CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ZIUA DE 29 MAI ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Ziua de 29 mai în istoria noastră

 1329: Prima menţiune documentară a localităţii Baia Mare (într-un document emis de cancelaria regelui maghiar Carol Robert de Anjou).

Prin documentul din 29 mai 1329 regele Carol Robert (1301-1342) dăruia comitelui Corrardus, jude al oraşelor Baia Mare şi Baia Sprie, pădurea aflată între cele două aşezări pentru ca acest teritoriu să fie populat.

Baia Mare apare aici sub denumirea civitas Rivuli Dominarum, judele Corrardus fiind același și pentru Mons Medius (Baia Sprie). Documentul din anul 1329 nu s-a păstrat, conţinutul său fiind rezumat într-un act din anul 1479.

Prima diplomă privilegială a oraşului, pe care o putem studia şi astăzi, datează din 20 septembrie 1347 şi a fost acordată de regele Ludovic I (1342-1382), la cererea judelui Martin, a parohului Ioan, magistrului Petru şi notarului Ulrich, juraţi din Baia Mare şi Săsar (Rivulo Dominarum et Zazar Bánya), având în vedere faptul că privilegiul anterior al oraşului a ars într-un incendiu.

Prin acest nou privilegiu se stabilesc hotarele oraşului şi se acordă locuitorilor numeroase drepturi: libertatea de a-şi alege judele, juraţii şi parohul, dreptul de a judeca în interiorul oraşului „toate pricinile ce se ivesc între ei, deopotrivă cele mari ca şi cele mici”, asigurarea libertăţilor individuale, libertatea vămii, dreptul unui târg pe an, timp de cincisprezece zile „fără contenire”, dreptul de desfacere liberă a vinului, dreptul de a se fortifica cu ziduri „împotriva năvalei duşmanilor”.

O categorie distinctă de prevederi viza organizarea mineritului, precizându-se ca, anual, să se aleagă un jude al minerilor care să supravegheze împreună cu judele oraşului şi cu juraţii, activitatea desfăşurată în mine şi să exercite dreptul de judecată în problemele legate de minerit.

De asemenea, judele şi juraţii alegeau supraveghetorii minelor, care trebuiau „să cerceteze toate hrubele şi lucrările de mină şi să se îngrijească de venitul urbei” cuvenite regelui.

1848: Se deschid lucrările Dietei maghiare de la Cluj, care la  30 mai proclamă unirea Transilvaniei cu Ungaria, act politic pe care împăratul austriac Ferdinand îl sancționează la 10 iunie 1848.

Dieta din Cluj, Transilvania, a votat  fără a ține seama  de opozitia  Adunării  romanilor de la Blaj si a unor părţi importante ale saşilor şi maghiarilor ardeleni.

 Însuşi poetul Sandor Petöfi se ridicase împotriva hotarârii unirii Transilvaniei cu Ungaria, argumentând că în Dieta care luase decizia se aflaseră din 300 reprezentanţi numai 3 români si 24 de saşi.

În martie 1848 izbucnise revoluţia la Viena, mişcare care a pătruns mai apoi în Ungaria, unde intelectualitatea liberală maghiară dorea să impună stat naţional independent de Austria. Ideea de libertate şi de unitate naţională era înţeleasă de liderii maghiarilor în sensul formării unei naţiuni civice după modelul preconizat de Revoluţia franceză, adică neţinând seama de componenţa etnică eterogenă a ţării,  prin omogenizarea forţată a etniilor diferitelor regiuni şi prin impunerea unei singure limbi oficiale.

1889 (29 mai/ 10 iunie): Este adoptată Legea privind introducerea sistemului monometalist/etalon de aur (va intra în vigoare la 17/29 martie 1890).

În Proiectul de lege pentru înființarea unui nou sistem monetar, se înlocuia definiția leului din Legea monetară din 1867, respectiv „cinci grame de argint cu titlul 835/1000 compun unitatea monetară a României sub denumirea de leu” cu o nouă definiție, care arată că „unitatea monetară a României este leul aur”.

Catalog Numismatica, colectie bani vechi, bancnote, monede, decoratii

Dezbătută și aprobată de Camera Deputaților și Senat, în martie 1889, prima variantă a acestei legi nu a fost promulgată din cauza lipsei de pregătire a mijloacelor necesare transformării monedelor de argint, aflate în circulație, în monede de aur,iar BNR nu stabilise posibilitățile tehnice de punere în aplicare, astfel încât a fost menținută vechea definiție a leului-aur dat de Legea Monetară din 1867 (a intrat în vigoare la 17/29martie 1890).

1893 (29 mai/ 10 iunie): A apărut Legea clerului mirean și a seminariilor, care prevedea salarizarea clerului, întreţinerea bisericilor,controlul administrativ şi disciplinar în biserică, limitarea numărului total al parohiilor, numirea și pregătirea clerului mirean.

1895: S-a născut medicul Maximilian Popper unul dintre primii organizatori ai  luptei anti-tuberculoză din România. A avut un aport important in pregătirea cadrelor de specialitate din reţeaua de ftiziologie (m. 1960).

1899: S-a născut prozatoarea şi poeta Georgeta Mircea Cancicov (numele la naştere: Maria Jurgea); (m. 1984).

Georgeta Mircea Cancicov (1899-1984)

A debutat literar în 1936 cu culegerea de poeme Un vis (1936), continuând în anul 1938, cu romanele și culegerile de nuvele PoeniMoldoveniiDealul PerjilorPustiuriAmurgCălătorulÎndrăgostitele și Din viața văilor. A fost o femeie plăcută și inteligentă, care a pătruns în anturajul feminin al lui Ion Antonescu, reușind împreună cu soțul său, avocatul și omul politic liberal Mircea Cancicov, să intervină în favoarea Comunității evreilor obținând printre altele anularea ordinului de a se face ghetouri evreiești în Moldova.

1901: S-a născut la Târgoviște, Ionel Fernic; (d. 22 iulie 1938, Bucovina).

A fost un compozitor român de muzică ușoară, aviator (pilot civil) și unul dintre primii parașutiști români. Între alte preocupări ale sale au intrat scrisul (proze de mici dimensiuni, textier pentru multe dintre romanțele sale) și munca de gazetar.

Imagini pentru ionel fernic photos

În ultimul an de liceu balada Cruce albă de mesteacăn (1919), prima sa piesă de muzică ușoară.

În scurt timp a  devenit autorul a peste patru sute de șlagăre, multe dintre compozițiile sale bucurându-se  de faimă în epocă până în ziua de astăzi. În prezent, se editează anual sau la distanță de câțiva ani, noi compilații de muzică ușoară care includ piese semnate de Fernic. Ionel Fernic plecat din viaţă într-un accident de aviaţie…

Din anul 1927, Fernic și-a încercat pentru scurt timp talentul scriitoricesc, publicând un volum de schițe, Misterele din Mizil (pe modelul seriilor publicate în foileton, de mare succes în Europa; de exemplu, Misterele Parisului). În 1928 a publicat un volum de poezii, Prăștii și câteva cărți pentru copii. A fondat revista satirică Să nu te superi că te-njur.

În aer Fernic a absolvit Școala de pilotaj de la Băneasa în primăvara anului 1935, primind brevetul de zburător.

Figurează în evidențele piloților români de turism și sport; tot atunci se arată interesat de parașutism. Fernic execută primul salt cu parașuta în cadrul unui miting aviatic la aeroportul Băneasa. Va trebui să renunțe la parașutism din pricina unui accident la o aterizare.

Este numit directorul Școlii de pilotaj din Cernăuți și  va fi medaliat de însuși regele Carol al II-lea cu o distincție importantă, „Virtutea Aeronautică”.

1910: S-a născut chimistul Ioan Zugrăvescu, autorul unor importante lucrări în domeniul chimiei organice; cercetări privind chimismul celular, îndeosebi celulele maligne; membru corespondent al Academiei Române din 1963; (m. 1989).

Ioan Zugrăvescu (1910-1989)

 În 1934 a primit titlul de Doctor în științe cu teza Acțiunea compușilor organo-magnezieni asupra amidelor N-disubstituite ale acidului beta-fenilacetic

În 1965 a obținut titlul de Doctor Docent în Chimie. A început cariera didactică în Laboratorul de Chimie Organică al Universității din București, a fost director al Secției de Biochimie a Institutului „Victor Babeș” din București.

De asemenea a fost șef de lucrări la Facultatea de Științe a Universității din București, profesor de chimie organică la Institutul de Industrii Alimentare din București, profesor titular la Catedra de Chimie Organică, Facultatea de Chimie a Universității „Alexandru Ioan Cuza”, unde a activat până la retragerea din activitate (în 1975) și, în paralel, la Institutul de Chimie Macromoleculară „Petru Poni” al Academiei Române, unde a ocupat temporar funcția de Director.

1912: Se desfasoară Congresul de la Alba-Iulia, prezidat de Gh.Pop de Băsești, la care participă peste 20.000 de reprezentanti ai populației române din întreaga Transilvanie.

Congresul a adoptat o rezolutie de protest fata de proiectul de infiintare a episcopiei greco-catolice maghiare, care face din biserica un instrument politic de deznationalizare a bastinașilor de etnie romana. Congresul hotărăşte, totodată, crearea unei comisii care să ia toate măsurile necesare  pentru apărarea drepturilor autonome ale Bisericii Greco-Catolice Române

1924: Este inaugurat la Bucuresti  Institutul Francez de Inalte Studii, cu scopul de a face cunoscuta cultura franceza in Romania. Înființarea unui centru cultural francez la București a avut loc la inițiativa de Henry Focillon, critic de artă și teoretician francez, care a manifestat un interes special pentru România, cu scopul de a face cunoscută cultura franceză în România. Ceremonia de inaugurare a Institutului francez de înalte studii (Institut français des hautes études) a avut loc în 29 mai 1924, în prezența Regelui Carol al II lea și a Prințului Moștenitor.

Institutul Francez (1924)

Va funcţiona până în 1948 fiind închis între anii 1948 şi 1970 de autoritatile comuniste, dupa care va funcţiona din nou, sub diverse denumiri. In prezent – Institutul Francez. Astăzi se numește Institutul Francez.

1925: S-a născut la Cluj, fizicianul american de origine română, Erwin Friedländer, absolvent al Facultății de Fizică și Matematică a Universității bucureștene;(m. 2004, California, SUA).

A fost membru de onoare al Academiei Române (din 1963, calitate retrasă după plecarea din țară, repus în drepturi în 1990).  În SUA a fost co-șef de laborator la Lawrence Berkeley Laboratory al Universității din California. A cercetat radiația cosmică a particulelor accelerate la mari energii de măsură aferente, concretizată în peste 250 de studii și articole, apărute în prestigioase reviste internaționale de specialitate. În anul 1985 a fost distins cu Premiul Humboldt pentru fizică.

1929: S-a născut la Piatra Neamț, istoricul  Șerban Rădulescu-Zoner ( d 14 martie 2012, Moroeni, Dâmbovița).

Şerban Rădulescu-Zoner (1929-2012)

Doctor în istorie, a fost, până în 1996, cercetător științific principal la Institutul de istorie „Nicolae Iorga”. În 1975 a fost exclus din Institut, în contextul „revoluției culturale” a lui Ceaușescu, fiind reîncadrat la Institut în 1990 și avansat cercetător principal.

Era membru al Asociației Internaționale de Istorie Contemporană, cu sediul la Geneva. A publicat peste 200 de lucrări științifice în țară și în străinătate (Franța, Germania, SUA, Italia).

În 1993 i s-a conferit premiul „Mihail Koganiceanu” al Academiei Române. A fost deținut politic între 1959–1962, după eliberare refuzând ferm să colaboreze cu Securitatea. Politic, a fost deputat, președintele Alianței Civice din România postcomunistă.

Dintre scrierile sale: Scrieri politice 1900–2006Dunărea, Marea Neagră și Puterile CentraleRomânia și Tripla Alianță la începutul secolului XX

1933: S-a născut Stan Velea, specialist român în limba polonă, comparatist şi traducător.

stan velea

S-a dedicat  aproape în exclusivitate studiului literaturii polone, pe care a promovat-o în România prin studii şi traduceri; (m. 2007).

1944: A murit juristul Constantin C. Stoicescu; specialist în drept roman, a introdus în procesul de învăţământ metoda istorică de predare a dreptului roman; ministru al justiţiei (1941, 1942); membru corespondent al Academiei Române din 1936; (n. 1881).

1945: A murit Mihail Sebastian (nume la naştere Iosif Hechter), romancier, dramaturg şi eseist român, de origine evreiască; ( n. 18 octombrie 1907). 

Romanele sale publicate: “De două mii de ani” (1934), “Oraşul cu salcâmi” (1935) (roman al adolescenţei), “Accidentul” (1940), au fost influenţate de Marcel Proust, Gustave Flaubert şi de alţi romancieri francezi.

Ca dramaturg, s-a impus în literatura română cu piesele “Steaua fără nume”, “Jocul de-a vacanţa”, “Ultima oră”.

1947 : Vizita Patriarhului Aleksei I al Moscovei în România.

Vizita în România a Patriarhului Moscovei și al întregii Rusii, Aleksei I (29 mai–12 iunie) avea scopul declarat al unor discuții cu înalții prelați români în vederea pregătirii Congresului Ortodoxiei, programat să se desfășoare în martie 1948, la Moscova.

Remarca lui Nicodim: „– Dar de ce la Moscova?“, i-a fost raportată de către agenții Siguranței care protejau delegația rusă, lui Emil Bodnăraș, care declara cu acest prilej apropiaților: „Lasă, Înalt Prea Sfinte, nu te teme, că nu mai ajungi să participi la acest Sinod, indiferent unde s-ar ține el”.

Legăturile legitime și tradiționale dintre Biserica Ortodoxă Rusă și cea Română au fost înlocuite începând cu anul 1947, printr-o încercare de propagare a bolșevismului prin intermediul unor instituții religioase milenare, de pervertire a ideii de creștinism răsăritean. Pe 30 mai a ajuns în București, fiind cazat la Palatul Mogoșoaia, după care a vizitat toată țara.

1955: A murit entomologul Aristide Caradja; s-a ocupat în special cu studiul lepidopterelor, mai ales al fluturilor mici (colecţia sa, foarte valoroasă, se află la „Muzeul de istorie naturală Grigore Antipa” din Bucureşti).

A fost membru onorific al Academiei Române din 1930; (n. 1861).

1956: S-a născut la Coșernița, Soroca, în R.Moldova, scriitorul  Teo Chiriac, membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova și membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Teo Chiriac (n. 1956)

A absolvit Universitatea de Stat din Chișinău, Facultatea de Filologie, secția Jurnalism în 1979. A fost redactor la Radioul național, redactor și redactor-șef la Editura Literatura Artistică (ulterior, Hyperion) din Chișinău. 

A participat la Programul Internațional de Instruire Marshall plan for Moldova (1998-2004) și a făcut stagii în Cehia și Italia.

A fost reprezentantul Uniunii Scriitorilor din România în Filiala Chișinău a acesteia.A fost ales vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova. A publicat volumele de poezie Lucrare de controlSalonul 33 – prima carte de poezie apărută cu grafie latină în fosta RSSM, Critica irațiunii pureMonstrul Sacru (Scările lui Teo).

Figurează printre cei 20 de autori ai antologiei Portret de grup (O altă imagine a poeziei basarabene). A fost distins cu Titlul onorific Maestru al Literaturii (2010). Versurile sale au fost publicate în reviste literare și antologii de poezie editate în România, Germania, Franța, Italia, Belgia, R. Macedonia de Nord, Bulgaria și Rusia.

1962: A murit executat la închisoarea Jilava din București, eroul luptei împotriva regimului comunist,  Gheorghe Arsenescu, lider al grupului de rezistență din Munții Făgăraș.

Gheorghe Arsenescu (1962)

Lt. Col. Gheorghe Arsenescu a format împreună cu cu un coleg de armată, ofițerul Toma Arnăuțoiu, un grup numit Haiducii Muscelului, care a operat în sudul Munților Făgăraș.

Arsenescu a fost capturat de Securitate la 1 februarie 1960.

Un membru notabil al mișcării de rezistență a lui Arsenescu a fost Elisabeta Rizea, care a fost capturată de Securitate odată cu Gheorghe Arsenescu.

Prin sentința nr. 11/12 februarie 1962 a Tribunalului Militar al Regiunii Militare București, a fost condamnat la moarte pentru „acte de teroare săvârșite ca organizator al unui grup armat de rezistență anticomunistă”.

A fost executat la 29 mai 1962, în închisoarea Jilava.

1962: A murit actorul Benedict Dabija; (n.22 septembrie 1926, Piatra Neamt).

Imagini pentru benedict dabija actor

Este cunoscut pentru rolurile sale din filmele „La Moara cu noroc”(1955), Eruptia (1958) sau  Valurile Dunarii (1959).

1980: S-a născut la București actrița română Irina Cojar.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este main_1722_big.jpg

A absolvit Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică, București, secția Actorie, promoția 2003. Joacă la Teatrul Național București, a avut roluri în Idolul și Ion Anapoda de G.M. Zamfirescu, Toți fiii mei de Arthur Miller, Ivan Turbincă după Ion Creangă,Înșir’te mărgărite după Victor Eftimiu, etc.

1980: La Campionatul internațional de atletism, Anișoara Cușmir cucerește locul întâi la săritura în lungime, realizând una din cele mai bune performanțe mondiale la această probă: 7 metri.

1989: A murit Adrian Petringenaru, un regizor de film care a abordat toate genurile cinematografice, de la documentar la animaţie şi ficţiune; (n. 19 octombrie 1933, Bucuresti).

A absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” – secţia istoria şi teoria artei (promoţia 1969).În 1983 publică, la editura Meridiane, volumul „Imagine şi simbol la Brâncuşi”.

A regizat printre altele, filmele Tatăl risipitor (1974), Rug şi flacără (1979), Cireşarii (1984).

 1991: A murit la Bucuresti, pictorul Brăduţ Covaliu; (n. 1 aprilie 1924, Sinaia).

 Între 1942-1947 a studiat la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, avându-l profesor pe pictorul Alexandru Jean Steriadi.

A avut mai multe expoziţii personale la Bucureşti, Constanţa, Cluj, Budapesta, Atena, Calcuta, Bruxelles, Helsinki, Viena etc.

A lucrat ca redactor la revista „Arta plastică”, în 1963 a fost ales secretar al Uniunii Ariştilor Plastici din România, iar în 1968 a fost ales preşedinte al aceluiaşi for.

Din 1960 a desfăşurat activitate didactică la Institutul Pedagogic din Bucureşti apoi la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”. A publicat volumele „Rugul de taină” (poezii, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1969) şi „Pe ţărmurile artei” (eseuri, Editura Meridiane, Bucureşti, 1977).

A fost distins cu Premiul „Ion Andreescu” al Academiei Române (1962), Ordinul Meritul Cultural, cls. a II-a (1968), Ordinul Steaua Republicii Socialiste România (1971), Marele Premiu al U.A.P. (1981), Grand premio internationale „Trionfo”, Premiul „Oamgio a Picasso”, Roma (1981) s.a.

1992: A decedat regizorul de film documentar Ion Bostan; (n. 1914, la Cernăuţi, azi în Ucraina).

Ion Bostan

Printre filmele documentare pentru care a fost  premiat se numara:

 Sub aripa vulturului (Mamaia, 1964), Marea Sarmatică, Marea Neagră (Teheran, 1968), Histria, Heracleea si lebedele (Novi Sad, 1969), Stârcul, pasăre – reptila (Rio de Janeiro, 1970), Pădurea scufundată (ACIN 1972), Pădurea scufundată (Teheran, 1973); Premiul pentru întreaga activitate (ACIN 1979), Glasuri în desişuri (ACIN 1988).

1995: A încetat din viață la București, muzicianul român Mircea Basarab, fost dirijor, compozitor și profesor universitar; (4 mai 1921, București ).

A fost dirijor al Filarmonicii de Stat „George Enescu” din București.

2000: A murit la București, inginerul Vlad Ionescu, specialist electro-energetician, membru corespondent al Academiei Române; (n.22 aprilie 1938, București).

Vlad Stefanita Ionescu.jpg

2017 : A încetat din viață regizorul român Dinu Gheorghe Florian, artist al imaginii fotografice de artă și film și profesor universitar; (n.18 ianuarie 1957).

Foto: Padurea Corbilor - premiu, Gheorghe Dinu (C) eMaramures.ro

A debutat în cinematografie filmând alături de importanţi regizori români, printre care s-a aflat şi regretatul Sergiu Nicolaescu. La Baia Mare, Gheorghe Dinu a fost cameraman pentru TVR, TVR Cluj şi Antena 1. A fost şi profesorla Facultatea de Jurnalism din cadrul Centrului Universitar Nord – Baia Mare.

CALENDAR CREȘTIN ORTODOX

Sfânta Muceniță Teodosia din Tir

Sfanta Mucenita Teodosia din Tir

Sfânta Teodosia a fost originară din Tir (Fenicia). Potrivit lui Evsevie, episcopul Cezareei Palestinei, martor ocular, Sfanta Teodosia s-a apropiat de creștinii inchisi in temnita pentru ca nu mai jertfeau idolilor si i-a intarit in mucenicia lor.

Din aceasta cauza, sfanta a fost dusa de soldatii care pazeau temnita inaintea judecatorului. Acesta auzind cele intamplate, a poruncit sa i se lege o piatra de gat si sa fie aruncata in mare. Prin purtarea de grija a lui Dumnezeu, ingerii au adus-o la mal nevatamata.

Cand ea s-a infatisat inaintea judecatorului, purtand in maini piatra care fusese legata de grumajii ei, el a poruncit ca sa i se taie capul. In urmatoarea noapte, Teodosia s-a infatisat parintilor ei inconjurata de o lumina cereasca negraita, si de multe alte fecioare, si ele mantuite, si le-a zis: „Vedeti voi ce mare este slava si harul Hristosului meu, de care voiati sa ma lipsiti?”

Ea a rostit catre parintii ei aceste cuvinte, pentru ca acestia o oprisera sa-si marturiseasca pe fata credinta in Hristos si sa se faca mucenica.

Teodosia a luat cu cinste cununa mărturisirii în anul 308, la vârsta de numai 18 ani.

CITIȚI ȘI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/05/29/o-istorie-a-zilei-de-29-mai-video/

Bibliografie (surse):

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008 ;
  2. Crestin Ortodox.ro;
  3. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric ;
  4. e.maramures.ro ;
  5. Wikipedia.ro.;
  6. mediafax.ro ;
  7. worldwideromania.com ;
  8. Enciclopedia Romaniei.ro ;
  9.  rador.ro/calendarul- evenimentelor;
  10.  Istoria md;
  11. agerpres.ro.

29/05/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Scurtă istorie a Basarabiei. VIDEO

Basarabia Mare (Basarabia Ţaristă, Bessarabia)

   

Pe hartă: Moldova, Basarbia și Bucovina la 1812

Fâşia de pământ care abia din secolul al XIX-lea poartă denumirea „Basarabia” se conturează foarte clar pe orice hartă. Este situată în Europa sud-estică, fiind cuprinsă între o serie de frontiere naturale ce îi descriu conturul.

Are o formă alungită (circa 400 km), fiind determinată de lungile cursuri ale râurilor ce o delimitează de o parte şi de alta: Prutul la dreapta (spre apus) şi Nistrul la stânga (spre răsărit).

                        Specificul geografic al Basarabiei a făcut teritoriul său foarte accesibil populării din vremuri străvechi. Aceasta o dovedesc descoperirile arheologice care se înmulţesc într-una. Dintotdeauna aici au existat numeroase centre locuite şi o viaţă economică înfloritoare.

                     Până în secolul al XIX-lea Basarabia nu a format niciodată o entitate geografică sau istorică deosebită. Ea era parte componentă a teritoriului locuit de români sau de strămoşii lor. Până la 1812 Prutul nu despărţea două regiuni, ci curgea prin mijlocul aceluiaşi teritoriu, după cum trece Siretul prin mijlocul Moldovei.

            La 16/28 mai 1812, Tratatul de Pace de la București, în hanul lui Emanuel Mârzayan, mai cunoscut sub numele de Manuc Bei, vestit negustor, diplomat şi hangiu, considerat, în acele timpuri, drept unul dintre cei mai avuţi moşieri din Balcani, scrie https://1859.eu/manuela-panait-scurta-istorie-a-basarabiei.

            Tratatul cuprindea 16 articole publice și două articole secrete, iar la articolele 4 și 5, Imperiul Otoman ceda Imperiului Rus un teritoriu de 45.630 km², cu 482.630 de locuitori, 5 cetăți, 17 orașe și 695 de sate, adică ținuturile Hotin, Soroca, Orhei, Lăpușna, Greceni, Hotărniceni, Codru, Tighina, Cârligătura, Fălciu, partea răsăriteană a ținutului Iașilor și Bugeacul – adică un teritoriu care până atunci nu avusese o unitate administrativ-geografică.

                Conform istoricilor şi juriştlor, actul de anexare a Moldovei orientale de către Imperiul Țarist a fost inconsistent juridic, neconform cu practica şi normele internaționale de drept, teritoriul respectiv nefiind parte a Imperiului Otoman.

                Un an mai târziu, autoritățile țariste au denumit noua regiune ocupată, „gubernia Bessarabia”.

Anexarea Basarabiei la Rusia si consecintele acesteia pe termen lung in  relatiile României cu Imperiul sovietic | CER SI PAMANT ROMANESC

              

După ce, la început, țarul Alexandru I a încercat să câștige simpatia noilor supuși prin asigurarea unor condiții de dezvoltare autonome a provinciei, la scurtă vreme s-a trecut la reorganizarea Basarabiei, populația fiind supusă politicii de rusificare.

Atât româna cât și rusa au fost pentru început, limbi folosite în administrația locală, însă, treptat, limbii ruse a început să i se acorde o tot mai mare importanță, din anul 1828, toate actele oficiale erau redactate şi publicate doar în limba rusă, iar româna a rămas limbă de predare în învăţământul public până în anul 1842, devenind apoi obiect de studiu secundar.

             La 9 februarie 1866, autoritățile imperiale au interzis studierea limbii române, sub pretextul că folosirea ei „urmărește alte scopuri”, iar în 1871, țarul a emis un ucaz „asupra suspendării studierii limbii române în școlile din Basarabia”.

         În februarie 1917, în Rusia avea loc Revoluția ale cărei consecinţe au fost abdicarea țarului Nicolae al II-lea si drept urmare, în zilele de 6 şi 7 februarie 1917, în Basarabia a fost convocat un congres al reprezentanților locuitorilor de la sate, care a votat o moțiune care a cerut autonomia și formarea unei adunări legislative, urmat de congrese ale clerului, învățătorilor și ale soldaților, toate aceastea cerând autonomia pentru fosta gubernie.

         Între 23–27 octombrie 1917, a avut loc consiliul ostășesc din Basarabia, care a proclamat autonomia și a dispus constituirea Sfatului Țării ca organ legislativ

             La 21 noiembrie/4 decembrie 1917, avea loc prima ședință a Sfatului Țării, în care preşedinte a fost desemnat Ion Inculeț şi în care a fost proclamată, cu votul majorităţii, Republica Democratică Federativă Moldoveană, între Prut și Nistru.

                În martie 1918, o delegație a Sfatului Țării, compusă din Ion Inculeț, Pantelimon Halippa și Daniel Ciugureanu s-a deplasat la Iași, având o discuție cu noul prim-ministru Alexandru Marghiloman, în care acesta le-a cerut reprezentanților Sfatului Țării să se pronunțe asupra unirii, subliniind faptul că Basarabia nu poate subzista singură. Au urmat consultări ale lui Marghiloman cu miniștrii țărilor aliate, aflați la Iași, atitudinea cvasiunanimă fiind cea de sprijin pentru realizarea unirii

         La 22 martie/4 aprilie, a avut loc ședința guvernului român în care s-a luat în dezbatere și problema Basarabiei, iar de partea cealaltă, comitetele ținuturilor din Bălți, Soroca și Orhei au fost consultate în privința Unirii cu Regatul României.

          La 26 martie/8 aprilie 1918, premierul Marghiloman s-a deplasat la Chișinău, fiind însoțit de generalul Constantin Hârjeu, ministru de război, și de alți demnitari, participând, o zi mai târziu, la ședința solemnă a Sfatului Țării, în care şeful guvernului român a rostit un discurs în care a prezentat necesitatea unirii, apoi a părăsit sala, lăsând Sfatul Țării să delibereze asupra propunerilor guvernului român. În continuarea şedinţei, deputatul Blocului Moldovenesc, Ion Buzdugan, a dat citire declarației prin care se propunea unirea, documentul fiind citit și în rusește de către deputatul Vasile Cijevski.

         La 27 martie 1918, Sfatul Țării a hotărât, prin vot nominal deschis, în favoarea Unirii cu România, din cei 135 de deputați prezenți, 86 votând în favoarea Unirii, 3 împotrivă, iar 36 s-au abținut, în special în rândurile deputaților germani, bulgari și ucraineni, 13 deputați fiind absenți.

Declaraţia de Unire a Sfatului Țării arată că:

„Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama sa, România”, documentul fiind semnat de Ion Inculeț, președinte, Pan. Halippa, vicepreședinte și Ion Buzdugan, secretar.

            După aflarea rezultatului, în Sfatul Ţării au fost invitați prim-ministrul Alexandru Marghiloman și delegaţia sa, iar prim-ministrul a declarat: „în numele poporului român și al regelui său, Majestatea sa Ferdinand I, iau act de hotărârea Sfatului Țării și proclam Basarabia unită, de data aceasta pentru întotdeauna, cu România una și nedivizibilă.”

           În 30 martie/12 aprilie 1918, după întoarcerea premierului român la Iași, s-a sărbătorit Unirea Basarabiei cu România, iar Decretul regal de promulgare a actului Unirii Basarabiei cu România a fost datat 9/22 aprilie 1918

            În toamna anului 1919, au fost convocate alegeri parlamentare în Basarabia, în care au fost aleși 90 de deputați și 35 de senatori, iar la 20 decembrie 1919, aceștia au votat, alături de reprezentanții altor regiuni românești, ratificarea Actelor Unirii aprobate de Sfatul Țării, de Congresul Național din Transilvania și de Congresul Național din Bucovina, iar la 29 decembrie 1919, Parlamentul României întregite a votat legile de ratificare ale Marii Uniri.

Romanian Romania Map -Harta Ethnographic Counties-Judete Administrative

        Timp de 22 de ani, Basarabia a fost parte a României, fiind ferită de războiul civil rus, de tragediile colectivizării, deportărilor…

          În 28 iunie 1940, Armata Roșie avea să ocupe Basarabia, un teritoriu care va rămâne pe veci pământ românesc. 

Cel mai probabil, România nu va fi niciodată împlinită ca naţiune, până când toate inimile ce simt româneşte, de pe ambele maluri al Prutului, nu vor fi unite, din nou, sub acelaşi drapel.

Fiindcă istoria, limba şi pământul sunt pilonii fundamentali pe care se sprijină existenţa neamului românesc …

CITIȚI ȘI:

29/05/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Luptătorii români din SIBERIA și revoluția bolșevică. O campanie militară fără precedent în istoria noastră

Foto: Voluntari români ardeleni și bucovineni în Siberia

Anul 1914 a însemnat începutul celui mai sângeros şi extins război pe care-l cunoscuse omenirea până atunci. Două blocuri militare antagoniste, Antanta şi Puterile Centrale, care de ani buni se priveau cu suspiciune, s-au aruncat sălbatic unul asupra celuilalt. Războiul se întinse rapid din Europa pe mările şi oceanele lumii şi în colonii, cuprinzând aproape întregul glob pământesc într-o vâltoare de foc.

Furtuna cumplită a războiului i-a prins pe români împărţiţi în trei. Pe de-o parte, românii din Transilvania, Banat şi Bucovina, înrolaţi în armata austro-ungară şi trimişi ca şi carne de tun în primele rânduri împotriva ruşilor şi sârbilor. Era o politică clară a ungurilor de a extermina şi pe această cale, a războiului, populaţia românească majoritară din Transilvania, la fel şi austriecii gândeau despre românii bucovineni.

Iar românii serviseră cum nu se poate mai bine interesele războinice ale habsburgilor în conflictele precedente, dovedind reale calităţi de luptători, atât împotriva lui Napoleon în numeroase campanii, mai cu seamă la Arcole cât şi în alte războaie, cum ar fi în bătălia de la Sadowa sau Kronigretz (1866), chiar şi în timpul revoluţiei de la 1848-1849, când românii lui Avram Iancu au rămas neînvinşi contra ungurilor lui Kossuth.

Pentru a-i motiva în luptă, stăpânii unguri şi austrieci le-au permis românilor să poarte la rever tricolorul românesc, creându-le iluzia că luptă pentru neamul lor, culmea ipocriziei, din moment ce cu câteva luni în urmă, doar purtarea unui simbol tricolor îi putea trimite la temniţă grea pentru mulţi ani de zile.

De partea cealaltă, românii basarabeni au fost înrolaţi în armata ţaristă, şi aici ei dând dovadă de mari calităţi militare. Pe lângă mulţi români care s-au evidenţiat în decursul timpului ca şi soldaţi de excepţie, e suficient să-l amintim pe Mihail Frunze, basarabean, de la numele căruia îşi trage numele Academia Militară sovietică de mai târziu.

În luptele din Galiţia, s-a ajuns poate la cea mai mare tragedie a poporului român, români în tabere adverse să lupte unul împotriva celuilalt, pentru interese străine de propriul neam. Ardeleni şi bucovineni încrucişau baionetele cu basarabeni, puteau vorbi între ei în limba română înainte de a se ucide unul pe altul, deoarece luptau sub steaguri străine. Sânge românesc vărsat de români, pentru gloria vulturului imperial rus sau pajurii bicefale austro-ungare.

A treia parte o reprezenta regatul României, care s-a ridicat economic, politic şi militar de la unirea din 1859, sub Alexandru Ioan Cuza şi s-a consolidat mai mult, devenind o forţă în regiune în timpul regelui Carol I.

Cucerirea independenţei în războiul din 1877-1878 a însemnat renaşterea puterii militare a României, combativitatea şi eroismul soldatului român smulgând admiraţia corespondenţilor de presă occidentali, iar campania din 1913 contra Bulgariei impunând statului României ca şi arbitru politic în Balcani. Dar în tragicul an 1914, România nu se putea hotărî de partea cui să intre în război. Avea de revendicat teritorii istorice româneşti, populate majoritar de români, atât de la ruşi, parte a Antantei, cât şi de la austro-ungari, parte a centralilor.

Regele Carol I, respectat de întregul popor, înclina de partea centralilor, atât datorită ascendenţei sale germanice din neamul Hohenzollern, cât şi din credinţa inoculată de educaţia germanică că soldatul german nu va putea fi învins. Totuşi, majoritatea politică, guvernul şi opinia publică înclina pentru o intervenţie de partea Antantei, legăturile spirituale cu Franţa, sora latină, fiind preponderente. A urmat indecizia, care a avut drept consecinţă neutralitatea pe moment.

Războiul s-a încins pe frontul oriental, cu victime imense pentru români şi alte naţionalităţi aruncate în prima linie drept carne de tun de către stăpânii unguri şi austrieci.

În timpul Primului Război Mondial, peste jumătate de million de etnici români din monarhia austro-ungară au fost mobilizați în armata chezaro-crăiască.

O sută de mii dintre ei aveau să ajungă prizonieri în Rusia, în peste 1000 de lagăre de muncă forțată.

Au fost trimişi în imensitatea imperiului rus, în lagăre de prizonieri, alături de alte neamuri, cehoslovaci, croaţi, polonezi, sloveni, italieni şi bineînţeles, unguri, austrieci şi germani.

A existat o idee şi un proiect de înrolare a românilor transilvăneni şi bucovineni dintre prizonierii din Rusia, ca voluntari în armata română, dar până în 1917 nu a putut fi aplicat. Dar ţinând cont de pierderile suferite în 1916, ruşii şi-au dat acordul cu jumătate de gură şi sfert de măsură.

Revoluţia rusească din martie 1917 şi instalarea guvernului Kerenski a ajutat cumva formarea primului corp de voluntari transilvăneni şi bucovineni. Necesarul de trupe pe front care să înlocuiască cele ruseşti din ce în ce mai permeabile la ideile revoluţionare a făcut ofiţerii români recrutori din lagărele din Rusia să aibă acces mai uşor şi voluntarii au început să se scurgă spre lagărul de Darniţa, de lângă Kiev. Aici erau înarmaţi şi îndrumaţi spre frontul românesc.

Expediția ostașilor români din Siberia a fost o campanie fără egal în istoria militară românească.
Istoricii au numit-o “o Anabasis românească”, comparând-o cu epopeea din antichitate a celor 10 mii de greci pierduți în Persia și întorși după ani de zile acasă.

Pe geruri de minus patruzeci de grade, românii au parcurs peste 8000 de kilometri prin taigaua siberiană și au dus steagul românesc în locuri unde nu a ajuns niciodată, până la Pacific, scrie Mircea Gheorgheosu în https://1859.eu/vanatorii-romani-din-siberia-extremul-sacrificiu-din-extremul-orient.

 Din lagărul de la Darnița, de lângă Kiev, prizonierii români au trimis o declarație de Unire cu Țara care a zguduit cancelariile occidentale –
„ În numele dreptului fiecărei naţiuni capabile de viaţă şi în stare de a-şi hotărî singură soarta, de a-şi alege singură statul şi forma prin care voieşte să se guverneze„, decide a „uni tot poporul, tot teritoriul românesc din monarhia austro-ungară în una şi nedespărţită Românie liberă şi independentă” (13/26 aprilie 1917).

Această proclamaţie a fost numită mai târziu „Prima Alba Iulia„, iar ecoul ei în lume a fost deosebit. A fost tradus în rusă şi franceză şi expediat Guvernului Provizoriu al Rusiei şi sovietelor din Petrograd, Moscova şi Kiev, precum şi guvernului român refugiat la Iaşi şi reprezentanţelor aliate din capitala Rusiei. De asemenea a fost expediat presei din ţările aliate, inclusiv în America, fiind înmânat misiunii române din SUA formată din Vasile Lucaciu, Vasile Stoica şi Ioan Moţa. Petre Nemoianu, fost prizonier în Rusia şi participant la evenimente, spune în memoriile sale că aviaţia aliată a lansat sute de ziare ce cuprindeau textul manifestului de la Darniţa şi informaţii despre Corpul Voluntarilor Români din Rusia peste poziţiile austro-ungare de pe frontul italian, încadrate cu mulţi soldaţi români.

Zece mii dintre ei au plecat în Țară participând rând pe rând, la bătăliile pentru Mărășești, Chișinău și Budapesta,însă după defecțiunea rusă și pacea impusă României la Buftea, mii de români au rămas blocați în Rusia și au început să se retragă spre est din calea armatelor Puterilor Centrale care invadaseră Ucraina.

IMPLICAREA ÎN RĂZBOIUL CIVIL

Planul de a fi trimiși prin portul Arhanghelsk pe frontul de vest, pentru a continua lupta cu Puterile Centrale a căzut după ce bolșevicii ruși au preluat puterea. Presați de germani, ei au încercat în mai 1918 dezarmarea voluntarilor cehi, din corpul cărora făceau parte și românii.

Iniţial, ideea aliaţilor era trecerea tuturor voluntarilor, de toate naţionalităţile, pe frontul francez, la fel cum se reuşise în 1917 trecerea a 1 800 de voluntari cehoslovaci prin portul Arhangelsk. Dar Lenin, la cererea germanilor, se opunea categoric, aşa că o nouă idee s-a înfiripat, aceea de reconstituire a frontului oriental din armatele ruşilor albi, la care să se adauge şi contingentele naţionale ale voluntarilor constituite din foști prizonieri, pentru a-i învinge pe bolşevicii care trădaseră cauza aliată și mai mult, pactizaseră cu austro-germanii oferindu-le accesul la grânarul ucrainean şi la rezervele de minereuri ruseşti.

O mare parte dintre prizonierii austrieci, unguri şi germani din lagărele de prizonieri s-au încadrat voluntari în armata bolşevică, o motivaţie în plus pentru români şi celelalte naţiuni oprimate să li se opună în cadrul corpurilor de voluntari naţionale, româneşti, cehoslovace, iugoslave sau poloneze.

Desigur, au fost din cadrul acestor prizonieri care s-au înrolat în armata bolşevică, dar numărul lor, mai ales al românilor, a fost foarte redus.

Statul Major al Legiunii voluntarilor români din Siberia, Primul din dreapta, colonelul Kadletz

Statul Major al Legiunii voluntarilor români din Siberia. Primul din dreapta, colonelul Kadletz

 La 25 mai 1918, Corpul Voluntarilor Cehoslovaci a decis să continue drumul spre est, iar dacă va întâmpina rezistenţă (o parte din staţiile de pe parcursul transsiberianului erau deja bolşevice) să treacă prin forţă. Românii erau atunci parte a eşalonului cehoslovac,dar puţin mai târziu îşi vor constitui regimentele proprii.

Conflictul s-a declanşat aproape imediat, au început atacurile Armatei Roşii şi a bandelor de bolşevici, la care se adăugau detaşamentele organizate de generalul german von Taube, responsabil în zonă, la care voluntarii au ripostat.

În trei luni de zile, voluntarii erau stăpâni pe întregul traseu feroviar cuprins între Volga şi Vladivostok. Astfel, în aceste regiuni ale Rusiei, apăruseră deja două fronturi de luptă. Unul principal pe Volga, între Armata Roşie şi unităţile ruşilor albi conduşi de amiralul Kolceak şi atamanul Dutov şi altul, de-a lungul căii ferate transsiberiene, între bandele de partizani bolşevici şi voluntari ajutaţi de ruşii albi.

Aici apare şi intervenţia aliaţilor, care debarcă trupe în extremul orient, la Vladivostok, şi în porturile din nord, pentru a lichida regimul bolşevic şi a salva armatele voluntarilor. Din păcate, şi se va vedea mai târziu, unităţile debarcate erau total insuficiente, iar voinţa politică inexistentă, un mic efort atunci ar fi distrus regimul bolşevic, scutind omenirea de hecatombele de morţi în numele comunismului în secolul XX.

Între timp, românii se adunau tot mai mulţi în punctele de concentrare de la Samara, Celeabinsk, Irkutsk şi Vladivostok. Îşi formează regimentele independente, sub steag naţional, şi intră în misiune. Încă de când erau parte a corpului ceh, românii voluntari au luat parte la primele lupte împotriva bolşevicilor. Acum, fiind un corp naţional independent, li se dau misiuni specifice, iar cea mai mare răspundere era paza căii ferate a transsiberianului, artera de care depindea existenţa armatelor naţionale şi a celei populare a ruşilor albi din Siberia.

În august, voluntarii români se organizează la Celeabinsk și Samara în al doilea Corp de Voluntari Români din Rusia (viitoarea Legiune a Vânătorilor) și încheie un protocol de colaborare cu cehii și francezii.

O companie din batalionul românesc -Horia- în Siberia

O companie din batalionul românesc „Horia” în Siberia

În noiembrie, Germania capitulează, iar în decembrie, românii primesc emoţionanta veste a Unirii Ardealului și Bucovinei cu Țara.

În aceste condiții, apare un conflict de interese cu cehii și francezii, deoarece românii vor să lupte doar pentru interesul național și pentru nimic altceva. Așteaptă ordine din țară, care vin în 10 mai 1919 – la Conferința de pace de la Paris, Brătianu primise asigurări că dacă românii continuă lupta, guvernul amiralului Kolceak va recunoaște unirea Basarabiei cu România.

BĂTĂLIILE ULTIMEI ȘANSE

În decembrie 1919 și ianuarie 1920 situația devine critică – orașele rusești cad unul după altul sub Armata Roșie, trupele amiralului rus Kolceag se retrag în dezordine, cei 3000 de iugoslavi sunt spulberați de bolșevici, cei 10 mii de polonezi sunt decimați și se retrag, din letoni scapă doar 500, 50 de trenuri sunt capturate, japonezii și americanii din est nu acordă sprijin, iar cehoslovacii refuză să mai lupte și vor doar să ajungă mai repede în țara lor.

Comandandul (ceh!) al Legiunii Române protestează în fața generalului francez Janin, comandantul tuturor trupelor aliate din Siberia, spunând că cehii îi lasă pe români într-o poziţie fără scăpare.

În aceste condiții, ofensiva Armatei Roșii (două divizii din Armata a 5-a) se apropia de români, ultima trupă disciplinată care putea opune vreo rezistenţă. Bătăliile s-au dat în 3-4 februarie la Șeragul și Kaitun.

Memoriile pomenesc că sergentul Hodiş tărăgăna din fluier un cântec din Bihor, când primele gloanţe rusești au început să şuiere. Semicercul de fier și foc al românilor a lăsat pe albul zăpezii “pete mari de sânge și cadavre înghețate”.

Ofițeri români din corpul Voluntarilor Români din Siberia (rândul de sus: lt. Laza, slt. med. Iana, lt. Bufnea, lt. Ghişa, slt. Cojocariu, slt. Roşca junior (Alexandru), în rândul de jos: slt. Roşca senior, lt. Moga, slt. Moldoveanu, cpt. Băleanu, lt. Gâşteanu, slt. Furtună)

Ofițeri români din corpul Voluntarilor Români din Siberia (rândul de sus: lt. Laza, slt. med. Iana, lt. Bufnea, lt. Ghişa, slt. Cojocariu, slt. Roşca junior (Alexandru), în rândul de jos: slt. Roşca senior, lt. Moga, slt. Moldoveanu, cpt. Băleanu, lt. Gâşteanu, slt. Furtună) .

Comandantul ceh al trupelor de voluntari români refuză propunerea de armistițiu a rușilor – „Legiunea Română este parte integrantă a armatei regale române, cu care după câte ştim, sunteţi în stare de război. Nu vrem să jignim trupele româneşti care luptă pe linia Nistrului! Adresaţi-vă pentru armistiţiu cehoslovacilor!”

În Siberia Orientală, la Vladivostok, erau debarcate divizii japoneze şi unităţi americane, precum şi câteva batalioane coloniale engleze şi franceze, în ideea menţinerii unui cap de pod pentru asigurarea cu cele necesare a armatelor de voluntari şi a evacuării lor când va fi necesar.

Aceste debarcări au fost făcute şi cu scopul de a asigura transportul lor pe frontul francez, dar aliaţii aveau şi alte interese, în ideea că se va decide intervenţia contra sovietelor. Mai ales japonezii nu-şi ascundeau interesul pentru Siberia bogată în resurse. Cel puţin este clar că ei îl susţineau material pe atamanul Semionov în disputa cu Kolceak. Când în sfârşit, armata lui Semionov, o bandă de tâlhari, a recunoscut autoritatea lui Kolceak împotriva inamicului comun, era deja prea târziu. Invidia şi ura reciprocă a făcut ca şi şansa ruşilor albi să se destrame.

Când Denikin l-a recunoscut comandant pe Kolceak, la 30 septembrie 1919, bolşevicii se aflau deja prea aproape de victorie. „Kolceak era convins că salvarea va veni de la sud cu Denikin sau de la nord-vest cu Judenici, iar aceştia au crezut întotdeauna contrariul” spunea Elie Bufnea în memoriile sale.

În aceste condiţii, nu este de mirare că frontul contra bolşevicilor începea să cedeze. Nici voluntarii nu mai aveau prea mare entuziasm, din moment ce idealul lor naţional se împlinise în 1918. Cehoslovacia, Polonia, România Mare, Iugoslavia, Ţările Baltice apăruseră pe hartă, iar voluntarii doreau să plece acasă, nu înţelegeau pentru ce să mai rămână să lupte în Rusia.

Românii rămăseseră cei mai disciplinaţi, în primul rând datorită ofiţerilor care au ştiut să-i motiveze şi să le explice scopul luptei lor contra bolşevicilor, din moment ce armata română se afla în război deschis cu sovietele pe Nistru.

Dar nici Kolceak nu recunoscuse unirea Basarabiei cu România, el visând la refacerea sub mâna sa a imperiului ţarilor, chiar dacă ofiţerii francezi îi asigurau pe români că Basarabia va fi recunoscută ulterior ca şi parte a României.

Pe front, evenimentele se succed cu repeziciune. Cehoslovacii declară că nu vor mai lupta şi predau sectoarele de front trupelor siberiene. Rând pe rând cad în mâinile bolşevicilor Tobolskul şi Petropavloskul, vechea garnizoană românească, părăsită de aceştia, ei fiind retraşi pentru paza transsiberianului.

Partizanii din interior devin din ce în ce mai agresivi, şi trupele voluntarilor români din regiunea Nijneudinsk-Kansk sunt nevoite să facă o serie de incursiuni reuşite, nimicind puterile roşilor din această regiune. În spatele frontului, partidele socialiste se agită, sperând într-o înţelegere cu bolşevicii, pe când aceştia, prin propagandişti, îndeamnă populaţia la răscoală.

Chiar şi unii dintre fidelii lui Kolceak se revoltă, cum ar fi generalul Gaida, fost în armata cehoslovacă şi trecut în rândul ruşilor albi. Mişcarea lui Gaida este înăbuşită la Vladivostok cu concursul japonezilor. Cehoslovacii cer imperios întoarcerea lor acasă.

Kalinsk cade în decembrie 1919, înaintarea roşilor nu mai poate fi oprită, armata lui Kolceak dezertează în masă. Un detaşament românesc este atacat lângă Şipkina de trupe roşii bine înarmate. Românii s-au bătut eroic, respingându-i cu pierderi simţitoare. Cad oraşele Semipalatinsk şi Barnaul la 16 decembrie, două zile mai târziu e rândul Novonikolaevskului, Marinsk cade în primele zile ale lui ianuarie 1920.

Voluntarii români au fost păstraţi în ariergardă până la sosirea în Transbaikalia, de acolo la Vladivostok.

Era normal, realizaseră ceea ce nu au reuşit 35 000 de cehoslovaci, 10 000 de polonezi sau alte trupe. Trei mii de români au respins două divizii bolşevice silindu-le să ceară armistiţiu, câştigând astfel calea liberă pentru întreg corpul de voluntari aliat, precum şi respectul tuturor aliaţilor, chiar şi pe cel al inamicilor.

Când ajung în portul de la Pacific, în mai 1920, primesc sute de decorații franceze, cehoslovace, britanice și italiene, iar fanfara cehilor le cântă imnul regal. De la Vladivostok, românii au fost îmbarcaţi în două transatlantice, „Tras-os-Montes” şi „Huntsgreen„, la 26 mai 1920, după ce au incendiat trenurile blindate pentru a nu le lăsa în mâinile bolşevicilor. Lăsau în urmă ani de lagăr, de chinuri, de lupte, dar şi de încredere şi speranţă.

Trenul blindat Mărăşeşti în Siberia

Trenul românesc blindat Mărășești în Siberia

Voluntarii ardeleni şi bucovineni vor urma timp de şase săptămâni ruta Vladivostok-Singapore-Calcutta-Port Said-Constantinopol-Constanţa, ajungând în iulie și august 1920 în … România Mare!

Iar la sosirea în Constanţa, nu este de mirare că mulţi au sărutat pământul sfânt al patriei pentru care au luptat şi de care au fost despărţiţi, unii mai bine de şase ani. Au plecat din imperiul austro-ungar şi s-au întors în România Mare, cu gândul datoriei împlinite pentru neam şi ţară.

Un martor rus al îmbarcării la Vladivostok scrie că românii au plecat ,,tot aşa de săraci cum au venit. Ca adevăraţi soldaţi, românii n-au luat nimic din Siberia”.

Nimic, decât GLORIE ETERNĂ!

Bibliografie:

  • Elie Bufnea, Cruciaţi, tirani şi bandiţi, vol I, În Rusia sovietelor, editura Marist, 2008
  • Elie Bufnea, Cruciaţi, tirani şi bandiţi, vol II, În Siberia lui Kolceak, editura Marist, 2008
  • Simion Ghişa, Luptele românilor cu bolşevicii în Siberia, 1918 – 1920, editura Marist, 2009
  • Ioana Rustoiu şi colectiv, Corpul Voluntarilor Români din Siberia, 1918-1920, album de fotografii, editura Marist, 2010
  • Elie Bufnea, Revoluţia de eliberare naţională a Transilvaniei, Unirea (1914 – 1918), editura Marist, 2010
  • Ioan I. Şerban, Voluntarii transilvăneni şi bucovineni din Rusia în războiul pentru întregirea neamului (1916 – 1919), editura Aeternitas, 2003
  • http://www.istoria.md/articol/967/Lupt%C4%83torii_rom%C3%A2ni_din_Siberia
  • https://1859.eu/vanatorii-romani-din-siberia-extremul-sacrificiu-din-extremul-orient/

29/05/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: