CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ZIUA DE 3 IUNIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR


 

Ziua de 3 iunie în istoria noastră

1267: Prima mențiune documentară a orașului transilvănean Mediaș.

Foto: Cetatea Medias

Conform tradiţiei, Mediaşul a fost întemeiat la 1146, fiind cel mai vechi oraş al Transilvaniei, dar alte surse contrazic această ipoteză şi consemneaza naşterea oraşului mai târziu.

De asemenea, tradiţia spune că la început a existat un nucleu de case în jurul unei biserici construite pe ruinele castrului roman şi că la 1200 ar fi trăit aici 100 de locuitori.

 Mediașul a fost singura așezare din zonă care fusese denumită civitas încă din anul 1359, dar în cursul secolului XV, începând cu anul 1407, se va reveni la denumirile  oppidum și villa, devenite mult mai constante în mențiunile documentare.

Orașul Mediaș

În documentele din perioada următoare, numele localitatii aparea scris  în forme diferite (Mediesy, Medgyes, Medyesch, Medwisch, etc.), în funcție de epocă sau de limba în care erau redactate inscrisurile respective.

1428: Are loc bătălia de la Golubac, în Serbia. Oastea  Țării Românesti, condusa de voievodul Dan al II-lea, care participa la luptă alaturi de Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei  si  suzeranul sau, a fost înfrânta de turci. A fost un conflict militar desfășurat în mai–iunie 1428 între alianța militară creștină maghiară–română–lituaniană și armata Imperiului Otoman.

Batalia de la Golubac (3 iunie 1428) - Dan al II-lea, domnul Valahiei, participă la lupta de la Golubac împotriva otomanilor, alături de regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg - foto preluat de pe - glasul.info

Cetatea Golubăț, aflată pe malul drept al Dunării (Serbia) era ocupată de trupe otomane. Din partea română, au participat 6.000 de călăreți valahi ai domnitorului Dan al II-lea al Țării Românești și moldovenii trimiși de către Alexandru cel Bun.

Acest asediu a fost prima bătălie din istoria militară a Ungariei în care armata maghiară a folosit artileria. Cu toate acestea, alianța militară creștină, condusă de regele Sigismund de Luxemburg, nu a putut captura cetatea Golubăț și a fost învinsă de armata otomană condusă de sultanul Murad al II-lea.

După bătălie, armata otomană a cucerit cea mai mare parte a teritoriului Serbiei și Bosniei, iar Ţara Românească avea să ajungă să  plătească tribut otomanilor.

Video: O animație care prezintă reconstituirea fortificațiilor de la Golubac

1444: Se incheie un tratat de alianță, împotriva  Imperiului Otoman, intre Iancu de Hunedoara, din partea Ungariei și Ștefan Toma, regele Bosniei.

Tratatul va fi reînnoit la 11 noiembrie 1449.

1595: S-a încheiat un Tratat de alianță antiotomană în urma căruia Ștefan Răzvan, domnul Moldovei, a recunoscut suzeranitatea lui Sigismund Bathory și a aderat la alianța creștină antiotomană, Liga sfântă.

1830: S-a înființat, la Iași, în Principatul Moldova, Facultatea de Drept.

Prima facultate juridică moldoveană, și-a început existența la 3 iunie 1830 când, cu o solemnitate deosebită, se inaugura deschiderea primului curs de legi în limba română de catre jurisconsultul statului, Christian Flechtenmacher, în localul de la Trei Ierarhi, în cadrul căruia își începea cursurile viitoarea Academie ieșeană, până la găsirea unui sediu propriu. Actul oficial de constituire a facultății va fi adoptat la 6 octombrie 1855.

1841 (22 mai s.n.): S-a născut la Iași, muzicianul Eduard Caudella ; (d.15 aprilie 1924, la Iași).

Eduard Caudella | Discography | Discogs

A fost un compozitor român de muzică de operă, violonist, dirijor, profesor și critic muzical, violonist la curtea  principelui Alexandru Ioan Cuza.

Eduard Caudella era descendentul unei familii de muzicieni. Bunicul său, Filip Caudella, a publicat în 1822, la Sibiu, prima partitură de cântece româneşti.

Tatăl său, Franz Seraphim (Serafim) Caudella (28 decembrie 1812 – 26 decembrie 1868), muzician autodidact, a venit din Viena şi s-a stabilit la Iaşi, în 1830, unde a lucrat pentru început ca violoncelist pe lângă trupele de teatru franceză şi germană.

După ce s-a făcut cunoscut predând muzica unor copii de boieri, a fost numit, la 1 octombrie 1860, ca primul director al nou înfiinţatei şcoli de muzică, care din 1864 a devenit Conservatorul de muzică şi declamaţiune.

Ca și tatăl său, Eduard Caudella a predat la Scoala de muzică, iar între 1892 și 1901 a fost rector al Conservatorului.

A fost  primul profesor de muzică al lui George Enescu, care, mai târziu, i-a dedicat magistrului E. Caudella lucrarea sa pentru vioară „Impresii din copilărie” 

În cadrul Conservatorului din Iasi, Eduard Caudella a înființat prima orchestra simfonica, al cărei dirijor a si fost.

Intre lucrarile sale se numară Harţă Răzeşul, Beizadea Epaminonda, Petru Rareş s.a.

1904: S-a născut Athanase Joja, filosof şi logician român, membru fondator si primul președinte al Asociatiei „România”, vicepresedinte al Comitetului Executiv al UNESCO, presedinte al Academiei Române (1966–1972); (m. 8 noiembrie 1972).

A fost din anul 1935 membru al Partidului Comunist.

Athanase Joja (1904-1972)

A fost profesor de logică la Universitatea din Bucureşti, îndeplinind o serie de funcţii pe linie de stat şi de partid: în 1947 a fost secretarul general al Comisiei române de legăturã cu Comisia Aliatã de Control, secretar general şi apoi director în Ministerul Afacerilor Externe (1948-1955), reprezentant permanent la ONU (1955-1957), ministru al Învăţământului şi Culturii (1957-1960), iar din 25 ianuarie 1958 şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri.

Între anii 1955 şi 1969 a fost membru al CC al PCR, iar din 1961 membru al Consiliului de Stat (pânã în 1972).

 În mai 1961 a fost decorat cu medalia „A 40-a aniversare de la înfiinţarea Partidului Comunist din România”.

1906: S-a născut la Burdujeni, Suceava, istoricul  literar Jean Livescu ; (m. 2 septembrie 1996, București).

Aniversări, 3 iunie | Agenţia AMOS News – Ziarul Incisiv de Prahova

A urmat cursurile Facultatii de Litere şi Filosofie a Universitatii „Al.I.Cuza”, secţia Limba şi literatura germană (pe care a absovit-o în 1937).

A continuat studiile  în Germania, la Universitatea din Marburg, apoi la cea din Berlin (unde a studiat limba germană, estetica şi istoria, între 1933-1937 ). Şi-a luat doctoratul în 1942 la Strasbourg .

Între 1939 şi 1942 a beneficiat de o bursă de cercetare Humboldt , pentru literatura germenă, la Friedrich-Wilhelm-Universität, Berlin, pe lângă profesorul Dr. Julius Petersen şi la Universitatea din Strasbourg, pe lângă Prof. Dr. Fr. Wentzlaff Eggebert.[1]

Mai târziu a revenit în Germania, între anii 1970 şi 1980, pentru stagii de specializare la Marbach, Bonn, Köln şi Leipzig.

A fost profesor titular de limba şi literatura germană la Facultatea de Litere din Iaşi (1946-1955), decan al facultăţii de filozofie al Universităţii din Iaşi (1947-1948).

A rector al Universitatii din Iaşi între 1949 şi 1955 . În paralel, a fost director al Institutului de Istorie şi Filologie din Iaşi, redactor responsabil al revistei Studii şi cercetări ştiinţifice, membru al Comitetului de direcţie al Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri”

În 1955 Jean Livescu s-a transferat la Universitatea Bucureşti ,  unde a lucrat în perioada 1955-1976, şi a fost ales rector, în două mandate: 1959-1963 şi 1968-1972. Şi-a întrerupt primul mandat de rector deoarece în data de 20 aprilie 1963, Jean Livescu a fost numit în funcţia de Adjunct al Ministrului Învăţământului.

Din 1965 devine membru corespondent al Academiei Române.

A publicat numeroase lucrări, dintre care cităm:

Romanul evolutiv german (1943),Herder şi ideea de umanitate (1945), Franz Wefel şi umanismul (1945),Sensul şi valoarea istoriei literare (1947), Goethe, cercetător al naturii (1949), Consideraţii asupra romantismului german (1970).

De asemenea, a publicat, în colaborare, două volume de Limba germană (1963-1966), Antologie a literaturii germane (1972, în colaborare), Dicţionar germano-român (1974) etc.

Lui Jean Livescu i se datorează şi publicarea ediţiei critice a Poeziilor lui Goethe.
Profesorul Jean Livescu a fost membru al unor organisme de prestigiu:Societatea germaniştilor din România, Societatea română de ştiinţe filologice,Societatea „Goethe” din Germania,Societatea Lenau din Austria,Internationale Vereinigung für Germanische Sprach-und Literaturwissenschaft.

 1916: S-a născut in localitatea Daești, Valcea, inginerul agronom Mircea D. Moţoc, specialist în pedologie şi eroziunea solului,  membru titular al Academiei Române din 1990; (m. 2006).

1918: După Unirea cu România, in Basarabia s-au desfasurat  lucrările primul Congres  al medicilor veterinari din aceasta provincie istorica.

1922: Poetul român Ion Vinea editeaza  la Bucuresti revista avangardista Contemporanul, care va aparea vreme de un deceniu și care promova sincronizarea literaturii naționale.

Astăzi despre Ion Vinea

Contimporanul (1922)

1922: Moare la Agapia, Neamț, scriitorul Duiliu Zamfirescu, autorul volumelor “Viața la țară”,”Tănase Scatiu”, “In razboi”; (n. 30 octombrie 1858, Dumbrăveni, Vrancea).

A fost membru titular și vicepreședinte al Academiei Române.

 1935 (3 – 4 iunie) : Regele Carol al II- lea al României, însoţit de întreg guvernul ţării, s-a aflat în vizită de lucru la Chișinău.

1937: S-a născut la Cluj, compozitorul, cercetătorul şi profesorul Lucian Meţianu.

A urmat cursurile Universitatii Nationale de Muzica din Bucuresti, unde a studiat compozitia cu profesorii Anatol Vieru, Tiberiu Olah si Aurel Stroe, si, in paralel, Facultatea de electronica in cadrul Institutului Politehnic din Bucuresti (Universitatea Politehnica de astazi).

Lucian Meţianu (n. 1937)

Ca o incununare a pregatirii sale bidirectionale, Lucian Metianu s-a specializat in muzica electronica la Köln, prin intermediul unei burse DAAD.

In creatia sa ce cuprinde lucrari camerale, simfonice, vocal-simfonice si muzica de film, Lucian Metianu acorda un loc special muzicii electronice si utilizarii mijloacelor tehnice de producere a acesteia.

Desi s-a stabilit incepand cu anul 1984 in Elvetia unde are si o bogata activitatea didactica si publica, Lucian Metianu a ramas in contact cu lumea muzicala romaneasca, lucrarile sale fiind prezente in programul festivalurilor de muzica contemporana organizate la noi tara, el insusi  fiind rasplatit cu premii si distinctii importante cum sunt Premiul Uniunii Compozitorilor si Muzicologilor din Romania pentru una dintre lucrarile sale camerale sau in 2007 cu Ordinul Meritul Cultural in grad de ofiter pentru intreaga sa activitate culturala.

1950: S-a născut artistul plastic Dan Constantinescu.

De ziua ta! Dan Constantinescu, pictor

A absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” în anul 1973, la clasa pictorului Corneliu Baba.

Între 1975-1977 a beneficiat de bursa de creaţie „Th. Aman”.

Este membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România din 1976. A avut expoziţii de grup în Grecia, Elveţia, Germania, Belgia, Olanda.

În lucrările sale, a explorat iconografia medievală românească și universul veneţian.

1954: S-a născut criticul teatral Alice Georgescu, fost redactor la revista Teatrul azi, editor executiv la revista Scena, editor la Ziarul de Duminică, consultant artistic la Teatrul Național București.

Alice Georgescu (n. 1954)

A fost și director artistic al Festivalului Național de Teatru (1999–2000 și 2011–2013). Președintele Secției române a Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru (AICT), membru al Comitetului Executiv al AICT, membru al Senatului Uniunii Teatrale din România (UNITER). A primit Premiul UNITER pentru critică (1992, 2000) și Premiul UNITER pentru întreaga activitate (2009).

1960: A încetat din viață Ana Pauker (Hana Rabinsohn; 13 decembrie 1893, Vaslui – 14 iunie 1960, București).

Politiciană comunistă ilegalistă, lideră a „grupării moscovite” a PCR și vicepremier și ministru de externe al României – cea mai înaltă funcție politică deținută până atunci de o femeie în istoria României, cât și din lume. Supranumită „Stalin în fustă, a fost părtașă la toate crimele regimului din epoca de început a regimului comunist obedient Moscovei în România.

1972: S-a născut la Craiova,  interpretul de muzică ușoară, Aurelian Temișan,o personalitate a spectacolelor de revistă și de televiziune în România. 

Aurelian Temișan, în Doliu. Artistul Suferă Cumplit. Doare | Libertatea

A debutat în 1989 la Festivalul Mamaia și de atunci a urmat o carieră muzicală pentru care a renunțat la o carieră sportivă pe care, copil fiind, o începuse, mai întâi în handbal, apoi în box. În ultimul timp a renunțat să mai cânte, dedicându-se teatrului. Albume: Nu, nu, nuFortăreațaDulce amăgire.

1973 : Sportivul român  Ilie Năstase a câștigat turneul de tenis de la Roland Garros.

Ce avere are Ilie Năstase. Cu ce a mai rămas după 4 divorțuri fostul  tenismen | MrNews.ro - Revistă pentru bărbați

El a reușit un parcurs excepțional la Turneul Roland Garros (21 mai–3 iunie), câștigând întrecerea de simplu fără a pierde măcar un set, performanță egalată doar de Bjorn Borg și Rafael Nadal.

În final, Năstase a câștigat disputa cu croatul Nikola Pilici, scorul fiind de 6-3, 6-3, 6-0.

1977: A încetat din viaţă la București, medicul Theodor Burghele, fondatorul Spitalului de urologie Panduri din Bucuresti.

Theodor Burghele – fondatorul urologiei românești | Cunoaste lumea

S-a născut la 12 februarie 1905 în oraşul Iaşi, într-o veche familie de boieri moldoveni. A urmat studii la Facultatea de Medicină din Iaşi (1922-1928), obţinând în anul 1929, la Iaşi, titlul  de doctor în medicină şi chirurgie, dupa care  a urmat cursuri de specializare la Clinica de urologie din Viena (1930-1931).

A fost membru titular al Academiei Române din 1963 si preşedinte al acestui for în perioada 1976 – 1977.

 Între anii 1972-1975, a deţinut funcţia de ministru al sănătăţii; a fost membru supleant al CC al PCR.

1987: A decedat la Iași, lingvistul Gheorghe Ivănescu, specialist în istoria limbii române şi în lingvistica generală; (n. 2 noiembrie 1912 Vuțcani, Fălciu/Vaslui).

G. Ivanescu

 

A fost profesor de lingvistica romanică si generală la Universitatea din Timișoara (1962-1969) si director al Sectorului de Lingvistica din cadrul Bazei de Cercetari stiintifice din Timisoara a Academiei Romane, al carei membru corespondent a fost din 1965.

2002: In perioada 3-9 iunie, s-a desfășurat  la Cluj prima ediție a Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF), primul festival din România destinat exclusiv lung-metrajelor.

Prima ediție TIFF (2002)
.

Au fost vizionate 43 de filme din 15 țări dintre care 11 în competiție. Fondat de către Asociația pentru Promovarea Filmului Românesc, TIFF a crescut de la an la an, devenind cel mai important eveniment cinematografic din România.

Festivalul se desfășoară anual în trei cinematografe din oraș, RepublicaArta și Victoria, însă la ediția din 2004 s-a realizat o premieră prin introducerea proiecțiilor în aer liber, în curtea Universității „Babeș-Bolyai”.

Altă premieră a avut loc în 2007 când festivalul s-a desfășurat în două orașe: Cluj-Napoca și Sibiu, pentru a onora anul când Sibiul a fost Capitală Europeană a Culturii.

2007: La Craiova s-a inaugurat prima fântână muzicală din România.

Fântâna are 350 de mp, iar jeturile sale de apă ajung la 20 de metri înălțime. Este echipată cu 350 de duze și 150 de becuri în toate culorile.

2009: Alpinistul Constantin Ticu Lăcătușu a urcat în premieră românească pe Gunnbjørn Fjeld, de 3.694 m, cel mai înalt vârf din Groenlanda și cel mai înalt din Arctica, aflat în masivul Watkins.

EXCLUSIV/ Românul Care A Ajuns Primul Pe „Acoperișul Lumii”. Secretele  Vieții La înălțime Cu Ticu Lăcătușu, Cel Mai Cunoscut Alpinist Român |  Libertatea

Constantin Lacatusu reuseste pentru a 5-a oara sa puna tricolorul pe un munte neurcat si sa scrie istorie romanesca in alpinismul mondial.

A botezat muntele pe care nu călcase nimeni pana la el Petra Peek, dupa numele fetitei sale mai mici, care  implinisede curind un an.

2011: A decedat tenorul Marcel Angelescu; (n. 1928).

 

A slujit arta lirica in perioada sa de maxima inflorire, cand, la Opera Romana, astazi Opera Nationala Bucuresti, evoluau mari artisti, printre care Nicolae Herlea, Elena Cernei, Maria Sindrilaru, Iulia Buciuceanu, Dan Zancu, Corneliu Fanateanu si multi altii.

2018: A încetat din viață la Galați, interpretul român de muzică ușoară și de estradă, Alexandru Jula (n.24 iulie 1934, Șimleu Silvaniei, Sălaj).

Alexandru Jula - Soția Prietenului Meu | Releases | Discogs

CALENDAR CREȘTIN ORTODOX

Sfinții Mucenici Luchilian, Ipatie, Paul, Dionisie şi Sfânta Muceniță Paula Fecioara.

Sfinții Mucenici Luchilian și Paula, fecioara. Prăznuirea lor de către Biserica Ortodoxă se face la data de 3 iunie - Icoană sec. XX, pictor P. Kontou, Grecia - Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) - foto; doxologia.ro

Sfinții Mucenici Luchilian și Paula, fecioara – Icoană sec. XX, pictor P. Kontou, Grecia 

Sfantul Mucenic Luchilian a trait in secolul al III-lea, in vremea imparatului Aurelian. Luchilian a fost preot al slujirii idolesti pana la batrânete, când s-a convertit la crestinism.

Nevoind sa-si lepede credinta in Hristos, a fost bătut cu salbaticie, incat era tot numai o rana. Aruncat in temniță in acest chip, a intâlnit patru tineri: Ipatie, Pavel, Dionisie si Claudie, închiși din acelasi motiv – nelepadarea de Hristos.

Aici i-a intarit pe tineri catre mucenicie, ca sa nu se infricoseze de chinurile si moartea pe care urmau sa le primească. Astfel, impreuna se rugau lui Dumnezeu ziua si noaptea, si unul pe altul se intăreau in Hristos.

Au fost aruncati in foc, dar au iesit nevătămați. In urma acestei minuni, tinerilor li s-au taiat capetele, iar Luchilian a fost rastignit, batandu-i-se piroane peste tot trupul.

Trupurile lor au fost ingropate de o fecioara, Paula, care a fost pedepsita pentru această faptă creștinească tăindu-i-se capul .

CITIȚI ȘI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/06/03/126226/

Bibliografie (surse) :

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008 ;
  2. Crestin Ortodox.ro;
  3. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric ;
  4. e.maramures.ro ;
  5. Wikipedia.ro.;
  6. mediafax.ro ;
  7. worldwideromania.com ;
  8. Enciclopedia Romaniei.ro ;
  9.  rador.ro/calendarul- evenimentelor;
  10.  Istoria md.;
  11. Cinemagia.ro.

03/06/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Ziarul ADEVĂRUL din 1888 despre unirea interzisă a Basarabiei cu România

Relaţiile României independente după 1878 și politica sa externă până la  izbucnirea Primului Război Mondial | CER SI PAMANT ROMANESC

Harta Principatelor Unite la 1859

Despre unirea interzisă a Basarabiei cu România în ziarul Adevărul (august – decembrie 1888)

de Fănel TEODORAȘCU , revista limbaromana.md – Chișinău

1. Dinastic și antidinastic

La 15 august 1888 era scos primul număr al ziarului Adevărul. Un ziar nou, dacă dorește să atragă atenția cititorilor, are nevoie de ceva special, are nevoie de o strategie bine pusă la punct. Fără o astfel de strategie, un ziar abia intrat pe piață nu va reuși niciodată să treacă înaintea publicațiilor care deja se bucură de încrederea cititorilor.

Mai exact, unui ziar nou îi trebuie o cauză, o idee cu care cititorii să-l asocieze1. Publicația care-l avea director pe Alex. V. Beldiman, „fostul prefect de poliție al lui Vodă Cuza în noaptea tragică a lui 11 februarie 1866”2, făcea „opoziție foarte violentă”3 atât guvernului, cât și regelui4. În ceea ce pare a fi un articol-program al acestui ziar era precizat acel ceva care diferenția ziarul lui Beldiman de celelalte ziare: „

Suntem cu totul independenți. Nu reprezentăm aspirațiuni personale, ci un mare principiu: Neatârnarea neamului românesc de jugul străin, sub orice formă el s-ar înfățișa5.

Ceea ce, probabil, Beldiman își dorea, ca breasla jurnalistică bucureșteană să reacționeze într-un timp scurt, s-a și întâmplat. Ziariștii Adevărului au fost acuzați că sunt cuziști și, prin urmare, că au drept scop „alegerea fiului lui Cuza-Vodă ca rege al României”6. Cei de la Epoca, de pildă, și-au întâmpinat noii confrați într-o manieră nu tocmai prietenească: „Ieri a apărut noul organ de publicitate despre care s-a pomenit de câteva ori prin presa noastră și despre care se zice că va fi organul așa-numitelor aspirațiuni cuziste.

În fruntea primului său număr găsim însă cuvintele următoare: «nu reprezentăm aspirații personale», cuvinte ce nu ne mai îndreptățesc a afirma că noul ziar ar fi organul unor astfel de tendințe. Și totuși, așa cum se prezintă, ziarul iese cu totul afară din cadrul partidelor actuale și se deosebește profund de marile curente politice care poartă gândurile și aspirațiile de azi ale societății românești: Adevărul este antidinastic și reprezentant al doctrinei cezariene. […] Unui popor tânăr și unei democrații rurale, abia născută la viață, îi trebuie dezvoltare regulată și legală, îi trebuie să-și creeze dreptul său istoric și legitim și n-are câtuși de puțin nevoie de salvatori improvizați și răsăriți din seară până în dimineață”7.

În numărul din 19 august, ziariștii Epocii făceau următoarele completări: „Scurt, oricâtă dorință am avea de a trăi în bun prieteșug cu toți confrații noștrii, nu putem să nu spunem Adevărului că: nici în trecut, nici în prezent, nici în viitor, n-a fost, nu este și nu va fi nimic comun între noi. Lupta în contra principiilor reprezentate de Adevărul este o tradiție la Partidul Conservator”8.

Epoca mai publică, în 28 august, un articol9 ce ia în râs cauza celor de la Adevărul, după care începe să ignore ceea ce se publica în ziarul lui Alex. V. Beldiman. În Telegraful, în numărul din 19 august, era publicat articolul „Cuziștii”. Deși în text nu era pomenit numele noului ziar, era limpede pentru cititori la cine făcea referire autorul: „Agitațiunea cuzistă, ațâțată și sprijinită puternic de străini, va deveni cauza unei vărsări de sânge. Iar o revoluție în momentul de față va pune în pericol ființa chiar a statului român”10.

Într-un alt articol publicat ca reacție la afișele care anunțau apariția Adevărului, ziariștii de la Telegraful susțineau că sunt necesare „fapte contra propagandei străine”11. În articolul „Conspiratorii”, ziariștii de la Telegraful anunțau că „dușmanul e la zidurile cetății”12. Cei de la Voința Națională se foloseau de articolele publicate de cei de la Adevărul pentru a lovi în adversarii lor politici tradiționali13.

Ei par a fi interesați de ceea ce scriu ziariștii lui Beldiman doar în măsura în care spusele acestora pot fi folosite împotriva Epocii: „Am arătat în atâtea rânduri că propaganda antidinastică este susținută de Partidul Conservator. Am adus ca dovadă chiar o declarație a directorului politic al Adevărului, care, sub propria sa semnătură, a afirmat că conservatorii au luptat pentru răsturnarea Regelui Carol”14.

După cei de la Voința Națională, întreaga țară urma să se confrunte cu evenimente dintre cele mai groaznice: „Ne întrebăm cu îngrijire unde avem să ajungem, de nu cumva mergem cu pași repezi către o catastrofă, de nu cumva evenimentele cele mai neașteptate și cele mai nenorocite nu au să ne surprindă și să ne facă să recunoaștem – prea târziu – că orbirea și nepăsarea, de care dăm atâtea dovezi în aceste împrejurări, le vom plăti cu mult prea scump. De luni de zile atragem atenția publică asupra urzelilor, asupra uneltirilor culpabile care au de scop detronarea Regelui Carol și înlocuirea sa printr-unul sau doi Domni pământeni”15.

G. Panu, directorul ziarului Lupta, a publicat, pe parcursul a mai bine de două săptămâni, mai multe articole în contra obiectivelor pe care Adevărul și le asuma. În acea perioadă, G. Panu încerca să scape de reputația de fricos16, pe care o dobândise în 1887, când a părăsit țara pentru a nu executa cei doi ani de închisoare la care a fost condamnat după ce l-a ofensat pe rege în articolul „Omul periculos”17.

După cum arăta C. Bacalbașa, „fuga lui în străinătate îi întunecase aureola”18. În numărul din 19 august al ziarului pe care îl conducea, Panu eticheta drept eronată cauza în numele căreia lupta noua publicație: „Presupunând că în dosul «Adevărului» nu se ascunde niciun pretendent român la tronul țării, o simplă presupunere, și iau teza acelui ziar ca o teză impersonală pentru a o discuta. Ce constat atunci? Constat că nu se poate să fie o teză mai greșită. Căci pentru ce ziarul «Adevărul» voiește un Domn pământean?

Răspunsul este pentru că cu mijlocul acesta să ajungem la neatârnarea neamului românesc în năuntrul și în afară, pentru ca să nu facem o politică străină, să nu fim sub influențe străine etc. etc. Cetitorii au înțeles deja că, după cei de la «Adevărul», Domnul pământean este un panaceu, el, suit odată pe tron, va face să dispară toate relele. […] Trebuie să aibă cineva o mare doză de naivitate pentru a-și închipui asemenea lucru!”19.

După G. Panu, ceea ce ziariștii de la Adevărul numeau „politică națională” era, de fapt, „politică rusească”20. În încercarea sa de a pune noul ziar într-o lumină proastă, Panu vorbește despre nepriceperea celor de la Adevărul în ale argumentării: „În știință, pentru ca să stabilești o lege, se cere ca toate cazurile și toate experiențele făcute în acel sens să dea același rezultat, veșnic același.

Numai așa principiullegea ce o formulezi are valoare. Este destul ca în un singur caz legea să nu se poată aplica, este destul ca o singură experiență să dea alt rezultat, pentru ca legea să nu mai fie lege, principiul neprincipiu. Ei bine, așa este și în politică, când vii cu aforisme sociale. Așa, când vii și declari că Domnul pământean, în regula absolută, nu Cuza în special, este nobil, mare, patriot etc., acest aforism are valoare întrucât nu este niciun caz de Domn pământean rău, slugarnic, trădător etc. Îndată ce se găsește un astfel de caz, atunci aforismul cade21.

Directorul ziarului Lupta recunoaște în fața cititorilor că și-a fixat ca obiectiv să urmărească cu persistență „pe confrații de la Adevărul până în cele din urmă întărituri ale lor”22. Referitor la ideile politice susținute de ziarul scos de Alex. Beldiman, G. Panu făcea următoarele precizări:

„În privința sincerității și a francheței mă declar foarte mulțumit. În adevăr, nu mi-am închipuit niciodată că un român va putea califica cu cuvântul de crimă o politică care ar tinde la unirea românilor de dincolo și de dincoace de Prut. Aceasta este cu cât mai dureros cu cât cei de la Adevărul sunt toți moldoveni! Auzi! A lupta uniți cu Rusia în contra austriecilor este o politică foarte practică și ușoară, pe când a lupta cu austriecii și cu germanii în contra rușilor pentru o parte din țara românească este o crimă…”23.

G. Panu își mustra colegii de breaslă care, exagerând ideile publicate în paginile Adevărului, creau cititorilor impresia că întreaga țară se afla într-un fel de criză politică: „Țara este în pericol, zic unii, căci tronul și dinastia regelui Carol este amenințată. Țara este în pericol, naționalitatea noastră piere, din cauză că pe tronul României este un Carol și nu e un altul, zic alții. În această luptă perfidă, ineptă, interesată de ambele părți, se risipesc o mare parte din forțe. Galeria publicului stă încremenită și se uită cum acrobații colectiviști scot panglice dinastice pe gură și cum câțiva, care trăiesc cu capul în urmă cu 25 de ani, se zbuciumă neputincios în un mic ziar pe tema cuzismului etc. Dar bine, onorabililor, altceva mai bun nu aveți de făcut? Înțeleg să se trateze și această chestiune, eu singur am făcut aceasta și o voi face. Dar a umple toate coloanele numai cu această chestie, a o exploata contra și pentru, nu până la absurd, dar chiar până la inepție, oare nu e revoltător lucru?… A ieșit un ziar cuzist… Ei și?… Cu asta are să piară lumea? Fiindcă câțiva gazetari în disponibilitate și câțiva partizani ai regimului Cuza vin astăzi a pune pe hârtie ceea ce vorbesc și colportează de 22 de ani, urmează de aici ca noi cu toții să ne oprim întreaga activitate, să lăsăm la o parte toate chestiunile și să nu vorbim, să nu ne pasionăm decât de aceea? […] Eu mai înțeleg un lucru: ca ziarele să discute cu sânge rece și în mod obiectiv dacă e bine ca regele Carol să fie răsturnat și în locul lui să fie adus un altul pământean. Este o teză ca oricare alta, și, odată aruncată în publicitate ea trebuie discutată. Dar pentru D[umne]zeu, lăsați coarda alarmantă, lăsați de o parte tiradele lugubre, părăsiți spaima prefăcută și lacrimile de Mater dolorosa, vorbind despre acest subiect. În loc să declamați și să insinuați, mai bine discutați!…”24.

G. Panu mai semnează un articol25 adresat Adevărului în numărul din 4 septembrie, după care își concentrează atenția asupra altor chestiuni. În acest articol, G. Panu utilizează, din abundență chiar, ironia, pentru a sublinia modul confuz în care Alex. Beldiman își argumenta ideile pe care le făcea publice prin intermediul ziarului său.

La începutul lunii septembrie, cele două Camere ale Parlamentului erau dizolvate: „Contrar știrilor interesate răspândite mai ales de colectiviști, cum că Camerele nu vor fi dizolvate, am anunțat acum 15 zile că dizolvarea era absolut hotărâtă și că în ziua de 1 septembrie va fi cunoscută și data dizolvării. Ieri, 1 septembrie, decretul de dizolvare a Camerei și a Senatului a fost iscălit de M.S. Regele. Mâine ori poimâine va apărea în «Monitor» decretul prin care senatorii și deputații sunt convocați pe ziua de 8 septembrie, când președintele consiliului le va ceti decretul de dizolvare ai cărui termeni au fost fixați în consiliul de miniștri, ce s-a ținut ieri la Castelul Peleș26.

Colegiile electorale erau convocate să aleagă noii senatori și deputați în perioada 12–18 octombrie, noile Camere ale Parlamentului urmând a fi „convocate în sesiune extraordinară în ziua de 1 noiembrie”27. Atenția ziarelor era concentrată acum asupra evenimentelor electorale, polemica stârnită de Adevărul fiind lăsată la o parte.

2. Frățietatea se cunoaște după număr

În numărul al treilea al Adevărului, din 18 august, erau publicate articole care, pe de o parte, aduceau pentru cititori noi explicații în ceea ce privește orientarea politică a ziarului28 și, pe de altă parte, răspundeau criticilor venite din partea confraților din presă29. Ceea ce ne-a atras atenția în mod special este un articol din pagina a treia. Textul este intitulat „De peste munți” și, după cum ușor ne putem da seama, în el se vorbește despre situația românilor din Transilvania și Banat:

„Starea creată fraților noștri de sub sceptrul Sf[ântului] Ștefan, prin constituțiunea Ungariei și legile ei speciale, nu este cunoscută îndeajuns la noi. Se știe că frații noștri suportă pe moșia lor strămoșească un jug cu atâta mai greu și mai insuportabil, cu cât el are aparențele unui constituționalism în viață. Fondul e însă cu totul altfel. Întreaga legislațiune, întreaga politică intimă sunt combinate în interesul exclusiv al naționalității maghiare. Egalitatea de drepturi cu care se fălește constituțiunea maghiară e pentru români o ficțiune. Din trei milioane de români, d-abia dacă poate intra unul sau doi în Parlamentul ungar, spre a protesta, în numele naționalității române asuprite, contra nelegiuirilor cărora frații noștri sunt expuși. Un remediu contra acestui rău nu s-a găsit încă până acum de către aceia care țin de sceptrul austro-ungar”30.

Autorul vorbește și despre neputința fraților transcarpatini de a-și striga suferințele într-un ziar al lor: „Dreptate, lege, reuniuni politice, drept de petițiune, libertatea presei nu există acolo. Toate atârnă de bunul plac al autorităților maghiare. Juriul introdus pentru a judeca delictele de presă a devenit o armă mai rea în mâinile guvernului maghiar decât tribunalele oridinare. În puținele orașe unde el există, el este o delegațiune a guvernului și [e] compus numai din maghiari. Această situațiune degradatoare pentru un întreg popor de 3.000.000 de suflete, această stare de inferioritate nedreaptă în care sunt ținuți frații noștri de peste Carpați nu mai poate dura. Ei s-au adunat în mai multe rânduri, s-au revoltat, au petiționat, s-au sfătuit, însă starea lor e aceeași. Nici maghiarul, nici austriacul nu și-au dat osteneala de a răspunde cum se cuvine acelora care de secole suportă un jug nemeritat a unor puțini. Din contra, persecuțiunile și-au urmat cursul și astăzi însăși naționalitatea e amenințată”31.

În ultima parte a textului, autorul le cere românilor să facă tot ce le stă în putere pentru îndeplinirea visului de aur: „În atare împrejurare, ochii fraților noștri sunt îndreptați spre noi, și păcatul cel mai mare pe care o națiune poate să-l comită, un păcat care se răzbună asupra ei chiar, este acela de a lăsa pe frați în suferință și de a-și îndrepta privirea în alte locuri, când singuri noi suntem aceia care putem să-i prezervăm de pieirea cu care sunt amenințați frații noștri transcarpatini, pe ei și în consecință întreaga națiune română. Îndemnăm deci pe cetățenii României independente de a avea întotdeauna ochii deschiși și îndreptați înspre frații noștri de sub sceptrul austro-ungar și în veci o inimă caldă pentru ei. Puțini oameni și deciși pot face multe. Însuși [sic!] ungurii prin activitatea lor au ajuns a fi independenți; – Italia a devenit una și unită, Germania asemenea. E oare scris în ceruri ca românii să fie veșnic despărțiți? Dacă sentimentele românești se revoltă numai la ideea despărțirii, nu e oare clar că unirea e scrisă în orice inimă românească! Și fiind astfel, datori suntem a face circumstanțele ce permit pentru a realiza mai curând decât se speră visul nostru de aur, dorința noastră a tuturor, de a scăpa pe frații noștri de greul jug ce-i apasă”32.

Proiectul politic pe care Adevărul îl propunea românilor presupunea parcurgerea a două etape, ambele obligatorii. Mai întâi, Carol I trebuia să fie înlăturat de pe tronul României, iar în locul lui să fie așezat un conducător cu origini românești. Următorul pas era ca acest rege să se apropie politic de Rusia, care, în semn de prietenie, urma să-i ajute pe români să-și elibereze frații din Transilvania și Banat de sub jugul maghiar. Într-o anumită măsură, planul lui Alex. Beldiman a funcționat. Publicațiile consacrate de la sfârșitul secolului al XIX-lea s-au grăbit să comenteze pe marginea chestiunii antidinastice, dar nu au spus aproape nimic despre „unirea tuturor românilor de dincolo și de dincoace a Carpaților”33. Doar G. Panu, de la Lupta, a făcut scurte referiri la această chestiune. În opinia celor de la Adevărul, Cuza-Vodă era tipul ideal de rege pentru România, pentru că acesta „a voit să întindă mâna Rusiei spre a urmări visul neamului românesc”34. În paginile Adevărului, erau respinse cu vehemență ideile care prevedeau unirea țării cu Basarabia. Ideile de acest fel erau catalogate de ziarul lui Beldiman drept crime: „D[om]nul Panu ne întreabă de ce considerăm unirea tuturor românilor de dincoace și de dincolo de Carpați ca o mare idee națională, pe când privim ca o utopie ideea unirii tuturor românilor de dincoace și de dincolo de Prut. Ideea unirii românilor de dincoace și de dincolo de Prut ne pare nu o utopie, ci o crimă; căci succesul acesta față cu o împărăție atât de colosală ne poate pricinui pieirea după 10 sau 20 de ani, pe când ideea unirii cu Transilvania este o idee practică care se poate realiza foarte lesne cu sprijinul Rusiei. Ea ar fi fost poate chiar realizată în 1866 dacă nu s-ar fi comis actul de la 11 februarie 1866”35.

Din dorința de a intensifica polemica declanșată de apariția ziarului Adevărul, în 4 septembrie, Alex. Beldiman le adresează contestatarilor publicației sale câteva întrebări, la care nu va primi însă răspunsurile pe care le aștepta: „Eu îi voi pune două întrebări și voi avea răbdarea a aștepta răspunsul Domniei Sale. Iată-le: I. Câți români sunt în Basarabia și câți români sunt în Transilvania și Banat? II. Cu cine preferă Domnia Sa a ne vedea astăzi uniți? – Cu românii din Basarabia sau cu românii din Transilvania și Banat? (LEAGĂNUL ROMÂNISMULUI). La caz când Domnia Sa îmi va răspunde că dorește unirea noastră cu românii din Basarabia și cu românii din Transilvania și Banat, îl rog a-mi arăta mijloacele cu care s-ar putea realiza acea dorință. Aștept”36.

În numărul din 7 septembrie, în Adevărul erau aduse noi argumente în sprijinul ideii că Imperiul Rus era partenerul politic alături de care România trebuia să stea dacă dorea să nu fie condamnată la dispariție și dacă dorea unirea tuturor românilor într-un singur stat, aici nefiind incluși însă și românii din Basarabia: „Să ne explicăm dar, atât pentru d-nul Panu, cât și pentru acei care nu voiesc să ne înțeleagă: În materie politică, crimă este când cineva comite greșeala de a împinge Țara sa la întreprinderi care pot să-i pericliteze existența. Cum, noi românii să ne unim cu dușmanii Rusiei pentru a recuceri Basarabia? Să ne unim cu Austria, cu acest imperiu care e menit a se dizolva? Să presupunem că am izbuti a recuceri Basarabia prin ajutorul Austriei. Cine va fi atât de naiv a crede că Rusia va renunța cu desăvârșire la acest teritoriu? Rusia ni-l va relua! […] Chiar dacă am recuceri-o cu ajutorul Austriei, vom fi puși în pericol de-a fi nimiciți; ne vom alege în urmă cel mult cu o izolare totală, fără Basarabia, fără Transilvania, fără Banat și fără Dunăre. N-ar fi aceasta o crimă? Cu totul altfel stăm dacă tindem la o unire cu frații noștri de dincolo de Carpați, prin urmare, dacă Rusia aliată cu noi se va război cu Austria”37.

După cei de la Adevărul, realizarea unei legături puternice de prietenie între România și Rusia ar trebui să reprezinte pentru români o datorie patriotică: „Rusia nu vrea, istoria și bunul simț ne-o dovedesc, decât state creștine neatârnate, dar aliate cu dânsa prin recunoștința și prin identitatea de interese, de la Prut și până în Dardanele. Orice ar face Regele și miniștrii, acest rezultat e ca și dobândit, căci la popoarele răsăritene alianța cu Rusia face parte integrantă din politica națională. Și noi suntem un popor răsăritean și atât patriotismul nostru cât și identitatea de interese ce există între noi și Rusia ne silește ca să fim alăturea cu dânsa. Orice altă cale ne va duce la pieire și, din punct de vedere politic, va fi o crimă”38.

Într-un alt articol, care se întindea pe patru coloane și ocupa aproape toată pagina întâi a gazetei, se arăta că România are obligația de a-și alege tabăra din care vrea să facă parte într-un eventual conflict declanșat între Rusia și Austro-Ungaria. Noi ne vom opri doar asupra câtorva fragmente. În text se arată că românii, dacă doresc să nu dispară ca popor, trebuie să sprijine interesele Rusiei, iar despre „neutralitate” nici nu ar trebui să vorbească: „Orice țară trebuie să aibă o politică conformă cu legile dezvoltării sale istorice, cu idealul ei național. Dacă crezi că o Rusie mare și puternică ar împiedica dezvoltarea noastră, dacă îți închipuiești că te poți împotrivi un veac sau două la întinderea influenței rusești până la mările de la Miazăzi, atunci ca bun român, ai datoria de a sprijini din răsputeri pe toți dușmanii Rusiei. Dacă, din contra ești de părerea noastră, adică că orice luptă contra Rusiei e o greșeală neiertată, căci biruitor astăzi, cel mult după douăzeci de ani, vei plăti cu lacrămi de sânge această izbândă de o oră, dacă ești convins ca și noi, că țara noastră înconjurată de slavi va merge cu dânșii sau va fi zdrobită; dacă îți pare evident, ca și nouă, că Rusia, odată hotărâtă de a da lovitura de moarte conglomeratului austro-maghiar, va sprijini politica noastră iredentistă și va ajuta la formarea unui mare Stat ortodox român menit a fi un zid contra germanismului și a acoperi mersul Slavilor spre Țarigrad, atunci ca bun român, ești dator de-a te pune în relații cu oamenii de stat ai marelui nostru vecin și de a pregăti viitoarea alianță”39.

Principalul argument al autorului atunci când încearcă să arate motivul pentru care românii ar trebui să-i aleagă pe ruși, și nu pe austrieci ca parteneri este unul numeric. Rușii sunt mulți, iar românii sunt puțini. Prin urmare, România nu ar trebui să facă greșeala de a sta în calea unei țări care este mai mare și mai puternică decât ea: „Prietenia, frățeasca cooperațiune cu Slavii, în aceste două cuvinte se rezumă viitorul acestei țări; slavii sunt astăzi 120 milioane de suflete, din care aproape o sută întruniți într-un singur stat, având același ideal politic, religios, economic, supuși unei singure și atotputernice autorități; să se mențină numai treizeci de ani proporția nașterilor și a morților și vor fi 180 de milioane, din care 150 de milioane numai ruși; dacă vom provoca ura lor, ei vor fi cu atât mai fără cruțare, cu cât le datorăm existența noastră și ne numărau printre aliații firești ai slavismului. Atunci neapărat ne vor strivi. Dacă i-am ajuta, neatârnarea noastră va fi respectată și unirea cu frații noștri de peste munți consfințită”40.

În opinia autorului textului citat, „alianța cu Rusia” trebuia să fie considerată de români parte integrantă a politicii naționale românești41. Cu toate acestea, Epoca, citând unele ziare din provincie, arăta că rusul urăște limba română „și face totul pentru a sili pe poporul basarabean să-și uite limba maternă”42. În același sens, în Telegraful se arăta că „rușii au turbat”43.

Romania 1878 | Istorie pe scurt

Harta României după cucerirea independenței de stat

3. Cuvinte de final

Într-un articol publicat în Țara Noastră, în 1928, se arăta că pășirea cu hotărâre pe calea izbăvirii Basarabiei, una dintre provinciile românești care timp de mai multe decenii s-au aflat strânse în lanțurile nemilostivelor cârmuiri străine, s-a produs din întâmplare, fără ca ea să facă parte dintr-un plan politic sau militar: „După opinia lui Napoleon, un proiect de acțiune militară poate fi bun chiar și în cazul că n-a fost pregătit decât în proporție de 2/3, iar restul de 1/3 lăsat la voia întâmplării. Căci – argumenta el – cine nu vrea să acorde întâmplării neprevăzute niciun rol în cursul războiului, mai bine să nu întreprindă niciodată nimic. Dacă despre războiul de întregire națională a României nu se poate afirma că ar fi fost destul de bine pregătit măcar în menționata proporție de 2/3, în schimb, sfârșitul lui încununat de izbândă a dovedit că, prin concursul unor împrejurări cu totul în afară de calculele și prevederile inițiatorilor, restul de 1/3 s-a însărcinat să repare radical greșelile politice și militare ale unei pregătiri insuficiente, deschizând dreptății imanente a istoriei calea spre un triumf strălucit”44.

La sfârșitul anului 1936, C. Stere îi spunea lui Pamfil Șeicaru că România, care se lăsa înșelată de aparențe și nu înțelegea că Rusia bolșevică evolua spre un nou imperialism, va pierde Basarabia45.

Note:

1 Fănel Teodorașcu, Arta gazetărească. Trei ipostaze, Galați, Zigotto, 2014, p. 61.

2 C. Bacalbașa, Bucureștii de altădatăVol. 2 – 1885-1900, București, Editura Ziarului „Universul” S.A., 1928, p. 154.

Ibidem, p. 154.

4 Referiri la gazeta fundată de Alex. Beldiman pot fi găsite şi în Fănel Teodorașcu, Arta gazetărească. Trei ipostaze…, p. 41-65.

Adevărul, anul I, nr. 1, 15 august 1888, p. 1.

6 Un gălăţean, „Cuzismul nostru”, în Adevărul, anul I, nr. 4, ediţia a II-a, 19 august 1888,  p. 1.

7 I.N.I., „Cezarismul”, în Epoca, anul al III-lea, nr. 818, a doua ediţie, 17 (29) august 1888, p. 1.

8 *** „Răspuns categoric”, în Epoca, anul al III-lea, nr. 820, a doua ediţie, 19 (31) august 1888, p. 1.

9 *** „Tronul în primejdie”, în Epoca, anul al III-lea, nr. 828, a doua ediţie, 28 august (9 septembrie) 1888, p. 1.

10 *** „Cuziştii”, în Telegraful,anul al XIX-lea, nr. 4830, 19 august 1888, p. 1.

11 *** „Trebuie fapte contra propagandei străine”, în Telegraful,anul al XIX-lea, nr. 4826, 13 august 1888, p. 1.

12 *** „Conspiratorii”, Telegraful, în anul al XIX-lea, nr. 4833, 23 august 1888, p. 1.

13 *** „Conspiraţiune şi comploturi”, în Voinţa Naţională, anul V, nr. 1191 (B), 26 august (7 septembrie) 1888, p. 1.

14 *** „Mişcarea antidinastică”, în Voinţa Naţională, anul V, nr. 1205 (B), 14 (26) septembrie 1888, p. 1.

15 *** „Dinasticism şi antidinasticism”, în Voinţa Naţională, anul V, nr. 1196 (B), 2 (14) septembrie 1888, p. 1.

16 C. Bacalbașa, Bucureștii de altădatăVol. 2 – 1885-1900, București, Editura Ziarului „Universul” S.A., 1928, pp. 42-44.

17 A se vedea Fănel Teodoraşcu, „«Terrorism în Galați» – The Press and the Lie (Understood as Political Tactic)”, în Iulian Boldea (Editor), Globalization and National Identity. Studies on the Strategies of Intercultural Dialogue, Tîrgu-Mureș, Arhipelag XXI, 2017, pp. 561-580.

18 C. Bacalbașa, op. cit., p. 57.

19 G.P., „Domnii pământeni”, în Lupta, anul V, seria a II-a, nr. 619 [620], ediţia întâi, 19 august 1888, p. 1.

20 Idem, „Regalitatea pământeană şi străină”, în Lupta, anul V, seria a II-a, nr. 621, ediţia întâi, 20 august 1888, p. 1.

21 Idem, „Domn pământean”, în Lupta, anul V, seria a II-a, nr. 628, ediţia întâi, 28 august 1888, p. 1.

22 Idem, „Ne-am lămurit”, în Lupta, anul V, seria a II-a, nr. 632, ediţia întâi, 3 septembrie 1888, p. 1.

23 Ibidem, p. 1.

24 Idem, „Ce spectacol!”, în Lupta, anul V, seria a II-a, nr. 630, ediţia întâi, 1 septembrie 1888, p. 1.

25 Idem, „Conform tradiţiei strămoşeşti”, în Lupta, anul V, seria a II-a, nr. 633, ediţia întâi, 4 septembrie 1888, p. 1.

26 *** „Dizolvarea”, în Epoca, anul III, nr. 832, a doua ediţie, 3 (15) septembrie 1888, p. 1.

27 Carol, „Mesajul de dizolvare”, în Epoca, anul III, nr. 832, a doua ediţie, 3 (15) septembrie 1888, p. 1.

28 Alex. V. Beldiman, „Ce voim”, în Adevărul, anul I, nr. 3, 18 august 1888, p. 1.

29 *** „Cezarism?”, în Adevărul, anul I, nr. 3, 18 august 1888, pp. 1-2.

30 *** „De peste munţi”, în Adevărul, anul I, nr. 3, ediţia a II-a, 18 august 1888, p. 3.

31 Idem, p. 3.

32 Idem, p. 3.

33 Alex. V. Beldiman, „Domnului G. Panu”, în Adevărul, anul I, nr. 8, ediţia I, 24 august 1888, p. 1.

34 Idem, p. 1.

35 Un gălăţean, „Răspuns categoric”, în Adevărul, anul I, nr. 16, ediţia a II-a, 2 septembrie 1888, p. 2.

36 A.V.B., „Domnului G. Panu”, în Adevărul, anul I, nr. 18, ediţia I, 4 septembrie 1888, p. 1.

37 Un gălăţean, „O crimă politică”, în Adevărul, anul I, nr. 20, ediţia a II-a, 7 septembrie 1888, p. 1.

38 Idem, p. 2.

39 Ibidem, „Neutralitate”, în Adevărul, anul I, nr. 91, ediţia a II-a, 2 decembrie 1888, p. 1.

40 Idem, p. 1.

41 Idem, p. 1.

42 *** „Din Basarabia”, în Epoca, anul III, nr. 826, a doua ediţie, 26 august (7 septembrie) 1888, p. 2.

43 Basarab, „De peste Prut”, în Telegraful, anul XIX, nr. 4853 (seria a II-a, nr. 14), ediţia de seară, 18 septembrie 1888, p. 1.

44 I. Lupaş, „Basarabia românească”, în Ţara Noastră, anul IX, nr. 18, 29 aprilie 1928, p. 569.

45 Pamfil Şeicaru, Scrieri din exil – (2) Portrete politice, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 2002, p. 100.

03/06/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Legitimitatea și legalitatea reunificării naționale și teritoriale a românilor

Prima hartă a României

Foto: Prima hartă a României (Rumunia”), întocmită și publicată la 1816 la Leipzig de Dimitrie Daniil Philippide (n. c. 1770, Milies, Grecia – d. 1832), un călugăr erudit, istoric și om de litere grec, fost profesor la Academia Domnească din București. A fost cel dintâi care, într-o lucrare științifică, dă și încetățenește numele de România „pentru locul întâi pe care-l țin românii, atât prin vechimea, cât și prin numărul lor”.

„… fără unire emanciparea națională nu este posibilă, iar fără emancipare națională nici drepturile și libertățile fundamentale nu pot fi asigurate.”

(Federaliștii americani)

Reunificarea națională și teritorială a românilor – legalitate și legitimitate

Unitatea națională și teritorială a românilor a fost și este o temă de cercetare abordată pe parcursul îndeosebi al secolelor XVIII-XX, continuând să rămână actuală în zilele noastre. Problema a fost expusă și argumentată pe plan istoric, juridic, diplomatic și chiar moral.

Începând cu ocupația din 1940 (reluată în 1944) până la proclamarea independenței Republicii Moldova și în zilele noastre, s-au conturat două mișcări diametral opuse: una naturală și divină – reîntregirea cu Patria-mamă România și cealaltă exportată și explicată de Rusia – „statalitatea”, scrie Alexandru ARSENI în prestigioasa revistă Limba romana.md care apare la Chișinău.

Pe marginea acestei dispute, în urma unui studiu complex al actelor juridice (ceea ce nu înseamnă că neglijăm celelalte studii pro-reîntregire), în articolul de față, împărtășind pe deplin eternul adevăr de unitate națională și teritorială a românilor ca unic popor european, divizat încă în două state, argumentăm acest adevăr prin prisma dreptului constituțional și a dreptului internațional, prin prisma principiului legitimității juridice pe fundalul tuturor celorlalte domenii ale existenței și prosperării unei națiuni, inclusiv a celei române.

Principiul unității naționale și teritoriale a fost reconfirmat și prin Carta de la Paris pentru o Nouă Europă. Aceasta, în virtutea anumitor circumstanțe generate de interese străine națiunii române și chiar contrare voinței ei.

Procesul istoric de consolidare și cimentare a unității naționale și teritoriale a românilor demonstrează legalitatea și legitimitatea acestei unități, confirmate și prin acte internaționale.

Contrar acestui fenomen natural și organic, încercările de a demonstra contrariul, adică existența și prosperarea unei părți a națiunii într-un stat independent, se soldează cu eșec și deznaționalizare. Or, unitatea națională și teritorială a românilor în cadrul României constituită la 1918 și până în 1940 a demonstrat evoluție și progres.

Așadar, suportul material și spiritual al emancipării, progresului și democrației într-un stat de drept este unitatea națională și teritorială a fiecărei națiuni și, respectiv, a națiunii române.

La etapa consecințelor războiului ruso-turc din 1806-1812, formele de guvernământ se încadrau în clasificarea dată de N. Machiavelli, potrivit căruia „toate statele, toate stăpânirile care au avut și au putere asupra oamenilor au fost și sunt fie republici, fie principate” (Machiavelli 2008: 13).

La 1812 Țara Moldovei era principat, cu statut de suzeranitate. „Suzeranitatea” în general prevede dreptul unui stat asupra altui stat, care are guvern propriu, dar nu are autoguvernare (DEX 2016). Sub acest statut domnitorilor „li s-a lăsat toată slobozenia și aproape toată putere de odinioară de a face legi, de a-i pedepsi pe supuși, de a căftăni sau a lua boieria, de a pune biruri, de a pune episcopii” (Cantemir 1992: 45). Chiar dacă nu dispunea de autonomie, integritatea teritorială era asigurată.

În timpul războiului ruso-turc din anii 1806-1812 imperiul rus urmărea doar un singur și veșnic scop – cucerirea de noi teritorii și subjugarea popoarelor. Această intenție o demonstrează rescriptul secret al țarului Alexandru I către comandantul armatei ruse feldmareșalul M.I. Kutuzov din 22 martie 1812: „V samoi je krainosti dozvoleaiu vam zakliuciti mir, poloja Prut, po vpadenii v Dunai, graniței. No sie dozvolenie vvereaiu licino vașei otvetstvennosti, trebuiu neobhodimo, citobi ni odno lițo, bez izeatiia, ne bilo isvestno o siom do samogo ceasu podpisaniiu” (cursivul nostru – A.A.) (Кутузов 1952: 851).

Această politică a fost clar apreciată și de Rusia. „Țarii, scria V.I. Lenin, promovau o politică de anexii, folosind mijloace grosolane, schimbând un popor cu altul potrivit unor înțelegeri cu alți monahi (împărțirea Poloniei, tranzacția încheiată cu Napoleon în ceea ce privește Finlanda ș.a.), așa cum moșierii făceau între ei schimb de țărani șerbi” (Ленин 1977: 7).

Ilegalitatea și ilegitimitatea raptului Basarabiei din Principatul Moldovei au fost subiect de abordare și în teoria marxistă: „Turcia, scria K. Marx, nu poate ceda ceea ce nu-i mai aparține, pentru că Poarta Otomană n-a fost niciodată suverană asupra țărilor române. Poarta însăși recunoscuse acest lucru, când la Carlovitz, presată de poloni să le cedeze Moldo-Vlahia, ea răspunse că nu are dreptul de a face vreo cesiune teritorială, deoarece capitulațiile nu-i conferă decât un drept de suzeranitate” (Marx 1964: 106).

Acest Tratat de la 1812 a fost calificat, la 2 octombrie 1812, de către 14 înalți demnitari ai Țării Moldovei membri ai Divanului (forul suprem de stat) drept „ruperea din trupul Moldovei” a teritoriului istoric de la răsărit de Prut, considerat de moldoveni „grânarul și imașul Principatului” (Uricariul 1857: 345-346).

Oricum, în 1812, ca în tot cursul istoriei sale, Moldova cu Basarabia formau împreună un stat deosebit, cu legile și prințul său, și se aflau supuse numai la ceea ce diplomația a numit impropriu suzeranitatea Porții Otomane. În această situațiune Basarabia a fost în 1812, în actul „oficial de cesiune, dobândită de către Rusia de la Poarta Otomană, dar în realitate răpită de la legitimul și adevăratul ei proprietar, care era Moldova, și transmisă de către cei ce nu aveau drept s-o cedeze la cel ce nu avea drept s-o ia…” (Eminescu 1991: 16).

„Lupta patrioților români din teritoriile de la răsărit de Prut întru apărarea izvoarelor dreptului Principatului Moldova a permis menținerea, cel puțin parțială, a populației autohtone basarabene și transnistrene în cadrul sferei juridice a poporului român” (Grama 1994: 94). Așadar, prin pacea de la București din 1812 Basarabia, incontestabil, a fost anexată la Imperiul Rus. În dreptul internațional, anexiunea caracterizează acțiunile de „încorporare prin violență de către un stat a unui teritoriu ce aparține altui stat”.

Însăși noua putere rusă din 1917 afirma că prin anexarea ori contopirea unor teritorii străine „… guvernul înțelege orice alipire a unei naționalități mici ori slabe la un stat mare ori puternic fără consimțământul și dorința acestei naționalități, exprimată precis, limpede și de bunăvoie, fără a ține seama de faptul când a fost săvârșită această alipire forțată” (cursivul nostru – A.A.), fără a ține seama și de faptul cât de dezvoltată ori înapoiată este nația alipită cu forța sau reținută cu forța în granițele statului dat1.

Dezvoltând această idee, în Decret se mai stipulează: „Dacă o națiune oarecare este reținută cu forța în granițele unui stat, dacă acestei națiuni, contrar dorinței exprimate de ea – indiferent dacă această dorință este exprimată în presă, prin adunări populare (ex.: Basarabiei – Soroca etc.), prin hotărâri ale partidelor sau prin proteste și răscoale împotriva asupririi naționale – nu i se acordă dreptul de a soluționa fără cea mai mică constrângere, prin vot liber, problema privind formele existenței sale ca stat, cu condiția retragerii complete a trupelor națiunii anexate sau în general ale națiunii mai puternice, atunci alipirea ei constituie o anexiune, adică o cotropire și o violență” (Сборник 1968: 27).

Marea revoluție franceză a dat naștere unui nou proces istoric de organizare și funcționare a statelor în baza principiilor națiunilor, concept și temei juridic constituțional valabil și astăzi.

Doctrinar, națiunea este „forma superioară de comunitate umană și este a) produsul unui îndelungat proces istoric având la bază b) comunitatea de origine etnică; c) de limbă; d) de cultură; e) de religie; f) de factură psihică; g) de viață; h) de tradiții și i) de idealuri, dar mai ales trecutul istoric și de voința de a fi împreună a celor care au dăinuit pe un anumit teritoriu. Sentimentul național constituie astfel cel mai puternic ferment al coeziunii statului și al permanenței” (Deleanu 1996: 13).

Anume acest principiu a stat la baza Convenției de la Paris care s-a soldat cu unirea (din 4 ianuarie și 24 ianuarie 1859) a Principatelor române într-un stat unitar național român.

Ulterior Principatele unite s-au prevalat de actele Congresului de la Paris din 1856 referitoare la principiul naționalităților recunoscut astăzi cu titlul de autodeterminare națională. Anume la 5 mai 1877 România și-a proclamat independența față de Imperiul Otoman. În fapt și de drept, a aplicat regula internațională potrivit căreia „orice comunitate umană legată printr-o identitate de aspirații și interese, de limbă, obiceiuri, caractere și tradiții are dreptul de a se elibera din agresiunea unui guvern străin și de a se întrupa într-un stat propriu” (Drăganu 2000: 128)2.

Primul Război Mondial (1914-1918), pe lângă toate grozăviile, s-a soldat și cu căderea a trei imperii: Otoman, Rus și Austriac. Din nou, în prim-plan s-a impus principiul naționalităților, al autodeterminării naționale. Astfel, în luna februarie 1917 în Rusia are loc revoluția burghezo-democratică, iar la 26 octombrie 1917 – Revoluția bolșevică. În vâltoarea evenimentelor, noua putere adoptă Declarația drepturilor popoarelor din Rusia de la 2(15) noiembrie 1917, prin care proclamă oficial „dreptul popoarelor din Rusia la libera autodeterminare până la separare și formarea unui stat independent” (Сборник 1968: 36).

Dezvoltând acest act pentru realizarea dreptului națiunilor la autodeterminare, Guvernul bolșevic (Consiliul Comisarilor Poporului) considera necesară, respectarea anumitor condiții, printre care „c) crearea în regiunea respectivă a unei conduceri provizorii, alcătuite din reprezentanți aleși în mod democratic ale nației, care se autodetermină” (cursivul nostru – A.A.) (Ленин 1974: 130-131).

Sentimentul național al românilor basarabeni s-a resimțit imediat. Astfel, în zilele de 20-27 octombrie (2-9 noiembrie) 1917, în care își desfășura lucrările Congresul II ostășesc moldovenesc, Congresul proclamă (la 22 octombrie):

1) autonomia teritorială și politică a Basarabiei, pornind de la principiul revoluției că fiecare popor are dreptul să-și hotărască singur soarta;

2) alegerea biroului pentru organizarea parlamentului – Sfatul Țării dintr-un număr de 120 deputați + 10 moldovenilor de peste Nistru (Halippa 1991: 73-74).

Realizând rezoluțiile Congresului, la 21 noiembrie 1917 are loc ședința de constituire a Sfatului Țării3, iar la 2 decembrie 1917 este proclamată Republica Democratică Moldovenească. Ulterior, la 24 ianuarie 1918, Sfatul Țării proclamă independența Republicii Democratice Moldovenești4.

Procesul emancipării naționale triumfă la 27 martie 1918 prin adoptarea de către Sfatul Țării a Actului unirii pe veci cu Patria-mamă România. Pe această cale legală Basarabia anexată de către Rusia la 1812 revine la matca naturală națională și teritorială.

Acest proces de unificare națională și dreptul la autodeterminare au fost subliniate de către președintele SUA Woodrow Wilson, care a reiterat că „viitoarea așezare internațională postbelică să aibă la bază ideea că fiecare popor are dreptul să-și aleagă suveranitatea sub care este chemat să trăiască” (Apud Drăganu 2000: 130).

Poporul român a realizat din plin acest drept. Astfel, căderea imperiului habsburgic este reflectată în „Manifestul imperial către popoarele Austriei” din 16 octombrie 1918, prin care împăratul decretează ca „… fiecare popor pe ținutul în care locuiește să formeze un stat propriu și că împăratul… va garanta fiecărui stat național neatârnarea sa…” (Unirea 1918).

Misiunea de a înfăptui acest act a fost încredințată „sfaturilor (consiliilor) naționale formate din deputații parlamentari ai fiecărei națiuni”. În acest context, la 17 octombrie 1918 împăratul emite un ordin către armată și flotă în care, printre altele, se arată că „… se lasă cale liberă pentru dezvoltarea nestingherită a fiecărui popor spre binele lui…”. În baza acestor reglementări, Congresul General al Bucovinei (Dieta), la 15 noiembrie 1918 a votat „Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru cu regatul Românesc”.

Unirea Transilvaniei se realizează prin altă procedură legală. Astfel, Consiliul Central Național Român prin circularele din 2/15 noiembrie 1918 convoacă Marea Adunare Națională Română. În același timp, Garda Națională Română depune jurământul de credință față de Consiliul Național Român.

La 18 noiembrie/1 decembrie 1918 Marea Adunare Națională Română a Tuturor Românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba-Iulia în ziua de 18 noiembrie, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România.

De menționat că toate cele trei acte de unire cu România (27 martie 1918, 1 noiembrie 1918 și 1 decembrie 1918) au fost ratificate prin decrete-legi și, respectiv, de către Rege.

Pe această cale, în baza principiului dreptului internațional al autodeterminării naționale și a actelor enunțate în ansamblu s-a încheiat procesul istoric de unificare națională și teritorială a românilor într-un stat modern legal și legitim constituit. Pe bună dreptate „Țara este Statul închegat care conține în sine atât națiunea, cât și solul. Statul organizat, așezat și pașnic, care stăruie pe drumul hotărât de soartă. Statul născut în mod natural din pământul plămădit cu sânge, iar nu o simplă creatură juridică de moment a unor interese și acorduri internaționale” (Teodorescu 1947; Oroveanu 1992: 263).

Sub aspect al dreptului internațional public, Conferința de pace de la Paris din 3 martie 1920 recunoaște unitatea statului român și, implicit, unirea Basarabiei cu România. Iar la 28 octombrie 1920 reprezentanții Angliei, Franței, Italiei și ai Germaniei, pe de o parte, și ai României, pe de altă parte, au semnat la Paris tratatul prin care se recunoaște suveranitatea României asupra Basarabiei. Acest tratat este ratificat în aprilie 1920 de Parlamentul României. La 19 mai 1922 tratatul a fost ratificat de Marea Britanie, iar mai apoi, la 11 mai 1924 – de către Parlamentul Franței (Cojocaru 1991).

Doar Rusia nu a recunoscut unirea Basarabiei cu România, ignorându-și, în stil specific, propriile acte normative valabile (indicate anterior). De remarcat contrariul civilizat al Austriei, care nu a pus la îndoială integritatea României.

Rusia sovietică, stabilind la 9 iunie 1934 relații diplomatice cu România, de jure a recunoscut unirea Basarabiei cu România. Dar, de facto, ca și în cazul Finlandei și al Poloniei, a reocupat teritorii din Finlanda (războiul ruso-fin), România, Polonia și Țările Baltice în baza Pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939.

Consecința pactului: Basarabia și Nordul Bucovinei au fost anexate la URSS la 28 iunie 1940. Mai apoi Nordul Bucovinei, Ținutul Herța și sudul Basarabiei sunt transmise în componența Ucrainei, iar din restul teritoriului și o parte din fosta RASS Moldovenească la 2 august 1940 la Moscova, contrar tuturor normelor dreptului internațional și chiar intern al URSS, a fost creată RSS Moldovenească. Situația s-a păstrat și după cel de-al Doilea Război Mondial.

Evenimentul de la 28 iunie 1940 analizat „prin prisma criteriilor fundamentale ale actelor legislative sovietice din 1917 și a normelor de drept internațional se prezintă ca o anexiune. Mai mult decât atât, demnitarii sovietici au tins să fundamenteze acest act nelegitim prin nelegiuirea comisă față de statul Moldovenesc la 1812” (Grama 1992: 38).

De remarcat că și poporul german a avut de suferit groaznic în urma Pactului Ribbentrop-Molotv fiind divizat în două state.

Abia în 1989 Parlamentul URSS – Congresul Deputaților a condamnat Pactul Ribentrop-Molotov. Republica Moldova, în calitate de Stat Suveran prin avizul adoptat de către Parlament la 23 iunie 1990 la fel condamnă pactul și consecințele lui asupra Basarabiei și Nordului Bucovinei (Veştile 1990).

Această poziție juridică este reconfirmată în Declarația Independenței din 27 august 1991, subliniindu-se ca parlamentele multor stat au declarat Pactul din 23 august 1939 nul și neavenit și cer lichidarea consecințelor pentru Basarabia, Nordul Bucovinei și Ținutului Herța.

În calitate de stat suveran, Republica Moldova, prin Hotărârea Parlamentului din 28 iulie 1990, aderă la Declarația Universală a Drepturilor Omului. În aceeași zi ratifică Pactele din 1966 în care se declară: „Toate popoarele au dreptul de a dispune de ele însele. În virtutea acestui drept ele își determină liber statutul politic și își asigură liber dezvoltarea economică, socială și culturală” (art.1) (Pactul 1998: 18, 30).

Ulterior, Republica Moldova a aderat la Actul final de la Helsinki și la Carta de la Paris pentru o nouă Europă, fiind admisă cu drepturi egale în OSCE. Semnificativă este Carta de la Paris, în care, pe lângă celelalte principii ale dreptului internațional, se stabilește încă unul, și anume: cel al „unității naționale”. Astfel, textul Carta stipulează: „Reafirmăm egalitatea în drepturi a popoarelor și dreptul lor la autodeterminare, conform Cartei O.N.U. și normelor pertinente ale dreptului internațional în acest domeniu, inclusiv ale celor referitoare la integritatea teritorială a statelor”.

Totodată prevede: „Luăm act cu mare satisfacție de Tratatul privind reglementarea definitivă cu privire la Germania, semnat la Moscova, la 12 septembrie 1990, și salutăm sincer faptul că poporul german (sublinierea noastră) s-a reunit într-un singur stat conform principiilor Actului final al Conferinței pentru securitate și cooperare în Europa și în deplin acord cu vecinii săi. Realizarea unității naționale (sublinierea noastră) a Germaniei este o contribuție importantă la instaurarea unei ordini de pace justă și durabilă în Europa unită, democratică și conștientă de responsabilitatea sa în domeniul stabilității, păcii și cooperării (Carta 1998: 304).

Luând în calcul aceste stipulări, urmând spiritul și duhul Cartei de la Paris, constatăm, cu regret, că o singură națiune, și, anume, cea română nu este unificată și reunită într-un singur stat până în prezent. Iar practica unității naționale germane și reunificarea Germaniei servește nouă, românilor, exemplu de urmat, având în acest plan și reglementările de rigoare.

Mai mult ca atât, întru dezvoltarea spiritului Cartei de la Paris pentru o Nouă Europă, Parlamentul European, prin Rezoluția din 19 septembrie 2019, condamnă actele de agresiune, crimele împotriva umanității și violarea drepturilor omului comise de regimurile totalitare – nazist și comunist – subliniind totodată faptul că cel de-al Doilea Război Mondial a fost rezultatul imediat al Pactului Ribbentrop-Molotov.

În acest context, Rezoluția Parlamentului European invită „toate statele-membre ale UE să efectueze o evaluare clară și principială a crimelor și actelor de agresiune comise de regimurile totalitare comuniste și de regimul nazist”. Or, România tocmai este jertfă a acestui Pact, prin care i-au fost răpite Basarabia (astăzi Republica Moldova), Ținutul Herța și Nordul Bucovinei, aceste teritorii fiind ocupate la 28 iunie 1940 de către Uniunea Sovietică prin ultimatul din 26 iunie 1940.

Rezoluția încurajează România să inițieze o evaluare deplină a consecințelor Pactului Ribbentrop-Molotov pentru Republica Moldova, Ținutul Herța și Nordul Bucovinei înlăturarea lor prin reîntregirea acestor teritorii cu România – consecință legală și legitimă din punct de vedere juridic și al Adevărului Divin.

Studiul efectuat în materia unității naționale și statale a românilor în baza normelor și principiilor dreptului internațional ne permit să formulăm următoarele concluzii.

1. Raptul Basarabiei la 1812 din corpul Principatului Moldav și cel din 28 iunie 1940 din corpul statului național, unitar România constituie acte de anexe, condamnate de normele și principiile unanim recunoscute ale dreptului internațional.

2. Spiritul unității naționale este inerent societății umane evoluate la calitate de națiune, fapt demonstrat în istoria omenirii. Statele nord americane după proclamarea independenței s-au unificat într-o singură națiune. Polonia a fost divizată de trei ori, dar nu și-a creat state, ci s-a unificat.

3. Unirea principatelor din 4-24 ianuarie 1859 este legală și legitimă, fiind săvârșită în baza principiului naționalităților.

4.    Formarea statului Român la 1 decembrie 1918 prin Unirea Basarabiei la 27 martie 1918, a Bucovinei la 1 noiembrie 1918 și a Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Maramureșului la 1 decembrie 1918 constituie un proces firesc legal și legitim confirmat și de normele și principiile dreptului constituțional și ale dreptului internațional.

5. Proclamarea independenței Republicii Moldova și ratificarea Acordului cu Uniunea Europeană este un pas firesc, legal și legitim de integrare în UE și de reîntregire națională a poporului român.

6. Pornind de la normele și principiile dreptului internațional și, în special, ale Cartei de la Paris pentru o nouă Europă, poporul Republicii Moldova ca parte a Națiunii Române, la fel ca și poporul german, are dreptul la unitate națională – drept fundamental al Națiunilor Unite libere și prospere.

Considerăm că realizarea acestui drept este legală și legitimă pentru Republica Moldova, pornind de la principiul unității popoarelor stabilit în Carta de la Paris pentru o Nouă Europă el urmează să-și găsească exprimare prin acceptarea necondiționată și în mod prioritar a Republicii Moldova în cadrul UE ca formă juridică de reintegrare și reunificare cu România. Acesta va fi triumful adevărului.

Note:

Decretul despre pace din 26 octombrie (8 noiembrie) 1917. În: Ленин В.И. Полн. собр. соч., том 35, с.14.

Acest principiu va sta şi la baza proclamării independenţei Basarabiei la 24 ianuarie 2018.

3 Vezi „Patrimoniu”, 1990, nr.1, p.161.

Vezi „Patrimoniu”, 1991, nr.3, p.61.

Bibliografie (surse):

Cantemir 1992 = Dimitri Cantemir, Descrierea Moldovei, Chişinău, Hyperion, 1992, p. 45.

Carta 1998 = Carta de la Paris pentru o nouă Europă din 21 noiembrie 1990. Republica Moldova a aderat prin Hotărârea Parlamentului nr.707-XII din 10 septembrie 1991. În Tratate internaţionale, Ediţie oficială, vol. 1, 1998.

Cojocaru 1991 = Gh. Cojocaru, Recunoaşterea internaţională a Marii Uniri, în „Cugetul”, 1991, nr.4.

Deleanu 1996 = Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politiceTratat, vol. 2, Bucureşti, Europa Nova, 1996.

DEX 2016 = Dicționarul explicativ al limbii române, Bucureşti, Univers enciclopedic, 2016.

Drăganu 2000 = Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.1, Cluj-Napoca, 2000.

Eminescu 1991 = Mihai Eminescu, Basarabia, Chișinău, Verba, 1991.

Grama 1992 = D. Grama, Anexarea Basarabiei la URSS în 1940 – consecinţă a sfârtecării statului Moldovenesc în 1812. În „Cugetul”, 1992, nr. 2.

Grama 1994 = Dumitru Grama, Destin românesc, în „Revistă de istorie şi cultură”, 1994, nr.1.

Halippa 1991 = Pan Halippa, Întâiul Congres al ostaşilor şi ofiţerilor moldoveni din Chişinău. În „Politica”, 1991, nr. 4.

Machiavelli 2008 = Nicolo Machiavelli, Principele, Bucureşti, Mondero, 2008.

Marx 1964 = K. Marx, Însemnări despre români, Bucureşti, 1964.

Oroveanu 1992 = Mihai T. Oroveanu, Istoria dreptului românesc şi evoluţia instituţiilor constituţionale, Bucureşti, Cerma, 1992.

Pactul 1998 = Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice din 16 decembrie 1966, Ratificat prin Hotărârea Parlamentului nr. 217-XII din 28 iulie 1990. În Tratate internaţionale, Ediţie oficială, vol.1, 1998.

Teodorescu 1947 = A. Teodorescu, Valoarea juridică a unui cuvânt românesc. În „Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice. 1945-1956”, Seria III, Tomul XXVIII, București, Imprimeria națională, 1947.

Unirea 1918 = Unirea. În „Foaie bisericească politică”, Anul XXVIII, nr. 65, 23 octombrie 1918.

Uricariul 1857 = Uricariu, vol. IV, Iaşi, 1857.

Veştile 1990 = Veştile Sovietului Suprem, 1990, nr.6, 7, art. 186.

Кутузов 1952 = Кутузов М. И., Сборник документов, том 3, Москва, 1952.

Ленин 1974 = В.И. Ленин, Полное собрание сочинений в 55 томах. Том 35. Октябрь 1917-март 1918. Издание пятое, Москва, Издательство политехнической литературы, 1974.

Ленин 1977 = В.И. Ленин, Полное собрание сочинений в 55 томах. Том 32. Май-июнь 1917. Издание пятое, Москва, Издательство политехнической литературы, 1977.

Сборник 1968 = Сборник законов СССР и указов Президиума Верховного Совета СССР, том 1, Москва, 1968.

03/06/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: