CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

UN MARE REPREZENTANT AL CULTURII ROMÂNE STIGMATIZAT CA TRĂDĂTOR


Copilăria și adolescența lui Ioan Slavici

 

 

Acuzat de spionaj în favoarea germanilor, Ioan Slavici a fost urmărit mare parte din viaţă şi a făcut închisoare pînă şi la bătrîneţe.

Celebrul prozator român a fost acuzat de trădare încă din tinereţe, pe cînd lucra ca  gazetar în Transilvania, şi a făcut puşcărie şi sub stăpînirea austriacă.

Ioan Slavici face parte, după părerea celor mai mulţi critici, din careul de aşi al literaturii române sau, mai bine zis, este unul dintre ”cei patru clasici”, alături de Mihai Eminescu, Ion Creangă şi Ion Luca Caragiale, toţi membrii ai societăţii literare Junimea. Dacă Eminescu şi Creangă reprezentau Moldova, iar Caragiale -sudul, Ioan Slavici este un mare reprezentant al Transilvaniei. 

Operele sale „Moara cu noroc”, „Pădureanca”, „Moara” sau „Budulea Taichii” sînt cîteva dintre capodoperele literaturii române, ieşite de sub pana transilvăneanului Slavici.

 

„Este iubirea de oameni şi de pace ceea ce a hotărît faptele mele”, își exprima  Slavici crezul gazetăresc, în lucrarea sa autobiografică „Închisorile mele”. De altfel  acest susţinător al Regelui Carol I, a fost purtat o bun parte a vieţii sale prin tribunale, puşcării şi etichetat atît de autorităţile austro-ungare, cît şi de cele româneşti ca trădător, iar către sfîrşitul vieţii sale a fost tratat ca spion al germanilor în România.  

 

Într-adevăr, un raport al serviciilor secrete române din 1917 îl trecea pe acest mare  scriitor român, drept spion sau suspect de acte de spionaj pe teritoriul României, în favoarea Imperiului Austro-Ungar, arăta istoricul si lectorul universitar Bogdan Bucur, în cadrul unei  emisiuni ZF Live, evocate de http://www.FLUIERUL.ro.

„Este vorba de colaborarea lui, şi nu numai a lui. Se cunoaşte că și Arghezi este în aceeaşi poveste”, susţinea istoricul.

Ioan Slavici ar fi practicat spionajul în România şi din convingere şi pentru că era plătit: „Era plătit ca jurnalist la ziarul Gazeta Bucureştilor”, publicaţia aceasta fiind instrumentul de propagandă al ocupantului german.

Despre Slavici afirmă: „era jurnalist şi s-a putut proba în cazul lui şi al altora, că au fost plătiţi direct din bani germani”.

 

În cartea sa autobiografică „Închisorile mele”, Ioan Slavici scria că a fost incarcerat în România pentru spionaj, dar a executat o pedeapsă cu închisoarea şi în Austro-Ungaria, ca naţionalist român. 

În documentele Direcției Poliției și Siguranței Generale, Ioan Slavici figura ca spion în serviciul Austro-Ungariei, la poziția 20 dintr-un număr de 94 de persoane

 

 Încă din 1912, scriitorul se pronunța împotriva participării României la cel de al doilea război balcanic, considerând că România nu era pregătită pentru acțiune din punct de vedere material, dar mai ales moral.

La începutul primului război mondial, România a adoptat, ca și Italia, o atitudine neutră, sau cum afirma N. Iorga, cu arma la picior. Dorința lui Slavici de a câștiga bani pentru a face față greutăților materiale datorate unei familii numeroase a făcut ca acesta să fie prins în angrenajul implacabil al acțiunii spionajului puterilor centrale.

De fapt, opțiunile politice ale scriitorului nu puteau fi altele decât realizarea idealului național, dar în anumite conjuncturi.

 

Diplomații puterilor centrale au trecut la crearea unei rețele de presiune prin presă în favoarea intereselor lor. Primul cotidian asupra căruia germanii și-au îndreptat atenția a fost „Minerva”, de fapt o casă de editură cu preocupări diverse.

Acest trust de presă era deținut de Gh.Grigore Cantacuzino (1833-1913), zis și Nababul, totodată și industriaș cu mari interese în industria petrolului.

Primul număr al „Minervei” a apărut la 13(26) decembrie 1908, Ioan Slavici devenind directorul cotidianului. „Minerva” era un ziar de calitate aflat la concurență cu „Adevărul” și mai ales „Universul” fondat de Luigi Cazavillan (1852-1902), fost voluntar în armata celor 1000 de cămăși roșii a lui G. Garibaldi alături de prahoveanul Stan Popescu zis Garibaldianul.

În primăvara anului 1913, Grigore Cantacuzino a murit, iar afacerile au fost moștenite de fiul său George Cantacuzino, poreclit „Prensul”(Prințul) ca o ironie la pretențiile nobiliare afișate de acesta.

 

În 1914, după izbucnirea războiului, Minerva ajunge în sfera de influență a Puterilor Centrale printr-o tranzacție discretă din care nu lipsea conducerea societății „Steaua Română” de la Câmpina. Alfred Gunther, director general al „Stelei Române” era și ofițer german de informații. A activat în România, întâi ca om de afaceri elvețian. „Steaua Română” s-a dovedit a fi o companie paravan pentru afaceri de contraspionaj.

De aici veneau banii pentru coruperea jurnaliștilor români. Banii pe care „Steaua Română” prin Alfred Gunther îi dădea publicațiilor erau decontați fără justificări scriptice, direct la „Deutsche Bank” din Berlin.

Alături de Alfred Gunther mai acționa și Joseph Hennenvogel, tot de la „Steaua Română”. S-a încercat coruperea și a lui C. Mille, fondatorul „Adevărului”, dar nu s-a realizat, acesta respingând cu indignare propunerea de a i se oferi suma astronomică de opt milioane lei și chiar a lui Take Ionescu și a prahoveanului Stelian Popescu de la „Universul”.

 

Ioan Slavici trecuse prin câteva greutăți financiare grave, care l-au dus la un pas de faliment. Lipsa banilor l-a făcut, poate și la sugestia lui Titu Maiorescu (o lichea filogermană, care l-a băgat cu forța pe Eminescu la casa de nebuni), să se implice, mai mult decât asr fi trebuit, în politica editorială pro puterile centrale a ziarului.

Ca și cum colaborarea lui la „Minerva” n-ar fi fost de ajuns, I. Slavici a devenit director și la ziarul „Ziua”, al cărui prim număr a apărut la 31 iulie (13 august 1914), deci concomitent cu debutul ostilităților militare în Europa.

Ioan Slavici va face în ziarul „Ziua” propagandă în favoarea puterilor centrale, deși pretindea că dorește informarea obiectivă a opiniei publice prin combaterea știrilor tendențioase.

În realitate, majoritatea știrilor publicate erau din surse germane și se refereau la așa-zisele atrocități săvârșite de inamici contra trupelor germane. Slavici căuta să demonstreze că românii din Austro-Ungaria aveau o situație bună și totodată își manifesta ostilitatea împotriva alianței României cu Antanta. El considera că o alianță cu Rusia țaristă și cu Anglia ar fi periculoasă pentru viitorul românilor. Pentru I. Slavici, ca și pentru C. Stere, regimul țarist din Rusia era un simbol al asupririi și brutalității.

Apropierea lui I. Slavici de Austria se datora și repulsiei față de țarism. Scriitorul condamna dualismul austro-ungar, dar avea încredere în împărat, care putea fi o frână în politica de deznaționalizare a guvernelor de la Budapesta .

 

Pentru mulți ziariști onești, I. Slavici era considerat mortul între vii și ziarul nu prea avea trecere în rândul bucureștenilor. La Capșa, tineretul a cumpărat un stoc întreg din acest ziar și l-a ars în public. În acest context s-a constituit Garda Demnității Naționale, ai cărei membri numiți ghedeniști împiedicau vinderea pe stradă a gazetelor germanofile.

O filială a Gărzii Demnității Naționale a funcționat și la Ploiești, având un corp de voluntari. Teancuri de foi din toate ziarele și publicațiunile nemțofile au fost arse în Piața Unirii, lângă Statuia Libertății în aplauzele publicului. Ba mai mult, șeful G.D. N., V. Moldovan-Drumaru a susținut în 1915 două conferințe la Ploiești, una în localul Ligii culturale și alta în amfiteatrul Liceului „Sfinții Petru și Pavel”, despre necesitatea de a combate propaganda Puterilor centrale și imperioasa intrare în acțiune alături de Antanta.

 

În anul 1910, Slavici intrase ca învățător superior la școala evanghelică germană, școală particulară susținută financiar de Comunitatea evanghelică germană din București, unde preda limba română și geografia.

Atragerea lui I. Slavici la „Ziua” s-a datorat Comunității evanghelice germane din București, care cunoștea greutățile financiare ale acestuia și a căutat să-l implice în politică.

Comunitatea a întemeiat, în înțelegere cu legația austro-ungară, în iulie 1914 ziarul „Ziua”. Practic, Slavici gira cu personalitatea sa această publicație care era chemată să militeze pentru intrarea României în război alături de Puterile Centrale. Conducerea ziarului o avea H.o. Schlawe, profesor la Politehnica din București, director din 1907 al societăților petrolifere Disconto Geselschaft și Bleichroder care aveau interese în cadrul „Stelei Române” de la Câmpina.

 

Ziarul „Ziua” condus de I. Slavici necesita o cheltuială de 15000 franci pe lună, suma fiind suportată în părți egale de Austro-Ungaria și Germania. Ottokar Czernin, ministrul Austro-Ungariei la București între anii 1912-1916, raporta din București că sumele cheltuite pentru cotidianul „Ziua” erau atât de mari, printre altele, și datorită faptului că localul trebuia reparat periodic după devastarea lui de către manifestanții ostili Puterilor Centrale, salariile redactorilor fiind în ceste condiții de periculozitate, substanțial mai mari decât cele obișnuite în presa nestipendiată. Se raporta că se plătea 200-300 de franci pentru fiecare articol comandat pentru a fi publicat în „Ziua” sau „Minerva”.

Până în februarie 1915, legațiile germană și austro-ungară cheltuiseră pentru întreținerea acestor ziare suma de 3850000 lei.

 

În naivitatea sa, I. Slavici credea că la „Ziua” va putea continua vechea sa luptă începută în tinerețe la „Telegraful român” și la „Timpul” sau la cele două „Tribune” de la Sibiu și Arad.

Pentru că deja primise eticheta de trădător, I. Slavici va semna articolele la „Ziua” sub pseudonim. De fapt la „Ziua” publicau și Liviu Rebreanu, Barbu Solacolu, Ion Vinea. Slavici va porni redacția ziarului „Ziua” în iulie 1915. Cei care au studiat activitatea lui I. Slavici ca jurnalist afirmă că gazetarul ardelean ar fi primit indicații de la oamenii germanilor și austriecilor în privința a ceea ce trebuie să scrie. Culmea este că numele lui I. Slavici nu figurează în dosarul Gunther unde sunt evidențiați patronii de presă sau jurnaliștii mituiți.

În schimb apare numele lui Duiliu Zamfirescu, vechiul dușman al lui Slavici, care ar fi primit suma de 6000 lei. Pentru acuzele de colaborare, practic nedovedite, Slavici a fost reținut și apoi arestat în 1916, confiscându-i-se o serie de manuscrise importante. Nu putem omite faptul că la „Minerva” a colaborat și N. Iorga.

Ca urmare a activității sale publicistice în favoarea Puterilor Centrale, I. Slavici a fost exclus din Sindicatul ziariștilor români. La bătrânețe I. Slavici consulta cărți de științe oculte, era convins că rasa galbenă va stăpâni Europa. În lunile mai-iunie 1913 a participat la ședințe spiritiste în care vorbea cu M. Eminescu, B.P. Hașdeu și I. Rusu Șirianu. O parte din aceste convorbiri cu cei menționați le-a publicat în ‚Minerva” la rubrica „Convorbiri spiritiste”.

 

Când România a intrat în război, în august 1916, I. Slavici ca redactor șef al „Zilei” a fost arestat și dus la închisoare la Domnești, unde va sta cinci săptămâni. După ce a fost eliberat chiar și cunoscuții îl înjură în public, îl scuipă sau chiar strigă în gura mare iată trădătorul sau trădător infam. Astfel procedează Alceu Urechia, fiul lui V.A. Urechia, vechi prieten al scriitorului.

Un factor agravant în condamnarea lui Slavic a fost colaborarea sa la „Gazeta Bucureștilor”, înființată în 1880 și care, în timpul ocupației germane, a început să apară și în versiune germană ca ediție de război.

Primul număr a apărut spre sfârșitul anului 1916, la 12 decembrie. Veșnic în lipsă de bani, Slavici era bucuros că era plătit pentru fiecare articol cu 50 de lei.

 

La „Gazeta Bucureștilor”, timp de aproape un an de zile, I. Slavici a scris zeci de articole în care milita pentru încetarea războiului, care era foarte costisitor pentru România. Ca un făcut, acuzat că ar fi germanofil, autoritățile de ocupație germană nu i-au achitat salariul de profesor la Școala evanghelică și la redeschiderea Școlii evanhelice , nici n-a mai fost solicitat să ocupe catedra de română pe care o deținea de 10 ani.

După eliberarea Bucureștilor, cei mai mulți colaboratori ai „Gazetei Bucureștilor” au fost închiși. Printre aceștia s-au aflat: Tudor Arghezi și Ioan Slavici. Ultimul împlinea la 18 ianuarie 1919, 71 de ani. În drum spre Văcărești, istoricul lichea, N. Iorga l-a scuipat pe bătrânul scriitor cu „multă ostentațiune”. Experiența arestului a fost descrisă de I. Slavici, foarte sugestiv, în lucrarea Închisorile mele, din 1921. La începutul lunii martie 1919, a început procesul ziariștilor de la „Gazeta Bucureștilor”.

Slavici a fost apărat de N.D. Cocea și Costaforu. Gala Galaction, prietenul lui Slavici și al lui Tudor arghezi a militat pentru grațierea acestora. Abia la 18 decembrie 1919, după 11 luni de închisoare, I. Slavici a fost eliberat.

Putem afirma că, precum Heliade Rădulescu, care după 1848 juca rolul uni martir național sfidând ingratitudinea contemporanilor, și I. Slavici se considera un martir și un nedreptățit care, în loc să binemerite de la patrie este lovit și disprețuit tocmai pentru că a spus totdeauna ceea ce credea că-i adevărul.

Adevăr, adevăr, dar pe de altă parte, Slavici a luat și bani cu mormanul de la Germania și Austro-Ungaria, fiind considerat pentru acest lucru un trădător de țară. Ceea ce nu-l împiedică să fie și să rămână unul dintre cei mai mari scriitori ai României, din toate timpurile. Căci una-i, una, alta-i alta, iar dintre cele două, trădarea pălește definitiv pentru oricine citește Moara cu Noroc.

 

Ultimii ani de viață, Slavici i-a petrecut mai mult la via de la Panciu, unde locuia una din fiicele sale. A murit în ziua de 17 august 1925 lipsit de onoruri, lăsând moștenire familiei sale doar câteva manuscrise.

A fost în mormântat în ziua de 19 august 1925 la schitul Brazi din Panciu, unde își alesese singur locul. La ceremonia înhumării au participat rudele, localnicii și numai câțiva scriitori: Liviu Rebreanu, Gala Galaction, Mihail Sorbul, N. Pora și ploieșteanul I. A. Bassarabescu.

Moartea celui care a fost „tovarășul” lui Eminescu și al lui Creangă, al lui Coșbuc și Caragiale și al altora, a avut un slab ecou în presa vremii.

Nici măcar Academia Română sau colegii săi de la „Junimea”, atâția câți mai trăiau, nu au participat la funeralii, deși Slavici era membru corespondent al acestui înalt for încă din 1882. 

 

11/05/2021 - Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , ,

2 comentarii »

  1. A republicat asta pe Octavpelin's Weblog.

    Apreciază

    Comentariu de octavpelin | 11/05/2021 | Răspunde

  2. După moartea lui, soția, care era bătrână și bolnavă, a fost lăsată de statul român fără niciun venit. După lungi intervenții la ministerul culturii, spre sfârșitul vieții i s-a dat un ajutor lunar cât să nu moară de foame. 😢

    Apreciază

    Comentariu de Snake | 11/05/2021 | Răspunde


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: