CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ZIUA DE 25 MAI ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Ziua de 25 mai în  istoria noastră


1317: Carol Robert de Anjou, regele Ungariei , a reconfirmat drepturile și privilegiile coloniștilor sași din sudul Transilvaniei, care fuseseră acordate prin diploma Andreanum din 1224.

Libertățile asigurate prin acest act i-au unit juridic pe sașii așezați in regiunea Sibiului.

Actul de confirmare a Diplomei Andreanum din 1224 (1317)

Diploma Andreanum din 1224 nu s-a păstrat în original, ci numai ca o parte a reconfirmării acesteia din 1317 de către regele Carol Robert de Anjou.

Actul scris în limba latină, pe pergament cu pecete atârnată (unul din cele mai vechi documente istorice din Transilvania), a fost păstrat la Arhivele Naționale ale județului Sibiu.

1411: La Roman, în  Moldova, se încheie un tratat moldo-polon care prevedea reînnoirea alianţei îndreptate împotriva Ungariei şi obligaţia pe care şi-o asuma Wladyslav al II-lea Jagelo faţă de Alexandru cel Bun al Moldovei, de a restitui în doi ani restul sumei pe care o datora din timpul lui Petru I, în caz contrar obligându-se sa cedeze  Moldovei, ținutul  Pocuţia.

Alexandru cel Bun, domn al Moldovei, fragment frescă de la mănăstirea Suceviţa

Foto: Alexandru cel Bun, domn al Moldovei, fragment de frescă de la mănăstirea Suceviţa.

Tratatul de la Roman se încadra în politica externă a lui Alexandru cel Bun al Modovei care recunoştea suzeranitatea lui Wladyslav Jagello, şi care a încheiat tratate de pace cu acesta în 1402, 1404, 1407, 1411 si 1415 făgăduindu-i acestuia sfat şi ajutor împotriva oricarui duşman.

Alexandru s-a asigurat de sprijinul Poloniei în faţa oricărei încercări a Ungariei de a controla drumul comercial care lega sudul Poloniei, trecînd prin Moldova, de gurile Dunarii, mai precis de cetăţile Chilia şi Cetatea Albă.

În urma numeroaselor complicaţii politice şi militare cu care se confrunta regele maghiar l-au obligat să înceapă negocieri cu regele Poloniei concretizate prin tratatul semnat la Lublau la 15 martie 1412.

În schimbul promisiunii ca nu-i va mai sprijini pe teutoni, Sigismund al Ungariei dorea să realizeze o întelegere cu privire la extinderea stapînirii sale asupra Valahiei şi Moldovei.

Vladislav II Iagello (1411)

Foto: Vladislav II Iagello

Rezistenţa lui Iagello a condus la o soluţie de compromis. În eventualitatea ca voievodul de la Suceava nu li s-ar fi alăturat în lupta împotriva turcilor, Moldova ar fi fost împărţită: nord-estul cu Suceava, Iaşi şi Cetatea Alba ar fi revenit regelui Poloniei, iar sud-vestul cu Romanul, Bacăul, Barladul şi Chilia lui Sigismund, interesat să ia în stapînire gurile Dunării şi să-şi asigure o legătură convenabilă cu comerţul oriental.

Relaţiile moldo-polone s-au consolidat prin sprijinul acordat de Alexandru cel Bun armatelor lui Iagello în anul 1411 dar şi la asediul cetăţii Marienburg (1422) – 400 de calareţi-arcaşi.

Aici, cronicarul polon Ion Diugosz, relatează vitejia moldovenilor din luptă dar şi faptul că au învins o oaste mult mai numeroasă a teutonilor.

1455: A început a treia domnie a voievodului Petru al III-lea Aron în Moldova, după ce în lupta de la Movile (Moghilău, regiunea Vinița, azi Ucraina), Petru Aron l-a înfrânt pe domnul Moldovei, Alexandru al II-lea (Alexăndrel/Olehno).

Petru Aron (1455)

Petru Aron (sec. al XV-lea – 1469), fiul natural al lui Alexandru cel Bun, a fost domn al Moldovei între octombrie 1451–februarie 1452; august 1454–februarie 1455 și între 25 mai 1455–aprilie 1457. Pentru prima domnie a dus lupte cu Bogdan al II-lea, pe care l-a ucis la Reuseni în octombrie 1451.

În octombrie 1455 a trimis regelui Poloniei obișnuitul omagiu de fidelitate, înnoit în iunie 1456, când a reconfirmat privilegiul comercial dat în 1408 de tatăl său, Alexandru cel Bun, pentru negustorii polonezi.

A fost răsturnat de la putere de Ștefan cel Mare, fiul lui Bogdan al II-lea, care l-a învins în două bătălii în aprilie 1457.

1455: A încetat din viață Alexandru al II-lea al Moldovei (Alexăndrel/Olehno; n. 1438 – d. 25 mai 1455, Cetatea Albă).

Domn al Moldovei de trei ori (decembrie 1448–12 octombrie 1449; 24 februarie 1452–22 august 1454; înainte de 8 februarie 1455–25 mai 1455).

1571: Ștefan Báthory a fost desemnat Principe al Transilvaniei.

După moartea principelui Ioan Sigismund, rămas fără urmași, două facțiuni nobiliare adverse susțineau candidați pentru a-i succeda la conducerea Transilvaniei.

Ştefan Báthory (1571)

Foto: Ștefan Báthory (n. 27 septembrie 1533, Șimleu, Principatul Transilvaniei – d. 12 decembrie 1586, Grodno, Uniunea Polono-Lituaniană) a fost principe al Transilvaniei între 1571-1575 și rege al Poloniei din 1575 până la moartea sa în 1586. A fost unul din cei mai renumiți membri ai familiei Báthory.

Unii cereau unirea cu Ungaria, iar ceilalți doreau autonomia Ardealului sub auspiciile Turciei.

Învingători au ieșit la data de 25 mai 1571 cei din a doua categorie, după ce Poarta, încălcând clauzele actului din 1566, a impus Dietei ardelene alegerea lui Ștefan Báthory ca principe al Transilvaniei.

1827: Românul Petrache Poenaru brevetează la Paris “condeiul portăreț fără sfârsit, alimentându-se însuși cu cerneală”, precursorul stiloului de mai târziu. 

Foto: Petrache Poenaru (1799-1875)

Personalitate de o rară predilecţie pentru variate domenii, Petrache Poenaru este prezentat în lucrări enciclopedice drept „inventator, strălucit pedagog, ctitor al şcolii româneşti, luptător pentru dreptate socială şi naţională”.

A făcut studii la Craiova, Bucureşti, Viena, Paris. si a participat  la revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu.

A fost profesor de fizică şi matematică la Colegiul Sf. Sava, unde funcţionează apoi şi ca director. Între anii 1833 şi 1847 este inspector şi director general al şcolilor din Ţara Românească.

La numai 28 de ani, Petrache Poenaru brevetează primul toc rezervor din lume, mai întâi la Viena, apoi la Paris în 1827 (pe când era student), cu titlul “Condeiul portăreţ fără sfârşit, alimentându-se însuşi cu cerneală” şi devine astfel deţinătorul primului brevet de invenţie obţinut de un român.

Foto: Brevetul dat lui P. Poenaru  pentru inventarea tocului rezervor (Nr. 3208, Paris, 25 mai 1927), cu titlul „Condeiul portăreţ fără sfârşit, alimentându-se însuşi cu cerneală”.  Se păstrează la Muzeul Naţional Cotroceni.

Aceasta inventie a revoluţionat domeniul instrumentelor de scris, contribuind astfel la crearea unui obiect utilizat şi astăzi de miliarde de oameni.

Tocul cu rezervor de cerneală “Poenaru”, precursorul stiloului modern, elimina zgârieturile de pe hârtie şi scurgerile nedorite de cerneală şi propunea soluţii pentru îmbunătăţirea părţilor componente, astfel încât să asigure un flux constant al cernelii şi posibilitatea înlocuirii unor piese.

Mai târziu, Lewis Edson Waterman a preluat ideea românului transfomându-l in 1884, într-un stilou cu un flux mai sigur de cerneală.

1850: S-a născut la Săldăbagiu, Bihor , mitropolitul român ardelean Vasile Mangra, teolog, mitropolit al Transilvaniei, istoric, membru titular (din 1909) al Academiei Române ; d.14 octombrie 1918, Budapesta.

Vasile Mangra (1850-1918)

A urmat studii teologice la Arad, juridice la Academia de Drept din Oradea, dar neterminate. La numai 25 de ani a fost numit profesor suplinitor la Institutul teologic din Arad, în 1878 a fost promovat profesor titular, fiind director provizoriu al institutului (1882–1883). A predat Dreptul bisericesc și Istoria bisericească.

A fost redactor la foile bisericești Lumina și Biserica și școala. În 1876 a intrat în cinul monahal la Mănăstirea Hodoș-Bodrog prin tunderea în monahism, primind numele de Vasile. A fost hirotonit ierodiacon, apoi ieromonah. În 1900 a fost ales președinte vicar al Consistoriului ortodox-român din Oradea și hirotesit arhimandrit (1906).

A fost în prima parte a vieţii sale unul din conducătorii luptei românilor transilvăneni pentru obţinerea de drepturi naţional-politice: din conducătorii luptei românilor transilvăneni pentru obținerea de drepturi național-politice: în 1892 a făcut parte din delegația care a dus Memorandumul la Viena; în 1894 a organizat marea adunare populară de la Sibiu care a protestat față de hotărârea guvernului Ungariei de desființare a Partidului Național Român; în 1895 a fost principalul organizator al Congresului naționalităților (români, sârbi, slovaci) de la Budapesta.

În ultima parte a vieţii însă , s-a situat însă pe o poziţie diametral opusă, devenind în timp ce era arhimandrit la Oradea în 1910, deputat pe lista guvernamentala maghiară la Ceica, Bihor, contra-candidat al deputatului propus de Partidul Naţional Român şi unul dintre oamenii de încredere ai  primului ministru maghiar Tisza Istvan.

  Atitudinea lui Mangra era neîndoielnic determinata de interese meschine, egoiste, generate de speranţa obtinerii din partea guvernului maghiar a titularizării în  scaunul de mitropolit şi obţinerea de titluri nobiliare.

Nu a trecut mult timp şi Vasile Mangra i-a urmat lui Ioan Metian în anul 1916, în scaunul de  mitropolit ortodox al Ardealului.

Odata ales mitropolit, Vasile Mangra, trebuind sa-şi răsplăteasca patronii unguri, e a facut numeroase declaratii de loialitate faţă de Ungaria şi conducerea ei, care au stârnit pe buna dreptate revolta multor români.
Sinodul Bisericii Ortodoxe Române din 1919 a decretat „uzurpată” Mitropolia Transilvaniei pe perioada păstoririi lui Vasile Mangra, iar imaginea sa de „trădător” s-a perpetuat şi în perioada comunistă.

Din cauza pozitiei sale politice, Mitropolitul Vasile Mangra a fost scos din dipticele Bisericii Ortodoxe Romane.

1856, 25 mai/ 6 iunie : Ia fiinţă în via de la Socola a lui Petru Mavrogheni , lângă Iaşi, societatea „Unirea”, care avea ca scop organizarea luptei pentru unirea Moldovei cu Ţara Românească.

Membrii fondatori, C. Negri, A. Panu, M. Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, C. Hurmuzaki și alții aveau ca scop „Unirea Țărilor Române”, organizarea luptei și mijloacele care trebuiau folosite pentru triumful acestei cauze.

1862, 25 mai/ 12 iunie: Mihail Kogălniceanu ţine celebrul său discurs despre „Îmbunătăţirea soartei ţeranilor”, în care se pronunţă pentru împroprietărirea acestora şi abolirea clăcii.

Mihail Kogălniceanu

Au fost de fapt două cuvântări susținute în Adunarea Generală, în zilele de 25 mai/7 iunie și 1/13 iunie. Kogălniceanu s-a pronunțat pentru împroprietărire și abolirea clăcii, dar propunerea sa nu a fost luată în considerare, fiind respinsă de Adunare.

1877: Țarul Alexandru al II-lea și suita lui au sosit la Ploiești.

În perioada 25 mai–13 iunie 1877, urbea ploieșteană a fost sediul Marelui Cartier General al armatei Rusiei, în deplasarea sa spre Dunăre. Aici au locuit țarul Alexandru al II-lea, marele Duce Nicolae – șeful Marelui Stat Major al Armatei ruse, Aleksandr Gorceakov – Cancelarul Rusiei, feldmareșal Dmitri Miliutin – ministrul rus al Forțelor Armate, țareviciul Aleksandr (viitorul țar Alexandru al III-lea), alți membri ai familiei imperiale, dar și aproape toți demnitarii importanți ai imperiului, în total peste 700 de persoane.

Primirea Țarului Alexandru al II-lea în Gara Ploiești (1877)
Primirea Țarului Alexandru al II-lea în Gara Ploiești

În această perioadă țarul a avut câteva întâlniri protocolare cu prințul Carol I al României. În timpul întâlnirii, partea rusă a solicitat participarea armatei române la operațiuni militare împotriva Imperiului otoman. Domnitorul Carol I i-a declarat marelui duce că armata română, ca forță de sine stătătoare, va intra în luptă îndată ce condițiile cooperării cu armata rusă vor fi puse la punct.

 1883, 25 mai/ 6 iunie: A murit compozitorul Ciprian Porumbescu (născut Ciprian Golembiovski); autorul primei operete româneşti, „Crai nou”; (n. 1853).

 1893: S-a născut Ludovic Feldman, violonist şi compozitor; (m. 1987)

 1898: S-a născut la Murgeni, Vaslui, filologul Constantin I. Balmuş; traducător din limbile latină şi greacă; autor al unor interesante cercetări dedicate literaturii elene şi latine; membru titular al Academiei Române din 1948; (m. 13 iulie 1957, București).

Constantin Balmuş (1898-1957)

 A fost bursier al Școlii române din Roma între anii 1925–1926. 

A fost profesor la Universitatea din Iași și la Universitatea București și deputat în Marea Adunare Națională în sesiunea 1948–1952. A fost traducător din limbile latină și greacă, autor al unor interesante cercetări dedicate literaturii elene și latine.

A publicat printre altele: Tehnica povestirii la PlutarhTucidide. Concepția și metoda sa istorică și alte studii filologice și istorice, antologii de literatură latină și greacă destinate învățământului, precum și traduceri din limba greacă, însoțite de studii introductive și comentarii.

 1899: S-a născut la București,fizicianul Alexandru Sanielevici, autorul unor importante cercetări în domeniul radioactivităţii şi al fizicii nucleare; ca profesor la Universitatea din Bucureşti, a organizat primul laborator de lucrări practice de radioactivitate în România; membru corespondent al Academiei Române din 1955; (m 21 decembrie 1969, București).

1969).

 1908: S-a născut la București, economistul Costin C. Kiriţescu; specialist în probleme monetare şi financiare ; (m. 13 decembrie 2002, București).

Costin Kirițescu (1908-2002)

Economist, membru corespondent al Academiei de Științe din România (din 1938), membru titular (din 1992) al Academiei Române. A urmat Facultatea de Drept a Universității bucureștene, absolvită în 1929. Concomitent, a urmat cursurile Academiei de Înalte Studii Industriale și Comerciale, pe care le-a terminat în anul 1930. Imediat după finalizarea studiilor, a făcut practică bancară la sediul central al Băncii Românești și la două sucursale ale acesteia. În același timp, a urmat cursurile Conservatorului de Muzică din București.

S-a simțit atras de problemele financiare și bancare, orientându-și preocupările și eforturile în mod sistematic în acest sens. A obținut diplomă de Doctor în Economie și Filosofie – de la Universitatea „Friedrich Wilhelm” din Berlin. A început cariera universitară la Facultatea de Drept, unde a parcurs toate treptele didactice (1934–1952). În 1936 s-a înscris la concurs pentru ocuparea unui post la Banca Națională a României, devenind impiegat clasa a VIII-a. A parcurs relativ repede treptele ierarhiei bancare și a lucrat aici până în anul 1952, când comuniștii au epurat personalul băncii, desfăcând contractele de muncă a 200 de salariați.

A fost învinuit atunci de deviaționism de dreapta și i-a fost desfăcut contractul de muncă, atât de la Banca Națională, cât și de la catedră. După munci necalificate, în 1958 a revenit la Banca Națională și în învățământ, unde a lucrat până la pensionare (1987). A scris peste 400 de studii si articole apărute atât în publicații românești, cât și străine: Geneza monedeiInflațiaPolitica de creditAspecte ale problemei monetare contemporaneRelațiile valutar-financiare contemporaneMoneda – mică enciclopedieUn secol de frământări monetareIdei contemporane in acțiuneCălător prin secolul XX (Memoriile unui bancher fără bani)Lumea în care și-a croit drumul Banca Națională a României etc.

 1908: S-a născut (la Cernăuţi, azi în Ucraina) biologul Ludovic Rudescu (nume la naştere Ludovic Iosif Urban Rodewald); studii asupra Deltei Dunării; membru corespondent al Academiei Române din 1963; (m. 1992).

 1909: S-a născut Dorina Rădulescu (numele la naştere: Dorina Rudich), prozatoare, poetă şi jurnalistă; (m. 1982).

1917: A decedat compozitorul, profesorul şi publicistul român Iacob Mureşianu, maestru al muzicii corale; fondator al primei  reviste  cu  specific muzical din Ardeal – „Musa Română” (1888-1907).

A fost unul dintre întemeietorii artei muzicale româneşti, și a compus opere  inspirate din folclor şi istorie; (n. 1857).

Imagini pentru iacob mureșianu photos

1917: La Chișinău, in  gubernia Basarabia, s-au desfășurat lucrările Congresului Învățătorilor moldoveni din Basarabia; (25-28 mai).

Foto: Alexei Mateevici

Congresul Învățătorilor Moldoveni din Basarabia (1917)

La Congres, preotul si profesorul Alexei(Alecu) Mateevici a tinut o cuvantare inflacarata subliniind:

”Ei bine, daca ati luat asupra D-voastra sarcina de a lumina poporul, apoi trebuie sa dati poporului idei adevarate, caci altfel întreg învatamîntul e fara rost. Da, sîntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însa facem parte din marele trup al românismului asezat prin România, Bucovina si Transilvania (aplauze).

Fratii nostri din Bucovina, Transilvania si Macedonia nu se numesc dupa locurile în care traiesc, ci-si zic români. Asa trebuie sa facem si noi (aplauze)…

Trebuie sa stim de unde ne tragem, caci altfel sîntem niste nenorociti rataciti. Trebuie sa stim ca sîntem români, stranepoti de-ai romanilor si frati cu italienii, francezii, spaniolii si portughezii.

Aceasta trebuie sa le-o spunem si copiilor, si tuturor celor neluminati. Sa-i luminam pe toti cu lumina dreapta…”

1919: Prima audiție, la Bucuresti, a Simfoniei a III-a de George Enescu, sub bagheta compozitorului.

Imagini pentru george enescu photos

Foto: George Enescu

1920: Este inaugurată Opera Națională din Cluj, cu spectacolul Aida de Giuseppe Verdi, interpretat  în limba romănă.

Sub conducerea unor personalități artistice renumite, precum dirijorul italian Egisto Tango, compozitorul Tiberiu Brediceanu, tenorul Constantin Pavel,  baritonul de faimă mondială Dimitrie Popovici-Bayreuth, au fost depășite în decurs de câteva luni mare parte din dificultățile legate de alcătuirea efectivă a unui ansamblu de operă.

Primele reprezentații au constat în două concerte simfonice la datele de 13 și 14 mai 1920, sub conducerea dirijorului ceh Oskar Nebdal. Spectacolul inaugural a avut loc la 25 mai, cu grandioasa operă Aida de Giuseppe Verdi, interpretată în limba română, sub conducerea dirijorului Alfred Novak, în regia artistică semnată de primul director al instituției, Constantin Pavel, care a fost și primul interpret al rolului Radames.

1923: Compozitorul George Enescu a susținut, acompaniat de talentatul pianist Nicolae Caravia, un concert în sala Teatrului Unirea, în orasul  Bălți din Basarabia recent unită cu țara mamă, România.

1930: S-a prabusit cu avionul, accidentandu-se mortal  pe cand executa un zbor de scoala, pilotul Mircea Cantacuzino (n. 15 martie 1900), socotit intemeietorul turismului aerian.

Era deținătorul Brevetului de turism aerian nr.1 si in memoria sa a fost instituit concursul anual dotat cu Cupa Mircea Cantacuzino.

1933: S-a născut în localitatea Chiojdeanca, jud.Prahova), Eugen Simion, reputat critic literar, eseist, filolog, editor, profesor universitar, membru titular al Academiei Române și președinte al acestui for cultural român, din 1998 până în aprilie 2006.

 A publicat peste 3.000 studii şi articole în reviste de specialitate.

În prezent este preşedintele Secţiei de Filologie şi Literatură a Academiei Române.   Este coordonatorul Dicţionarului general al literaturii române, vol. I-VII, 2004-2009, un proiect grandios. Din 2005, sub numele Ariergarda avangardei, ţine o rubrică permanentă în revista „Cultura”.

Este preşedintele Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă şi coordonator al seriei „Opere fundamentale”.

1941: S-a născut  Vladimir Voronin, fost general al ministerului sovietic de interne, fost președinte al R,Moldova, în prezent conducător al partidului comunistilor din R.Moldova.

Vladimir Voronin, un nou atac la adresa României: Maia Sandu "a fugit" la  președintele României

 Foto: Vladimir Voronin

1949: Conducerea Partidului Muncitoresc Româna luat decizia de incepere a lucrărilor la Canalul Dunare-Marea Neagra. Ponderea detinutilor in numarul total al lucratorilor de la Canal a crescut de la 19,2% la 1 septembrie 1949 la 82,5%, adica 20.768 de persoane in noiembrie 1952 .

Insusi Stalin ii sugerase lui Gheorghiu-Dej inceperea constructiei Canalului, cu ocazia unei vizite facute de acesta in 1948 la Kremlin, iar sistarea lucrarilor, la fel ca si inceperea lor, a fost tot la initiativa Kremlinului.

Dupa moartea lui Stalin, cu ocazia vizitei din iulie 1953 la Moscova, Hrusciov i-a cerut lui Gheorghiu-Dej sa renunte la lucrarile din Dobrogea, intrebandu-l la ce le trebuie romanilor acel Canal…

Indata dupa intoarcerea la Bucuresti, Gheorghiu-Dej a infiintat, in iulie 1953, Comisia Guvernamentala pentru inchiderea lucrarilor Canalului Dunare – Marea Neagra.

1984: A murit Henriette Yvonne Stahl, (n. 1 septembrie  1900  in Franta), romancieră, scriitoare şi traducătoare română.

A fost  sora sociologului H.H.Stahl .

1987: Vizita oficiala de prietenie a lui Mihail Gorbaciov, secretar general al PCUS, la Bucuresti( 25-27 mai).

 (1987)

Autoritățile comuniste au luat măsuri speciale ca în presa română să nu apară niciun fel de informații privind politica de „glasnost” și „perestroika” inițiată de noua conducere din URSS. Nicolae Ceaușescu a afirmat că în România reforme asemănătoare fuseseră făcute încă de la sfârșitul anilor ’60…

1990: Mircea Druc este ales prim-ministru al RSS Moldovenești de către Sovietul Suprem al acestei republici sovietice.

Foto: Mircea Druc

1992: În România a luat ființă Consiliul Național al Audiovizualului (CNA).

Înființat prin Legea nr. 48/21 mai 1992 Legea audiovizualului, publicată în Monitorul Oficial nr. 104/25 mai 1992, organism creat ca unică autoritate publică de reglementare și garant al interesului public în domeniul audiovizualului.

1993 : A încetat din viață la Madrid, liderul mișcării legionare din România, Horia Sima (n.3 iulie 1906, Făgăraș ).

Horia Sima – 20 de ani de la plecarea la cele vesnisnice | Bucovina Profundă

Profesor de liceu de limba română, Sima a fost lider al Mișcării legionare care a declanșat și a condus Rebeliunea legionară (1941). A fost acuzat că a inițiat și condus Pogromul evreilor de la București.

2002: A decedat  Stefan Augustin Doinas, poet, eseist si traducator : “Cartea mareelor”, “Anotimpul discret”, “Interiorul unui poem”.

S-a născut la 26 aprilie 1922 în localitatea Cherechiu, comuna Sântana din judeţul Arad.

2006: Are loc la București, Bienala Internatională de Artă Contemporană. 

2007: A avut loc inaugurarea Centrului Român pentru Copii Dispăruti și Exploatați Sexual – FOCUS, primul organism nonguvernamental din Romania care avea ca principal obiectiv problema copiilor disparuti, abuzati sau exploatati sexual .

2007: A decedat la varsta de 84 de ani, atletul Victor Firea, primul reprezentant al României in structurile Federației Internationale de Atletism;(n.Margineni, jud.Neamt).

Socrul Gabrielei Firea a fost un mare campion de atletism! Victor Firea a  participat la Jocurile Olimpice si a castigat 10 titluri nationale! -  Stirile Kanal D

A câștigat  sub culorile CS Dinamo 18 titluri de campion national, fiind primul atlet roman   care a  parcurs proba de 3.000 de metri obstacole sub zece minute (9:38.02).

In 1952 a facut parte din lotul tricolor pentru JO de la Helsinki si a primit titlul de maestru al sportului, iar in 2003 a devenit antrenor emerit.

Ulterior, a detinut mai multe functii importante in cadrul FRA: vicepresedinte (1985-1990), secretar general (1952; 1976-1982), secretar federal (1965-1976) si membru al Biroului Federal.

In 1980 a fost ales ca membru in Comisia de Cros a IAAF, fiind primul roman care a detinut o functie in structurile de conducere ale forului mondial.

2008: Regizorul şi scenaristul român Marian Crişan a câştigat premiul Palme d’Or al Festivalului de la Cannes, pentru scurtmetrajul “Megatron”.

 

Marian Crișan - poza 1

  Marian Crişan   (n. 8 septembrie 1979, Salonta, judeţul Bihor), a absolvit in 1999 Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică, secţia Regie. 

Debutul în lungmetraj şi l-a făcut cu filmul Morgen (2010), peliculă pentru care a câştigat Premiul Special al Juriului la Festivalul Internaţional de la Locarno, precum şi Premiul Juriului Ecumenic şi Premiul Federaţiei Internaţionale a Societăţilor de Film.

 2011: A murit la București, pictorul şi profesorul Ion Sălişteanu, membru corespondent al Academiei Române din 2006; (n. 6 octombrie 1929, Pitești ).


A fost profesor universitar și Președinte de Onoare al Uniunii Artiștilor Plastici din România.

2019: A decedat la Mihăești, Vâlcea, fotbalistul român,, fost jucator în Echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din Mexic, 1970;(n. 27 martie 1943, Breaza, Prahova).

A activat o mare parte din cariera sa la Steagu Roșu Brașov, unde a înscris 62 de goluri în 311 de meciuri, fiind jucătorul cu cele mai multe goluri și prezențe de la această echipă. Primul meci disputat în Divizia A de Nicolae Pescaru a fost Steagu Roșu Brașov – Știința Cluj,disputat pe 23 septembrie 1962.

Ultima partidă disputată de Pescaru în prima scenă a fotbalului românesc a avut loc pe data de 23 noiembrie 1980, în meciul Progresul București – FCM Brașov. În martie 2008 a fost decorat cu Ordinul „Meritul Sportiv” clasa a III-a, „în semn de apreciere pentru participarea la Turneul Final al Campionatului Mondial de Fotbal din anul 1970 din Mexic și pentru întreaga activitate”.

Ziua mondiala a copiilor dispăruți. 

In dimineața zilei de 25 mai 1979, Etan Patz, din New York, in varsta de 6 ani, dispare in drum spre scoala si de atunci nimeni nu l-a mai vazut. Povestea a zguduit intreaga opinie publica americana. Este lansata cea mai ampla campanie de cautare a vreunei persoane disparute. Recompensa oferita a fost fabuloasa. 

Nu-mă-uita... 25 mai, Ziua Internaţională a Copiilor Dispăruţi ©

Nu-mă-uita… 25 mai, Ziua Internaţională a Copiilor Dispăruţi

In 1980, mai multe organizatii americane potroneaza manifestari in amintirea lui Etan, iar la 25 mai 1983, presedintele Ronald Reagan declara ziua de 25 mai Ziua nationala a copiilor disparuti Missing Children’s Day.

Ulterior, tot mai multe state europene au luat aceeasi hotarare, astfel ca 25 mai a devenit Ziua Internationala a Copiilor Disparuti. 
Scopul marcarii acestei zile este de a transmite un mesaj de speranta si solidaritate parintilor ai caror copii au disparut, de a determina opinia publica sa se gandeasca in aceasta zi la toti copii disparuti si de a impulsiona autoritatile publice si ONG-urile sa continue demersurile pentru combaterea si prevenirea disparitiilor de copii.

Floarea de Nu-Ma-Uita a fost aleasa ca simbol al “Zilei Nationale a Copiilor Disparuti” ca urmare a actiunii desfasurate in Canada in 1995, cu ocazia Summit-ului pe Probleme de mediu de la Halifax.

Cu aceasta ocazie, au fost distribuite copiilor 50000 de afise biodegradabile pe care erau fixate 2 milioane de seminte de Nu-Ma-Uita, care plantate au inflorit. 

Din 2002, la 25 mai – Ziua Internationala a Copiilor Disparuti, Child Focus distribuie brose sub forma florii de Nu-Ma-Uita ca gest de solidaritate cu parintii ai caror copii au disparut. 

CALENDAR CREȘTIN ORTODOX

A treia aflare a Capului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul

A treia aflare a Capului Sfantului Ioan Botezatorul

A treia aflare a capului Sfântului Proroc Ioan Botezatorul este sarbatorită pe 25 mai. Din Sfânta Scriptură aflam că Irod, la un ospat prilejuit de sarbatorirea zilei sale de naștere, a poruncit tăierea capului Sfantului Ioan Botezatorul, la cererea Irodiadei.

Amintim ca Ioan il mustrase pe Irod pentru traiul lui nelegiuit cu Irodiada, care era sotia fratelui sau. In ura ei de moarte, Irodiada a sfatuit-o pe Salomeea, fiica ei, care dansase si placuse oaspetilor si indeosebi lui Irod, sa ceara de la acesta capul Botezatorului ca rasplata.

Pentru ca se temea ca Botezatorul ar putea invia daca trupul ar fi fost ingropat alaturi de cap, Irod nu a dat ucenicilor decat trupul sfantului, care a fost ingropat in Sevastia. Capul a fost ingropat de Irodiada in curtea sa, la mare adancime.

Potrivit traditiei, Sfanta Ioana, femeia dregatorului lui Irod, este cea care a luat capul Sfantului Ioan Botezatorul din curtea Irodiadei si l-a ingropat la Ierusalim, in muntele Eleonului, intr-un vas de lut. Aceasta e socotita cea dintai aflare a sfantului cap. Dupa un timp, un proprietar bogat si slavit a crezut in Hristos, si lepadand pozitia sociala si toata desertaciunea acestei lumi, s-a facut monah luandu-si numele de Inochentie.

Ca monah, el s-a salasluit chiar la locul unde se afla ingropat capul Botezatorului Ioan. Dorind sa-si zideasca o chilie, el a sapat adanc si a descoperit un vas de pamant in care se afla un cap, ce prin descoperire dumnezeiasca a aflat ca este al lui Ioan Botezatorul. El a cinstit cu evlavie acele sfinte moaste, apoi le-a ingropat la loc acolo unde le-a gasit.

Capul Sfantului Ioan Botezatorul a fost prezent aici pana in vremea Sfintilor Imparati Constantin si Elena, cand, prin doi monahi, cinstitul cap a ajuns la Emesa, in Siria, la un olar. In anul 453, episcopul Uranie al Emesei, l-a asezat in biserica din aceasta cetate. Aceasta este socotita a doua aflare a cinstitului cap al Botezatorului.

In timpul luptei impotriva sfintelor icoane, capul Sfantului Ioan a fost ingropat la Comane, de unde a fost adus in Constantinopol, de catre Sfantul Ignatie (860), in vremea imparatului Mihail. Aceasta este cea de-a treia si cea din urma aflare a cinstitului cap.

CITIȚI ȘI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/05/25/o-istorie-a-zilei-de-25-mai-video

Bibliografie (surse):

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
  2. Istoria md;
  3. Wikipedia org.
  4. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;
  5. mediafax.ro;
  6. ro.bunicutavirtuala.com ;
  7. worldwideromania.com;
  8. Enciclopedia Romaniei.ro;
  9.  rador.ro/calendarul- evenimentelor;
  10. Cinemagia.ro;
  11. Creștinortodox.ro

25/05/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Istoria se repetă, pentru ca macar unii dintre noi să putem învăța ceva din ea

Sigheteni în vizită la Nicolae Steinhardt (autor, Marius Vișovan) - Salut  Sighet

“Undeva în Jurnalul fericirii Nicolae Steinhardt mărturisea că în urmă cu 64 de ani, adică la 30 august 1944, se afla la colţul străzii Olari cu Calea Moşilor, uitându-se alături de alţii la coloanele ruseşti care intrau în Bucureşti, dinspre Colentina:

 „Stăteam şi eu şi priveam tancurile. Jur că nu râdeam, nu salutam, nu aplaudam, nu exclamam; stăteam şi priveam pur şi simplu, uite-aşa. 

Mă simt deodată strâns de braţ şi blagoslovit cu un DOBITOCULE pronunţat desluşit şi apăsat – „stai şi te uiţi, tâmpitule, staţi şi vă uitaţi cu toţii şi nu ştiţi ce vă aşteaptă, uite-i cum râd, or să plângă cu lacrimi amare, şi tu la fel… Hai acasă….

Era tatăl său, inginerul şi arhitectul Oscar Steinhardt, participant activ la Primul Război Mondial, rănit la Mărăşti şi decorat cu Virtutea Militară.

Dincolo de entuziasmul naiv al celor care vedeau în acele clipe ale zilei de 30 august 1944 semnele încetării războiului, dincolo de entuziasmul otrăvit al oportuniştilor şi al profitorilor de ocazie, evreul Oscar Steinhardt a înţeles că România şi o mare parte a continentului european căzuseră de fapt, cum se spune, din lac în puţ. 

După ororile fascismului şi ale nazismului, istoria le livra acum la pachet, pentru o lungă perioadă, totalitarismului comunist (…)”.

Sa meditam impreuna la aceasta secventa, amintindu-ne ca istoria se repeta pentru ca, macar unii dintre noi, sa putem invata ceva din ea.

Cititi continuarea la: Razvan Ionescu – despre o anume fericire

25/05/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | Un comentariu

ȚARA NOASTRĂ… E A NOASTRĂ?

Elevi romani, agresati de colegii maghiari pentru ca si-au desenat  tricolorul pe maini si fata | Ziarul National

“Urmași, ne tineți minte, o clipă-n care-o mână de oameni și cuvinte au pus un pic de suflet, un pic de tricolor, ca să-ți ramână toate, în vis, la locul lor”

Deconstruirea României

“În urma unor evenimente politice, Horia-Roman Patapievici, şeful I.C.R. (Institutul Cultural Român), şi-a anunţat la sfârşitul lunii iulie demisia din fruntea instituţiei pe care a condus-o mai bine de şapte ani, denunţând faptul că agenda cosmopolită a I.C.R. va fi înlocuită de noii guvernanţi cu o agendă românească.

 „O agendă europeană a fost schimbată cu una naţionalistă a declarat D-l Patapievici, referindu-se la intenţia I.C.R. de a se ocupa de „identitatea naţională” a românilor din diaspora (măcar de-ar fi aşa! – cel mai probabil e doar o falsă „alarmă”…). Obiectiv intolerabil pentru fostul şef al I.C.R., care a promovat, sub patronajul direct al preşedinţiei României, unele din cele mai şocante şi dezgustătoare obscenităţi la adresa creştinismului şi identităţii româneşti, asupra cărora am atras şi noi atenţia încă din numărul-semnal al revistei. La mijloc se află o adevărată strategie de deconstrucţie a celor pe care ideologiile transnaţionale le numesc „miturile fondatoare ale naţiunii române”

Campania nu s-a rezumat doar la expoziţii hulitoare la adresa Sfinţilor şi a Maicii Domnului, ci, după cum era de aşteptat, s-a desfăşurat şi pe frontul istoric…

În volumul „România medievală”, apărut în 2010 la Monitorul Oficial (!), cu o prefaţă semnată de… teologul Teodor Baconschi, pe atunci Ministru de Externe, România este definită ca „teritoriu”, „spaţiu”, „mozaic de civilizaţii, de populaţii, de culturi şi de etnii”, care, după cum susţine autorul, „nu fusese niciodată până atunci (până în sec. al XIX-lea – n.n.) o Naţiune.

Confuzia între statul-naţiune şi conceptul de naţiune sau, mai precis, de neam, este deliberatădacă e adevărat că România nu a fost un stat naţional până în secolul al XIX-lea, e la fel de adevărat că românii au fost şi sunt un neam vechi de ani de zile, născut creştin la începutul „erei noastre”.

Identitatea naţională oferă sens, prestigiu şi putere

Strategia deconstrucţiei nu face altceva decât să reproducă, cu mijloace intelectuale, războaiele de cucerire a cetăţilor din Grecia antică. Vechii greci ştiau că, pentru a cuceri definitiv un adversar, nu e de-ajuns să-l înfrângi într-o confruntare militară. Cucerirea cetăţii era completă abia atunci când zeii acesteia erau dărâmaţi: zdrobirea Pantheonului de idoli ai cetăţii ducea la anihilarea completă a adversarului, putându-se trece, apoi, la decimarea populaţiei şi la ducerea în robie a celor rămaşi în viaţă.

 Mutatis mutandis, colonizarea şi înfrângerea naţiunilor, astăzi, pe plan spiritual, se desăvârşeşte prin distrugerea credinţelor fondatoare şi prin deconstrucţia naraţiunilor identitare ale acestora.

Acest proces nihilist se manifestă cu precădere în ţările răsăritene ale Europei şi, în cazul nostru, probabil cu o virulenţă fără seamăn după 1989. Prin contrast, naţiunile occidentale, începând cu S.U.A. şi continuând cu Franţa, Germania etc., îşi perpetuează şi propagă internaţional identitatea, personalităţile şi evenimentele majore ale istoriei, căutând să le universalizeze, să le transforme în „bunuri de export”.

Părinţii fondatori” ai S.U.A., mitul democraţiei excepţionale şi al misiunii cvasi-divine de a interveni pretutindeni în lume pentru instaurarea „păcii americane nu sunt altceva decât o naraţiune care valorizează anumite aspecte istorice (trecând cu vederea sau chiar ocultând altele), cu rolul clar de a legitima politic agenda pe care Washingtonul o implementează în lume. 

Franţa valorizează în continuare Revoluţia Franceză şi ideologia iluministă, cu toate că s-au scris tomuri întregi despre aspectele întunecate ale acestor evenimente (complot, teroare, genocid etc.), doar fiindcă acestea sunt o naraţiune definitorie pentru statul francez modern, prin care capătă un sens universal al misiunii sale în lume, prestigiu şi putere de negociere.

Prin urmare, a avea o naraţiune identitară ce cuprinde personalităţi fondatoare şi evenimente cruciale este un fapt nu doar absolut firesc şi practicat de ţările occidentale (care, de atâtea ori, ni se dau drept model cultural), ci şi profund politic şi absolut necesar pentru securitatea şi stabilitatea unei ţări.

De ce? Pentru că ţine de ceea ce analiştii numesc „soft power” – puterea nevăzută („intangibilă” sau „blândă”, în alte traduceri): capacitatea de atracţie a unei ţări, de a modela preferinţele celorlalţi, de a avea o voce distinctă, de a putea genera sau configura agende internaţionale astfel încât, în cadrul negocierilor, să-şi poată asigura o poziţie ascendentă sau, cel puţin, consistentă.

 Este puterea non-militară a unei ţări, care nu se reduce doar la simpla diplomaţie sau doar la simpla propagandă de stat, ci este un complex care ţine de realizările istorice, culturale, economice, chiar sportive, de naraţiunea care integrează toate acestea într-o identitate şi „imagine” coerentă şi care, laolaltă, dau conturul spiritual al ţării, în sensul cel mai concret al expresiei.

Statele „paria” ale U.E.

Cât de importantă este această dimensiune a puterii ne putem da seama din modul în care sunt tratate ţările răsăritene în Uniunea Europeană. 

Grecii sunt supuşi unui adevărat asediu mediatic şi diplomatic, în care sunt definiţi ca un popor de leneşi şi evazionişti, care profită de U.E. şi de instituţiile financiare mondiale pentru a înghiţi în neştire miliardele de euro prezentate ca „planuri de salvare” de la faliment a ţării. 

Realitatea este cu totul alta: miliardele de euro nu sunt necesare grecilor, ci băncilor occidentale (mai ales germane), care au expunere mare în Grecia şi care, dacă ar da faliment, ar înceta plăţile oneroase către creditorii internaţionali şi ar stopa măsurile antisociale ale austerităţii; la rândul lor, statisticile arată că grecii muncesc mult mai mult decât germanii.

Ce folos că aceasta e realitatea? Pe planul confruntării nevăzute, Grecia este culpabilizată pentru starea sa de stat „balcanic, ortodox şi primitiv”, este pusă la colţ şi somată să se „reformeze” urgent, mai ales pe planul mentalităţilor, să-şi condamne poporul la foamete şi sărăcie, să-şi vândă toate avuţiile naţionale! 

Toate acestea nu ar fi putut să se desfăşoare cu asemenea pregnanţă dacă raportul dintre Grecia şi Europa nu ar fi fost definit astfel pe agenda internaţională şi dacă nu ar fi existat atâtea cozi de topor din sânul acestei naţiuni ortodoxe, care să clameze aceleaşi neadevăruri.

România şi Bulgaria sunt, în ce le priveşte, definite drept statele europene cele mai înapoiate, nedemocratice şi nereformate, adevărate paria ale Uniunii Europene, zice-se cu carenţe grave ale statului de drept. 

În consecinţă, cele două ţări sunt supuse şi în prezent unui umilitor mecanism de monitorizare, adevărat instrument de intruziune şi de degradare a statutului celor două ţări la masa negocierilor între statele membre ale U.E. Este vorba despre vestitul „Mecanism de Cooperare şi Verificare” (MCV), prin care se face, chipurile, analiza reformelor din justiţie şi din alte domenii-cheie. 

Cine are curiozitatea să citească aceste rapoarte va descoperi afirmaţii care nu au nici o legătură cu realitatea din teren, fie atunci când acuză carenţe, fie atunci când laudă. Totul este o mistificare a realităţii, care serveşte intereselor eurocraţilor şi slugilor lor din aceste state.

Bineînţeles, la fel ca grecii, românii şi bulgarii sunt chemaţi să se „reformeze”, să aplice politicile antisociale cele mai dure, să-şi vândă avuţiile naţionale şi să-şi schimbe mentalitatea „estică” – legată, indisolubil, de Ortodoxie, văzută de atâţia drept factor de înapoiere civilizaţională.

 Săracii din est nu trebuie să-şi ridice ochii din pământ în faţa stăpânilor din vest: la acest principiu se reduce războiul nevăzut dus, în Uniunea Europeană, împotriva popoarelor răsăritene.

Evident, fără cozi de topor, fără Iude constituite în adevărate reţele de demobilizare, reeducare, deconstrucţie a prestigiului naţional, a identităţii şi a sensului apartenenţei la acest neam ortodox, răsăritean, această operaţiune de cucerire şi colonizare nu ar putea fi dusă cu atât succes.

O astfel de reţea a fost şi I.C.R.-ul condus de D-l Patapievici.

Să reţinem, aşadar, că problema deconstrucţiei istoriei şi identităţii nu este doar una teoretică – şi, dacă acuzăm demitizarea, nu o facem doar pentru că se găsesc unii să spargă canoanele istoriei naţionale ca să fie interesanţi. Problema este una ce ţine de putere şi de politică, de exploatare, de robie nevăzută, ce are corespondent în robia economică şi geopolitică văzută a ţării noastre. 

Este o problemă ce se răsfrânge în sărăcirea ţării, în dezorientarea generală a oamenilor din popor, în hemoragia neîntreruptă a României, adică acest groaznic fenomen al emigraţiei prin care populaţia activă merge să îngraşe dosurile puhave ale vesticilor, lăsându-şi ţara în paragină pentru că nu au învăţat de la nimeni ce înseamnă că sunt români.

Deconstrucţia identitară a României nu a fost niciodată doar un proces intelectual, ci întotdeauna a fost însoţită de aplicarea unei agende care, sub numele „reformei şi modernizării”, a jefuit sistematic ţara în favoarea unei „oligarhii de aventură, cum o numea Caragiale.

„Atunci poporul trebuie nimicit!”

Originile istorice ale acestei practici de subjugare spirituală şi materială a poporului vin încă din secolul al XIX-lea, odată cu întemeierea României moderne de către elita revoluţionară paşoptistă, educată în centrele universitare apusene. E drept că paşoptiştii, aşa masoni cum erau şi interesaţi să fie oligarhii avuţiilor naţionale, aveau măcar ca obiectiv crearea unui stat naţional şi reîntregirea neamului.

De atunci provine însă marea prăpastie care s-a căscat între elita politică şi culturală a ţării şi popor, deoarece de atunci provine dispreţul faţă de cultura şi identitatea ortodoxă locale, complet ignorate chiar şi de „conservatori”, atunci când nu erau batjocorite în lucrări literare sau privite ca un „retard” istoric de care România trebuia să se descotorosească pentru a performa. Şi tot de atunci datează mitul Europei – al civilizaţiei superioare în jurul căreia noi, „pigmeii mizeri şi primitivi” din Răsărit, suntem chemaţi să gravităm.

Prăpastia a existat şi la alte popoare răsăritene, şi a fost resimţită puternic de scriitorul rus F. M. Dostoievski. Rusia intrase, încă din epoca lui Petru cel Mare, sub vraja modelului cultural european, elita statului ţarist fiind ruptă de poporul „mujic” şi de credinţa sa ortodoxă, chiar şi atunci când pretindea că luptă pentru binele săracilor. „Ruşii”, spuneau aceşti europenişti, „trebuie să evolueze, să fie civilizaţi şi abia apoi să deschidă gura în faţa străinilor”. Dostoievski relatează că i-a spus unui astfel de occidentalist: „Poporul nu va tolera aşa ceva”. „Atunci poporul trebuie nimicit!”, i-a raspuns occidentalistul, „calm şi maiestuos”.

În urma unui dispreţ colonialist similar întrutotul celui descris de scriitorul rus, satul românesc a fost, practic, desfiinţat ca entitate socială ce funcţiona pe baza tradiţiei, cutumei, în obşti conduse de legi nescrise, în care oamenii ştiau să trăiască şi să muncească împreună, fără să experieze polarizarea socială între bogaţi şi săraci, individualismul egoist şi lipsa de sens. 

Obiectivul ascuns al acestor „reforme” era, de fapt, dezrădăcinarea ţăranului şi transformarea lui în muncitor, în mână de lucru ieftină pentru industria şi capitalul oligarhiei, şi în consumator al produselor manufacturiere şi al băncilor. Aceeaşi atitudine colonialistă a dus la punerea sub obroc a Ortodoxiei, Biserica României suferind nenumărate prigoane şi amputări din partea statului modern, de la secularizarea averilor la impunerea picturilor de tip apusean în biserici sau politizarea ierarhiei.

Acestea erau însă cele mai mari averi ale poporului: satul (adică civilizaţia sătească) şi credinţa (adică legea). Când spunem acest lucru nu avem în vedere vreun soi de „sămănătorism” patetic, în care să trecem cu vederea greutăţile vieţii rurale şi să o idealizăm de dragul nostalgiilor, ci ne gândim pur şi simplu la o lume socială în sine. Mircea Vulcănescu (care a fost nu doar un mare filosof, ci şi un mare sociolog şi economist) a contrastat cele două Românii, una a oraşului, reprezentanta unei civilizaţii artificiale, străine, egoiste, babilonice şi paranoice – şi una a satului, o civilizaţie a firescului, organicului, rânduielii şi credincioşiei. Fiecare dintre aceste lumi, separate şi opuse, avea propria ordine socială, propria economie, propriile raporturi şi practici sociale.

Astfel, pentru a reveni de unde am plecat, neamul românesc nu a fost doar „un teritoriu, un spaţiu, un mozaic”, care „doar prin relaţii comerciale” a ajuns la „o limbă şi conştiinţă comună”, aşa cum vrea să ne înveţe I.C.R., ci dimpotrivă. În ciuda influenţelor imperiale contradictorii, în ciuda separării şi a imposibilităţii de-a trăi împreună în aceleaşi fruntarii şi cu aceeaşi piaţă, gravitând ba în jurul Moscovei, ba în jurul Vienei, ba în jurul Istanbulului, românii au fost din timpuri străvechi acelaşi neam pentru că aveau aceeaşi limbă şi aceeaşi „lege” (adică aceeaşi credinţă), şi pentru că trăiau în aceeaşi ordine socială: a satului. Nu unitatea rasială ne-a făcut să fim români, notà Vulcănescu, ci unitatea culturală, civilizaţională.

Or, a deconstrui această unitate culturală, a nega specificul lumii româneşti înseamnă a anula dreptul la existenţă al acestui popor, care nu-şi poate găsi sensul pe această lume şi nici apăra locul lăsat de Dumnezeu dacă nu ştie ce este, ce preţ are moştenirea părintească şi de ce trebuie să o păstreze.”

Ioan Bucur, in: Familia ortodoxa, nr. 44

25/05/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat: