoric şi etnic românesc, editat sub egida Academiei Române, a Institutului Cartografic Militar şi a Institutului Naţional Central de Statistică din Bucureşti, au inserat drept motto aceste rânduri definitorii ale Mareşalului Ion Antonescu:

Ne-am născut aici, suntem cei dintâi aşezaţi şi vom pleca cei din urmă”[1].

Numele Mareşalului Ion Antonescu a intrat în istorie, mai degrabă fără voinţa unora, încă din cursul vieţii, mai presus de orice impunându-se Omul, cu toate calităţile şi defectele lui, pentru faptele sale, bune sau rele. Nu a fost fascist, nici democrat dar nici tiran, nici fascist şi rasist ori criminal de război.

A fost, indiscutabil, înainte de orice – Român. Răstimpul ce ne desparte de execuţia din 1 iunie 1946 este, totuşi, la scara istoriei, prea scurt pentru ca Mareşalul şi epoca lui să fie „văzute” şi interpretate total sau global.

Faptele trecutului recent, odată consumate, Ion Antonescu şi Mihai Antonescu, Gh. Alexianu şi Constantin (Piki) Z. Vasiliu nu au cum interveni pentru a mai „corecta” ceva ori cumva. Este, de-acum, rândul istoricilor, cu prioritate al lor, să continue investigaţiile pentru a afla şi dezvălui Adevărul, şi numai Adevărul, despre toate cele care, câte şi cum au fost!

De ce numaidecât istoricii? Un document fundamental al unor reputaţi specialişti francezi (Alain Decaux, Marc Ferro, Pierre Milza şi colegii) intitulat Libertate pentru Istorie, respingând falsele principii ale impunerii „corectitudinii” (politice, istorice şi de orice fel), azi la modă, stabilea la 12 decembrie 2005 fără greş şi fără reţinere:

Istoria nu-i o religie. Istoricul nu acceptă nici o dogmă, nu respectă nici un lucru interzis, nu cunoaşte tabù-uri. El poate să deranjeze. Istoria nu este totuna cu morala. Istoricul nu are rolul de-a exalta ori de-a condamna, el explică. Istoria nu este sclava actualităţii. Istoricul nu aplică trecutului schemele ideologice contemporane şi nu introduce în evenimentele de odinioară sensibilitatea prezentului. Istoria nu-i totuna cu memoria. Istoricul, într-un demers ştiinţific, colecţionează amintirile oamenilor, le compară între ele, le confruntă cu documentele, cu obiectele, cu urmele existente, şi stabileşte faptele. Istoria ţine cont de memorie, dar nu se reduce la ea. Istoria nu este un domeniu juridic. Într-un stat liber, definirea adevărului istoric nu aparţine nici Parlamentului, nici autorităţii juridice. Politica Statului, chiar animat de cele mai bune intenţii, nu este politica istoriei”[2].

În mod sigur, în 1946, la Bucureşti şi în toată Europa a funcţionat orice dar nu … judecata poporului! Care popor şi ce judecată au impus condamnarea şi execuţia Mareşalului Antonescu şi a colaboratorilor lui?!

S-a auto-denumit – este adevărat – Tribunalul Poporului, care, însă, a funcţionat împotriva Poporului Român, reunind toată pleava cominternistă venită ori trimisă de Kremlin – în majoritate minoritari evrei, unguri, ţigani, ruşi basarabeni şi ucraineni. Iar ancheta, „procesul” şi condamnările dictate au atestat, tocmai, lipsa de judecată şi de respect faţă de drepturile elementare ale individului.

O judecată care, peste ani, a probat farsa şi netrebnicia. De vreme ce Mareşalul Antonescu şi colaboratorii lui au fost condamnaţi pentru crime de dezastrul ţării şi de război, fiind încadraţi automat – în paragrafele înguste şi deformate ale „legii internaţionale” introduse după 1945 de Moscova, Washington şi Londra – drept criminali de război.

Dezastru intervenit în urma trădării de la 23 august 1944 care a constituit „cel mai negru punct din întreaga noastră istorie”, astfel că Războiul Naţional al României din 1941-1944 a eşuat, dar – aprecia Ion Pantazi, fiul fostului ministru de Război din 1942-1944 –, fie că „acest război [a fost] pierdut”, el a reprezentat „totuşi un mare adevăr câştigat. Astăzi chiar cei mai înverşunaţi adversari ai războiului nostru împotriva Uniunii Sovietice nu pot să nu recunoască justeţea cauzei pentru care am luptat (subl. ns.)[3].

Zi de Doliu National Rapirea Basarabiei de Hitler-Stalin 28 iunie 1940 Bucuresti

Criminali de război … De ce nu, mai degrabă, criminali de pace?! Istoricul – cum preciza Apelul menţionat din 2005 – respinge „dogmele”, inclusiv pe cele introduse şi aplicate de autorităţile criminale de la Bucureşti în 1945-1946 şi mai apoi. În ceea ce-l priveşte, Mareşalul Antonescu a fost încrezător în Judecata Istoriei …

Criminali de război ori criminali de pace? Ar deranja pe cineva? Căci, şi după 1945, lumea a fost bântuită oricum de războaie, care, dacă nu au fost recunoscute tot criminale, nu înseamnă că au fost mai prejos. Dimpotrivă. De vreme ce Războiul Rece, care, nu numai că a succedat ci a reieşit direct din conflagraţia anilor 1939-1945, a fost superior ca durată şi amploare celui proclamat încheiat[4]

Dar, pentru a reveni, unde erau prin 1944-1948 Stalin, Beria ş.a. Nu au acţionat direct ori au prefera să acţioneze prin reprezentanţi, cu recomandări de comunişti şi statut de miniştri, jurişti, jurnalişti sau şefi ai serviciilor secrete, aşa precum Ana Pauker, Emil Bodnăraş, Gh. Gheorghiu-Dej, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Lucreţiu Pătrăşcanu, Avram Bunaciu, Silviu Brucan şi soţia, Alexandru Voitinovici, Iosif Chişinevschi, Gheorghe Pintilie (Timofei-Pantiuşa Bodnarenko), Alexandru Nicolschi (Boris Grünberg), Sergiu Nicolau (Serghei Nikonov) ş.a.[5]

Întâmplător ori nu, ei se aflau evident printre Învingători, dar cine i-ar putea include şi printre Judecători ?… Nu figura şi Adolf Hitler, care – nu-i aşa? – prin 1939-1941, alături de monstrul de la Kremlin, a stabilit şi împărţit … pacea şi drepturile Europei!

Hitler Stalin Roosevelt Churchill Antonescu Mihai - Prof Buzatu - Ziaristi Online

Vinovaţi de … dezastrul ţării şi criminali de război? Judecaţi şi condamnaţi în temeiul unor dispoziţii neconstituţionale[6], întrucât România, nemaifiind în stare de război, NU SE MAI PUTEA DICTA PEDEAPSA CU MOARTEA!

În plus, dacă se respecta Legea nr. 312/1945 (art. 18, aliniatul 3), judecarea celor vinovaţi de „dezastrul ţării” sau de „crime de război” fusese îngăduită până la 1 septembrie 1945[7].

A fost motivul pentru care „procesul” grupului Mareşal Antonescu fiind stabilit pentru luna mai 1946, guvernul dr. P. Groza a intervenit cu Legea nr. 61/1946 care, în temeiul decretului nr. 386/7 februarie 1946 (art. 1), prelungind termenul „final” stabilit iniţial pentru 1 septembrie 1945 la 1 iunie 1946[8]

Iar „Tribunalul Poporului”, plasat sub „preşedinţia” unui personaj obscur, controversat şi lacheu desăvârşit – Alexandru VOITINOVICI[9], descoperit şi numit de Lucreţiu Pătrăşcanu, titular al Justiţiei în toate cabinetele de la Bucureşti dintre 1944 şi 1948[10], a acţionat, în numele unui regim CONSACRAT EL ÎNSUŞI CRIMINAL[11]. 

Cu atât mai mult s-a aflat şi stăruie în atenţia istoricilor situaţia Profesorului Gh. Alexianu[12], întrucât, la atâtea decenii după prăbuşirea regimului totalitar comunist, s-au găsit instanţe care doar mimează că ar fi dispuse să re-examineze „cazurile” din 1946 deşi sfârşesc prin blocarea lor şi prin reconfirmarea deciziilor … staliniste. Precum a procedat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României care, la 6 mai 2008 – în replică la demersul Domnului Şerban Alexianu – a apreciat drept DEFINITIVĂ[13] sentinţa Tribunalului criminal de la Bucureşti din 17 mai 1946 … DE CE?

În fond, ISTORIA SE REPETĂ. Nimeni altul decât M. Eminescu a observat cândva în „Timpul”: „Numai în România înalta trădare e un merit, numai la noi e cu putinţă ca valeţii slugarnici ai străinătăţii să fie miniştri, deputaţi, oameni mari”.

Cu totul recent, Profesorul Ion Măldărescu considera că „manipularea a pătruns atât de profund în subconştient … Să nu uităm că de-a lungul anilor au apărut numeroase documente contrafăcute, mărturii mincinoase şi declaraţii obţinute sub şantaj, ameninţări şi/sau tortură. Dar despre asta nu se spune…

Cine ne judecă? Un institut telecomandat din exterior […] La şcoală nu se predau lecţii prin care să li se explice elevilor că inventatorii comunismului au fost evrei şi nici nu li se vorbeşte despre afirmaţiile lui Fr. Engels referitoare la poporul român sau despre ziua de 8 decembrie (1920) când criminalii terorişti Max Goldstein, Saul Osias şi Leon Lichtblau au pus o bombă la Senatul României.

În România nu se comemorează oficial „Săptămâna Roşie” (28 iunie – 3 iulie 1940)? […] Din programa şcolară aproape că a fost eliminată istoria românilor, în schimb comentariile de istorie a holocaustului sunt obligatorii. Despre holocaustul roşu, iudeo-bolşevic împotriva românilor nu se vorbeşte nici măcar în şoaptă.

Iată câteva nume ale celor care s-au făcut vinovaţi de crime împotriva poporului român, de nimicirea intelectualităţii române sub regimul impus de Armata Roşie şi girat de Regele Mihai (şi notăm aici doar câţiva, care, din „întâmplare”, sunt evrei): Ana Pauker, alias Anna Rabinsohn , Ministru de Externe al României, supranumită şi Stalin în fustă (idolul lui MRU); Ilka Wassermann, reala directoare a Ministerului Român de Externe; Iosif Chişinevschi, alias Jakob Broitman, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi membru al C.C. al P.M.R.; Teohari Georgescu, alias Burah Tescovici, Ministru de Interne; Avram Bunaciu, alias Abraham Gutman, Secretar; Lothar Rădăceanu, alias Lothar Wuertzel, ministru; Miron Constantinescu, alias Mehr Kohn; M. Haupt, general, comandant militar al Capitalei; Laurian Zamfir, alias Laurian Rechler, general, şef al Securităţii; Heinz Gutman, şef al Serviciului Secret Civil; William Suder, alias Wilman Suder, şef al Contra-spionajului; Colonel Roman, alias Roman Walter, tatăl lui Petre Roman, şef al Serviciului de Educaţie, Cultură şi Propagandă al Armatei; Alexander Moghioroş, Ministru al Naţionalităţilor, evreu din Ungaria; Alexandru Badan, alias Alexander Braunstein, şef al Comisiei de Control al Străinilor; Maior Lewin, evreu, fost ofiţer în Armata Roşie, şef al Cenzurii presei din România; Colonel Holban, alias Moscovici, şef al Securităţii pe Bucureşti; George Silviu, alias Gersch Gollinger, secretar general în Ministerul de Interne din România; Erwin Voiculescu, alias Erwin Weinberg, şef al Departamentului pentru paşapoarte în Ministerul de Externe din România [ş.a., ş.a.] …

Călăii – oricare ar fi fost originea lor etnică – şi atrocităţile comise împotriva poporului român nu pot fi absolviţi de verdictul: holocaust, genocid, crimă la adresa umanităţii şi a românităţii »[14].

Fără a forţa în vreun fel similitudinile, scriitorul Paul Goma, pe urmele lui Alexandr Soljeniţîn – care a publicat un text fundamental şi tulburător privind o problemă de istorie şi de cultură, abordată de atâţia şi nereuşită de vreunul, ne referim la clasica sinteză Două secole împreună, I-II, Evrei şi ruşi, 1795-1972 (traducere, Bucureşti, 2004, ediţia originală – Moscova, 2002)[15] – ne-a oferit o carte tratând în esenţă problema Gulagului în trecutul nostru recent: Săptămâna roşie (28 iunie – 3 iulie 1940) sau Basarabia şi evreii. Eseu. Varianta ianuarie 2007. Bio-Bibliografie (ediţia a 5-a, Bucureşti, Editura Anamarol, 2007, 448 p.).

Voi prezenta lista unor termeni şi expresii esenţiale, singura în măsură a releva aria şi natura investigaţiei lui Paul Goma: Holocaust, Gulag, Industria Holocaustului, Holocaustul Negru şi Holocaustul Roşu, holocaustologi, „Pogromul de la Iaşi”, „Trenurile morţii”, „adevărul unic, imuabil”, negaţionism şi negaţionişti, antiromânism, corectitudine politică şi istorică, sionism şi antisemitism, naţional şi naţionalism, falsificarea istoriei, masacre, teroarea roşie în Basarabia, Raportul Tismăneanu, goimi, înfometarea programată, Martiriul Basarabiei şi Bucovinei – 1940-1941, „evreii vinovaţi de Holocaustul Roşu din România, inclusiv Basarabia, Bucovina de Nord, Herţa (28 iunie 1940 – 1990) etc. etc.

paul-goma-saptamana-rosie

Din Saptamana Rosie redescoperim istoria ascunsă, precum sumedenie de nume pe listele negre, dar şi o listă roşie – “a celor care, ni se destăinuie Paul Goma, mai ales prin cuvânt – cuvântări, laude la adresa URSS, condamnări ale <<trecutului>>, directive, denunţuri – ne-au acuzat, agresat, terorizat decenii şi decenii”, aşa precum, între alţii, Felix Aderca, Jean Ancel, Pavel Apostol, Camil Baltazar, Maria Banuş, Aurel Baranga, Radu Bogdan, Cristina şi Mihail Boico, Savin Bratu, Marcel Breslaşu, Silviu Brucan, Nina Cassian, Vera Călin, Ion Călugăru, Iosif Chişinevski, Pavel Cîmpeanu, Paul Cornea, O. Crohmălniceanu, S. Damian, Radu Florian, Eugen Frunză, I. Ludo, Oscar Lemnaru, T. G. Maiorescu, Lilly Marcou, Al. Mirodan, Zigu Ornea, Ana Pauker, J. Perahim, Leonte Răutu, M. Roller, Valter Roman, Sorin Toma, I. Vitner, Ştefan Voicu, Geo Şerban, L. Tismăneanu, Ileana Vrancea, Ed. Reichman ş.a., ş.a.

Comentariile lui Paul Goma: “E frumoasă scurta, mult presa scurta listă roşie a mea? Nu, nici o listă nu poate fi frumoasă. Denunţul: un act odios, chiar atunci când era botezat <<demascare>>, cu atât mai ticălos cu cât era redactat în taină şi … anonim. Abominabile, criminale au fost listele negre alcătuite de evrei: acelea, spre deosebire de a mea, au fost materializate cu începere de la 28 iunie 1940, în Basarabia şi în Bucovina de Nord, iar din 23 august 1944 în restul României – prin arestări, prin excluderi din cultură, din cărţi, din locuinţe, din viaţă …”

În acest fel, Paul Goma atestă temeinicia lui Nicolae Iorga, istoricul nostru fără pereche pentru deceniile ce au fost şi pentru veacurile ce or să fie, probată mai cu seamă în memorabilul De ce atâta ură? (vezi “Neamul Românesc”, 6.7.1940), din care extragem: 

“Se adună şi cresc văzând cu ochii documentele şi materialele, actele oficiale şi declaraţiile luate sub jurământ. Înalţi magistraţi şi bravi ofiţeri care şi-au riscat viaţa ca să apere cu puterile lor retragerea şi exodul românilor [din Basarabia] au văzut cu ochii lor nenumărate acte de sălbăticie, uciderea nevinovaţilor, lovituri cu pietre şi huiduieli. Toate aceste gesturi infame şi criminale au fost comise de evreimea furioasă ale cărei valuri de ură s-au dezlănţuit ca sub o comandă nevăzută. De ce atâta ură? Aşa ni se răsplăteşte bună-voinţa şi toleranţa noastră? Am acceptat acapararea şi stăpânirea iudaică multe decenii şi evreimea se răzbună în ceasurile grele pe care le trăim. Şi de nicăieri o dezavuare, o rupere vehementă şi publică de isprăvile bandelor ucigaşe de sectanţi şi sanguinari […] Românimea aceasta, de o bunătate prostească faţă de musafiri şi jecmănitori merita un tratament ceva mai omenos din partea evreimii care se lăuda până ieri că are sentimente calde şi frăţeşti faţă de neamul nostru în nenorocire”.

Excepţie făcând atâtea împliniri şi eşecuri, veacul al XX-lea a oferit, periodic, românilor spectacolele jalnice ale mai multor … „PROCESE ALE SECOLULUI”[16]: procesul comuniştilor din Dealul Spirii (ianuarie-iunie 1922), procesul lui Corneliu Zelea Codreanu (mai 1938), procesul guvernării I. Antonescu (mai 1946), procesul P.N.Ţ. (octombrie-noiembrie 1947) şi, desigur, ultimul dar nicidecum în cele din urmă, procesul soţilor Ceauşescu (decembrie 1989).

Arhiva Operativa - Ion Antonescu - Gh. Buzatu via Ziaristi Online

De mai multe decenii, chiar şi în prezent, materialele „Procesului” desfăşurat sub tutela „Tribunalului Poporului” din Bucureşti (6-17 mai 1946), reunite în 148 de dosare (în total – peste 30 000 file), investigate integral de prea puţini istorici, alcătuiesc încă o arhivă operativă. Ceea ce înseamnă că urmărirea „criminalilor de război” din 1946 poate fi oricând reluată,desigur tot împotriva victimelor de atunci, deşi, în raport cu infamiile fostelor autorităţi şi ale „judecătorilor” de odinioară, faţă cu redesfăşurările istoriei, se impune, dacă nu rejudecareaanularea „Procesului”!

În fapt, au fost, în ordine strict-cronologică, unul mai penibil decât altul, dovedindu-se, cu trecerea timpului, fiecare în parte sau toate la un loc, tot atâtea fiasco-uri, sub toate aspectele (organizare, juridic, politic, relevanţă, semnificaţie istorică etc.).

Este motivul pentru care istoria deja le-a rânduit, fără menajamente şi fără excepţii, acolo unde şi cum trebuie, ele înscriindu-se, după scurgerea anilor, în rândul înscenărilor judiciare de cea mai joasă speţă. Ceea ce, netăgăduit, spune totul despre „valoarea”, juridică sau simbolică, a „judecăţilor” înfăptuite…

După cum cititorul a constatat, în această serie intră şi „procesul” – dacă nu cumva reprezintă „vedeta” înscenărilor judiciare organizate vreodată la/de Bucureşti?! – al echipei guvernamentale a lui Ion Antonescu, denumit în epocă al „Marii Trădări Naţionale”, organizat fiind, ceea ce s-a afirmat şi recunoscut chiar în 1946 şi consecvent mai apoi, sub egida penibilului „Tribunal al Poporului” din Bucureşti, ale cărui documente, în 2004, am avut prilejul să le studiem în integralitate (148 de volume). Lucrurile sunt însă foarte bine cunoscute, mai cu seamă după deschiderea arhivelor în 1990 şi apariţia a numeroase monografii şi volume de documente[17].

De această dată, avem în atenţie un episod cvasi-integral necunoscut[18] din vremea „procesului” de tristă faimă.

Pentru început, să precizăm că, în urma loviturii de stat de la 23 august 1944, Mareşalul Antonescu şi unii dintre principalii săi colaboratori arestaţi au fost ţinuţi timp de câteva ore la Palatul Regal din Calea Victoriei.

Complotistii Mihai I Lucretiu Patrascanu Maniu Porter Etc

Complotiştii, inclusiv regele Mihai I, au manevrat, ori au fost manevraţi de serviciile secrete străine

Apoi, predaţi comuniştilor conduşi de inginerul „Ceauşu” (Emil Bodnăraş), ei au fost transportaţi şi adăpostiţi într-o casă secretă a P.C.R. din Cartierul Vatra Luminoasă, unde au rămas până la 28 august 1944, când fură preluaţi – la cerere – de reprezentanţii forţelor ocupante sovietice. După două zile, grupul a fost trimis cu destinaţia Moscova, unde a ajuns la 3 septembrie 1944, pentru a fi instalat într-o vilă din vecinătatea capitalei ruseşti, la Castelul Goliţin, pentru perioada septembrie 1944 – iunie 1945.

Detalii din cele mai interesante asupra acestei perioade aflăm din memoriile generalului Constantin Pantazi, fostul ministru de Război al anilor 1942-1944, el însuşi arestat la 23 august 1944 şi inclus între prizonierii români de război din URSS[19].

Ulterior, prizonierii, găzduiţi după 17 iunie 1945 în celebra închisoare Lubianka a NKVD-ului, din centrul Moscovei, au fost supuşi unor anchete dure şi intense, toate documentele întocmite cu acel prilej, păstrate şi ordonate cu grijă de autorităţile sovietice fiind editate[20].

Generalul Sovietic Susaikov si tigara Regelui Mihai - Ziaristi Online

Deţinerea ex-demnitarilor români în spatele gratiilor, după cum şi a generalilor germani (în frunte cu feldmareşalul Friedrich Paulus) sau a ultimului împărat chinez, ajunşi, cu toţii, din motive evidente, prizonierii „de lux” ai Kremlinului, n-a rămas totuşi complet lipsită de urme. Din când în când, guvernul sovietic, presa indiscretă şi diplomaţii occidentali acreditaţi la Moscova au solicitat ori au dezvăluit diverse amănunte.

Astfel, după ce însuşi liderul sovietic V. M. Molotov a anunţat la 18 septembrie 1944 că urma să se publice fără întârziere lista „criminalilor de război” români şi germani arestaţi în România în august 1944[21], chiar a doua zi presa moscovită a găzduit lista celor aflaţi în detenţie[22].

Deja între timp ambasadorul britanic la Moscova, Sir A. Clark Kerr, primise un mesaj din partea lui A. I. Vîşinschi, liderul adjunct al MAE al URSS, cuprinzând numele primilor zece prizonieri români şi germani aduşi de la Bucureşti – Mareşalul Antonescu, M. Antonescu, C. Pantazi, C. Z. Vasiliu şi colonel Mircea Elefterescu[23].

După mai multe luni, a fost rândul ministrului american la Bucureşti, Burton Y. Berry, să se intereseze de soarta grupului de la Moscova[24], iar aceasta în preajma şi, mai cu seamă, în timpul sau după terminarea „procesului” din 6-17 mai 1946. Concomitent, Legaţia britanică s-a lăsat, la un moment dat, surprinsă de o ştire falsă, cum că Antoneştii ar fi fost deja aduşi la Bucureşti în ianuarie 1946[25], pentru ca ulterior Misiunea Militară britanică să stabilească cu precizie sosirea grupului Antonescu la începutul lunii aprilie 1946 şi debutul „procesului” la 6 mai 1946[26]. Din corespondenţa diplomatică n-au lipsit ştirile potrivit cărora, prin judecarea lui Antonescu, guvernul comunizant de la Bucureşti îşi propusese şi compromiterea liderilor istorici Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu[27]. Este interesant că problema „criminalilor de război” s-a aflat la ordinea zilei, în lunile martie – iunie 1946, şi pe canalul Londra – Moscova – Washington[28].

Aşa, de exemplu, la 26 februarie 1946, ambasadorul sovietic la Londra, F. T. Gusev, s-a interesat dacă guvernul britanic era de părere ca grupul Antonescu să fie judecat la Bucureşti, iar, la 18 martie 1946, Foreign Office-ul a luat act[29]. În context, Washingtonul a fost de asemenea înştiinţat şi n-a avut obiecţii[30]. O altă problemă ce a apărut la un moment dat pe agendă privea audierea unor ex-demnitari antonescieni la procesul de la Nürnberg. În acest sens, a fost chestionat însuşi celebrul procuror american Jackson, care a recomandat că nu era de dorit ca listele propuse de sovietici cu „criminali de război” să fie conexate cauzei marilor criminali de război nazişti[31].

În consecinţă, diplomaţii străini s-au limitat în a urmări desfăşurarea „procesului” de la Bucureşti[32] şi au consemnat – atât Holman, cât şi Berry – deznodământul: condamnarea şi execuţia lui Ion Antonescu şi a principalilor săi colaboratori (Mihai Antonescu, C. Z. Vasiliu şi Gh. Alexianu) la 1 iunie 1946[33].

În ceea ce-l privea pe ministrul URSS la Bucureşti, S. I. Kavtaradze, acesta a informat prompt Moscova – prin telefonogramă secretă din 1 iunie 1946 (orele 15,15) – că Mihai I tocmai confirmase condamnarea la moarte a lui Ion Antonescu, Mihai Antonescu, C. Z. Vasiliu şi Gh. Alexianu, execuţia lor fiind posibilă în ceasurile imediat următoare[34].

Scanteia Mai 1946 - Moarte Antonestilor - Miron Constantinescu si Silviu Brucan via Ziaristi Online

Din sala „Tribunalului Poporului” – transmite însuşi tovarăşul Silviu Brucan, în nume personal dar pentru Poporul Român!

Gheorghe Buzatu

Sursa: Ziaristi Online

Note:


[1] Ediţia a III-a, îngrijită de Gh. Buzatu, Iaşi, Tipo Moldova, 2011.

[2] Vezi Gh. Buzatu, în Istoria Românilor, IX, România în anii 1940-1947, coordonator Dinu C. Giurescu, Bucureşti, 2008, p. XXXVIII; cf. şi Florian Banu, Între ştiinţa istoriei şi istoria-rechizitoriu, în „Vitralii. Lumini şi umbra”, an IV, nr. 13/2012-2013, pp. 5-16.

[3] Ion Pantazi, Am trecut prin iad, II/1, Cluj-Napoca, 2004, p. 296.

[4] Vezi Thomas Parrish, Enciclopedia Războiului Rece, traducere, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2002, 404 p.

[5] Gh. Buzatu, Războiul mondial al spionilor (1939-1989), Iaşi, 1991, p. 224 şi urm. Vezi lista completă pentru anul 1947, stabilită de ministrul britanic în exerciţiu la Bucureşti (Gh. Buzatu, România şi Războiul Mondial din 1939-1945, Iaşi, 1995, p. 340 şi urm.

[6] În 1944-1945, autorităţile de la Bucureşti, din momentul în care s-a semnat Convenţia de Armistiţiu din 12-13 septembrie 1944, au fost obligate să-şi asume declaraţii convenabile celor Trei Mari Puteri Aliate (SUA, Marea Britanie şi URSS) şi să întreprindă acţiuni concrete pentru depistarea atrocităţilor de război şi a crimelor de război imputate cu prioritate Germaniei dar şi ţărilor aliate ori satelite (inclusiv România), în spiritul unor documente din 1943-1945: după Conferinţa Miniştrilor Afacerilor de Externe de la Moscova din 19-30 octombrie 1943, când s-a dat o declaraţie semnată în numele lui F. D. Roosevelt, I. V. Stalin şi W. Churchill (cf. R. A. Rudenko, coordonator, Niurnbergskii proţess nad glavnymy nemeţkymy voennym prestupnykami. Sbornik materialov v sedmy tomah, I, Moskva, Gosudarstevennoe. Izdatelstvo Iuridiceskoy Literatury, 1957, p. 20-21, 22-23; referiri la România şi al doilea război mondial se află în toate cele şapte volume ale colecţiei, mai ales în vols. 2 şi 5. Pentru istoric, se impune cercetarea tuturor celor 42 de volume ale colecţiei oficiale editate în 1947-1949 în limbile germană, engleză şi franceză, astfel că, în fondul bibliotecii Institutului „A. D. Xenopol” al Filialei Iaşi a Academiei Române, am dispus integral de Procès des grands criminels de guerre devant la Tribunal Militaire International de Nuremberg, 1-42, Nuremberg, 1947-1949, din care: vols. 1-22 – actul de acuzare, dezbaterile, sentinţa); vols. 23-24 – indici de documente şi persoane; vols. 25-42 – documentele acuzării). I-a succedat o altă Declaraţie tripartite semnată de aceiaşi la 1 decembrie 1943 la Teheran (R. A. Rudenko, Niurnbergskii proţess, I, p. 24-25; cf. şi Valentin Ciorbea, Emanuel Plopeanu, Din istoria secolului XX, III, 1939-1945 – Diplomaţia războiului, Constanţa, Editura Ex Ponto, 2011, p. 251 şi urm.). A intervenit, la 5 iunie 1945, şi o Declaraţie în numele Guvernelor URSS, SUA, Angliei şi Franţei (apud Niurnbergskii proţess, I, pp.30-37) sau Declaraţia din 17 iulie 1945 (ibidem, pp. 38-42). De asemenea, la 8 august 1945, la Londra, s-a instituit Tribunalul Militar Internaţional cu sediul la Nürnberg, fiind realizat un agrement în baza căruia în domeniul legii internaţionale s-a creat un precedent: judecarea şi condamnarea (cu prioritate) a liderilor nazişti capturaţi în mai-iunie 1945 (ibidem, pp. 63-65); separat s-au stabilit Statutul Tribunalului Militar Internaţional (ibidem, pp. 66-73) şi Regulamentul (ibidem, pp. 74-78). Capetele de acuzare puse în seama principalilor criminali de război au fost grupate în patru categorii – a. conspiraţie internă şi externă; b. crime împotriva păcii; c. crime de război în teritoriile ocupate; d. crime împotriva umanităţii. Principiile erau labile, ceea ce s-a subliniat în epocă şi îndeosebi mai apoi (cf. Thomas Parrish, S. L. A. Marshall, eds., The Simon and Schuster Encyclopedia of World War II, New York, Simon and Schuster, 1978, pp. 449-451). România, ca stat învins în conflagraţia din 1939-1945 şi dornic să intre în „concertul popoarelor lumii”, nu a avut altă soluţie decât să se supună …”legii internaţionale”. Deja la 12-13 septembrie 1944, Convenţia de Armistiţiu semnată la Moscova impunea că „Guvernul şi Înaltul Comandament Român se obligă să colaboreze cu Înaltul Comandament Aliat (Sovietic) la arestarea şi judecarea persoanelor acuzate de crime de război” (apud Ioan Dan, „Procesul” Mareşalului Ion Antonescu, ed. a II-a, Bucureşti, Editura Lucman, 2005, p. 37), iar guvernele comunizante de la Bucureşti, acceptând întocmai statutul de ocupaţie şi căutând să fie pe placul ocupanţilor, s-au grăbit să adopte măsuri în consecinţă, precum: – la 7 octombrie 1944 – decretul „pentru purificarea administraţiilor publice”; la 8 octombrie 1944 – decretul dispunând „luarea oricăror măsuri privative de libertate”; la 18 decembrie 1944 – decretul pentru „instituirea unui regim tranzitoriu de organizare judecătorească”; decretele-lege nos. 148-149 din 20 ianuarie 1945 pentru promulgarea Legilor 50 şi 51 relativ la „urmărirea şi pedepsirea criminalilor şi profitorilor de război” sau „urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării” ce urmau a fi deferiţi unui Tribunal … special (cf. Alesandru Duţu, Sub povara Armistiţiului – Armata Română în perioada 1944-1947, Bucureşti, Editura Triconc, 2003, p. 126 şi urm.).

Imediat, mai precis la 29 ianuarie 1945, prin „jurnale ale Consiliului de Miniştri” (nos. 188-189) s-a stabilit arestarea şi cercetarea a 69 şi, respectiv, 65 de persoane „bănuite a fi comis crime de război” ori „a fi fost responsabile de dezastrul ţării” (ibidem, p. 128), la 10 februarie 1945 fiind trecuţi în retragere Mareşalul Ion Antonescu şi generalii C. Pantazi, Ilie Şteflea, C. Z. Vasiliu, Ion Gheorghe, C. Tobescu, Gh. Jienescu ş.a. (ibidem, p. 120), pentru ca, 19 martie 1945, să fie trecute în rezervă nenumărate cadre militare – practic 7 168 (ibidem); în conformitate cu legile 50-51, guvernul dr. P. Groza a elaborat decretul nr. 1 318/21 aprilie 1945 pentru promulgarea Legii nr. 312 din aceeaşi zi privind „urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării sau de crime de război (ibidem, p. 128; Ioan Dan, op. cit., pp. 43-48); era o lege de „origine” stalinistă (ibidem, p. 46), care încălca principiile separaţiei puterilor în stat, consacrat – menţionează Ioan Dan – prin articolele 33-34 al Constituţiei din 1923, repusă în vigoare după 23 august 1944, şi pe acelea ale neretroactivităţii legilor penale (ibidem, p. 47). Prin art. 10 al Legii nr. 312 s-a constituit Tribunalul Poporului – o instanţă extraordinară, iar dreptul la recurs era admis numai pentru Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Militară (art. 14). Au urmat, la 25 aprilie 1945, constituirea organelor de cercetare penală – Corpul acuzatorilor publici şi constituirea completului de judecată – aşa-numitul „Tribunal al Poporului” (Al. Duţu, op. cit., p. 128), funcţionând două „Tribunale ale Poporului”, la Bucureşti şi la Cluj. La Bucureşti, în 1945-1946, s-au judecat 15 loturi de inculpaţi, majoritatea militari şi funcţionari (ibidem, p. 129). Deja în răstimp începuse vânătoarea celor „bănuiţi [drept] criminali de război şi vinovaţi de dezastrul ţării”, prin Jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 188 din 16 februarie 1945 fiind incriminaţi Ion Antonescu, Mihai Antonescu şi generalii C. Pantazi şi C. Z. Vasiliu (Ioan Dan, op. cit., p. 113-114). În perioada 14-22 mai 1945, completul din Bucureşti al „Tribunalului Poporului” a judecat primul lot de „criminali de război”, generalul N. Macici fiind condamnat la moarte, dar sentinţa i-a fost schimbată în muncă silnică pe viaţă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (c f. Alesandru Duţu, Florica Dobre, Drama generalilor români (1944-1964), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997, p. 168). Tot pe atunci (30 mai-14 iunie 1945) s-a înscenat judecarea lotului celor 12 ziarişti care s-ar fi pus „în slujba propagandei fasciste” şi … vinovaţi de „crime de dezastrul ţării prin săvârşirea de crime de război” (cf. Ioan Opriş, Procesul ziariştilor „naţionalişti”. 22 mai-4 iunie 1945, Bucureşti, Editura Albatros, 1999, passim; Gh. Buzatu, O istorie a prezentului, Craiova, Editura Mica Valahie, 2004, p. 364 şi urm.). Dintre membrii lotului, celebrul ziarist Pamfil Şeicaru, judecat în contumacie, a … beneficiat de condamnarea la moarte, fiind în 1966 graţiat prin decret de N. Ceauşescu (O istorie a prezentului, pp. 377-379).

[7] Cf. M. D. Ciucă, ed., Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, I, Bucureşti, Editura Saeculum I.O./Editura Europa Nova, 1995, p. 26.

[8] Ibidem.

[9] Vezi în acest sens “scurta biografie”: “VOITINOVICI, A. ALEXANDRU (6.VIII.1915 Paşcani – 5.IX.1986 Bucureşti) (fiul lui Adam (cofetar; fiul lui Iosif, orig. din Galiţia, stabilit la Podul Iloaiei) şi Iulia (n. Zierhoffer;învăţătoare) – ilegalist cu stagiul recunoscut din 1935; preşedintele Tribunalului Poporului(1945-1946), secretar general al Ministerului Justiţiei (1946-1948), procuror general al R.P.R.(1948-1952), preşedinte al Tribunalului Suprem al Republicii (1954-1967), detaşat ca membru al Curţii Permamente de Arbitraj de la Haga (1967-1973), şef al Colegiului de Jurisdicţie la Curtea Superioară de Control Financiar (1973-1979, pensionat); scriitor şi publicist submediocru sub pseudonimele “Al. Voitin” (cel mai frecvent), “Al. Adamescu”, “Adam Apostol”; decorat cu ordinul “23 August” clasa a III-a în 1964; a prezidat, între alte sute de condamnări ale unor opozanţi ai sistemului comunist, procesele lui Ion Antonescu (1946) şi Iuliu Maniu (1947)” (Iulian Apostu, Zydokomuna, ediţia decembrie 2012, disponibilă pe Internet, cf. apostu_i@yahoo.com). Pentru general (r) Ioan Dan, Voitinovici, deşi la un moment dat, care s-a prelungit vreo şase ani, a reprezentat România la Curtea Permanentă de Arbitraj de la Haga, nu apare decât ca … “magistrat” (vezi “Procesul” Mareşalului Ion Antonescu, p. 117). Istoricii au dovedit şi documentele au confirmat integral că, la “procesele” loturilor Antonescu (1946) şi Maniu (1947), Voitinovici a fost la dispoziţia celor de “sus” (cf. M. D. Ciucă, Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, I, passim).

[10] Stelian Neagoe, Istoria Guvernelor României. 1859-1999, ediţia II-a revizuită şi adăugită, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1999, pp. 149-164.

[11] Vezi Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, sub coordonarea lui Vladimir Tismăneanu şi a colaboratorilor, eds., Raport final, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, p. 23 şi urm.; Vasile Pascu, Regimul totalitar comunist în România (1945-1989), I-II, Bucureşti, Editura Clio Nova, 2007, passim.

[12] Cf. Gh. Buzatu, Antonescu, Hitler, Stalin, Iaşi, Demiurg, 2008, pp. 441-482.

[13] Ibidem, p. 476-477.

[14] Vezi „Art-Emis”, 27.1.3013 (http://www.art-emis.ro).

[15] Cf. Viaceslav Samoşkin, în Europa XXI – Românii între ruşi şi sovietici, Iaşi, 2004-2005, pp. 387-396

[16] Gh. Buzatu, Mareşalul Ion Antonescu. Drumul destinului. O biografie, Iaşi, 2012, cap. XXV; idem, Mareşalul Ion Antonescu. Biobibliografie, Iaşi, Demiurg, 2010, pp. 61-73.

[17] Vezi, îndeosebi, Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, vols. 1-3, editor Marcel-Dumitru Ciucă, Bucureşti, Editura Saeculum I.O./Editura Europa Nova, 1998; Ioan Dan, “Procesul” Mareşalului Ion Antonescu, Bucureşti, 1993; Gh. Buzatu, Mircea Chiriţoiu, eds., Agresiunea comunismului în România, vols. 1-2, Bucureşti, Editura Paideia, 1998.

[18] Cele dintâi informaţii şi probe de Gh. Buzatu, Din Jurnalul de supraveghere a Grupului Ion Antonescu, întocmit de gardieni, în perioada 3 aprilie – 28 mai 1946, în “Historia”, nr. 2/2005, pp. 40-43; Gh. Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea, eds., „Jurnalul de temniţă” (aprilie-mai 1946) al Grupului Mareşalului Antonescu), în Istorie şi societate, II, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2005, pp. 513-601; Gh. Buzatu, ed., Trecutul la judecata istoriei: Mareşalul Antonescu – Pro şi contra, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2006, p. 489 şi urm.

[19] Vezi Constantin Pantazi, Cu Mareşalul până la moarte. Memorii, ediţie Al. V. Diţă şi Adrian Pandea, Bucureşti, Editura Publiferom, 1999, p. 321-339. Memorialistul insistă şi asupra tratamentului, în general convenabil, rezervat înalţilor prizonieri în Rusia, până la terminarea războiului în Europa, în mai 1945.

[20] Cf. Lotul Antonescu în ancheta Smerş, Moscova, 1944-1946. Documente din arhiva FSB, Iaşi, Editura Polirom, 2006, 467 p.

[21] Great Britain, Public Record Office, FO – 371/44 039 (telegrama nr. 2 479/18 septembrie 1944, Sir A. Clark Kerr către Foreign Office), f. 3.

[22] Ibidem, f. 5 (telegrama nr. 2 484/19 septembrie 1944, Kerr către Foreign Office).

[23] Ibidem, f. 10 (Mesajul lui Kerr către A. Eden, 18 septembrie 1944).

[24] Vezi Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, I, doc. nr. 5, 6; Procesul …, II, doc. nr. 16, 21, 28, 37.

[25] PRO, FO – 371/59 167 (telegrama nr. 111/22 ianuarie 1946, Le Rougetel către Foreign Office).

[26] Idem, Misiunea Militară britanică la Bucureşti către War Office, rapoartele nr. 159/16/46 din 25 aprilie 1946 şi nr. 5 113/429 din 2 mai 1946.

[27] Ibidem (raportul nr. 118/1946, A. Holman către Foreign Office).

[28] Cf. mesajul nr. 45 – A/26 februarie 1946, F. T. Gusev către E. Bevin sau telegrama nr. 1 463/7 martie 1946, lordul Halifax către Foreign Office.

[29] Vezi Raportul nr. 3 678/1 197 către F. T. Gusev.

[30] Telegrama nr. 3 395/9 aprilie 1946, Foreign Office-ul către Ambasada din Washington; telegrama nr. 2 538/19 aprilie 1946, lordul Halifax către Foreign Office.

[31] Telegrama nr. 2 810/3 mai 1946, lordul Halifax către Foreign Office.

[32] Bibliografia esenţială referitoare la această temă: Consiliul Naţional pentru Studiul Arhivelor Securităţii (Arhiva), Bucureşti, fond 40 010/„Tribunalului Poporului”, 1946, 148 volume; Marcel-Dumitru Ciucă, editor, Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, vols. 1-3, Bucureşti, Editura Saeculum I.O./Editura Europa Nova, 1998; Ioan Dan, “Procesul” Mareşalului Ion Antonescu, Bucureşti, 1993; Ioan Opriş, Procesul ziariştilor „naţionalişti” (22 mai – 4 iunie 1945), Bucureşti, Editura Albatros, 1999; Alesandru Duţu, Sub povara armistiţiului: Armata Română în perioada 1944-1947, Bucureşti, Editura Tritonic, 2003; Ion Zainea, Politică şi administraţie în România (6 martie 1945-1 martie 1946): Epurarea, Oradea, Editura Universităţii, 2004; Radu Ioanid, ed., Lotul Antonescu în ancheta Smerş, Moscova, 1944-1946. Documente din arhiva FSB, Iaşi, Editura Polirom, 2006; Gh. Buzatu, coordonator, Mareşalul Antonescu la judecata istoriei, ediţia I, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2002; ediţia a II-a, Bucureşti, 2006; Gh. Buzatu, Mircea Chiriţoiu, eds., Agresiunea comunismului în România, vol. 1-2, Bucureşti, Editura Paideia, 1998; Gh. Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea, eds., „Jurnalul de temniţă” (aprilie-mai 1946) al grupului Mareşalului Antonescu), în Istorie şi societate, II, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2005, p. 513-601; Gh. Buzatu, Hitler, Stalin, Antonescu, Ploieşti, Editura Mileniul III, 2005; Gh. Buzatu, Stalin, Hitler, Antonescu, R. Vâlcea, Rottarymond and Rotarexim, 2007 (în colaborare); Gh. Buzatu, Antonescu, Hitler, Stalin. Un raport nefinal, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2008; Gh. Buzatu, România sub Imperiul Haosului (1939-1945), Bucureşti, Editura RAO, 2007; Gh. Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea, eds., Pace şi război (1940-1944); Jurnalul Mareşalului Ion Antonescu, vol. I, 1940-1941, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2008; Gh. Buzatu, I. Pătroiu, Lotul Mareşal Antonescu al „criminalilor de război” (1946), în „Orizont XXI”, nr. X/2008, Piteşti, p. 3-5; Gh. Buzatu, Ioana Panagoreţ, Dan Botez, Procesul şi execuţia Mareşalului Ion Antonescu, Alexandria, 2009; Paula Mihailov-Chiciuc, în „Ziua”, Bucureşti, 16-17 mai 2006.

[33] Telegrama nr. 710/2 iunie 1946, Holman către Foreign Office.

[34] T. V. Volokitina, ed., Vostočnaia Evropa v dokumentah rossiiskih arhivov. 1944-1953, I, 1944-1948, Moskva, 1997, p. 463-464, doc. nr. 152.

Sf Gheorghe Codreanu

05/06/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Au trecut 28 de ani de la dispariția liderului HORIA SIMA

Horia Sima a fost al doilea și ultimul comandant al Gărzii de Fier, cunoscută și sub denumirea de Legiunea Arhanghelul Mihail sau Mișcarea Legionară. A fost ministru în guvernul Ion Gigurtu (4 zile) și vicepreședinte al consiliului de miniștri în guvernul național-legionar prezidat de Ion Antonescu.

Horia Sima Biography, Birthday. Awards & Facts About Horia Sima

Foto: Horia Sima (n. 3 iulie 1906, Mândra, comitatul Făgăraș – d. 25 mai 1993, la Untermeitingen, lângă Augsburg, în Germania).

În zilele 21-23 ianuarie 1941, Horia Sima a declanșat și a condus Rebeliunea legionară împotriva Conducătorului statului, generalul Ion Antonescu , pentru care a fost condamnat în contumacie la moarte (14 noiembrie 1941).

După înfrângerea rebeliunii, a reușit să fugă în Germania, iar mai târziu în Spania, unde a trăit până la moartea sa și a condus acțiunile anticomuniste ale legionarilor din exil.

28 de ani de la moartea lui HORIA SIMA.

 

Despre Horia Sima s-a vorbit şi s-a scris enorm, s-au purtat polemici pasionale,  a fost deopotrivă iubit şi detestat (inclusiv, sau mai ales, de proprii săi camarazi…), elogiat în termeni frizând veneraţia şi, în acelaşi timp, hulit pentru greşelile comise şi, mai ales, pentru cele ce nu i-au aparţinut.

Unii legionari l-au urmat cu un devotament vecin cu fanatismul, în timp ce alţii s-au dezis de el, refuzând orice înţelegere faţă de limitele sale omeneşti.

La aproape treizeci de ani de la moartea sa, poate că ar trebui găsită disponibilitatea de a analiza şi dezbate sine ira et studio personalitatea lui Horia Sima şi rolul important jucat de acesta în configuraţia istoriei recente româneşti şi europene, scrie Florin Dobrescu în http://www.Buciumul.ro.

În ultima vreme a devenit trendy ca despre Horia Sima să se scrie şi să se vorbească exclusiv de rău. Sau, în cel mai bun caz, să nu se vorbească deloc.

De când Legea 217 / 2015 a inhibat istoricii temători pentru propria carieră, iar vigilenţa bolşevică a neorolleriştilor de la Institutul Elie Wiesel a devenit un fel de Big Brother atoatevăzător în domeniul memoriei, cei mai mulţi istorici preferă să evite subiectul.

228032_485850264772293_1345758235_n

Succesor al lui Corneliu Codreanu la conducerea Mişcării Legionare, într-o perioadă mai mult decât dificilă pentru această organizaţie naţionalistă supusă persecuţiilor regimului carlist şi apoi ale celui antonescian, făgărăşeanul originar din comuna Mândra a fost timp de aproape cinci luni, până în ianuarie 1941, vicepremierul României şi, practic, al doilea om în statul român, denumit oficial – dar nu tocmai propriu – „stat naţional-legionar” (un amplu eşec, din care Legiunea a ieşit de altfel cu mari prejudicii de imagine).

Eliminarea sa şi a Legiunii din viaţa politică a ţării, în ianuarie 1941, de către forţele loiale generalului Antonescu, s-a făcut după toate regulile unei lovituri de stat, cu avizul şi sprijinul decisiv al lui Hitler şi al blindatelor germane de pe teritoriul României.

Iar încercarea sa şi a altor sute de fruntaşi legionari de a scăpa de gloanţele lui Antonescu pe teritoriul celui de-al Treilea Reich s-a finalizat cu internarea lor în lagărele naziste. Până la 24 august 1944, legionarii au împărţit lagărele de concentrare cu celelalte categorii indezirabile pentru regimul hitlerist: evreii, comuniştii, polonezii ş.a..

Paradoxal, angajamentul lui Horia Sima în constituirea unui guvern în exil la Viena, ca replică la guvernul României ocupate de sovietici după 23 august 1944, ca şi constituirea unei armate naţionale ce a luptat până pe 9 mai 1945, pe Oder, împotriva trupelor sovietice, nu a atras după sine trecerea legionarilor pe listele cu colaboraţionişti ai fascismului întocmite de comisia de anchetă preliminară a Tribunalului de la Nurnberg, şi nici expulzarea lor în România comunistă,aşacum se întâmplase cu naţionaliştii unguri, sârbi, ruşi, slovaci ori croaţi. Şi asta în ciuda presiunilor pe care guvernul comunist de după 6 martie 1945 le făcea constant în acest sens pe lângă aliaţii occidentali.

Este greu de spus cât a contat în aceste decizii politice faptul că legionarii nu participaseră la crime de război, ei petrecând această perioadă în lagărele germane sau închisorile antonesciene, ori simplul şi pragmaticul calcul al anglo-americanilor care contau pe disciplina, experienţa paramilitară şi subversivă şi, mai ales, anticomunismul total al militanţilor Gărzii de Fier, în viitoarele acţiuni îndreptate împotriva blocului sovietic aflat într-o vizibilă tendinţă de expansiune.

Oricum, iniţiative precum ce memoriul diplomatului Fotin Enescu ori intervenţia genială a lui Virgil Velescu la Frankfurt am Main, la cartierul general al comandantului armatei SUA în Europa, Dwight Eissenhower, au avut în spate strategia lui Horia Sima.

Contactele acestuia cu reprezentanţii CIA după 1947 sunt acum certificate inclusiv de arhivele declasificate ale serviciilor secrete americane, iar implicarea masivă a legionarilor în amplele proiecte ale Office Coordination Policy condus de Frank Wisner, de instruire şi paraşutare în România ocupată de sovietici a unor echipe de legionari cu misiuni informative şi de sprijinire a rezistenţei anticomuniste, sunt de asemenea, probate de arhivele româneşti şi occidentale.

Tributul de sânge al legionarilor trimişi de Horia Sima în România comunistă a reprezentat o contribuţie semnificativă la măsurile prin care occidentul a încercat să contracareze provocările URSS care încerca să-şi exindă sfera de influenţă dincolo de Cortina de Fier. Democraţia de tip occidental va trebui cândva să recunoască această contribuţie în vieţi şi destine frânte pe care legionarii români au adus-o apărării de comunism a Europei rămase libere.

Moartea lui Horia Sima în presa naţionalistă din Spania (revista Fuerza Nuova, Nr. 1077, 5-19 iunie 1993).

Ani de zile, Horia Sima a coordonat de la Salzburg acţiunile informative ale reţelelor de legionari, conexate cu cele ale serviciilor secrete americane, în timp ce, în ţară, grupuri de gherilă îi invocau numele în aşteptarea lui, iar eşecul uriaşei mobilizări a Securităţii, sprijinită de KGB şi STASI, pentru identificarea lui Sima şi capturarea ori neutralizarea lui (operaţiuni a căror amploare este astăzi reflectată în arhivele fostei Securităţi), se explică doar prin protecţia pe care liderul legionar a avut-o în toţi cei 45 de ani din partea serviciilor secrete occidentale.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este ferpare-spania-moartea-lui-horia-sima006-Copy-402x600.jpg
Trupul neînsufleţit al lui Horia Sima, în casa dr, Păunescu din Untermeitingen, Germani, a doua zi după deces.

Chiar şi decesul său, survenit în noaptea de 24 spre 25 mai 1993, în Germania, în casa dr. Filip Păunescu din Untermeitingen, lângă Augsburg, într-unul din periplurile sale europene, a scos în evidenţă că şeful Mişcării Legionare continua să folosească şi după 1989, aceleaşi mijloace subversive în desele sale peregrinări pe cele patru continente locuite de legionari.

Şi ultima sa călătorie avusese loc tot sub acoperirea unor documente de identitate cu nume fals (evident, eliberate de autorităţile spaniole care cunoşteau situaţia sa specială), aşa cum obişnuia întotdeauna, pentru a nu fi depistat de agenţii serviciilor secrete româneşti.

Semn că Horia Sima nu credea în aşa zisa reformare a acestor servicii, chiar dacă Securitatea se numea acum SRI.

28 mai 1993 h sima evz detaliu 2

În România, vestea morţii sale a fost anunţată de un singur cotidian central: Evenimentul Zilei. Au mai punctat evenimentul câteva publicaţii legionare, a căror audienţă cu greu putea fi cacterizată ca fiind de nişă.

Restul mass-mediei a tăcut. Aşa cum tace şi astăzi.

Şi nu înţeleg de ce totuşi trebuie să eludăm părţi întregi ale istoriei recente, sub presiunea unei autocenzuri nejustificate, în loc să avem curajul dezbaterii istoriei nostre recente, cu bune şi rele, împăcându-ne astfel cu propriul nostru trecut.

05/06/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: