ZIUA DE 6 MAI ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Ziua de 6 mai în  istoria noastră

1600 (6/16): Mihai Viteazul îl alungă pe domnitorul Ieremia Movilă și ocupă Moldova, desavârșind  astfel prima unire politica a celor trei țări române.

În hrisovul emis la Iaşi, la 27 mai 1600 Mihai Viteazul se intitula: ”Io Mihai voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Ţării Româneşti şi al Ardealului şi al Moldovei”.

1639: A fost încheiată construcţia Bisericii “Trei Ierarhi” din Iaşi, ctitorie a domnitorului Vasile Lupu (1634-1653) a cărei construcție a început în 1637,  monument de o rară frumuseţe, cu faţadele integral îmbrăcate într-un decor de piatră sculptată şi aurită.

Gravată în piatră pe fața sudică a Bisericii Trei Ierarhi, inscripția votivă amintește : „…am ridicat acestă ctitorie în numele celor trei sfinți: Vasile cel Mare, Grigore Teologul, Ioan Gură de Aur și a fost sfințită în luna mai, ziua a șasea, a anului 7147 [1639] de mitropolitul Varlaam…”.

În biserică au fost aduse în ziua de 13 iunie iunie 1641, moaștele Sfintei Parascheva, trimise de Patriarhia și sinodul de la Constantinopol în semn de recunoștință pentru acțiunile și donațiile generoase ale domnitorului Vasile Lupu. Racla cu cinstitele moaște a fost transportată cu o corabie pe Marea Neagră, fiind însoțită de trei mitropoliți greci; Ioanichie al Heracleei, Partenie al Adrianopolului și Teofan al Paleopatrei.

Ajungând la Galați, apoi la Iași, au fost întâmpinate de Vasile Vodă Lupu, de mitropolitul Varlaam și de episcopii de Roman și Huși, de cler și credincioși.   Moaștele Cuvioasei Parascheva au fost strămutate în Catedrala Mitropolitană din Iași după sfințirea acesteia la 23 aprilie 1887.

Jefuită și arsă de năvălitorii din Est (1650) și din Nord (1686), zguduită de cutremure (1711, 1781, 1795, 1802, ) biserica va fi restaurată între anii 1882 – 1887 (arhitectura) iar pictura și amenajarea interiorului a durat până în anul 1898, resființirea lăcașului făcându-se în anul 1904.

Alături de ctitori, la Trei Ierarhi își dorm somnul de veci cărturarul voievod pribeag Dimitrie Cantemir (1710-1711) și primul domnitor al României, Alexandru Ioan Cuza (1859-1866).

1658: A avut loc  târnosirea Bisericii Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena din Bucureşti, ctitoria domnitorului Constantin Şerban Basarab, actuala Catedrală patriarhală.

Patriarhul Macarie al III-lea al Antiohiei şi Mitropolitul Ştefan al Ţării Româneşti, înconjuraţi de un sobor de preoţi, în prezenţa ctitorului şi a familiei sale, au sfinţit cu Sfântul şi Marele Mir lăcaşul, care va deveni în 1668 Catedrală mitropolitană, iar din 1925 Catedrală patriarhală.

1836(6/18 mai) : S-a născut la Cernăuți, preotul Isidor Vorobchievici, pedagog, dirijor de cor, folclorist, compozitor și scriitor ucrainean din Bucovina; d. 18 septembrie 1903, Cernăuți.

A trăit în timpul stăpânirii austriece a Bucovinei și a scris în limbile ucraineană, română și germană, aducând o contribuție însemnată la cultura muzicală românească. A studiat la Institutul Teologic din Cernăuți (1857–1860). După absolvire, a fost preot la Davideni și la Rușii-Moldoviței, timp în care cules creații folclorice locale rutene și românești. A colaborat la reviste ucrainene din Bucovina: Zora, Pravda, Veciorniți.

Primele cinci poezii pe care le-a publicat au apărut în 1863 în almanahul literar Galicianin (Galițianul) din Lvov sub titlul Dumki z Bukovini (Gânduri din Bucovina).

La 31 de ani s-a perfecționat în teoria armoniei și compoziției la Conservatorul din Viena (1867–1869). A fost primul autor al unui manual de armonie muzicală în limba română și profesor de muzică și cântare corală în Cernăuți, la Institutul Teologic, Școala Normală, Gimnaziul superior german, iar după fondarea Universității „Franz Josef” la Cernăuți (1876), a fost numit profesor de Muzică liturgică.

 1849: Trupele maghiare conduse de maiorul Hatvani, sunt înfrânte decisiv de către Armata revoluţionară a lui Avram Iancu.

Crăișorul munților – Avram Iancu

1885: A fost emis un Decret regal privind aprobarea Tomos–ului, prin care Patriarhia din Constantinopol  recunoștea autocefalia Bisericii Ortodoxe din Regatul României .

În urma unui schimb de scrisori, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la 26 aprilie 1885 a cerut Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol recunoaşterea formală a autocefaliei Bisericii noastre păstrând principiile canonice ale Bisericii Răsăritului, în care se spune că «în unire cu datinile cele vechi Biserica Ortodoxă Română a fost declarată autocefală, bucurându-se de o independenţă legală cu aceea a celorlalte Biserici autocefale» şi doreşte ca Patriarhia Ecumenică să binevoiască «a da binecuvântarea acestui fapt şi a recunoaşte Biserica autocefală a României ca soră în acelaşi rit şi credinţă întru toate» şi să comunice «acest fapt celorlalte scaune patriarhiceşti a Răsăritului şi tuturor Bisericilor autocefale».

Prin acest act Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române declară că «va ţine intacte dogmele sacre ale Sfintei noastre credinţe ortodoxe şi tradiţia Bisericii şi va da Preasfinţitului Tron Ecumenic şi Patriarhicesc din Constantinopol întâietatea onorifică şi va pomeni numele Patriarhului, stând în legătură dogmatică şi canonică cu acesta şi cu toate Bisericile Ortodoxe Autocefale»^.

Patriarhul Ioachim al IV-lea la 28 aprilie înştiinţa că «luând în considerare» împreună cu Sfântul Sinod Patriarhal cererea trimisă şi «chibzuind asupra ei» a găsit-o «întemeiată în drept şi corespunzătoare cu aşezămintele bisericeşti» şi binecuvintează Sfânta Biserică a României «recunoscând-o autocefală şi întru toate de sine administrată» şi proclamă Sfântul ei Sinod «de frate preaiubit întru Hristos».

Totodată trimite şi tomosul sinodal de recunoaştere şi înştiinţare că a făcut cunoscut acest lucru şi celorlalte Biserici ortodoxe autocefale.

Etapele recunoașterii Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române au fost în principal următoarele :

–  1872 – Biserica Ortodoxă Română devine autocefală, prin desprinderea Mitropoliei Ungrovlahiei și Mitropoliei Moldovei de sub ascultarea canonică față de Patriarhia Constantinopolului.

 – Mitropolitul Ungrovlahiei, totodată arhiepiscop de București, devine mitropolit-primat al României. Este constituit oficial Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

–  1878-1885 Schimb de scrisori între Patriarhia Ecumenică, Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române și Guvernul român, pe tema proclamării unilaterale a autocefaliei de către Biserica română.

1885, 28 aprilie – Patriarhul ecumenic Ioachim al IV-lea al Constantinopolului recunoaște în mod solemn autocefalia Bisericii Ortodoxe Române. 

 1888: Savantul român Victor Babeş inițiază primele vaccinări antirabice la  Institutul Antirabic din Bucureşti (înfiinţat în 1887, al treilea din lume).

Savantul român a înființat Serviciul de vaccinare antirabică cu un vaccin inventat de el însuși, menit să prevină apariția teribilei boli la cei mușcați de câini,lupi sau alte animale turbate. A aplicat un tratament asociat: vaccin și ser antirabic, cunoscut drept „metoda românească de tratament antirabic”. Metodele originale proprii întrebuințate în cercetări, aparatele și instrumentele inventate de el au fost însușite și întrebuințate în laboratoarele din toată lumea.

1891: Paulina Cruceanu (1865-1921), absolventă a Şcolii Superioare de Farmacie din Bucureşti, devenea prima femeie farmacist din România.

1894: S-a născut  la Craiova, compozitorul şi pianistul Filip Lazăr ; (m. 1936, la Paris).

A studiat la Conservatorul din București (1907–1912) pianul și compoziția, apoi a fost trimis la Leipziger Konservatorium (1913–1914) unde a studiat cu Robert Teichmüller și Stephan Krehl. A întrerupt studiile pentru a se înrola voluntar în timpul războiului din 1916–1918. 

A fost membru fondator (în 1920) al Societății Compozitorilor Români, membru fondator și președinte al Societății Muzicale Triton, din care mai făceau parte și Darius Milhaud, Artur Honegger, Serghei Prokofiev etc. A întreprins turnee artistice în Franța Elveția, Austria și SUA.

A făcut parte din comitetul tehnic al Societății corale Cântarea României din București și din International Society of Contemporary Music. A fost distins cu Mențiune onorifică (1915), premiul II onorific (1919) și premiul I de compoziție George Enescu (1924), cu Premiul Radiodifuziunii Franceze din Paris (1931).

A compus muzică simfonică: Suita Română în Re major pentru orchestră, Concerto Grosso pour orchestre, nr. 1, Concertul nr. 3 pentru pian și orchestră, Concertul nr. 4 pentru baterie și 12 instrumente; muzică de cameră: Sonata pentru pian în FA major, Sonata în MI minor pentru vioară și pian, Suitele I, II, III pentru pian, Sonata pentru pian în La bemol, Trio pentru oboi, clarinet și fagot; muzică corală: Dor de crâng, Paparudele; muzică de teatru: La bouteille de Panurge; balet: Les Images de Béatrice; muzică vocală: Două cântece de dor și unul vesel, Trei pastorale.

1897: S-a născut la Albeștii Bistriței, Bistrița-Năsăud, teologul, filozoful și scriitorul de limba germană din România, Karl Kurt Klein, membru titular al Academiei Germane din München ; d. 18 ianuarie 1971, Innsbruck.

Teolog, filozof, scriitor de limba germană din România, membru titular al Academiei Germane din München. A urmat cursurile universităților din Debrecen, Marburg an der Lahn și Cluj, obținând licența în Filologie modernă în anul 1920 la Universitatea din Cluj. A fost licențiat în teologie în 1923 la Consiliul regnicolar protestant din Sibiu, fiind promovat în anul 1921 doctor în filosofie la Universitatea din Cluj.

A devenit asistent la catedra de Germană a Universității din Iași, apoi Docent. Concomitent, a fost pastor al comunității lutherane din Iași. A obținut funcția de profesor extraordinar la Iași, după ce între 1928–1929 fusese profesor suplinitor la Facultatea de Filosofie din Marburg, fiind și la conducerea institutului universitar Für Grenz-und Auslanddeutschtum la aceeași universitate.

A fost membru în comitetul de conducere a societății științifice Verein für Siebenbürgische Landeskunde, Sibiu, director al Bibliotecii Centrale Universitare din Iași. Biblioteca era dezorganizată și înglodată în datorii, dar sub conducerea sa Biblioteca Universitară din Iași a fost complet restructurată, organizarea sa fiind în uz și astăzi. Începând cu anul 1939 a fost profesor titular al catedrei de Limba și literatura germană din Cluj, iar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a trebuit să părăsească Universitatea din Iași și și-a continuat cariera științifică la Universitatea Innsbruck, unde a fost numit profesor în 1956. Aici a înființat biblioteca Institutului de Germanistică.

1899(6/18): Au avut loc lucrările primei Conferințe a păcii la Haga, cu participarea a 109 reprezentanți din 26 state, printre care și România. Scopul Conferinței de la Haga a fost semnarea unei convenții asupra reglementării pașnice a conflictelor internaționale.

Delegația română, din care faceau  parte: Alexandru Beldiman, ministru la Berlin, și Ion Papianu, agentul diplomatic de la Belgrad, a semnat documentele cu rezerve.

1905: S-a născut chimistul Gheorghe Claudiu Suciu, licențiat al univerităților de la Cluj și Roma, autorul unor importante  contribuţii în dezvoltarea, proiectarea şi testarea proceselor din industria petrolului. 

S-a specializat în domeniul ingineriei prelucrării țițeiului la Linden (New Jersey, SUA) și la Standard Oil Development Company (1929–1931). În 1932 a devenit doctor în științe chimice. A urcat treptele ierarhiei universitare la București și Ploiești, a fost un remarcabil cercetător științific în domeniile industriei petrochimice și petroliere. Descoperirile sale au fost brevetate în India, Franța, Italia, Marea Britanie (cuptoarele tubulare pentru industria petrolieră, chimică și petrochimică). A contribuit la proiectarea rafinăriilor de la Grupurile Industriale Petrochimice de la Ploiești și Borzești. A fost angajat la Rafinăria Româno–Americană, unde a lucrat ca cercetător, șef de instalație și apoi șef de fabricație. A fost membru în Consiliul permanent al Congreselor mondiale de petrol. A fost distins cu Premiul de Stat (1964).

Din 1990 a fost  membru titular al Academiei Române; (m. 1990).

1908 : S-a născut la Lechința, Mureș, artistul plastic  Ion Vlasiu, scriitor, profesor universitar; d.18 decembrie 1997, București.

Sculptor, pictor și scriitor, profesor la Academia de arte frumoase din Timișoara, redactor șef al revistei Arta.

După școala de arte și meserii de la Târgu-Mureș și-a continuat studiile la Academia de Arte Frumoase din Cluj (1928–1930) la clasa profesorului Romulus Ladea, pe care nu a absolvit-o, din lipsa banilor pentru taxele de studii. La 24 de ani avea deja prima expoziție personală de sculptură care, ca și cele care au urmat, s-a bucurat de caracterizări pozitive în presa scrisă.

A fost distins cu Premiul Academiei Române (1939), Premiul „Anastase Simu” (1942), titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Romîne (1964). Din scrierile sale: Am plecat din sat, Drum spre oameni, În spațiu și timp (jurnal, 4 vol.), Cartea de toate zilele, Obraze și măști.

1908: S-a născut istoricul comunist de origine evreiasca, Mihail Roller, colaborator apropiat al politicianului Iosif Chişinevschi, cu funcţii pe linie de propagandă în aparatul Partidului Comunist din RPR.

Scrierile sale au reprezentat o grosolană falsificare a trecutului ţării şi istoriei românilor.

Până la moartea lui Stalin în 1953, Roller „era proprietarul istoriei“, dupa cum spunea Belu Zilber în volumul său de memorii.

Cercetările şi lucrările tuturor istoricilor erau trecute mai întâi prin filtrul ideologiei oficiale şi apoi publicate. Unul dintre cele mai regretabile exemple, dar cu cel mai mare impact, este manualul pentru învăţământul preuniversitar, Manualul unic de Istorie a RPR, editat în tiraj de masă în patru ediţii (1947, 1948, 1952 şi 1956). 

A fost practic controlorul de partid al istoriei României, a călcat în picioare valorile noastre naţionale  şi a rescris trecutul ţării noastre măsluindu-i istoria, pe care a predat-o asa cum o vedea prin oglinda deformată a marxism-leninismului de tip stalinist.

În lucrările semnate de Roller, sau în cele care aveau girul său, toate realizările românilor erau aşezate sub influenţa discreţionară a vecinilor din Răsărit: naşterea limbii române, adoptarea creştinismului, naşterea statelor medievale româneşti, tot.

Tot el a pus accentul pe influența predominantă slavă în formarea etnică a românilor.

A condus grupul de asa zisi istorici care a redactat manualul școlar sovieto-român Istoria României, manual unic pentru clasa a VIII-a secundară, publicat la București, Editura de Stat, 1947.

În 1956 a apărut în Editura de Stat Didactică și Pedagogică, sub redacția lui Mihail Roller, Istoria RPR, manual pentru învățămîntul mediu.
Aceste manuale au fost formulate conform noțiunilor marxist-leniniste de periodizare și evoluție socială, fiind astfel o modalitate de indoctrinare și de propagandă comunistă a PMR-ului.

Din 1948 a fost  membru titular al Academiei Române, aflată la acea dată la remorca partidului  comunist.

Manualul de istorie al lui Roller

I se spunea “controller”.

Maniac al purității ideologice, obsedat de intărirea vigilenței pe “frontul istoric”, un impostor propulsat în fruntea lumii academice românești, Roller a fost un şarlatan.

După moartea lui Stalin, România îşi relaxează politicile în domeniul culturii, iar in 1955, Secţia pentru Propagandă şi Agitaţie, unde Roller este director adjunct, e reorganizată. si se înfiinţează, în subordinea Comitetului Central, Secţia pentru Ştiinţă şi Cultură, care preia o parte din atribuţiile primului for.

În urma restructurării, Roller rămâne fără post. În plus, nu mai e primit nici în prezidiul Academiei.

Totuşi, nu e eliminat definitiv din structuri e doar marginalizat: la 3 martie 1955, e trimis director-adjunct la Institutul de Istorie a Partidului, de pe lâncă CC al PMR. Şeful său este Constantin Pârvulescu, el însuşi un marginalizat.

Partidul profita în continuare de „clarviziunea” lui Roller în mistificarea grosolană istoriei, numai că-i dădea un domeniu mai îngust: istoria mişcării muncitoreşti şi a partidului. 

A murit la scurt  timp 21 iunie 1958. Atunci s-a spus că ar fi fost vorba despre o sinucidere, dar ipoteza nu pare a se susţine. Se pare că Roller ar fi suferit, în realitate, un atac cerebral sau un atac de cord, care i-ar fi fost fatale. 

Biografia oficială publicată de Academia Română îl prezintă astfel:

Fără a avea studii de specialitate, a semnat manuale de liceu și cursuri universitare. …

A publicat studii și culegeri de documente, folosind munca altora.  După moartea lui Stalin în 1953, prestigioși istorici români l-au criticat acuzandu-l  de plagiere și lipsă de profesionalism.

1912: S-a născut la Geneva, medicul psihiatru, Edouard Pamfil, întemeietorul psihiatriei antropologice din România;d. 5 septembrie 1994.

A urmat Facultatea de medicină la Cluj și s-a specializat în neurologie la București, sub îndrumarea profesorului Nicolae Ionescu-Sisești și la Paris – un stagiu antebelic, cu neurologul Jean Lhermitte și psihiatrul Paul Guiraud, și ulterior cu Henry Ey la Spitalul Sainte Anne. Întors în țară în 1948, a fost o scurtă perioadă funcționar la Ministerul Sănătății, apoi s-a mutat, în 1950, la Timișoara, psihiatru și fondatorul disciplinei Psihatrie la Facultatea de Medicină, fiind șef al catedrei nou înființate. A fost apoi profesor la Facultatea de medicină din Cluj, s-a mutat în orașul Siret, însărcinat cu organizarea unei unități medico-sociale pentru handicapații mental, s-a întors la Timișoara, unde a rămas profesor până la pensionarea sa, în 1977. În perioada interbelică la Paris a studiat și chitară clasică, devenind un virtuoz.

Festivalul internațional de chitară „Edouard Pamfil”, care are loc anual în decembrie a fost numit după el. A fost o personalitate de cultură universală, umanist, opera lui cuprinzând și lucrări de artă grafică. Din scrierile sale: Adagio, Arioso dolente, Persoană și devenire, Psihozele, Psihologie și informație.

1922: S-a născut la Călărași, George Lăzărescu, istoric literar şi traducător de limbă italiană; a tradus din Petrarca, Leon Batista Alberti, Edmondo de Amicis, Alberto Moravia, Giulio Carlo Argan; a dat o versiune italiană a poemelor lui Ioan Alexandru; (m. 2006).A beneficiat în 1942 de o bursă la Universitatea din Perugia unde a obținut licența în limba și literatura italiană în 1945 cu lucrarea Mitologia în opera lui D’Annunzio. 

 A fost profesor de limba și cultura română la Universitatea din Pisa (1974–1978). A debutat cu o traducere din Epistolarul lui Tasso (1956). A colaborat la reviste italienești cu articole referitoare la relațiile culturale româno-italiene: Il Veltro, Uominielibri, Opera aperta, Quaderni dell’umanesimoete. Cariera didactică s-a materializat în dicționare, manuale, cursuri, unele de circulație: Morfologia limbii italiene, Corso di storia dell’arte italiana, Breve antologia delta poesia italiana, Italia – cultura e civilta, Civilizație italiană. A publicat studii consacrate literaturii și civilizației italiene: Petrarca prozatorul, Galileo Galilei – dialog cu planetele, dar e la fel de cunoscut și ca traducător, printre alții, din Petrarca, Leon Battista Alberti, Edmondo de Amicis, Alberto Moravia, Giulio Carlo Argan. A dat o versiune italiană a poemelor lui loan Alexandru.

1925: În România Unită a fost inființată Mitropolia Basarabiei.

 Legea şi Statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Române, a fost votata de corpurile legiuitoare, la 24 martie 1925 – în Senat, şi, la 3 aprilie acelaşi an – în Cameră, şi promulgata la 6 mai 1925, acestea fiind  primele acte legislative în care ideea înfiinţării mitropoliei Basarabiei a  capătat  consacrare juridică.

Conform acestor documente, din punct de vedere canonic şi administrativ, Patriarhia Română se compunea din cinci mitropolii. Ultima din ele, ordinea ierarhică stabilindu-se, după cum se știe, în funcţie de vechimea scaunului, era Mitropolia Basarabiei, cu două eparhii: Arhiepiscopia Chişinăului şi Episcopia Cetăţii Albe – Ismail17.

Astfel, Mitropolia Basarabiei, de jure, ia fiinţă în 1925, odată cu adoptarea principalelor documente de organizare şi funcţionare a B.O.R.
Dar până la transpunerea în viaţă a prevederilor Statutului şi Legii au trebuit să treacă încă trei ani. 

Chiar la sesiunea ordinară din toamna anului 1925, Adunarea Eparhială şi Consiliul Eparhial al Arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului insista asupra aplicării legii:

„A sosit vremea ca acestei sfinte mitropolii să i se dea mitropolitul la care o îndreptăţeşte legea”.
Paralel cu cerinţa de aplicare a legii în ceea ce privește ridicarea Arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului la treapta de Mitropolie a Basarabiei se purtau discuţii şi în privinţa desemnării titularului scaunului mitropolitan de la Chişinău.

Adunarea eparhială a Arhiepiscopiei Chișinăului din 22 mai 1927 şi-a exprimat „în mod hotărât” dorinţa „de a vedea Arhiepiscopia Chişinăului ridicată la rangul de mitropolie”, aşa cum prevedea Legea organizării bisericeşti din 1925, înaintând, concomitent, şi propunerea „ca odată cu aceasta să fie rugate autorităţile înalte bisericeşti şi de stat ca în scaunul Mitropoliei Basarabiei să fie aşezat Î.P.S. Episcop Gurie”.

Această doleanţă a fost adusă la cunoștința Preafericitului Patriarh al României Miron Cristea, dlui prim-ministru, general Alexandru Averescu, şi dlui Vasile Goldiş, ministru al cultelor. 
Era pentru prima oară când clerul din Basarabia făcea o propunere nominală la scaunul mitropolitan de la Chişinău.

Candidatura Arhiepiscopului Gurie a fost susţinută de majoritatea clerului, credincioşilor, precum şi de oamenii politici din eparhie. Meritele arhiepiscopului în opera culturală, naţională şi bisericească a Basarabiei nu puteau fi contestate.

Fireşte, Arhiepiscopul Gurie avea însă şi duşmani şi, cu regret, unii destul de rău porniți, adversarul principal era guvernul liberal, cu care arhiepiscopul intrase cândva în conflict, numindu-l din nou pe profesorul Constantin Tomescu, adversar politic al liberalilor, în funcţia de secretar al administraţiei eparhiale, după ce acesta fusese demis disciplinar din respectivul post de un ministru liberal, titular al Departamentului culte.

La şedinţa din 25 iunie 1927, Sfântul Sinod al B.O.R. a satisfăcut cererea Adunării eparhiale a Arhiepiscopiei Chişinăului din 22 mai 1927 şi a hotărât ca Î.P.S. Arhiepiscop Gurie să fie ridicat la rangul de mitropolit, autorizându-l pe Patriarhul Miron Cristea „să stabilească momentul şi modalitatea îndeplinirii acestei hotărâri”.

Foto: Gurie Grosu (n. 1 ianuarie 1877, Nimoreni, Lăpușna – d. 14 noiembrie 1943, București (înmormântat la Cernica), mitropolit român, primul titular al Mitropoliei Basarabiei după 100 de ani de ocupație rusă.

Numele său de botez era Gheorghe, iar numele de Gurie l-a luat atunci când s-a călugărit. Gurie a fost un om extrem de evlavios și unul din promotorii românismului în Basarabia.

În cele din urmă, după îndelungate tergiversări, Sfântul Sinod şi Guvernul au hotărât ridicarea în scaunul de mitropolit de la Chişinău a Î.P.S. Arhiepiscop Gurie (Grosu), fixând ziua de 28 aprilie 1928 drept dată a instalării sale.

Acest eveniment de mare importanţă bisericească a coincis cu împlinirea a 10 ani de la Unirea Basarabiei cu Patria-mamă România şi a 25 de ani de activitate cărturărească şi patriotică a primului mitropolit al Basarabiei.

1928: La Alba Iulia, a avut loc o mare adunare convocată de Partidul National Țărănesc, cu scopul de a obliga guvernul liberal prezidat de Vintilă Brătianu să demisioneze în vederea constituirii unui cabinet condus de Iuliu Maniu.

A fost una dintre cele mai ample asemenea acțiuni din istoria de până atunci a României. Ion Mihalache, vicepreședinte al PNȚ, a declarat că partidul a început „rezistența cetățenească“. În campania sa, PNȚ a mobilizat mase mari de cetățeni la luptă împotriva guvernului, organizând întruniri politice la nivelul comunelor și județelor, apoi pe provincii istorice. La acțiune s-au asociat, în februarie 1928, Partidul Social–Democrat și Partidul Național (N. Iorga). Continuându-și campania, liderii național-țărăniști au anunțat organizarea unei „mari adunări naționale“ la Alba Iulia, la 6 mai 1928. Tot atunci urma să se desfășoare alte cinci întruniri (la București, Craiova, Cernăuți, Iași și Brăila), la care „poporul“ să ceară Regenței să încredințeze PNȚ, „în mod solemn și categoric, mandatul expres de a duce la realizarea imediată a emancipării sale politice, sociale și economice, în condițiunile și cu mijloacele pe care le va socoti potrivite“. Alba Iulia a fost ornată cu drapele tricolore, precum și cu portretele regelui Ferdinand și ale reginei Maria. A fost cea mai mare acțiune de acest gen desfășurată până atunci în România, fiind organizată după modelul celor de la Blaj, din mai 1848, și de la Alba Iulia din decembrie 1918; o uriașă mobilizare de forțe, zeci de mii (chiar o sută de mii) de participanți; o întâlnire prealabilă a conducerii pentru adoptarea deciziilor majore; deplasarea în mijlocul mulțimii și rostirea de discursuri înflăcărate. Adunarea a fost continuată cu Marșul asupra Bucureștiului, mișcare de protest a unei părți a participanților la adunare, neautorizată de Maniu și care nu și-a atins scopul.

1930: S-a înființat Partidul Țărănesc-Democrat

În aprilie, politicianul român de origine basarbeană Constantin Stere, urmat de grupul condus de el, s-a retras din Partidul Național-Țărănesc din România și în 6 mai a constituit la București Partidul Țărănesc-Democrat, care a militat pentru apărarea drepturilor și libertăților democratice țărănimii și, mai ales, pentru o largă reconversie a datoriilor agricole. La 13 februarie 1933 PȚD a fuzionat cu Partidul Radical Țărănesc, condus de Grigore Iunian.

Constantin G. Stere (sau Constantin Sterea) s-a nascut intr-o familie de boieri români la  1 iunie 1865, in localitatea Ciripcău, județul Soroca în  Basarabia țarista și a  decedat la  26 iunie 1936, in localitatea  Bucov din județul  Prahova.

A fost un om politic, jurist și scriitor român care a avut o contribuție importantă la infăptuirea Marii Uniri din 1918.

1943: S-a născut  Laurenţiu Ulici, critic literar  și  om  politic  român.

A fost senator în legislatura 1996-2000 din partea partidului Alternativa României si  președinte al Uniunii Scriitorilor din România, din 1995 până la  decesul sau in  16  noiembrie 2000.

Moartea  sa   a fost accidentală, prin intoxicare cu oxid de carbon, din cauza unei sobe stricate, și s-a produs în Făgăraș, unde președintele de atunci al Uniunii Scriitorilor se afla la o reuniune a scriitorilor.

Împreună cu el a decedat și șoferul său.

1946: Procesul mareșalului Ion Antonescu și al lui Mihai Antonescu

Procesul a avut loc la București, în perioada 6–17 mai. Tribunalul poporului care i-a judecat pe acuzați,a fost o instanță ad-hoc, formată din oameni fără o pregătirea juridică necesară unui asemenea proces. Președintele Al. Voitin Voitinovici avea doar 28 de ani și o oarecare relație cu liderul comunist Lucrețiu Pătrășcanu. Acuzatori publici erau Vasile Stoian, un jurist total necunoscut, Constantin Dobrian, judecător de instrucție din Timișoara și Dumitru Săracu, fost bucătar, lipsit de orice pregătire juridică. Rechizitoriul a evitat cu grijă orice referire la imperialismul sovietic, la amenințarea pe care a constituit-o Uniunea Sovietică pentru statul român sau la evenimentele din 1940, când Uniunea Sovietică a anexat Basarabia și nordul Bucovinei. Pactul Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, prin care Uniunea Sovietica și Germania nazistă își împărțeau sferele de influență în Europa de Est nu a fost menționat… Au fost pronunțate 13 sentințe de condamnare la moarte (Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Gheorghe Alexianu, Constantin Vasiliu, etc.), dintre care 3 pedepse au fost comutate la muncă silnică pe viață, iar 6 învinuiți au fost condamnați în absență. Printre cei condamnati la moarte în absență se numara și liderul legionar Horia Sima.

1946: A încetat din viață juristul Paul Negulescu, fost profesor universitar; co-fondator al Revistei de drept și sociologie, membru de onoare al Academiei Române  (n.ianuarie 1874, București ).

1950 : Regimul comunist adus în fruntea țării de tancurile sovietice, pune în aplicare planul de arestare în masă a foștilor demnitari care au condus România în perioada 1918 -1945.

În primăvara anului 1950, la nivelul conducerii Ministerului de Interne s-a redactat un tabel cuprinzând „foștii miniștri începând din anul 1918 până la 6 Martie [1945] propuși pentru arestare”. Pe tabelul cu foștii demnitari a fost trecută rezoluția rămasă nesemnată „Toate elementele care au avut un rol în viața politică a țării. Să se găsească motive de implicare în procese”.

În noaptea de 5/6 mai 1950 a fost dus la Sighet cu dubele un prim lot de aproximativ 80 de persoane, ulterior acesta fiind completat cu alte câteva zeci de „elemente dușmănoase”, care în prima noapte nu fuseseră găsite la domiciliu. Inițial foștii demnitari au stat închiși la Sighet mai mult de un an de zile fără nici o bază legală. Au scăpat de arestare doar foștii demnitari care au reușit să părăsească clandestin țara, cei care nu au fost acasă în noaptea respectivă, sau cei care și-au schimbat domiciliul, fără să anunțe acest lucru organelor de miliție (cei mai mulți care au scăpat de arestarea din noaptea de 5/6 mai aveau să fie arestați în perioada imediat următoare).

Abia la 1 august 1951, prin decizia MAI nr 334, 89 foști demnitari erau oficial „trimiși” (deși se aflau deja acolo) într-o unitate de muncă „pe termen de 24 luni – evidență specială”. Numele de cod al penitenciarului Sighet era „Colonia de muncă Dunărea”. Această pedeapsă administrativă, fără drept de apel,le-a fost majorată la 6 august 1953 cu încă 60 luni prin Decizia MAI nr. 552.

1950: A murit la închisoarea Sighet, ca urmare a tratamentelor inumane la care a fost supus în detenție de către autoritățile comuniste,omul politic basarabean Daniel Ciugureanu, unul dintre făuritorii Marii Uniri de la 1918;  (n.9 decembrie 1885, Șirăuți, Briceni).

A fost deputat în Sfatul Țării din Basarabia; Prim-ministru al Republicii Democratice Moldovenești; ministru în patru guverne ale României; deputat și senator; Vicepreședintele Camerei Deputaților; Vicepreședintele și Președintele Senatului Regatului România Mare; Prim-ministrul întregitor al Basarabiei care a înfăptuit Unirea din 27 martie 1918; ucis de regimul comunist.

1961: Se stinge din viață marele poet, filosof și dramaturg român Lucian Blaga; (n.9 mai  1895, satul Lăncrăm, jud.Alba).

Lucian Blaga (n.1895-d.1961)

 Lucian Blaga este considerat unul dintre cei mai mari poeţi pe care i-a avut poporul român, care vă dăinui veşnic prin operele sale.

Detalii… Lucian Blaga, biografie

1962: A murit Virginia Andreescu-Haret, prima femeie-arhitect din România, cu studii la Școala Superioară de Arhitectură și Belle- Arte din  Paris.

Virgina Maria Andreescu – Haret (1894 -1962)

 Prima femeie arhitect România, s-a născut la 21 iunie 1894. Era nepoata marelui pictor peisagist Ioan Andreescu şi soţia matematicianului şi astronomului Spiru Haret, nepotul care a moștenit numele fondatorului învățămantului romanescde performanță.

La 9 ani, rămasă fără mamă, s-a ocupat de cei trei frați şi de gospodărie.

Având înclinare spre disciplină, a reuşit să treacă peste acest handicap şi să facă liceul în particular, iar în anul 1912, după obţinerea diplomei de bacalaureat la Liceul Mihai Viteazul, să intre prima la examenul de admitere al Şcoalei de Arhitectură din Bucureşti.

Notele obţinute relevă o studentă strălucită, remarcată de Petre Antonescu, profesorul care a inclus-o în echipa sa şi sub a cărui coordonare a lucrat pe şantierele numeroaselor clădiri proiectate de el.

În 6 iulie 1919 proiectul ei de diplomă cu tema „O Academie de Arte Frumoase” a obţinut calificativul maxim: „admis cu menţiunea foarte bine”. I s-a decernat diploma cu numărul 62 pe 1919. Era „prima diplomă de arhitect atribuită unei femei” în România, pe plan mondial fiind a patra în ordine cronologică!

Proiectul a fost prezentat la Expoziţia absolvenţilor Şcoalei de Arhitectură ţinută la Ateneul Român în anul 1925 şi a fost distins cu premiul Ministerului Instrucţiunii Publice.

Printre proiectele sale arhitecturale se numără: Palatul Tinerimea Română, Liceele Dimitrie Cantemir şi Gheorghe Şincai, Biserica “Sf. Treime”, una din cele mai mari din Bucureşti, primele blocuri din beton armat, cinematograful Parc din staţiunea Govora.

Virginia Andreescu Haret şi-a lăsat amprenta asupra Bucureştiului: pe bulevardul Schitu Măgureanu – palatul fostei societăţi Tinerimea Română, clădire cu 7 etaje, cu basoreliefuri cu scene din antichitate; de asemenea, pe Calea Victoriei, ridică o serie de clădiri – printre primele blocuri de beton armat; pavilonul administrativ şi dependinţele subterane ale aeroportului Băneasa, precum şi alte clădiri monumentale, fie de stat, fie vile particulare.

Palatul Tinerimea Română din Busurești

Lista proiectelor şi realizărilor arhitecturale ale Virginei Andreescu-Haret este lungă şi impresionantă.

Marea arhitectă s- a stins  la 6 mai 1962, lăsând în urma sa o operă măreaţă şi un renume mondial.

 1969: S-a născut politicianul român din Republica  Moldova, Vladimir Filat, fost prim ministru al acestei ţari.

1984: Are loc, la Palatul Sporturilor din Bucureşti, gala de adio a gimnastei Nadia Comăneci.

Cu prilejul retragerii sale din activitatea competiţională, marea noastră gimnastă a primit din partea preşedintelui Comitetului Internaţional Olimpic, Juan Antonio Samaranch, a fost premiată cu Ordinul Olimpic.

 

Nadia Comăneci (n. 1961), multiplă campioană olimpică, prima gimnastă din lume căreia i s-a atribuit nota 10 într-un concurs (la Jocurile Olimpice de la Montreal/Canada-1976), este stabilită în SUA, din 1989.

In 1999 a fost declarată, la Viena, „sportiva secolului XX”; World Records Academy (Academia Recordurilor Mondiale) a omologat, în 2007, recordul reuşit de Nadia Comăneci la Jocurile Olimpice de la Montreal, adică şapte note de 10 la o singură ediţie a JO.

1990: “Podul de flori” de peste Prut – prima deschidere a frontierelor dintre România şi actuala Republica Moldova – momentul în care între România și Republica Moldova nu a mai existat graniță.

„Podul de Flori” este denumirea a două acțiuni ce s-au derulat pe malurile râului Prut la începutul anilor ’90 ai secolului al XX-lea.

Cu această ocazie, pentru prima oară după cel de-Al Doilea Război Mondial, frontiera româno-sovietică a putut fi traversată fără acte.

În mod simbolic, la aceste evenimente au fost lansate flori pe apa Prutului, de pe ambele maluri, iar acest detaliu a dat numele manifestărilor respective.

În cadrul primei acţiuni, care a avut loc pe 6 mai 1990, locuitorilor din România li s-a permis ca în ziua respectivă, între orele 13:00 și 19:00, să treacă Prutul în Moldova Sovietică fără paşaport şi viză, la eveniment participând aproximativ 1.200.000 de oameni.

De-a lungul frontierei de 700 km de pe Prut, au fost create opt puncte de trecere: Miorcani – Pererita, Stânca – Costești, Iași – Sculeni, Ungheni – Pod Ungheni, Albița – Leușeni, Fălciu – Țiganca, Oancea – Cahul și Galați – Giurgiulești.

Al doilea „Pod de Flori” s-a desfășurat pe 16 iunie 1991, de data aceasta, locuitorii din Moldova putând să treacă fără acte hotarul în România.

VIZIONATI AICI 

1991: A murit  Virgil Calotescu, regizor român de filme documentare și de ficțiune, multe dintre acestea realizate pe scenarii scrise de Francisc Munteanu ; (n. 16 ianuarie 1928).

1994: A murit Moses David Rosen, rabin şef al Cultului Mozaic din România, un colaborator al regimului comunist din România; (n.23 iulie  1912).

 A fost șef-rabinul Cultului Mozaic din România (1948-1994) și președinte al Federației Comunităților Evreiești din România (1964-1994).

În anul 1957 a devenit deputat în Marea Adunare Națională și în 1992 Membru de Onoare al Academiei Române.

 Încă din adolescenţă intră în vizorul Siguranţei ca element suspect, propagandist socialist şi subversiv, fiind arestat în 1927 condamnat în 1928 la o lună de închisoare pentru lezmajestate.

Înainte de instaurarea dictaturii antonesciene, a fost internat în lagărele de la Miercurea Ciuc şi Caracal (iulie-septembrie 1940), fiind considerat periculos din cauza simpatiilor sale comuniste.

Din 1945 până în 1946 a obţinut trei funcţii religioase importante în cadrul comunităţii evreieşti din Capitală: rabin la Sinagoga Mare din Capitală, membru al Sfatului Rabinic şi preşedintele Secţiei Cultului, iar în iunie 1948 a fost ales şi apoi învestit la Templul Coral şef-rabin al cultului mozaic, după ce l-a discreditat ruşinos pe fostul rabin-şef  Dr. Alexandru Şafran, având susţinere totală din partea PMR (PCR), din rândurile căruia făcea parte din februarie 1948.

A colaborat sistematic cu regimul comunist, susţinând politica internă şi externă a partidului, propaganda şi diplomaţia comunistă, inclusiv emigrarea masivă a etnicilor evrei (practic, vânzarea lor pe mărfuri sau valută, astfel că în 1990 mai rămăseseră în ţară vreo 3% din cei cca. 400.000).

A tolerat sau chiar a negociat uneori demolarea a 63 de temple şi sinagogi bucureştene (de exemplu, Templul Mic Spaniol, sinagogile Reşit Daat, Beth El, Aizic Ilie, Adat Ieşurun, Gaster, Spilman, Caritatea, Hirsch, Malbim, Zissu), în cadrul politicii guvernamentale de sistematizare din anii ’80 !

A fost un propagandist major al minciunilor regimului comunist privind situaţia religioasă din Romania si a sprijinit acţiunile Securităţii de dezinformare a Occidentului în toate contactele sale oficiale cu străinii.

A conlucrat la conceperea şi aplicarea strategiei Securităţii pentru deconspirarea şi distrugerea reputaţiei preotului ortodox Valerian Trifa, participant la rebeliune ca lider al tineretului legionar, care era în America liderul ortodocşilor români ce refuzau vehement să intre sub ascultarea Patriarhiei Ortodoxe Române, deteminând grăbirea expulzării din SUA a acestuia şi, implicit, slăbirea exilului românesc şi a rezistenţei sale faţă de regimul Ceauşescu.

Din 1957 a fost ales regulat deputat în Marea Adunare Naţională, până în 1989.

În septembrie 1980, a fost editat în România vol. IX al Operelor lui Mihai Eminescu, cuprinzând publicistica, cu articolele antisemite scrise de Eminescu.

Moses Rosen s-a adresat Academiei Române cerând interzicerea publicării acestui volum și retragerea lui din tipografii.

La data de 1 iulie 1991, rabinul Moses Rosen a oficiat o comemorare a 400.000 de evrei victime ale Holocaustului de pe teritoriul României (inclusiv Transilvania de nord).

Atunci a fost menționată pentru prima dată cifra de 400.000 evrei victime ale Holocaustului din România.
Întrebat de ce nu s-a menționat pănă atunci această cifră, Moses Rosen a afirmat că „din 1941 până în 1991 nimeni n-a pomenit această cifră pentru că evreii au fost așa de terorizați în România, încât nici măcar nu îndrăzneau să verse lacrimi pentru morții lor”.

Pe baza acuzațiilor sale, Senatul Statelor Unite ale Americii a emis la 11 iulie 1991 (la numai zece zile de la comemorare), o rezoluție care „condamna resurecția antisemitismului și a intoleranței etnice din România”.

Câteva citate din “opera” controversata a acestui rabin :

„Datorită cârmuirii înţelepte şi pline de omenie a domniei voastre (tov. N. Ceauşescu) aţi acordat şi acordaţi bunăvoinţă şi înţelegere problemei reunirii familiilor evreieşti în Ţara Sfântă, dând posibilitatea oricărui evreu ce o doreşte.”

„Alături de credincioşii celorlalte culte, vă exprimăm şi cu acest prilej profunda recunoştinţă pentru deplina libertate religioasă de care ne bucurăm, pentru posibilităţile largi de a ne cultiva tradiţiile, de a ne respecta credinţa şi de a trăi în armonioasă frăţie cu credincioşii celorlalte culte, uniţi prin comunitate de idealuri în serviciul patriei comune.”

S-a vorbit aici despre libertatea cultelor religioase din ţara noastră. Îmi exprim indignarea faţă de faptul că unii mai vorbesc despre lipsa libertăţii religioase într-o ţară cu atât de multe lăcaşuri de cult şi cu posibilităţi de a ne ruga oricând dorim. De aceea nu trebuie să tăcem când auzim astfel de lucruri.”

  1997: A murit criticul de teatru şi film si traducătorul, Florian Potra; (n. 1925).

Florian Potra (3 martie 1925, Timişoara – 6 mai 1997, Bucureşti) , a fost fiul Anittei Francisca Maria (născută Brusaco) şi al lui Iulian Potra, licenţiat în ştiinţe economice şi sociale. A urmat Liceul „C. Diaconovici-Loga” din Timişoara, trecându-şi bacalaureatul în 1943. A făcut studii la Univer­sitatea „La Sapienza” din Roma, unde a obţinut licenţa în litere magna cum laude în 1948. Câţiva ani a trăit din sport, devenind căpitanul echipei naţionale de scrimă.

A fost  cercetător la Academia Română (1953-1954), redactor la Uniunea Scriitorilor (1954-1955), la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă (1955-1956) şi la revista „Teatrul” (1956-1961), secretar literar la Teatrul Regional Bucureşti (1961-1963), redactor şi secretar general de redacţie la „Secolul 20″ (1963-1968), consilier general, inspector general la Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă (1968-1970), inspector principal la Centrul Naţional al Cinematografiei (1970-1971), conferenţiar, profesor, şef de catedră la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”, titular al cursului de istoria şi teoria filmului (1971-1997).

 2012: A murit Camilian Demetrescu (prenumele la botez – Paul Constantin), pictor monumentalist, sculptor, grafician, eseist, teoretician al artei, publicist şi filosof; membru fondator al UAP; exilat politic în Italia din 1969, a fost unul dintre criticii vehemenţi ai regimului Ceauşescu; s-a afirmat în Italia printre cei mai mari reprezentanţi ai artei religioase (nouă dintre tapiseriile sale decorează sala de audienţe a Suveranului Pontif) (n. 1924)

  2014: A murit Mihai Sin (pseudonim: Mihai Bruda), prozator, eseist, publicist şi profesor.

A realizat la Radio România Târgu-Mureş rubrica de actualitate culturală; (n. 1942).

 2018: A murit Ion Dodu Bălan, critic și istoric literar, folclorist, poet, prozator, publicist și profesor universitar; s-a îngrijit, aproape o jumătate de veac, de editarea operei lui Octavian Goga; (n. 5 octombrie 1929,Vaidei, Romos, Hunedoara).A debutat editorial cu studiul „Influențe folclorice în poezia noastră actuală” (1955). A manifestat un interes deosebit pentru opera lui Octavian Goga, căreia i-a consacrat o amplă exegeză (1971), lucrare de referință, a cărei ediție a doua a fost premiată de Academia Română. A lucrat în redacțiile revistelor „Viața românească”, „Tânărul scriitor” și „Luceafărul”.

 2018: A murit Ion Dodu Bălan, critic și istoric literar, folclorist, poet, prozator, publicist și profesor universitar; s-a îngrijit, aproape o jumătate de veac, de editarea operei lui Octavian Goga; (n. 1929).

2018: A murit Ioan Munteanu, medic specialist în obstetrică-ginecologie și profesor; deschizător de drumuri în medicina românească în domeniile fertilizării in vitro și chirurgiei laparoscopice; la Clinica Universitară de Obstetrică-Ginecologie „Bega” din Timişoara, pe care a condus-o din 1987 până în 2008, au fost reușite pentru prima oară în România: fertilizarea in vitro (1995) și embriotransferul uman, realizări urmate de nașterea primului copil conceput prin fertilizare in vitro în România, pe 6 februarie 1996; a urmat primul embriotransfer la mamă purtătoare, primele sarcini multiple prin fertilizare in vitro (1997) și nașterea primului copil prin fertilizare in vitro la o mamă de 50 de ani (2001); membru de onoare al Academiei Române din 2004; (n. 1938).

Profesor universitar de literatură română la Facultatea de Filologie a Universității din București, apoi la Universitatea „Spiru Haret”. În perioada 1967–1969, a fost lector de limba română la Universitatea din Toulouse. Între 1971-1977 a fost vicepreședinte al Consiliului Culturii și Educației Socialiste din RSR.

Este unul dintre reprezentanții de frunte ai protocronismului literar românesc. Din octombrie 1989 până în decembrie 1989 a fost rector al Universității din București și pentru mai mulți ani șeful catedrei de Limba și Literatura Română din cadrul aceleiași Universități. Ion Dodu Bălan a fost membru în Partidul Comunist Român și membru al Comitetului Central. Din 2012 pana in 2015 a fost profesor la Facultatea de Litere a Universității „Spiru Haret”.

CALENDAR CREŞTIN ORTODOX

 Sfântul şi Dreptul Iov

 

Sfantul si dreptul Iov a trait in Avsitida, teritoriu intre Arabia si Idumeea. Tatal sau se numea Zaret, iar mama sa, Vosora. Persoana lui Iov este una istorica, nu este o legenda sau un mit.

Despre existenta istorica a lui Iov ne certifica Iezechiel care il aminteste pe Iov drept unul dintre cei mai mari drepti ai Vechiului Testament, alaturi de Noe si Daniel; Isus, fiul lui Sirah – Iov a tinut fara abatere toate caile dreptatii; Iacob – Iov este un model de rabdare pentru cei credinciosi.

Sfantul si dreptul Iov a fost un barbat cinstit, drept si temator de Dumnezeu, si foarte bogat.

Cand a implinit 70 de ani, Dumnezeu a ingaduit sa cada asupra lui cumplite ispite aduse de diavol. Intr-o singura zi, Iov si-a pierdut toata averea, si in aceeasi zi i-au murit toti fiii si fiicele. Dupa aceea el insusi a cazut in niste boli cumplite, trupul lui prefacandu-se tot intr-o rana din cap pana in picioare.

Dar Iov nu a grait nimic rau impotriva lui Dumnezeu, ci a indurat tot chinul cu rabdare pâna la sfarsit. De amintit sunt si cuvintele lui: “Gol am iesit din pantecele mamei mele si gol ma voi intoarce in pamant”.

Dupa toate cele indurate, Dumnezeu i-a intors deplin sanatatea, i-a dat bogatii mai mari decat avusese inainte, si i-a daruit alti sapte fii si trei fiice, tot atatia copii cati îi muriseră.

Sfântul şi dreptul Iov a trăit inca 170de ani dupa aceasta mare incercare, ajungând pana la varsta de 248 de ani.

În toţi anii vieţii lui pe pamânt dreptul Iov a adus neîncetat slava lui Dumnezeu.

Sfantul şi Dreptul Iov este socotit de toată creştinătatea ca pildă de răbdare în încercarile îngaduite de Dumnezeu.

CITIȚI ȘI:

O ISTORIE A ZILEI DE 6 MAI. VIDEO

Bibliografie (surse):

1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;
3. ro.wikipedia.org.
4. mediafax.ro;
5. Istoria md.
6. worldwideromania.com;
7. Enciclopedia Romaniei.ro
8. rador.ro/2015/ calendarul-evenimentelor
9. http://www.romarch.org/ro/
10. Cinemagia.ro.

Publicitate

Ungaria și manipularea trecutului istoric prin exacerbarea imaginarul geopolitic al graniţelor fantomă, după trecerea unui secol de la Tratatul de Pace de la Trianon

Trianon-100. Imaginarul geopolitic al graniţelor fantomă  şi manipularea trecutului istoric

Introducere

În ultima sută de ani Tratatul de la Trianon, ca parte a Conferinţei de la Paris care a pus capăt Primei Conflagraţii mondiale, şi-a pus puternic amprenta asupra raporturilor internaţionale din centrul şi sud-estulcontinentului european[1]. Tratatul de Pace contrasemnat la 4 iunie 1920 de delegaţia maghiară în palatul Trianon de la Versailles, în apropiere de Paris, a consfinţit ceea ce raporturile de forţă decretaseră pe câmpul de luptă cu un an şi jumătate înainte: destrămarea „Marii Ungarii“ şi sfârşitul visului imperial.

„Faţă de populaţia regatului antebelic, cea a noului stat se reducea de la 19 la 7 milioane, iar teritoriul se micşora cu peste două treimi.

Ungaria a cedat Transilvania şi Banatul în favoarea României; actuala Slovacie şi Rutenia în favoarea Cehoslovaciei; Croaţia şi actuala regiune Voivodina în favoarea nou constituitului Regat al Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor; extremitatea vestică a ţării, regiunea Burgenland, în favoarea Austriei.

A pierdut accesul la Marea Adriatică, iar peste trei milioane de maghiari au devenit minorităţi etnice în alte state, mai cu seamă în România (1,6 milioane) şi Cehoslovacia (aproape un milion)”[2].

Acest tratat nu a dus doar la reconfigurarea frontierelor din această parte a Europei, ci a avut şi un efect imens asupra relaţiilor dintre statele apărute pe ruina fostelor imperii austro-ungar şi ţarist.

A avut deasemenea puternice reverberaţii în mentalul colectiv al societăţilor în general şi în cel al elitelor în special. Frontierele revolutelor imperii austro-ungar, ţarist şi otoman au dispărut ca realităţi geopolitice odată cu hotărârile luate în Conferinţa de Pace de la Paris(1919-1920), dar nu şi din imaginarul geopolitic/grilele de lectură geopolitică/ „geopolitical codes” al liderilor politici şielitelor culturale care n-au acceptat deciziile luate în conclavul parisian.

În societăţile care şi-au văzut îndeplinindu-li-se idealul de a avea un propriu stat naţional sau de a-şi reîntregi unitatea naţională, cum a fost cazul românilor, Trianonul a fost perceput total diferit decât în societatea maghiară, care l-a văzut ca pe o dramă[3].

Astfel că liderii noului stat ungar au orientat politica externă către intenţia nedeclarată de a revizui tratatele de la Versailles[4]. Revizionismul şi reconfigurarea graniţelor geopolitice din acest spaţiu promovate şi de liderii maghiari au condus la cea de-a doua conflagraţie mondială, cu tragedii individuale şi colective la fel de mari ca şi în prima conflagraţie mondială.

De ce nu au putut fi evitate asemenea tragedii deşi oamenii politici au declarat mereu că îşi doresc pacea şi cooperarea?

De ce astăzi, deşi majoritatea popoarelor din această parte a lumii sunt în UE, în discursul public mai apar apar graniţele fantomă ale fostului imperiu austro-ungar sub diferite concepte ale unui imaginar geopolitic revizionist?

Pentru a avea răspuns la aceste întrebări este necesar să înţelegem cum imaginarul geopolitic/geopoliticalcodes, manipularea trecutului istoric, cartografia graniţelor fantomă/Phantom borders ca suport al propagandei revizioniste au contribuit la apariţia,în mentalul colectiv a unei părţi din elita politică şi culturală a unor reprezentări deformate ale istoriei. 

Adevărul istoric nu de puţine ori a fost manipulat din interese politice şi ideologice în societăţile care s-au considerat nedreptăţite de deciziile luate la Conferinţa de Pace de la Paris din anii 1919-1920.

Scopul principal al acestui studiu este dezvăluirea modului în care imaginarul geopolitic/geopolitical codes şi manipularea trecutului istoric au generat imaginea graniţelor fantomă care de-a lungul ultimului secol, la rândul lor,au generat comportamente politice de tip revizionist şi revanșard.

În opinia mea, explicarea acestei probleme este cu greu posibilă fără a prezenta, pe de o parte,teoria pe care se fundamentează geopolitica imaginarului.

Ea ne explică cum s-au putut împleti reprezentarea spaţiilor politice cu graniţe fantomă în mintea unor oameni care deţineau la un moment dat puterea politică,cu deciziade a acţiona pentru impunerea unor astfel de graniţe atât la nivel internațional, cât și la nivel național.

Pe de altă parte,fără a defini ceea ce înseamnă graniţele fantomă/Phantom borders şi cum în sprijinul „construcţiei” unor asemenea frontiere este manipulat trecutul istoric iarăşi nu avem o bună înţelegere a ceea ce s-a petrecut în Europa în anii 1938-1940.

Din această perspectivă studiul va avea şi o importantă componentă teoretică.Marile întrebări din studiul politicii internaționale şi ale istoriei contemporane pot fi înțelese cel mai bine atunci când în căutarea răspunsurilor sunt aplicate teorii adecvate[5]. (autor: Constantin Hlihor, sursa: Revista Polis, Volum VIII, Nr. 2 (28), Serie nouă, martie-mai 2020)

(vezi text complet AICI)

Note:

[1]  A se vedea Mihai Milca, „Construcţia geopolitică a Versailles-ului şi tribulaţiile României Mari”, în Revista Polis, Volum VII, Nr. 2 (24), Serie nouă, martie-mai 2019, pp. 133-145;  Wilfried Loth, Nicolae Păun, eds., Disintegration and Integration in East-Central Europe. 1919-post-1989, Nomos Verlagsgesellschaft, Baden-Baden 2014, passim; Adrian Hyde-Price, The International Politics of East Central Europe, Manchester University Press, Manchester, New York, 1996, pp. 46-140.

[2] Stefano Bottoni, „Pentru Ungaria e greu să treacă peste trecut”, în Magazin istoric, Decembrie 2014, p. 11.

[3] A se vedea şi Zsolt Horbulák, The Image of the Treaty of Trianon in Slovak Historiography/ Obraz traktatu z Trianon w słowackiej historiografii, în RES HISTORICA nr. 42, 2016, pp. 265-285.

[4] Stefano Bottoni, op.cit., p.12.

[5] A se vedea pe larg E.H Carr, Criza celor douăzeci de ani (1919-1939). O introducere în studiul relaţiilor internaţionale, trad.de Cătălin Drăcşineanu, Polirom, Iaşi, 2011, pp. 17-26; Kenneth N. Waltz, Teoria politicii internaţionale, trad.de Nicoleta Mihăilescu, Polirom, Iaşi, 2006, pp. 27-119; Barry Buzan, Richard Little, Sistemele internaţionale în istoria lumii, trad. de Simona Soare, Polirom, Iaşi, 2009, pp. 35-51; Constantin Hlihor, Geopolitica de la clasic la postmodern, KartaGraphic, Ploieşti, 2011, pp. 11-54; A.D. Xenopol, Teoria istoriei, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997; Fernand Braudel, Écrits sur l’histoire, Paris, 1969; Eric Hobsbawm, Despre istorie, trad. de Radu Săndulescu, Editura Cartier, Chişinău, 2017.

De când cuvântul NEGRU poate fi vătămător?

DE CÂND NU MAI ESTE NEGRUL NEGRU?

Pe fondul celor întâmplate recent, am tot stat să mă gândesc ce s-a întâmplat cu societatea de a devenit atât de supărată pe non-culoarea asta (faină de altfel).

De unde până unde am ajuns să ne sfâșiem în halul ăsta pentru un cuvânt, pe care îl transformăm bezmetici într-un act profund rasist, deși e greu să pretinzi că aceste litere adunate la un loc în cuvântul NEGRU pot fi atât de vătămătoare, se întrebă Adriana B.pe blogul Scrie Omul.

De ce nu vă mai place apelativul ăsta, care, în fond, descrie cu acuratețe o culoare de piele evidentă? De ce vă supără atât de tare că negrul (omul) e negru?

Analizând cum mișcările astea de apărare a minorității alb-închis (adică negre, pe înțelesul oamenilor încă zdraveni) au acaparat orice urmă de luciditate și confort social, am dedus că problema majoră în toată nebunia nu este felul în care te adresezi negrilor, ci faptul că ei nu pot fi egali cu unii albi, deși își doresc.

Nu au cum, pur și simplu. Există unii oameni mai dotați, întâmplător în majoritate covârșitoare albi, pe care chit că ești alb, negru, galben sau indigo, nu ai cum să îi egalezi. Gena. Mediul. Toate contribuie la dezvoltarea intelectuală a individului, iar asta nu poate fi șters cu buretele, așa cum BLM își dorește.

Nu ai cum să fii la fel cu cel care e mai bun ca tine. Cel mult poți să îți imaginezi că ai să te perfecționezi dacă depui un efort uriaș, nicidecum dacă te revolți și zbieri ca un apucat. E valabil și pentru albi, doar că ei nu simt nevoia să ragă în piețe pentru asta.

Firește, există și o explicație pentru aceste revolte ale persoanelor de culoare, care nu ezită să ne arunce înainte problema sclaviei, a rasismului manifestat în trecut asupra acestei minorități, cerând cumva răzbunare pentru asta, deși în prezent nu-i mai abuzează nimeni. Și pretind, odată cu asta, drepturi egale (care există deja), traduse de ei, printre altele, prin număr egal de locuri de muncă în corporații, instituții șamd.

Nu se menționează nicăieri însă că aceste job-uri pe care ei le pretind necesită totuși abilități specifice, pe care poate unii nu le au. Nu poți primi un loc de muncă doar așa, că ești negru, ăsta-i rasism, nene. Și nu împotriva “coloraților”, ci a “imaculaților”. De ce să se întâmple asta, de ce să piardă cei care merită să câștige, doar pentru că cei care au gura mare sunt cei băgați în seamă?

Treaba e simplă: ai nevoie de 10 oameni în compania ta. Intervievezi 50. Dacă cei mai buni 10 sunt toți albi, deși între cei intervievați au fost și 15 negri, de ce să alegi un negru mai slab pregătit doar ca “să nu fi rasist”, în detrimentul unui alb mai bun pe postul respectiv? E o tâmpenie. E discriminare. E rasism.

Și de când nu mai e negrul negru? De când ne ferim să vorbim despre oameni concret, așa cum sunt, în cazul de față, negri? Și de ce îi deranjează pe ei că li se spune așa? Nu e ca și cum nu e evident că sunt….negri. De ce să iei amendă pentru un cuvânt, pentru o culoare, care chiar descrie corect starea de fapt a lucrurilor?

De ce să te cenzurezi pentru ceva ce nici măcar nu lezează pe nimeni? De ce să dai o conotație negativă unui apelativ atât de firesc, atât de normal, atât de bine mulat pe realitate?

Doar pentru că trebuie să existe în lumea asta și victime, și minorități? Cine decide toate astea, cine le permite? Ce câștigăm sau pierdem din toate astea?

Chiar ne-am pierdut mințile?