CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ZIUA DE 11 MAI ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Ziua de 11 mai în istoria noastră

1529: În jurul acestei date s-a încheiat un acord între prințul ardelean Ioan I. Zapolya și domnul Moldovei, Petru Rareș (1527–1538; 1541–1546).

Imagini pentru petru rares photos

În imagine: Petru Rareș, frescă bisericească

Petru Rareș a obținut de la Zapolya recunoașterea vechilor posesiuni, Ciceul și Cetatea de Baltă, precum și dreptul de stăpânire asupra unora noi: Ungurașul, cu 34 de sate, Valea Rodnei, cu 23 de sate, și Bistrița, cu peste 50 de sate, în schimbul ajutorului acordat de domnul moldovean împotriva lui Ferdinand de Habsburg.

1643: Sinodul de la Iași a adoptat Mărturisirea Ortodoxă a mitropolitului Kievului, Petru Movilă.Hotărîrea sinodului, publicată la Iași, este cea dintîi tiparitură din Moldova.

Lucrarea, argumentată cu Sfânta Scriptură, canoanele Bisericii și scrierile Sfinților Părinți, a avut scopul să expună învățătura ortodoxă de credință și în același timp, morala creștină.

Mărturisirea lui Petru Movilă, ediţia princeps (studiu) – Discipulus Simplex

Mărturisirea a fost scrisă în limba latină și se numea Expunerea credinței ortodoxe pentru Rusia Mică, cum i se spunea atunci Ucrainei. Mitropolitul Movilă nu gândea nicicum că aceasta va fi generalizată în tot spațiul ortodox. El o concepuse pentru Biserica Ucraineană“ (pr. prof. Ion Vicovan).

Prima ei redactare, în limba latină, a fost formulată sub formă de întrebări și răspunsuri, structurată în trei părți: Despre credință – parte care explică CrezulDespre nădejde – în care este explicată rugăciunea Tatăl nostru; și Despre iubire – parte care explică Decalogul.Pentru recunoașterea acestei scrieri s-a întrunit Sinodul de la Kiev din anul 1640.

Sinodul a cercetat lucrarea, dar nu s-a pronunțat în totalitate asupra ei. Din această cauză a fost convocat un Sinod panortodox la Iași, care a aprobat Mărturisirea lui Petru Movilă la data de 11 mai 1643, ea devenind în mod oficial Mărturisirea de credință a Bisericii de Răsărit.

1713: A încetat din viață în Rusia, Casandra Cantacuzino;( n.1683).

casandra | Ovidiupecican's Blog

A fost prima soție a domnitorului Moldovei, Dimitrie Cantemir, fiica lui Șerban Cantacuzino.

1784: Limba germană a fost introdusă printr-o lege specială semnată de de împăratul Iosif al II-lea, ca limbă oficială în Transilvania, înlocuind  limba latină folosită până atunci ca limbă oficială în acest principat.

1830: S-a născut fizicianul, matematicianul și chimistul român Emanuel Bacaloglu.

1830: Este pusă piatra de temelie a Catedralei Naşterea Domnului din Chişinău, în  Basarabia ţaristă, edificiu conceput de arhitectul A.I.Melnicov.

Catedrala Nasterea Domnului din Chisinau, sec.XIX, sursă:monument.sit.md

 

                        Foto: Catedrala Nașterea Domnului din Chișinău, sec.XIX

Concomitent cu înălţarea Catedralei, în faţa ei, la o depărtare de 40 metri este ridicată o clopotniţă cu 4 niveluri, care a fost dăramată în noaptea de 22 pe 23 decembrie 1962 de către sovietici.

La 15 octombrie 1836 Catedrala a fost sfinţită și începe să funcționeze.

1845: A murit la Veneţia, Carl Filtsch, pianist și compozitor sas, una din cele mai importante personalități muzicale ale secolului al XIX-lea; (n. 28 mai 1830, Sebeșul Săsesc, Transilvania). Tatăl său, Joseph Filtsch era pastor (preot) evanghelic.

A început cursurile de pian la vârsta de trei ani si pentru fructificarea talentului său muzical, a fost dus în 1837 la Viena, unde a fost prezentat Curții Imperiale. Astfel a ajuns să fie coleg de educație muzicală și tovarăș de joacă al viitorului împărat Franz Joseph.

A debutat în public în februarie 1841 la „Wiener Musikverein”. Succesul său răsunător a fost continuat într-un turneu din Budapesta până la Sibiu.

În decembrie 1842 a ajuns să fie elevul preferat al lui Frédéric Chopin la Paris. Pentru o vreme Franz Liszt l-a suplinit pe Chopin, fiindu-i de asemenea maestru lui Karl Filtsch.

Foto: Karl Filtsch, cca.1843

Din nefericire, în scurt timp  Filtsch s-a îmbolnăvit de tuberculoză și  a fost răpus de acea boală incurabilă, în plină tinerețe, la vârsta de numai 15 ani. Monumentul său funerar, dăltuit în marmură, se găsește la cimitirul San Michele din Veneția.

Filtsch, care a început să improvizeze la pian încă de tânăr, a lăsat în urma sa opt compoziții proprii, din care unele care au fost publicate pentru prima dată la Londra, în 1843.

În ciuda influențelor ușor de recunoscut ale profesorilor săi, în lucrările sale se oglindesc o maturitate timpurie și un talent remarcabil.

1849: A murit la Cluj (executat, după ce fusese condamnat la moarte de un tribunal militar maghiar), pastorul Stefan Ludwig Roth, istoric şi gânditor german din Transilvania, participant la Revoluţia de la 1848-1849, a susţinut cauza românilor transilvăneni; (n. 1796).

Imagine similară

Foto: Stephan Ludwig Roth (n. 24 noiembrie 1796, Mediaș).

În 1842 cand  Dieta de la Cluj  procupată (pentru maghiarizare) să legifereze limba maghiară ca limbă oficială de stat în Transilvania, Roth a scris revoltat  în celebra sa broșură „Războiul limbilor în Transilvania” (Der Sprachenkampf in Siebenbürgen), replicând Dietei: „Nu văd nevoia de a se impune o limbă oficială a țării. Nu este nici limba germană, nici cea maghiară, ci limba română” pe care „o înveți singur, pe stradă, în contact singur cu oamenii. Și chiar dacă nu ai dori să înveți limba aceasta, o înmiită trebuință impune cunoștința (cunoașterea) ei.(…) Folosirea limbii materne este un drept uman, care e dat copilului prin naștere. Iar cu pierderea limbii dispare națiunea însăși”.

În 1846, Roth a alcătuit Istoria Transilvaniei în 3 volume și a tradus în limba germană (traducere rămasă netipărită) și a prefațat lucrarea de istorie bisericească „Istorie pe scurt a credinței românilor” scrisă de Iosif Pop Silaghi (Sălăgianu) în 1845, mai târziu episcop unit al Orăzii (Oradei).

Stephan Ludwig Roth a participat și la Marea Adunare populară de la Blaj, din 3/15 mai 1848 unde a văzut deșteptată conștiința națională a românilor și hotărârea zecilor de mii de țărani da a sfărâma lanțurile iobăgiei și de a cere drepturi politice pentru elita românească.

Puternicele sale impresii de la aceasta Adunare populara și o descriere a Marii Adunări, au fost publicate în ziarul săsesc „Beiblatt zum Siebenbürger Boten” – „Foaie suplimentară la Vestitorul Transilvan” – din 16 iulie 1848.

Articolul lui Ștephan Roth, purta titlul semnificativ, „Die Volksversammlung der Romanen in Blasendorf” (Adunarea romanilor de la Blaj), nefolosind termenul uzual german pe atunci, „Walachen” pentru „români”.

Roth justifica expresia: „…un popor întreg are dreptul sa spună cum vrea să fie numit.” (transilvănenii revendicaseră printre altele la Blaj, să fie numiți români și nu doar, de multe ori injurios, numele de „olahi”.

Când Dieta de la Cluj a votat, în 29 Mai 1848, unirea Transilvaniei cu Ungaria, ignorând revendicările și voința românilor majoritari în Transilvania, lui Roth i se părea „periclitată însăși existența națională a sașilor”.

1864: Are loc a doua sesiune a Dietei Transilvaniei de la Sibiu, prima adunare a organului conducător al Transilvaniei după Revoluția de la 1848 (3/15 iulie 1863 – 17/29 octombrie 1864) și prima în care românii au avut majoritatea reprezentanților.

A avut două sesiuni: prima, între 3/15 iulie–7/20 octombrie 1863 și a doua între 11/23 mai–17/29 octombrie 1864.

A avut pe ordinea de zi opt din cele 11 proiecte originale, sesiunea fiind dominată de discuțiile aprinse pe marginea proiectului de lege pentru înființarea unui Tribunal suprem al Marelui Principat și a celui pentru legea electorală. Viena a decis ca sediul Tribunalului să fie în capitala imperiului și nu în Transilvania, la Blaj, așa cum propuseseră deputații români. Noul for avea să-și înceapă activitatea anul următor, la Viena, sub conducerea lui Vasile Ladislau Pop.

În afara proiectelor existente, în decursul lucrărilor au fost înaintate Dietei și alte proiecte: reglementarea împărțirii administrativ-teritoriale; organizarea administrației publice, organizarea tribunalelor de primă instanță; bugetul provinciei pe 1865, etc. A discutat inițiative legislative, cele mai importante privind construirea primei căi ferate a Transilvaniei; desființarea vămilor interne; reducerea serviciului militar.

1877: Guvernul României a sistat plata tributului către Turcia, iar suma, in valoare de 914.000 de lei, a fost pusa la dispoziția Ministerului de Război, pentru înzestrarea armatei intrată în război cu forțele otomane.

1884: S-a născut la Iași, celebra soprană,cântăreață de operă, Alma Gluck (Reba Feinsohn) ; (d. 27 octombrie 1938, la New York).

Alma Gluck (1884-1938)

 A emigrat în SUA la 16 ani (1910), devenind una din cele mai faimoase cântărețe de operă ale lumii din epocă. A fost căsătorită cu Bernard Gluck și ulterior cu violonistul Efrem Zimbalist.

A debutat la Metropolitan Opera din New York. Înregistrarea sa, Carry Me Back to Old Virginny la Victor Talking Machine Co. i-a adus celebritatea de muziciană clasică, vânzând un milion de exemplare, pentru care a primit un disc de aur, cel de-al șaptelea acordat până în acel moment.

A fost fondatooare a Asociației Femeilor Americane.

1885: A încetat din viață la Sibiu, publicistul și omul politic Visarion Roman (n.5 iulie 1833, Seuca–Gănești, Mureș); membru corespondent al Academiei Române.

Hermannstädter Persönlichkeiten

De profesie economist, a fost fondatorul Băncii Albina din Sibiu și de asemenea autorul primului calendar cu alfabet latin din Transilvania.

1886: A fost inaugurată, în fața Universității din București, statuia cărturarului iluminist Gheorghe Lazar, fondatorul primei școli în limba română din București.

Statui si monumente din Bucuresti: Gheorghe Lazar

Monumentul de marmură este opera sculptorului lui Ion Georgescu, viitorul profesor al lui Constantin Brancusi, la mai mult de o jumatate de secol de la moartea lui Lazar.

1905: S-a născut in satul Giuleşti, jud. Suceava, biologul Vasile Jitariu, profesor universitar, iniţiator al şcolii româneşti de biomagnetism.; rezultatele cercetărilor sale, în domeniul fiziologiei umane sau animale, sunt adunate în peste 120 de lucrări şi studii.

În 1929 a absolvit cursurile Facultăţii de Ştiinţe, Secţia de Ştiinţe Naturale, de la  Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi.

În 1930 şi-a început activitatea didactică, în calitate de asistent la Catedra de Fiziologie generală şi comparată, de la aceeaşi facultate.

În 1938, şi-a susţinut doctoratul în ştiinţe naturale la Universitatea din Iaşi, cu o teză privind fiziologia ficatului, iar apoi, în perioada 1938-1939, şi-a desăvârşit specializarea în domeniul fiziologiei animale la Universitatea din Göttingen (Germania), sub îndrumarea renumiţilor fiziologi H. Rein, E. Lehnartz şi R. Pohl.

În 1947 a devenit profesor titular la Catedra de Fiziologie animală de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, predând cursuri de fiziologie animală comparată şi ecologică până în 1975, când a devenit profesor consultant.

De numele său se leagă introducerea în biologie a conceptului de „biocuantă”.

A fost  membru titular al Academiei Române din 1974, fiind iniţial secretar al Filialei din Iaşi şi apoi preşedinte al acesteia (1974-1989). De asemenea, a fost membru a numeroase societăţi ştiinţifice din ţară şi din străinătate şi i s-au decernat multiple titluri onorifice, diplome, ordine şi medalii. Şi-a continuat activitatea până în ultima clipă, când a încetat din viaţă la 30 iunie 1989.

1911: O echipă de gimnaști români a participat la cel de al 5-lea Turneu Internațional  de gimnastica de la Torino, cucerind medalii de argint  în perioada 11 – 14 mai. Au participat 8 țări între care s-a aflat și România anul 1911 fiind anul de debut al gimnasticii românești la Campionatele Mondiale

Echipa României de gimnastică la Torino 1911

Între 11–14 mai, Torino a fost gazda unui Turneu Internațional (numit ulterior al 5-lea Campionat Mondial), desfășurat pe fondul celei de a 8‑a ediții a Serbărilor Federației Italiene de Gimnastică, la care a participat și o echipă de „gimnastici” români, formată din șapte concurenți și condusă de prof. D. Ionescu.

Românii au concurat la exercițiile libere, săritura cu prăjina, aruncarea greutății, alergare și urcare pe frânghie, cucerind cupa de argint.

Au primit Cupa Orașului Sestri Ponente (acum unul dintre cartierele Genovei), consemnându-se, astfel, cea de a doua prezență internațională a gimnaștilor noștri și prima la Campionatele Mondiale.

La cererea organizației sportive Sokol din Cehia, gimnaștii cehi au fost autorizați să vină cu propria lor bară fixă, în timp ce ceilalți sportivi au avut posibilitatea de a utiliza propriile aparate sau pe cele ale cehilor.

După 39 de ani, începând cu întrecerile mondiale de la Basel (Elveția)din 1950, această permisiune a fost anulată de către Federația Internațională de Gimnastică.

1913: S-a născut (la Cernăuţi, azi în Ucraina), actriţa şi profesoara de actorie din România, de origine evreiasca, Beate Fredanov; (m. 20 martie 1997 la Düsseldorf, in Germania).

A absolvit  Academia de Muzică şi Artă Dramatică din Viena (promoţia 1933). A  fost distinsă cu Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a (1967),  „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.

A interpretat roluri in  filmele „Fii cuminte, Cristofor ! „; (TV) / (1967), „Trecătoarele iubiri”; (1974),
„Bietul Ioanide”; (1980).

 1914: S-a născut Aurora Gruescu, prima femeie inginer silvic din țara noastră și din lume; (m.2005).

În 1933 a fost admisă la Facultatea de Silvicultură, care pe atunci aparținea Politehnicii. Era singura persoană de sex feminin studentă la acea facultate, alături de 130 de băieţi. 

Într-o perioadă marcată de prejudecăți misogine, o astfel de carieră era considerată tipic bărbătească.

A avut parte de desconsiderare  în timpul regimului comunist, când a fost expropriată, fiind considerată „dușman al poporului”, dar a fost,  și decorată, apreciată și lăudată.

A practicat meseria din 1938 până în 1973, când s-a pensionat. A condus lucrările de combatere avio-chimică a dăunătorilor din pădurile infestate din jurul Capitalei, a făcut inovații legate de lucrările de mecanizare în combaterea dăunătorilor și a publicat în acest sens mai multe articole în „Revista Pădurilor”.

Numele său a intrat și în GuinessBook și este legat de primul plan de împădurire națională, pentru o suprafață de 100.000 ha.

1923: Ministerul de Război din România a publicat „Programul ceremoniei înhumării  ostaşului necunoscut”, broşură în care s-a propus omagierea eroilor neamului în ziua de „Înălţarea Domnului”.

Imagini pentru Foto: Mormantul ostasului necunoscut din Bucuresti

Foto: Mormântul ostasului necunoscut din Bucuresti

La data de 14 mai 1923, după încheierea Te Deum-ului religios în Biserica „Buna Vestire” din Mărăşeşti, elevul Amilcar Săndulescu a ales Eroul (Ostaşul) Necunoscut, oprindu-se în dreptul sicriului nr.4, pe care a pus mâna, exprimându-se cu cuvintele: „Acesta este tatăl meu”.

În ziua de 17 mai, fiind ziua Înălţării Domnului Iisus Hristos, înscrisă în calendarul Creştin Ortodox, pe întreg teritoriul ţării se serba Ziua Eroilor.

Dis-de-dimineaţă, un public numeros a umplut străzile capitalei, îndreptându-se spre Biserica „Mihai Vodă”, pentru a însoţi cortegiul cu Eroul Necunoscut spre locul de veci din Parcul „Carol I”.

Această zi a fost marcată până în 1947 şi a fost reluată după Revoluţia anticomunistă din decembrie 1989. 

1924: S-a născut în localitatea Iclănzel, jud. Mureș, poetul, traducătorul şi publicistul Aurel Gurghianu ; (m. 1987).

Aurel Gurghianu - biografia lui Aurel Gurghianu referate

A decedat la 28 septembrie  1987, in orasul  Cluj-Napoca. A fost asociat cu gruparea de la revista clujeană Steaua.

1924 : Echipa de rugby a României a câștigat prima medalie olimpică la Jocurile Olimpice de vară din 1924.

Această a VIII-a ediție a Jocurilor Olimpice s-a desfășurat la Paris, în Franța în perioada 4 mai–27 iulie 1924. Au participat 44 de țări și 3.089 de sportivi, care s-au întrecut în 126 de probe din 17 sporturi.

La cea de-a doua participare a României la Jocurile Olimpice, echipa de rugby a câștigat medalia de bronz, prima medalie olimpică a României, clasându-se pe locul trei din trei țări participante: SUA, Franța și România.

Cele două partide s-au desfășurat în 4 mai, cu Franța și respectiv 11 mai cu SUA, dată la care a avut loc și festivitatea de premiere.

Echipa de rugby a României 1924

Federația Română de Rugby s-a înființat în 1931

1927: S-a născut regizorul de teatru Constantin Dinischiotu; (m. 2008).

Constantin Dinischiotu (1927-2008)

A urmat în perioada 1945–1949 cursurile Facultății de Litere și ale Facultății de Drept din București. Între 1947–1948 a fost regizor tehnic la Teatrul Sărindar al Mariei Filotti, apoi asistent de regie la Formațiile artistice ale Armatei. În perioada 1950–1951 a urmat cursuri de perfecționare la Academia de Film din București.

Asistent de regie, la începutul carierei, la Teatrul Național din Iași (1952–1953), a activat ca regizor și director la mai multe teatre din țară: Teatrul Alexandru Davila din Pitești (1953–1958; 1967–1974), Teatrul din Valea Jiului, Petroșani (1958–1959), Teatrul din Constanța (1959–1967), Teatrul Mihai Eminescu din Botoșani (1974–1977), Teatrul Fantasio din Constanța (1991–1994), Teatrul din Galați (1995–1996), Teatrul din Reșița (1996–1997), Teatrul Bacovia din Bacău (1999–2000).

În perioada 1977–1994 a fost angajat ca regizor artistic la Radioteleviziunea Română.

1931: Conferința șefilor Statelor Majore ale țărilor semnatare ale Micii Ințelegeri, desfășurată la București, a definitivat textul Convenției militare unice a Micii Intelegeri.

 Mica Înţelegere (cunoscută şi sub numele Mica Antantă), a fost o organizaţie politică defensivă, o alianţă între Cehoslovacia, Regatul Iugoslaviei şi Regatul României, cu participarea şefilor de Stat Major, pentru a contracara creşterea activităţii revizioniste pe continentul european, după încheierea Primului Război Mondial.

Mica Înţelegere a fost o organizaţie de securitate regională defensivă, alcătuită din România, Cehoslovacia şi Iugoslavia prin convenţii bilaterale de alianţe între Cehoslovacia-Iugoslavia (14.VIII.1920), România-Cehoslovacia (23.IV.1921) şi România-Iugoslavia (7.VI.1921).  

MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU  CURRICULUM ŞI EVALUARE Îţi dorim mult succes!

Formată în 1920, Mica Înţelegere a avut ca scop menţinerea integrităţii teritoriale a celor trei state semnatare, în faţa pretenţiilor revizioniste ale Ungariei şi a tendinţelor restauratoare ale Habsburgilor.

Construită pe principii democratice, a reprezentat efectiv a cincea putere europeană şi a  constituit pentru mult timp un obstacol real în faţa revizioniştilor.

Cu toate acestea nu a reuşit să supravieţuiască înţelegerilor dintre marile puteri şi a fost desfiinţată în 1938, ca urmare a Acordului de la München. 

In conformitate cu prevederile aliantelor politice intre cele trei state, s-au semnat ulterior conventii militare bilaterale, prin care statele respective se angajau sa-si acorde ajutor militar in eventualitatea cand unul sau altul dintre ele ar fi fost atacat fara provocare de Ungaria.

Conventia militara dintre Romania si Iugoslavia, semnata la 23 ianuarie 1922, prevedea la articolul 2, ajutorul reciproc al celor doua tari in ipoteza ca una din ele ar fi fost atacata de Bulgaria, iar articolul 3 al acestei conventii, prevedea si sprijinul reciproc al celor doua tari, in eventualitatea ca una din ele ar fi fost atacata concomitent de forte armate bulgare sau ungare.

Statele care alcatuiau Mica Intelegere au semnat, la 14 septembrie 1923, la Praga, Conventia militara in trei, care anula documentele bilaterale, preluand, insa, cu unele modificari, prevederile acestora.

Astfel, alianta opunea agresorului 18 divizii de infanterie, 3 divizii de cavalerie, 3 divizii de artilerie si 14 divizii escadrile aviatie.

1931: S-a născut in localitatea Cerneţi-Mehedinţi, prozatorul Laurenţiu Cerneţ (pseudonimul lui Laurenţiu Bobleanţă).

A  fost elev  la Liceele Militare „D. A. Sturdza” din Craiova si  Liceul „Traian” din Turnu-Severin, dupa care a urmat Liceul seral la Timişoara (1950–1951) si Facultatea de Filologie, secţia română-franceză, la Universitatea din Timişoara (1968–1973).

A fost funcţionar la C.F.R., om de serviciu, contabil, redactor la revista „Orizont” (1971–1979).

A colaborat la: „Scrisul bănăţean”, „Orizont”, „Tribuna”, „Cronica”, „Ateneu”, „Urzica”, „Tvaranie” (Titograd), „Bagdala” (Crusevac), „Ahoj na sobotu” (Praga), „Luceafărul”, „Literatorul”, „Meridianul Timişoara”, „Anotimpuri literare”, „Amfitrion”, „Banatul”, „Pardon”, „Orient Latin”, „Delvilag” (Szeged), „Păcală” etc.

A fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timişoara (1978), Premiul de Excelenţă al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timişoara (1997, 1999), Diploma de onoare „Opera Omnia” a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timişoara (2001).

1933: S-a născut la Orăștie, în județul Hunedoara, Mihai Iacob, regizor de film şi scenarist; stabilit din 1971 în SUA; (m. 2009).

A urmat  cursurile de Regie Film la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București, pe care le-a absolvit în 1955, devenind regizor.

În 1954 a turnat un prim film, „Aurel Vlaicu – Povestire cinematografică” după un scenariu de Eugenia Busuioceanu, dupa care a făcut filmul „Blanca”, în colaborare cu Constantin Neagu, în 1955, prima ecranizare după o operă de Mihai Eminescu.

Au urma două filme făcute împreună cu regizorul Mircea Drăgan, „Dincolo de Brazi”, în 1957, și „Setea”, în 1960.

Tot regizorului Mihai Iacob îi revine și meritul de a fi făcut și prima biografie din cinematografia românească, filmul „Darclée”, turnat în 1960, după viața cântăreței de renume mondial Haricleea Darclee, cu Silvia Popovici în rolul principal, alături de Victor Rebengiuc, Marcel Anghelescu, Costache Antoniu, Critea Avram, Geo Barton, Jules Cazaban, Ion Dichiseanu, Toma Dimitriu, Fory Etterle, Ion Manu, Ștefan Mihăilescu-Brăila, Amza Pellea, Eugenia Popovici., care a vea să devină și cel mai cunoscut film al său, cu care a reprezentat România la Festivalul Internațional de Film de la Cannes, în 1961.

În 1961 a făcut iarăși un film în colaborate, „Celebrul 702”, împreună cu Alexandru Mirodan, căruia îi apartine piesa. Este vorba de o lovitura data de niste gangsteri, într-o tara fictiva „Alergica”, vina fiind data pe Kid, care ajunge la puscaria „Bing-Bing”, dar scapa de scaunul electric, fiindca scrie o carte etc., aluzii si paralele foarte stravezii la America… cu actorii: Ilarion Ciobanu…

În 1963 toarna filmul „Strainul”, dupa romanul scriitorului Titus Popovici, cu Radu Beligan, Colea Rautu, Flavia Buref.

Apoi mai turnat  si episodul „Întoarcerea” din filmul „De trei ori Bucuresti” în 1967.

A fost  nu numai profesor de regie la IATC, si începând din 1966, si Secretar de Partid la Studiourile Buftea.

Participa, în 1968 la doua filme în colaborare, într-o coproductie cu regizorul vest-german Wolfgang Liebeneiner, „Moarte lui Joe, Indianul” din „Die Ledertrumpf-Erzählungen” dupa autorii americani James Fenimore Cooper, respectiv „Tom Sawyer”, dupa Mark Twain.

Mai toarna doua filme, „Castelul Condamnatilor” împreuna cu Nicolae Țic și Mircea Drăgan în 1970, și „Pentru ca se iubesc” în colaborare cu Ion Omescu, în 1971.

Cu ocazia unei calatorii de documentare în SUA cere însa azil politic, si ramâne acolo, stabilindu-se la Los Angeles, spre surprinderea tuturor.

A murit pe 5 iulie 2009, la 76 de ani, la Los Angeles.

1934: A murit la Paris, lingvistul şi folcloristul Lazăr Şăineanu (pseudonimul lui Lazar Schein), stabilit în Franţa în anul 1901.

Elev remarcabil al lui Hasdeu, a preluat de la acesta în primul rând ideea bazei comparatiste a oricărei cercetări filologice.

Este autorul unor valoroase lucrări despre limba şi folclorul român; (n. 23 aprilie1859, Ploiesti).

Imagini pentru Lazăr Şăineanu photos

A fost asistentul la catedră al lui Bogdan Petriceicu Hasdeu.  Lazăr Șăineanu și Moses Gaster au continuat cercetarea lui Hasdeu în domeniul folclorului comparat. 

În scrierea sa, Basmele românilor, premiată la concursul publicat de Academia Română în 1894, Lazăr Șăineanu a deosebit trei mari tipuri de basme: basme pur fantastice, basme eticofantastice și basme religioase. 

Este autorul unui important dicționar enciclopedic Dicționar universal al limbii române (1896) și al unor studii de lingvistică franceză (L’argot ancien și La langue de Rabelais).

A inițiat cercetări de stilistică privind studierea argoului românesc, pornind de la studii ale argoului limbii franceze.

Lazăr Șăineanu a fost căsătorit cu Cecilia Șăineanu (n. Samitca) (1872 – 1940) și au o fiică, Elisabeta Șăineanu, care a devenit actriță cu  numele de scenă Elizabeth Nizan.

1939: Se semnează acordul economic româno-englez, care prevedea dezvoltarea schimbului de mărfuri, crearea de organizații comerciale engleze în România, înființarea de zone libere în porturile românești, etc.

1940: S-a născut în satul Limpeziş, judeţul Buzău, poetul şi publicistul Gheorghe Istrate.

  Și-a facut debutul în poezie în anul 1956  în ziarul „Viaţa Buzăului”.

   Câţiva ani a fost  respins de la examenele de admitere în învăţământul superior (Bucureşti, Iaşi), din cauză de dosar politic. A fost o vreme e bibliotecar comunal, apoi cursant al Şcolii post-liceale de biblioteconomie şi îndrumători culturali din Bucureşti, de unde este exmatriculat „definitiv, pentru nesinceritate în completarea documentelor de cadre!”.

  Îşi va irosi tinereţea timp de cinci ani în şcoli şi funcţii de impiegat de mişcare CFR, dar şi în agricultură.

In timp ce se afla incorporat pentru serviciul militar, a participat la  un concurs naţional de poezie al revistei „Viaţa militară” si obţine Premiul I pe ţară. E transferat urgent la Bucureşti în unitatea CFR a Gării de Nord şi prezentat  lui Tudor Arghezi (21 mai 1963), la aniversarea maestrului. Arghezi l-a intuit brusc şi i-a acordat autografe. S-au făcut fotografii şi un film documentar care a fost rulat îndelung în toate cinematografele din ţară.

 Prin ordin direct al ministrului Forţelor Armate, i s-a aprobat cererea de a susţine un nou examen de admitere la Facultatea de Limba şi Literatura Română din capitală. Reuşeşte şi obţine bursă pentru toţi cei cinci ani de studiu – şi e lăsat la vatră.

Va fi coleg de an cu Constanţa Buzea, Ioan Alexandru, Adrian Păunescu, Dorin Tudoran, Florin Manolescu, Liviu şi Dorina Grăsoiu, Tia Şerbănescu, Şerban Codrin, Florin Paraschiv şi alţii. Are întâlniri repetate cu T. Arghezi (1964-1965).

Isi ia licenţa în Litere, cu nota maxima in 1968.

A lucrat în presa centrală („Scânteia tineretului”, „Radio-televiziunea şcolară”, „Tribuna României”) si a fost redactor-şef al revistei „Curierul românesc”, periodic fondat chiar de el, cu apariţie vreme de 15 ani, începând din 30 decembrie 1989, şi difuzat în peste 70 de ţări ale lumii.

A lucrat la Fundaţia Culturală Română (devenită ulterior Institutul Cultural Român), încă de la înfiinţare, sub preşedinţia lui Augustin Buzura (1990-2005).

   A participat  în grupul lui Mircea Dinescu la emisiunile in direct de la  Televiziunea Română, în zilele de 22-23 dec. 1989, ulterior refuzând titlul de „Erou al Revoluţiei…”, pe care şi l-au arborat atâţia alţii la butonieră şi la destinul lor mincinos.

Cetăţean de onoare al oraşului Buzău. Face parte, de câteva stagii, din Consiliul de conducere al USR. Printre altele, este laureat al Premiului „Mihai Eminescu” – pentru poezie – al Academiei Române (2000).

S-a stabilit in Germania unde este membru al „Asociatiei Scriitorilor Români si Germani / Deutsch-Rumänische Schriftstellervereinigung ASRG/DRSV München / Bayern” – asociatie ce are drept scop dezvoltarea literaturii, apararea intereselor profesionale, sociale, economice ale membrilorsai, dezvoltarea relatiilor dintre scriitorii români si germani din Germania si România, promovarea literaturii române în Germania si a literaturii germane în România, în scopul unei mai bune întelegeri între cele doua natiuni europene.
Deasemenea, Gheorghe Istrate a fost preşedinte permanent al juriului celor 13 ediţii ale Concursului naţional de creaţie literar㠄V.Voiculescu” –din Buzău.

A publicat articole de critica literara, impresii, creatii personale in numeroase editii ale unor reviste romanesti contemporane, cum ar fi „Curierul Romanesc”, in revista Asociatiei, „Observator-München”, „Adioletea” (apare cu sprijinul fundatiei „Amprenta” – Buzau) etc.

1949: A apărut primul post de radioficare din România, în clădirea liceului „Aurel Vlaicu” din Bucureşti (câteva zile mai târziu, la 20 mai, va apărea un decret privind organizarea radioficării în RPR)

 1950: A avut loc, la Théâtre des Noctambules din Paris, în regia lui Nicolas Bataille, premiera absolută a piesei „Cântăreaţa cheală”, de Eugène Ionesco, academician francez de origine franco- romana.

Eugene Ionesco
Premiera Cântăreaţa Cheală (1950)

1955: Au inceput lucrarile Conferinței de la Varșovia, în cadrul cărora a fost creat Tratatul cu același nume prin care erau integrate într-un sistem politico-militar dominat de Uniunea Sovietică, forțele militare ale statelor socialiste

Conferința de la Varșovia (1955)

Principalul obiectiv declarat al Pactului de la Varșovia era de a asigura securitatea imperiului sovietic și obediența statelor-statelit. Astfel, clauza cheie a tratatului asigura controlul Moscovei asupra Europei de Est, acordându-i acesteia dreptul de a-și păstra trupele staționate pe teritoriul „aliaților” săi.

Tratatul urma să rămână în vigoare timp de 20 de ani sau până la semnarea unui pact de securitate Est-Vest; astfel, el a fost reînnoit în 1975, apoi din nou în 1985.

 Delegația sovietică de la Varșovia a fost condusă de premierul Nikolai Bulganin, însoțit de ministrul de externe Molotov și mareșalii Jukov și Konev.

Au mai fost prezenți, din partea URSS, premierii Ucrainei, Bielorusiei și ai statelor sovietice baltice, precum și un general din Republica Populară Chineză, în calitate de observator.

Tratatul a fost semnat de Uniunea Sovietică și șapte state est-europene: Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Germania de Est, Ungaria, Polonia și România, toate reprezentate de la Varșovia de premierii și miniștrii de externe.

Singura țară europeană comunistă europeana care nu a fost prezentă era Iugoslavia, ale cărei relații cu Uniunea Sovietică erau încă tensionate, în urma rupturii din 1948.

1956: România şi-a reluat locul în cadrul Organizaţiei Internaţionale a Muncii (OIM), al cărei membru a fost de la întemeierea sa .

Creată la 11 aprilie 1919, OIM era o instituţie autonomă pe lângă Liga Naţiunilor; (din 1946 a devenit instituţie specializată a ONU, cu sediul la Geneva).

Intre anii 1946 şi 1956 România nu mai participase la lucrările OIM.

1958: A murit Ion Breazu, istoric şi critic literar autor al unor apreciate  cercetări privind fenomenul literar regional (Transilvania), relaţiile culturale şi politice franco-române („Edgar Quinet et les Roumains”) si studii de literatură comparată; (n. 1901).

  1968: A început construcția primului autoturism românesc, Dacia.

DOCUMENTAR ÎN IMAGINI: 50 de ani de la inaugurarea Uzinei de Autoturisme  Piteşti, prima de acest fel din România | AGERPRES • Actualizează lumea.

Uzina a fost construită incepand cu 1966 într-un timp record de un şi jumătate, şi avea o capacitate de producţie de 55.000 de bucăţi pe an.

În cinstea zilei de 23 august 1968  a  început  si producţia de serie.

1980: A încetat din viața sculptorul băimarean Vida Geza. Artistul s-a născut in Baia Mare in 28 februarie 1913 si inca din copilărie a început să cioplească în lemn.

Din 1931 și pâna în 1935, a studiat cu celebrul pictor Sandor Ziffer, iar debutul său a avut loc cu ocazia expoziției artiștilor plastici băimareni din 1937.

A prezentat mai multe lucrari realizate in lemn, printre care si opera „Mineri”. De altfel, de-a lungul carierei sale, Vida Gheza a avut ca modele minerii maramureseni, mai multe opere surprinzand chipurile aspre ale acestora.

Intre 1938-1939, a luat parte ca voluntar la Razboiul Civil din Spania, alaturi de brigazile internationale ale Armatei republicane.

A revenit in tara doi ani mai tarziu, insa pentru o scurta perioada pentru ca a plecat la Budapesta, unde s-a inscris la cursurile Academiei de Arta.

Pe timpul studiilor a realizat numerose sculpturi, toate in lemn, surprinzand prin maniera bruta de a lucra materialul. A fost recompendat cu numerose distinctii, printre cere Premiul de Stat – 1953,

Titlul de Artist al Poporului – 1964, Premiul Comitetului de Stat pentru Cultura si Arta – 1971, iar din 1974 a devenit membru corespondent al Academiei Romane.

A realizat monumentele de la Moisei si de la Carei, precum si Sfatul batranilor – ultima lucrare amplasata in fata Palatului Administrativ din Baia Mare.

1987: S-a născut la Bacău, gimnasta română Monica Roșu.

Monica Roșu (n. 1987)

A început gimnastica la vârsta de patru ani și s-a antrenat în primii ani la CSS Bacău. Momentul de vârf al carierei sale l-au constituit Jocurile Olimpice de vară din 2004 de la Atena, în Grecia. 

A făcut parte din echipa României care a reușit să își apere titlul olimpic, la o diferență de aproape un punct față de următoarea clasată.

Monica a fost cea mai puternică concurentă la sărituri, reușind să câștige medalia de aur în finalele pe aparate, la o diferență de aproape două zecimi față de ocupanta locului doi, având cele mai dificile sărituri din competiție.

A participat și la Campionatele Europene de Gimnastică din 2004 (Amsterdam) unde a câștigat medalia de aur la sărituri.

1990: Consiliul Provizoriu de Uniune Nationala (CPUN) și-a încetat activitatea, în perspectiva alegerilor generale  de la 20 mai in Romania.

 CPUN fusese constituit la 9 februarie 1990 prin restructurarea CFSN (Consiliul Frontului Salvării Naţionale) şi a avut atribuţiile unui organ legislativ (un prim Parlament provizoriu al României postdecembriste) înaintea alegerilor din 20 mai.

Era compus din 241 de membri – 105 reprezentanţi ai partidelor şi formaţiunilor politice nou create, 106 ai CFSN, 27 ai uniunilor minorităţilor naţionale şi 3 reprezentanţi ai Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România

1991: A fost semnat, la București, Acordul între Guvernul României și Guvernul Republicii Ungaria privind stabilirea unui „regim de cer deschis”.

1994: La Strasbourg, în cadrul Sesiunii Comitetului de Ministri ai Consiliului Europei, Teodor Meleșcanu, ministul de externe al României, a semnat Protocolul 11 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului si Libertăților Fundamentale, considerat document cheie al Convenției și care prevede, printre altele, dreptul cetățenilor de a se adresa Curții Drepturilor Omului.

1995: La Palatul Europei din Strasbourg, România a fost prima țară care a depus la Consiliul Europei instrumentele de ratificare a Conventiei-cadru privind minoritățile naționale.

1995: A murit George Uscăţescu, filosof, estetician şi sociolog român stabilit în Spania, membru de onoare din străinătate al Academiei Române; (n. 5 mai 1919).

1999: Legea privind accesul la propriul dosar de Securitate si deconspirarea Securității ca poliție politică, a intrat în dezbaterea plenului Camerei Deputatilor a României, dupa ce, timp de 16 luni, s-a aflat la Senat, iar pentru o perioada de șapte luni a fost analizată în Comisiile juridică și de apărare ale Camerei.

2010: A murit ÎPS Dirayr Mardichian, teolog armean, fost arhiepiscop al Bisericilor Armene din România şi Bulgaria (1960-2010); (n. 1930, la Beirut, Liban).

 2010: A murit inginerul Radu P. Voinea, specialist în mecanica teoretică, teoria mecanismelor, stabilitate elastică şi dinamica autovehiculelor şi maşinilor; membru titular al Academiei Române din 1974, preşedinte al acestui for (1984-1990); (n. 1923).

2010: A murit, la Paris, Imre Tóth, filosof și filolog român de origine maghiară (n. 1921, la Satu Mare).

2011: A murit ziaristul şi scriitorul timişorean Miomir Todorov, fost profesor, redactor la Studioul de Radio din Timişoara, secţia sârbă, corector la revista „Književni život”, din 1990 revenind la Radio Timişoara.

A colaborat la publicaţiile „Književni život” („Viaţa literară” – publicaţie trimestrială de literatură, singura de acest tip a sârbilor din România de astăzi), „Banatske novine” (revistă trimestrială de cultură în limba sârbă) şi „Orizont”; (n. 1951).

2012: A murit matematicianul şi profesorul Dan Brânzei, o personalitate a științei care a avut contribuţii deosebite în topologia algebrică, fundamentele matematicii, geometria sintetică şi geometria proiectivă; (n. 1942).

  2014: A decedat  actriţa, regizoarea şi profesoara Margareta Pogonat; (n. 1933).

Margareta Pogonat - Actor - CineMagia.ro

A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București în 1959 si desfășoară o bogată activitate teatrală (Teatrul de stat din Botoșani, Teatrul Național din Iași, Teatrul de stat din Ploiești, Teatrul Nottara și cinematografică (debut în 1957 în „Pasărea furtunii” ).

Primește Premiul ACIN de interpretare în 1972 („Drum în penumbră” , r. Lucian Bratu) și 1973 („Zestrea”, regizor Letiția Popa și „Dragostea începe vineri”, regizor Virgil Calotescu).

După 1990, a desfasurat o intensa activitate didactică, la două facultăți particulare – Spiru Haret și Universitatea Ecologică, la care a predat actoria.

CITIȚI ȘI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/05/14/o-istorie-a-zilei-de-11-mai-video/

CALENDAR CREȘTIN ORTODOX

Sfântul Mucenic Mochie; Sfinții Metodie si Chiril, luminătorii slavilor


Sfantul Mucenic Mochie

Sfantul Mochie a trait in secolului al IV-lea si a fost preot in Amfipol. El a suferit mucenicia in timpul imparatului Diocletian.

Pentru ca propovaduia pe Hristos si ii invata pe oameni sa renunte la cinstirea idolilor a fost supus la multe chinuri: a fost aruncat in temnita, in foc, la fiare, dar din toate a iesit nevatamat.

Din Sinaxar aflam ca intrand Sfantul Mochie in capistea idoleasca, s-a insemnat cu semnul Sfintei Cruci si a stat unde era idolul lui Dionis, zicand:

“Stapane, Cel ce tii toata faptura si toate le-ai zidit prin Hristosul Tau; Cel ce ai rusinat pe diavolul cel instrainat de adevarul Tau si ai daruit fericirea intelepciunii celor ce se tem de Tine, Doamne, si cinstesc numele Tau cel sfant; Cel ce ai sfaramat idolii Babilonului si ai aratat adevarata credinta a prorocului Daniil, Cel ce ai facut zadarnic uratul altar idolesc prin cei trei tineri ai Tai si ai stins vapaia focului in cuptor; Cel ce ai inecat pe invartosatul Faraon in adancul marii, Cel ce ai ascultat rugaciunile lui Moise si ai scos prin toiag apa din piatra; Tu, Cel ce esti acum si ai fost si mai inainte si vei fi Imparat vesnic, auzi-ma pe mine robul Tau, ca iata ma rog Tie; vino in ajutorul meu si arata puterea Ta acelora care socotesc adevarul drept minciuna, sa Te cunoasca pe Tine unul, adevaratul si vesnicul Dumnezeu si sa izgoneasca intunericul ratacirii inchinarii de idoli!”

Apoi a strigat cu mare glas catre idol: “Dionise, netrebnic si desert, mut si surd, iti poruncesc tie, in numele cel mare si preaslavit al Hristosului meu, Cel ce locuieste intru cei de sus, sa cazi din intarirea ta si sa te intinzi pe pamant, ca sa se arate la toti neputinta ta”.

Indata s-a cutremurat pămantul si capistea si a cazut idolul cu mare zgomot, risipindu-se ca praful.

Sfantul Mucenic Mochie a murit pentru Hristos fiind decapitat.

Pe 11 mai Biserica Ortodoxă îi prăznuiește pe Sfinţii Chiril şi Metodie numiţi „apostolii slavilor” pentru că au tradus Sfânta Scriptură în limba slavonă.

Fișier:Cyril and Methodius.jpg

Chiril și Metodie au fost doi frați care au dus credința ortodoxă popoarelor slave din centrul Europei în secolul al IX-lea.

Pregătindu-și propovăduirea printre slavi, ei au inventat alfabetul glagolitic pentru a putea traduce Sfânta Scriptură și alte lucrări creștine în ceea ce în prezent se numește slavona veche. Mai târziu, alfabetul glagolitic s-a dezvoltat în alfabetul chirilic care este folosit și în prezent în unele limbi slave.  

Fraţii Chiril şi Metodie sunt cei care au creat alfabetul „glagolic”, care vine de la slavonescul „glagol”, în traducere – cuvânt.

Mai târziu, alfabetul glagolitic s-a dezvoltat în alfabetul chirilic.

Cei doi frați au fost canonizați și li s-a recunoscut rangul de Întocmai cu Apostolii pentru munca lor misionară. Numeroase detalii ale vieții lor au fost însă deformate de legendele care au apărut pe seama lor.  

Bibliografie (surse):

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;
  3. ro.wikipedia.org.
  4. mediafax.ro;
  5. Istoria md.
  6. worldwideromania.com;
  7. Enciclopedia Romaniei.ro
  8. http://www.rador.ro;
  9. Cinemagia.ro;
  10. Creștin Ortodox.ro.
Publicitate

11/05/2021 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Povestea cocoșului galic – simbolul peren al Franței

Multe națiuni sunt reprezentate de simbolul unui animal. De obicei este ales unul ale cărui caracteristici reflectă presupusele calități ale poporului țării respective: Britanicii au ales leul,spaniolii -taurul, iar Statele Unite revendică maiestuosul vultur pleșuv. Doar Franța este reprezentată de … Cocoșul de curte.

Cocoş

Desigur, Franța are și alte simboluri – precum faimoasa Marianne, steagul tricolor, imnul național etc.

Dar cea mai veche emblemă a Franței este cocoșul galic (sau le coq gaulois în franceză). De fapt, acesta a reprezentat locuitorii acestei regiuni a Europei încă înainte chiar ca aceștia să fie francezi.

Pentru a afla cum s-au întâmplat lucrurile, trebuie să ne întoarcem în timp cu mult înapoi, la epoca romană, când teritoriul cunoscut acum sub numele de Franța făcea parte din Galia, o regiune mult întinsă care includea Franța modernă, Luxemburg, Belgia, cea mai mare parte a Elveției, nordul Italiei și părți din Olanda și Germania de azi și era locuit de mai multe triburi galice, scrie https://curiousrambler.com/the-gallic-rooster-of-france.

timbru cocoș

În anul 58 î.Hr., Roma și Galia erau „cei mai buni dușmani”, se atacau reciproc deja de câteva sute de ani, iar faimosul Iulius Cezar era pe punctul de a pune capăt acestei stări de lucruri. El a început războaiele galice pentru a lua în posesia Romei țara Galilor.

Invadatorii romani sunt considerați responsabili de transformarea imaginii acestei banale păsări de curte într-un simbol. Se pare că în limba latină, cuvântul gallus însemna atât „poporul din Galia”, cât și „cocoșul”.

Romanii râdeau de acești gali care se ridicau ca niște „cocoși” aroganți să înfrunte vulturul imperial.

Așadar, ei au folosit imaginea cocoșului ca o modalitate de a-i minimaliza și a-i lua în derâdere pe gali.

Dar galii cei curajoși în luptă au decis să adopte omonimul cu pene, ca simbol al curajului – deoarece cocoșii se luptau cu orice alt animal, oricât de mare ar fi fost acesta.

Imaginea cocoșului galic s-a perpetuat în timp, iar în secolul al V-lea, când romanii s-au retras și au venit francii, coq gaulois (cocoșul galic) era deja înrădăcinat în cultura localnicilor.

Asterix a tăiat 600

Doi dintre galii preferați ai francezilor de azi sunt eroii de benzi desenate, Asterix și Obelix.

Să observăm că în imaginea de mai sus au plecat într-o nouă aventură pentru a lupta cu romanii luâdu-și împreună cu ei cocoșul

Cocoșul a început să reprezinte oficial națiunea franceză în timpul Renașterii, când regii francezi au folosit imaginea acestuia pentru a decora embleme și monede oficiale.

Dar umilul cocoș avea să redevină cu adevărat un simbol, atunci când a izbucnit Revoluția Franceză.

Mai târziu, cocoșul a fost un simbol al poporului pe care revoluționarii l-au folosit pentru a simboliza vigilența. Cocoșul îi trezea pe țărani când era timpul să înceapă munca și îi avertiza cu privire la orice tulburări din timpul nopții.

Crestele lor roșii îi făceau să pară că poartă propria bonetă frigiană revoluționară, un simbol al libertății.

Marianne și cocoșul
Două simboluri ale Franței: Marianne și coq gaulois. Amândoi poartă bonetele roșii ale libertății

Când Napoleon s-a declarat împărat a alungat cocoșul galic din rolul său de simbol al Franței. Împăratul a susținut că cocoșul nu era puternic și nu era demn să reprezinte un imperiu atât de mare precum Franța și a adoptat în locul acestuia vulturul imperial.

Cocoșul francez modern

În 1870, când a fost proclamată A Treia Republică, cocoșul a cântat, a bătut din aripi și a sărit înapoi în simbolistica Franței, unde a rămas de atunci.

A fost prezentat pe timbre poștale, monede de aur, în propaganda de război și memorialele de război etc. În timpul celui de-al doilea război mondial, a devenit un simbol al rezistenței, curajului și patriotismului francezilor.

De ce micul coq gaulois a rezistat testului timpului ca simbol al Franței? … Cocoșul are legătură într-un fel cu francezii? Sunt aceștia mândri și curajoși ca reprezentantul lor cu pene? …

Ei bine, după unii, cocoșul este simbolul perfect pentru Franța, pentru că este singurul animal care cântă cu mândrie chiar și atunci când stă pe o grămadă de gunoi...

cocos in sport
Logo-ul Federației Franceze de Fotbal – un design de tricouri – logo-ul Federației Franceze de Rugby

Astăzi cocoșul este un simbol minor al Republicii Franceze, dar continuă să fie puternic în lumea sportului.

Echipa națională de fotbal a Franței poartă tricouri purtând un cocoș galic de mai bine de 100 de ani. Au chiar și ca mascotă un cocoș viu care participă la toate jocurile și îi inbărbătează în luptă.

cocos cocorico

Și, în cazul în care vă întrebați ce spun cocoșii francezi în fiecare dimineață – ei bine aceștia strigă „ Cocorico!” , o exclamație folosită și de francezi ori de câte ori vor să cânte vreo victorie sau realizare cu care se mândresc.

11/05/2021 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , | Un comentariu

UN MARE REPREZENTANT AL CULTURII ROMÂNE STIGMATIZAT CA TRĂDĂTOR

Copilăria și adolescența lui Ioan Slavici

 

 

Acuzat de spionaj în favoarea germanilor, Ioan Slavici a fost urmărit mare parte din viaţă şi a făcut închisoare pînă şi la bătrîneţe.

Celebrul prozator român a fost acuzat de trădare încă din tinereţe, pe cînd lucra ca  gazetar în Transilvania, şi a făcut puşcărie şi sub stăpînirea austriacă.

Ioan Slavici face parte, după părerea celor mai mulţi critici, din careul de aşi al literaturii române sau, mai bine zis, este unul dintre ”cei patru clasici”, alături de Mihai Eminescu, Ion Creangă şi Ion Luca Caragiale, toţi membrii ai societăţii literare Junimea. Dacă Eminescu şi Creangă reprezentau Moldova, iar Caragiale -sudul, Ioan Slavici este un mare reprezentant al Transilvaniei. 

Operele sale „Moara cu noroc”, „Pădureanca”, „Moara” sau „Budulea Taichii” sînt cîteva dintre capodoperele literaturii române, ieşite de sub pana transilvăneanului Slavici.

 

„Este iubirea de oameni şi de pace ceea ce a hotărît faptele mele”, își exprima  Slavici crezul gazetăresc, în lucrarea sa autobiografică „Închisorile mele”. De altfel  acest susţinător al Regelui Carol I, a fost purtat o bun parte a vieţii sale prin tribunale, puşcării şi etichetat atît de autorităţile austro-ungare, cît şi de cele româneşti ca trădător, iar către sfîrşitul vieţii sale a fost tratat ca spion al germanilor în România.  

 

Într-adevăr, un raport al serviciilor secrete române din 1917 îl trecea pe acest mare  scriitor român, drept spion sau suspect de acte de spionaj pe teritoriul României, în favoarea Imperiului Austro-Ungar, arăta istoricul si lectorul universitar Bogdan Bucur, în cadrul unei  emisiuni ZF Live, evocate de http://www.FLUIERUL.ro.

„Este vorba de colaborarea lui, şi nu numai a lui. Se cunoaşte că și Arghezi este în aceeaşi poveste”, susţinea istoricul.

Ioan Slavici ar fi practicat spionajul în România şi din convingere şi pentru că era plătit: „Era plătit ca jurnalist la ziarul Gazeta Bucureştilor”, publicaţia aceasta fiind instrumentul de propagandă al ocupantului german.

Despre Slavici afirmă: „era jurnalist şi s-a putut proba în cazul lui şi al altora, că au fost plătiţi direct din bani germani”.

 

În cartea sa autobiografică „Închisorile mele”, Ioan Slavici scria că a fost incarcerat în România pentru spionaj, dar a executat o pedeapsă cu închisoarea şi în Austro-Ungaria, ca naţionalist român. 

În documentele Direcției Poliției și Siguranței Generale, Ioan Slavici figura ca spion în serviciul Austro-Ungariei, la poziția 20 dintr-un număr de 94 de persoane

 

 Încă din 1912, scriitorul se pronunța împotriva participării României la cel de al doilea război balcanic, considerând că România nu era pregătită pentru acțiune din punct de vedere material, dar mai ales moral.

La începutul primului război mondial, România a adoptat, ca și Italia, o atitudine neutră, sau cum afirma N. Iorga, cu arma la picior. Dorința lui Slavici de a câștiga bani pentru a face față greutăților materiale datorate unei familii numeroase a făcut ca acesta să fie prins în angrenajul implacabil al acțiunii spionajului puterilor centrale.

De fapt, opțiunile politice ale scriitorului nu puteau fi altele decât realizarea idealului național, dar în anumite conjuncturi.

 

Diplomații puterilor centrale au trecut la crearea unei rețele de presiune prin presă în favoarea intereselor lor. Primul cotidian asupra căruia germanii și-au îndreptat atenția a fost „Minerva”, de fapt o casă de editură cu preocupări diverse.

Acest trust de presă era deținut de Gh.Grigore Cantacuzino (1833-1913), zis și Nababul, totodată și industriaș cu mari interese în industria petrolului.

Primul număr al „Minervei” a apărut la 13(26) decembrie 1908, Ioan Slavici devenind directorul cotidianului. „Minerva” era un ziar de calitate aflat la concurență cu „Adevărul” și mai ales „Universul” fondat de Luigi Cazavillan (1852-1902), fost voluntar în armata celor 1000 de cămăși roșii a lui G. Garibaldi alături de prahoveanul Stan Popescu zis Garibaldianul.

În primăvara anului 1913, Grigore Cantacuzino a murit, iar afacerile au fost moștenite de fiul său George Cantacuzino, poreclit „Prensul”(Prințul) ca o ironie la pretențiile nobiliare afișate de acesta.

 

În 1914, după izbucnirea războiului, Minerva ajunge în sfera de influență a Puterilor Centrale printr-o tranzacție discretă din care nu lipsea conducerea societății „Steaua Română” de la Câmpina. Alfred Gunther, director general al „Stelei Române” era și ofițer german de informații. A activat în România, întâi ca om de afaceri elvețian. „Steaua Română” s-a dovedit a fi o companie paravan pentru afaceri de contraspionaj.

De aici veneau banii pentru coruperea jurnaliștilor români. Banii pe care „Steaua Română” prin Alfred Gunther îi dădea publicațiilor erau decontați fără justificări scriptice, direct la „Deutsche Bank” din Berlin.

Alături de Alfred Gunther mai acționa și Joseph Hennenvogel, tot de la „Steaua Română”. S-a încercat coruperea și a lui C. Mille, fondatorul „Adevărului”, dar nu s-a realizat, acesta respingând cu indignare propunerea de a i se oferi suma astronomică de opt milioane lei și chiar a lui Take Ionescu și a prahoveanului Stelian Popescu de la „Universul”.

 

Ioan Slavici trecuse prin câteva greutăți financiare grave, care l-au dus la un pas de faliment. Lipsa banilor l-a făcut, poate și la sugestia lui Titu Maiorescu (o lichea filogermană, care l-a băgat cu forța pe Eminescu la casa de nebuni), să se implice, mai mult decât asr fi trebuit, în politica editorială pro puterile centrale a ziarului.

Ca și cum colaborarea lui la „Minerva” n-ar fi fost de ajuns, I. Slavici a devenit director și la ziarul „Ziua”, al cărui prim număr a apărut la 31 iulie (13 august 1914), deci concomitent cu debutul ostilităților militare în Europa.

Ioan Slavici va face în ziarul „Ziua” propagandă în favoarea puterilor centrale, deși pretindea că dorește informarea obiectivă a opiniei publice prin combaterea știrilor tendențioase.

În realitate, majoritatea știrilor publicate erau din surse germane și se refereau la așa-zisele atrocități săvârșite de inamici contra trupelor germane. Slavici căuta să demonstreze că românii din Austro-Ungaria aveau o situație bună și totodată își manifesta ostilitatea împotriva alianței României cu Antanta. El considera că o alianță cu Rusia țaristă și cu Anglia ar fi periculoasă pentru viitorul românilor. Pentru I. Slavici, ca și pentru C. Stere, regimul țarist din Rusia era un simbol al asupririi și brutalității.

Apropierea lui I. Slavici de Austria se datora și repulsiei față de țarism. Scriitorul condamna dualismul austro-ungar, dar avea încredere în împărat, care putea fi o frână în politica de deznaționalizare a guvernelor de la Budapesta .

 

Pentru mulți ziariști onești, I. Slavici era considerat mortul între vii și ziarul nu prea avea trecere în rândul bucureștenilor. La Capșa, tineretul a cumpărat un stoc întreg din acest ziar și l-a ars în public. În acest context s-a constituit Garda Demnității Naționale, ai cărei membri numiți ghedeniști împiedicau vinderea pe stradă a gazetelor germanofile.

O filială a Gărzii Demnității Naționale a funcționat și la Ploiești, având un corp de voluntari. Teancuri de foi din toate ziarele și publicațiunile nemțofile au fost arse în Piața Unirii, lângă Statuia Libertății în aplauzele publicului. Ba mai mult, șeful G.D. N., V. Moldovan-Drumaru a susținut în 1915 două conferințe la Ploiești, una în localul Ligii culturale și alta în amfiteatrul Liceului „Sfinții Petru și Pavel”, despre necesitatea de a combate propaganda Puterilor centrale și imperioasa intrare în acțiune alături de Antanta.

 

În anul 1910, Slavici intrase ca învățător superior la școala evanghelică germană, școală particulară susținută financiar de Comunitatea evanghelică germană din București, unde preda limba română și geografia.

Atragerea lui I. Slavici la „Ziua” s-a datorat Comunității evanghelice germane din București, care cunoștea greutățile financiare ale acestuia și a căutat să-l implice în politică.

Comunitatea a întemeiat, în înțelegere cu legația austro-ungară, în iulie 1914 ziarul „Ziua”. Practic, Slavici gira cu personalitatea sa această publicație care era chemată să militeze pentru intrarea României în război alături de Puterile Centrale. Conducerea ziarului o avea H.o. Schlawe, profesor la Politehnica din București, director din 1907 al societăților petrolifere Disconto Geselschaft și Bleichroder care aveau interese în cadrul „Stelei Române” de la Câmpina.

 

Ziarul „Ziua” condus de I. Slavici necesita o cheltuială de 15000 franci pe lună, suma fiind suportată în părți egale de Austro-Ungaria și Germania. Ottokar Czernin, ministrul Austro-Ungariei la București între anii 1912-1916, raporta din București că sumele cheltuite pentru cotidianul „Ziua” erau atât de mari, printre altele, și datorită faptului că localul trebuia reparat periodic după devastarea lui de către manifestanții ostili Puterilor Centrale, salariile redactorilor fiind în ceste condiții de periculozitate, substanțial mai mari decât cele obișnuite în presa nestipendiată. Se raporta că se plătea 200-300 de franci pentru fiecare articol comandat pentru a fi publicat în „Ziua” sau „Minerva”.

Până în februarie 1915, legațiile germană și austro-ungară cheltuiseră pentru întreținerea acestor ziare suma de 3850000 lei.

 

În naivitatea sa, I. Slavici credea că la „Ziua” va putea continua vechea sa luptă începută în tinerețe la „Telegraful român” și la „Timpul” sau la cele două „Tribune” de la Sibiu și Arad.

Pentru că deja primise eticheta de trădător, I. Slavici va semna articolele la „Ziua” sub pseudonim. De fapt la „Ziua” publicau și Liviu Rebreanu, Barbu Solacolu, Ion Vinea. Slavici va porni redacția ziarului „Ziua” în iulie 1915. Cei care au studiat activitatea lui I. Slavici ca jurnalist afirmă că gazetarul ardelean ar fi primit indicații de la oamenii germanilor și austriecilor în privința a ceea ce trebuie să scrie. Culmea este că numele lui I. Slavici nu figurează în dosarul Gunther unde sunt evidențiați patronii de presă sau jurnaliștii mituiți.

În schimb apare numele lui Duiliu Zamfirescu, vechiul dușman al lui Slavici, care ar fi primit suma de 6000 lei. Pentru acuzele de colaborare, practic nedovedite, Slavici a fost reținut și apoi arestat în 1916, confiscându-i-se o serie de manuscrise importante. Nu putem omite faptul că la „Minerva” a colaborat și N. Iorga.

Ca urmare a activității sale publicistice în favoarea Puterilor Centrale, I. Slavici a fost exclus din Sindicatul ziariștilor români. La bătrânețe I. Slavici consulta cărți de științe oculte, era convins că rasa galbenă va stăpâni Europa. În lunile mai-iunie 1913 a participat la ședințe spiritiste în care vorbea cu M. Eminescu, B.P. Hașdeu și I. Rusu Șirianu. O parte din aceste convorbiri cu cei menționați le-a publicat în ‚Minerva” la rubrica „Convorbiri spiritiste”.

 

Când România a intrat în război, în august 1916, I. Slavici ca redactor șef al „Zilei” a fost arestat și dus la închisoare la Domnești, unde va sta cinci săptămâni. După ce a fost eliberat chiar și cunoscuții îl înjură în public, îl scuipă sau chiar strigă în gura mare iată trădătorul sau trădător infam. Astfel procedează Alceu Urechia, fiul lui V.A. Urechia, vechi prieten al scriitorului.

Un factor agravant în condamnarea lui Slavic a fost colaborarea sa la „Gazeta Bucureștilor”, înființată în 1880 și care, în timpul ocupației germane, a început să apară și în versiune germană ca ediție de război.

Primul număr a apărut spre sfârșitul anului 1916, la 12 decembrie. Veșnic în lipsă de bani, Slavici era bucuros că era plătit pentru fiecare articol cu 50 de lei.

 

La „Gazeta Bucureștilor”, timp de aproape un an de zile, I. Slavici a scris zeci de articole în care milita pentru încetarea războiului, care era foarte costisitor pentru România. Ca un făcut, acuzat că ar fi germanofil, autoritățile de ocupație germană nu i-au achitat salariul de profesor la Școala evanghelică și la redeschiderea Școlii evanhelice , nici n-a mai fost solicitat să ocupe catedra de română pe care o deținea de 10 ani.

După eliberarea Bucureștilor, cei mai mulți colaboratori ai „Gazetei Bucureștilor” au fost închiși. Printre aceștia s-au aflat: Tudor Arghezi și Ioan Slavici. Ultimul împlinea la 18 ianuarie 1919, 71 de ani. În drum spre Văcărești, istoricul lichea, N. Iorga l-a scuipat pe bătrânul scriitor cu „multă ostentațiune”. Experiența arestului a fost descrisă de I. Slavici, foarte sugestiv, în lucrarea Închisorile mele, din 1921. La începutul lunii martie 1919, a început procesul ziariștilor de la „Gazeta Bucureștilor”.

Slavici a fost apărat de N.D. Cocea și Costaforu. Gala Galaction, prietenul lui Slavici și al lui Tudor arghezi a militat pentru grațierea acestora. Abia la 18 decembrie 1919, după 11 luni de închisoare, I. Slavici a fost eliberat.

Putem afirma că, precum Heliade Rădulescu, care după 1848 juca rolul uni martir național sfidând ingratitudinea contemporanilor, și I. Slavici se considera un martir și un nedreptățit care, în loc să binemerite de la patrie este lovit și disprețuit tocmai pentru că a spus totdeauna ceea ce credea că-i adevărul.

Adevăr, adevăr, dar pe de altă parte, Slavici a luat și bani cu mormanul de la Germania și Austro-Ungaria, fiind considerat pentru acest lucru un trădător de țară. Ceea ce nu-l împiedică să fie și să rămână unul dintre cei mai mari scriitori ai României, din toate timpurile. Căci una-i, una, alta-i alta, iar dintre cele două, trădarea pălește definitiv pentru oricine citește Moara cu Noroc.

 

Ultimii ani de viață, Slavici i-a petrecut mai mult la via de la Panciu, unde locuia una din fiicele sale. A murit în ziua de 17 august 1925 lipsit de onoruri, lăsând moștenire familiei sale doar câteva manuscrise.

A fost în mormântat în ziua de 19 august 1925 la schitul Brazi din Panciu, unde își alesese singur locul. La ceremonia înhumării au participat rudele, localnicii și numai câțiva scriitori: Liviu Rebreanu, Gala Galaction, Mihail Sorbul, N. Pora și ploieșteanul I. A. Bassarabescu.

Moartea celui care a fost „tovarășul” lui Eminescu și al lui Creangă, al lui Coșbuc și Caragiale și al altora, a avut un slab ecou în presa vremii.

Nici măcar Academia Română sau colegii săi de la „Junimea”, atâția câți mai trăiau, nu au participat la funeralii, deși Slavici era membru corespondent al acestui înalt for încă din 1882. 

 

11/05/2021 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat: