CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ZIUA DE 1 MAI ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Ziua de 1 mai în istoria noastră

1359: Mitropolia Țării Românești, cu sediul la Curtea de Argeș, este recunoscuta de către Patriarhia din Constantinopol.

Dupa ce voievodul  Tarii Romanesti Basarab I Intemeietorul a  reusit unificarea ţării, el a  obţinut independenţa  faţă de coroana maghiară după faimoasa bătălie de la Posada (1330), in care l-a învins pe regele maghiar Carol Robert de Anjou.

Basarab  I  rămâne în istoria românilor ca întemeietorul Ţării Româneşti  şi ctitor de biserici, dintre care amintim biserica domnească de la Curtea de Argeş, pe care o vor termina urmaşii săi.

Basarab I intemeietorul  Țării Românești. A domnit între anii 1310 – 1352

Încă din vremea acestui mare conducator, unificarea Tării Româneşti a fost însoţită în mod firesc de unificarea Bisericii de pe teritoriul ţării.

Recunoaşterea Mitropoliei Ungrovlahiei se leagă insa  de numele fiului său, domnul Nicolae Alexandru (1352-1364).

El l-a chemat la curtea sa pe mitropolitul Iachint din Vicina, oraş de la gurile Dunării, unde exista deja o mitropolie ortodoxă în ascultarea Constantinopolului.

A domnit pană în 1364, la tron urmîndu-i fiul său, Vladislav Vlaicu.

Chipul lui Nicolae Alexandru este cel reprezentat în biserica mănăstirii Negru Vodă din Cîmpulung, ctitorită de Basarab I şi terminată de Vladislav Vlaicu.

Nicolae Alexandru


Voievodul Nicolae Alexandru

 Pictura a fost refăcută pe la începutul secolului al XIX-lea. În această biserică se găseşte şi piatra de mormînt a voievodului.

 Domnul Nicolae Alexandru a cerut strămutarea acestei mitropolii la Curtea de Argeş pentru a cuprinde întreg teritoriul Ungrovlahiei. Strădaniile lui vor fi încununate prin recunoaşterea Mitropoliei Ungrovlahiei de către Patriarhia din Constantinopol la 1359.

Evenimentul marchează independenţa față de statele catolice vecine.

 Mitropolitul Iachint se va bucura de o cârmuire lungă şi rodnică până la 1372. Este important de subliniat că hotărârea Sinodului Patriarhiei ecumenice din mai 1359 nu creează o situaţie nouă, ca în cazul popoarelor nou convertite la creştinism, ci este vorba de o reorganizare în sânul aceleiaşi Biserici ortodoxe, prezente de secole pe acest teritoriu.

Ea nu face decât să încuviinţeze strămutarea mitropolitului Iachint „în scaunul a toată  Ungrovlahia”,  îndemnând pe slujitorii Bisericii „să i se supună lui, ca un adevărat păstor, părinte şi dascăl al lor, şi să primească bucuros şi să împlinească toate câte va spune, va sfătui şi va învăţa cu privire la folosul sufletesc, păstrând neschimbat în viitor, pururea, încredinţarea şi făgăduinţa faţă de sfânta  şi apostoleasca Biserică a lui Hristos pe care a făcut-o acest voievod de prea bun neam”.

Sfantul Iachint, primul mitropolit al Tarii Romanesti

Mitropolitul Ţării Româneşti urma să facă parte din Sfîntul sinod al Bisericii Ortodoxe şi să fie hirotonisit la Constantinopol.

Primul mitropolit al ţării, preasfinţitul “chir Iachint” de la Vicina, se mutase de fapt de ceva vreme la curtea voievodului muntean, unde era “foarte bine privit”, după cum arată scrisoarea din anul 1359 a patriarhului către voievodul Nicolae Alexandru.

Biserica Domnească din Curtea de Argeș

Foto: Biserica Domnească din Curtea de Argeș

Mitropolitul Iachint a murit în anul 1372, iar pe tronul mitropolitan i-a urmat un fost egumen al mănăstirii  Cutlumuz de la Muntele Athos, Hariton.

Biserica  Ortodoxă Română l-a canonizat pe Iachint pe 8 iulie 2008.

1384 : Prima atestare documentară a Curții Domnești din Hârlău, în Moldova.

Curtea Domnească din Hârlău (1384)

Acolo locuind Doamna Margareta (Mușata), mama domnitorilor Petru I Mușat (1375–1391) și Roman I Mușat (1391–1392). Doamna Margareta a ctitorit o biserică catolică în orașul Siret pentru Ordinul Dominicanilor, dorind să fie înmormântată acolo.

Prin hrisovul domnesc din 1384, domnitorul Petru I a confirmat acest act, acordând și anumite privilegii predicatorilor. Domnitorul precizează că acel hrisov a fost dat „in curia matri nostrae carisimae, Horieganoio”, pasaj tradus de medievalistul Mihai Costăchescu astfel: „în orașul Hârlău în adunarea (la curteamamei noastre preaiubite”.

Aceasta este și prima atestare a târgului Hârlău.Cronicarul Grigore Ureche (c. 1590–1647) a menționat în Letopisețul țărâi Moldovei, de când s-au descălecat țara și de cursul anilor și de viiața domnilor carea scrie de la Dragoș vodă până la Aron vodă rolul lui Ștefan cel Mare de ctitor al Curții domnești și al Bisericii Sf. Gheorghe din Hârlău în următoarele cuvinte: „Vă leato 6995 [1487], într-acestu an au discălicatu Ștefan vodă târgul Hârlăul, de au ziditu și bisérica cea domnească de piiatră și curțile acele domnești cu ziduri cu tot, carile stau și astăzi”.

1581: Sigismund Bathory devine principe al Transilvaniei.

Sigismund Bathory

Sigismund Báthory (în maghiară Zsigmond Báthory) (n. 1572 sau 1573 – d. 27 martie 1613, Praga), principe al Ardealului, fiul lui Cristofor Báthory și al Elisabetei Bocskai.
A realizat prima unire a Transilvaniei cu Țara Românească și cu Moldova, așa numitul plan dacic. A fost ales ca minor principe al Transilvaniei în mai 1581 de către Dieta Transilvaniei de la Cluj.

Acest drept l-a exercitat doar din 1588, când principele de 15 ani a fost majorat de către Dieta de la Mediaș. La aceeași Dietă Națională, Cristofor Báthory i-a expulzat pe iezuiți din Ardeal.

În 1593, sultanul Murad al III-lea nu a respectat pactul de pace de la Adrianopol (azi Edirne), a declarat război Habsburgilor și astfel a început Războiul de 15 ani.

Sultanul l-a somat pe Sigismund să se alăture armatei otomane, însă acesta s-a alăturat Ligii Sfinte (la recomandările consilierului său secret, iezuitul spaniol Alphonso Carillo), ceea ce stările transilvănene nu au acceptat.

În urma acestor neînțelegeri, Sigismund a renunțat la principat în favoarea vărului său Andrei Báthory.

Când unchiul său, căpitanul de Oradea, Ștefan Bocskai, l-a asigurat de sprijinul său, Sigismund a reluat principatul și a decapitat, la Cluj, căpeteniile care simpatizau cu turcii (Alexandru Kendi, Kovasoczi Farkas și Baltazar Báthory).

În 1595 s-a aliat cu împăratul Rudolf al II-lea și a fost numit Principe Imperial. S-a căsătorit cu Maria Cristina de Habsburg, fiica ducelui Carol Habsburg. Și-a atras secuii de partea sa, cărora le-a promis privilegii.

De asemenea, și-a extins autoritatea asupra Moldovei și Țării Românești. După acestea, la 20 octombrie 1595, alături de Mihai Viteazul, a învins oastea otomană în Bătălia de la Giurgiu.

Dieta a retras însă privilegiile promise de Sigismund secuilor de rând, iar revolta lor, „Carnavalul însângerat”, a fost înăbușită de trupele lui Ștefan Bocskai.

În 1596 cursul războiului s-a schimbat și la 26 octombrie oastea creștină a fost înfrântă de turci în Bătălia de la Keresztes. Din cauza eșecurilor militare și din viața personală, Sigismund a abdicat pentru a doua oară, și a plecat la Praga pentru scaunul principiar al Principatelor Oppeln și Ratibor, cedând Ardealul soției sale.

În 1598 s-a întors pe neașteptate ocupând tronul Ardealului, iar după un an a renunțat din nou, la Mediaș, în favoarea vărului său, cardinalul Andrei Báthory.

După moartea acestuia, în 1601, la Cluj s-a reales din nou Principe al Ardealului, dar după ce a fost învins la Guruslău de oastea imperială (formată din trupele lui Basta și Mihai Viteazul), el a fugit în Moldova, iar comandantul său de oști, Moise Székely, în Turcia.

În 1602, după ce adepții săi au fost învinși în bătălia de la Teiuș de trupele lui Basta, a renunțat pentru a patra și ultima dată la principat și s-a retras în Boemia.

A murit la Praga, la 27 martie 1613.

1653 : A avut loc Bătălia de la Popricani.

Gheorghe Ștefan (1653)
Vasile Lupu (1653)

Luptă care s-a purtat între o armată moldo-transilvăneană condusă de Gheorghe Ștefan pe de-o parte și o armatǎ cazaco-tătară condusă de Timuș Hmelnițki, susținătorul lui Vasile Lupu. Forțele lui Ștefan variau între 10.000–20.000 de soldați și era compusă din moldoveni, transilvăneni, maghiari, germani, vlahi și greci, precum și civili din Iași.

Armata cazaco-tătară număra aproximativ 13.000 de soldați. Bătălia s-a încheiat cu înfrângerea moldovenilor și ocuparea Iașiului, Gheorghe Ștefan a fugit în Țara Românească, iar Vasile Lupu a început a doua sa domnie în Moldova

1821: Trupele otomane invadeaza Muntenia prin Giurgiu, Călăraşi, Calafat şi Bechet, pentru a înăbuşi revoluția  condusă de  Tudor Vladimirescu.

Tudor a intrat în negocieri cu otomanii, întrucât acțiunea sa nu era, la nivel declarativ, una antiotomană. Rezultatele negocierilor au fost nesatisfăcătoare, pașalele cerând în primul rând dezarmarea armatei pandurilor și colaborarea în vederea reprimării eteriștilor. Cum Tudor nu a acceptat condițiile turcilor, iar oastea Porții se pregătea de ofensivă, Tudor Vladimirescu a luat decizia de a se retrage în zona întărită a Olteniei și de a organiza acolo o rezistență de durată. La începutul lunii mai, 18.000 de soldați otomani au intrat în Moldova pe la Brăila, iar alți 15.000 de militari turci au traversat Dunărea pe la Calafat, Giurgiu și Oltenița în Muntenia.

1826: Boierul și cărturarul român Dinicu Golescu a deschis, la conacul moșiei sale din Golești, Școala Slobodă Obștească.

Şcoala Slobodă Obştească, Golești (1826)

Organizată ca școală-internat de băieți, avea două tipuri de cursuri: ghimnasticesc (în primii cinci ani de învățământ) și filosoficesc (în anul VI); în această școală puteau învăța gratuit (pe cheltuiala lui) tineri, indiferent de categoria socială din care făceau parte.

Școala era deschisă tuturor: „școală slobodă obștească, unde pot merge fiii nobleții, ai norodului, și măcar și robi, pământeni și streini, pentru limba românească, nemțească, grecească, latinească și italienească”, după cum scrie Dinicu Golescu.

Școala și-a început cursurile sub conducerea profesorului transilvănean Florian Aaron, care a elaborat și programele școlii. Aici învățau deopotrivă, copii de boieri, de țărani și robi ai pământului și, pentru prima dată, la învățătură erau primite și fete, alături de băieți. De educația acestora se ocupa, personal, soția sa, Zinca Golescu. A funcționat până la moartea lui Dinicu Golescu, survenită în anul 1830.

 1831: La Bucureşti, în capitala Munteniei, se înfiinţează Arhivele Statului, în subordinea Departamentului Treburilor din Lăuntru (Ministerul de Interne); primul director a fost Iordache Rasti (1831-1837).

Arhivele Statului, București (1831)

Dezvoltarea instituțiilor care aveau să contribuie la înscrierea Principatelor Române și apoi a României pe calea civilizației moderne a determinat înființarea, la 1 mai 1831, în Țara Românească, la București și la 1 ianuarie 1832, în Moldova, în baza Regulamentului Organic și sub oblăduirea Departamentului Trebilor din Lăuntru, a Arhivelor Statului.Primul director a fost Iordache Rasti (1831–1837).


1859: S-a născut Alexandru Philippide, lingvist şi filolog român, profesor universitar, considerat întemeietorul şcolii lingvistice ieşene.

Alexandru Philippide

(1 mai 1859 – 12 aug.1933)

A elaborat cărţi fundamentale pentru lingvistica şi filologia română: Introducere în istoria limbei şi literaturei române (1888), Principii de istoria limbii (1894), Gramatică elementară a limbii române (1897),Originea românilor (vol. I, subintitulat Ce spun izvoarele istorice, 1925; vol. II, subintitulat Ce spun limbile română şi albaneză, 1928) – considerată opera sa fundamentală și Principii de istoria limbii, 1894.

Între 1897 şi 1906 a redactat o primă formă a  Dicţionarului limbii române al Academiei (porţiunea A – dăzvăţ, rămasă în manuscris), stabilind principiile şi metoda de lucru adecvate Dicţionar.

1859: La Bolgrad, în Principatul Moldova, are loc inaugurarea Şcolii centrale (Bălgarsko ţentralno ucilişce), a cărei deschidere a fost permisă de guvernul Moldovei printr-un hrisov emis la 10 iunie 1858.

În 1873 i s-a construit o clădire proprie.

1862: La  Cernăuţi, în condiţiile revenirii la un regim constituţional în Imperiul Habsburgic, un grup de boieri şi intelectuali în frunte cu fraţii Gheorghe şi Alecu Hurmuzachi, sprijiniţi de preoţimea românească a Bucovinei, au înfiinţat „Reuniunea pentru Leptură”.

Biblioteca Universității din Cernăuți (1862)

Reuniunea avea să-şi schimbe denumirea în Societatea pentru Literatura şi Cultura Română în Bucovina în 1865, pentru a deveni, începând din 1869, Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina (SCLRB), nume sub care s-a reactivat în martie 1990.

1865, 1/13.05: A intrat în vigoare Codul Penal promulgat (la 2/14. decembrie 1864) de domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859-1866); alcătuit după modelul Codului Penal francez (din 1810) şi al Codului Penal prusian (din 1851), avea la bază, totodată, şi unele legi penale autohtone; a fost înlocuit la 18.III.1936 de Codul Penal din 1936.

Codul Penal Cuza (1865)

Codul penal de la 1865, denumit și Codicele Cuza a realizat unificarea legislativă penală și a marcat începutul dreptului penal român după unirea din 1859 a Moldovei cu Țara Românească.

Codul Cuza consacra principiul legalității incriminării și a pedepsei, egalitatea în fața legii penale, umanizarea pedepselor, nu prevedea pedeapsa cu moartea, ci munca silnică pe viață. Infracțiunile erau clasificate în trei categorii: crimedelicte și contravenții.

1868: La Bolgrad, in Principatul Moldova, apare revista „Obşt trud„, sub redacţia profesorului T. Ikonomov. Au fost editate numai trei numere ale acestei reviste.

1873: S-a deschis  Expoziţia universală de la Viena la care a participat şi România. Din juriul internaţional de  premiere au făcut parte Petre S. Aurelian şi Carol Davila.

Expoziţia Universală de la Viena (1873)

În cadrul expoziţiei 71 de agricultori, comercianţi şi meseriaşi români au fost distinşi cu medalii şi diplome de onoare.

Expoziţia universală de la Viena a durat pană la  10 noiembrie 1873.

1877: Primul ministru al Guvernului României, Mihail Kogălniceanu, a adresat Marilor Puteri o Circulară în car e făcea cunoscută intrarea României în război cu Imperiul Otoman.

Mihail Kogălniceanu le aducea la cunoștință Marilor Puteri hotărârea celor două corpuri legiuitoare ale României de instituire a stării de război și motivul care le-a determinat să o adopte: „În fața acestei atitudini […] a guvernului otoman […] și a actelor sale de ostilitate patentă” este evident că „Sublima Poartă însăși este cea care a rupt legăturile existente între ea și România și în consecință noi nu putem decât să-i înapoiem responsabilitatea pe care ea încearcă s-o facă să apese asupra noastră […]. În virtutea dreptului nostru și a justiției cauzei noastre, și contând pe grija puterilor garante față de noi, vom face tot ce datoria noastră ne impune față de țară, spre a apăra pământul nostru, a salva instituțiile noastre și spre a asigura existența noastră politică.

1885: Este emis Decretul regal român privind aprobarea Tomos-ului, prin care Patriarhia de la Constantinopol recunoştea autocefalia  Bisericii  Ortodoxe din Regatul României.

1885: Este publicata in revista „Convorbiri literare”, piesa „D’ale carnavalului”, de Ion Luca Caragiale.

1890:  Ca urmare a hotărîrii Congresului I al Internaţionalei a II-a din  14 iulie 1889, de la Paris, in Romania se sărbătoreşte pentru întîia oară  ziua de 1 Mai, zi a solidarităţii internaţionale a oamenilor muncii, în amintirea grevei muncitorilor din Chicago, S.U.A., din data de 1 mai 1886. 

1893: Este deschisă Şcoala agricolă din satul Cucuruzeni, judeţul Orhei, gubernia Basarabia.

1896: S-a nascut  Mihai Ralea, sociolog, psiholog, eseist și politician român, membru al Academiei Române (d. 1964).

Contributiile aduse de Mihai Ralea, ministrul muncii din guvernul Armand  Calinescu • Buna Ziua Iasi • BZI.ro

 1919:  Guvernele bolşevice al Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse şi Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, au transmis doua  ultimatumuri  României, cerîndu-i evacuarea Basarbiei şi Bucovinei în 48 de ore.

Steagul Republicii Sovietice Federale Socialiste Ruse, 1918
Drapelul Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse, 1918  

Ultimatumul bolșevic (1919)


România era  învinuită că nu şi-a retras armata din Republica Democratică Moldovenească si că „a devenit unul dintre focarele contrarevoluţionare ruse”, că vrea „să răstoarne puterea sovietică din Ungaria”.

Nota impunea „Evacuarea imediată a trupelor române, a funcţionarilor şi agenţilor din întreaga Basarabie” în timp de 48 ore, „în caz contrar, ele (n.r. RSFS Rusă şi RSS Ucraineană) vor considera că dispun de întreaga libertate de acţiune faţă de România”.

Nota ultimativă din 1 mai 1919 a fost înmînată României în contextul revoltelor provocate de bolşevicii ruşi şi ucraineni în Basarabia pentru a motiva intervenţia Armatei Roşii şi Conferinţei de pace de la Paris, care recomanda recunoaşterea unirii deja înfăptuite.

La 2 mai 1919 R.S.S. Ucrainiană dubla ultimatumul R.S.F.S. Ruse. Trebuie menţionat că la acea perioadă puterea sovietică în Rusia nu era recunoscută de marile puteri, iar Notele nu aveau un caracter juridic.

Cum era şi firesc, România a respins ultimatumul şi a luptat cu bolşevicii ruşi pe Nistru, aducînd trupe din interior si chiar de pe frontul de vest, divizia 6 şi 7 infanterie, continuînd recrutările pentru apărarea României Mari, deoarece pericolele erau multe şi aliaţii României nesiguri.
Obiectivele sovietice erau clare, aşa cum au apărut şi în schimbul de telegrame între Lenin şi Bela Kuhn, de a invada Basarabia şi de a înfrînge în Galiţia trupele ucrainene petliuriste, pentru a face joncţiunea cu bolşevicii unguri, ameninţînd România şi dinspre nord.

La 25 mai 1919 guvernele R.S.F.S. Ruse şi R.S.S. Ucrainene au transmis guvernului României o declaraţie, în care se spunea „din momentul desfiinţării frontului rus din România, guvernul Român a pus mînă pe un imens patrimoniu militar, feroviar şi al Crucii Roşii, în final – guvernul Rusiei şi Ucrainei îşi declină orice răspundere pentru soarta valorilor aduse pe timpul guvernului ţarist din Rusia.” Declaraţia vine în urma eşecului militar din Basarabia şi Bucovina.

Guvernul de la Moscova sugera ideea că ar renunta la pretenţiile sale teritoriale în schimpul unei recompesări economice.
Problema tezaurului României evacuat pe timpul ţariştilor în Rusia a fost pusă în relaţie directă cu cea a Basarabiei.

Un ultimatum clonat al celui din 1-2 mai 1919 a avut loc ulterior pe timpul lui Stalin (1940), in baza pactului Molotov-Ribbentrop (1939).
Remarcăm asadar că sovieticii jinduiau la Bucovina încă din 1919, asa cum o demonstreaza ultimatumul lor din 1 mai 1919 !

1921: Apare la Cluj, in România, revista Gândirea, sub conducerea unui comitet format din scriitorii Cezar Petrescu, Lucian Blaga şi alţii. Ulterior, de la 22 decembrie 1922 pînă în iunie-iulie 1944, revista apare la Bucureşti, sub conducerea lui Nichifor Crainic.

Revista “Gândirea” a fost o  publicație tradiționalistă care tindea să orienteze creația literara spre valorile autohtone; în paginile revistei au semnat mari scriitori precum Tudor Arghezi, Tudor Vianu, George Calinescu, Mircea Eliade (directori: Cezar Petrescu la Cluj și Nichifor Crainic  la București)

 1921: S-a născut la București,  scriitorul  Vladimir Colin, considerat unul dintre cei mai importanti scriitori români de literatură fantastică, ştiinţifico-fantastică (d.6 decembrie 1991, București).

Vladimir Colin (1921-1991)

A abandonat Facultate a de litere după un an deoarece timpul îi era acaparat de activitatea politică de activist al Comitetului Central al UTC. Ulterior a fost redactor la mai multe reviste, Revista literarăFlacăra, secretar general de redacție la Viața românească. A debutat cu un volum de Basme, în 1953, care a obținut Premiul de Stat.

Au urmat apoi volumele de literatură fantastică Legendele țării luiVam și de literatură științifico-fantastică A zecea lumePentagramaUn pește invizibil și douăzeci de povestirifantasticeImposibila oază.

A excelat în genul science fantasy și a obținut trei premii Eurocon, o performanță de neegalat pentru un autor din România. Printre operele din acest gen se numără și volumele de povestiri Viitorul al doileaDinții lui Cronos sau mini-romanul Babel.

1922: Şi-a încheiat activitatea Comisia de unificare a României, inclusiv comisia regională de unificare din Basarabia

 Comisia centrală de unificare, creată prin decretele emise in  2, 3 şi 8 aprilie 1920, în timpul guvernului Averescu, era condusă de preşedintele Consiliului de Miniştri român.

Provinciile unite aveau fiecare comisii regionale de unificare care umrăreau descongestionarea şi unificarea serviciilor publice pe întreg teritoriul României.

Îndeplinindu-şi misiunea, Comisia a fost  dizolvată, lăsînd  terenul  pregătit pentru aplicarea  reformei administrative în România.

1923: S-a născut Ion Popescu – Gopo, regizor, scenarist, desenator, caricaturist român; (d. 29 noiembrie 1989).

 VIZIONATI AICI

Ion Popescu-Gopo  a fost  creatorul a numeroase filme de desen animat   în care personajul principal era „omuletul lui Gopo”, o creație proprie care l-a făcut celebru și i-a câștigat câteva premii naționale și internaționale.

Imagini pentru ion popescu gopo

Ion Popescu-Gopo a fost fiul regizorului si caricaturistului Constantin Popescu.

A studiat la Academia de Arte din București , dar nu a absolvit, apoi a urmat un curs de animație la Moscova. In 1939 a debutat în presă cu caricaturi, a ilustrat cărți pentru copii printre care cele de poezii ale lui Topârceanu.

Primul film de desene animate l-a realizat in 1949 împreuna cu tatăl sau si cu regizorul si caricaturistul Matty Aslan si se numea ”Punguța cu doi bani”. A fost angajat in 1950 la Studioul Cinematografic București, la secția de animație, apoi a organizat studioul Animafilm. A realizat filme de desene animate ca Albina si porumbelul (1951), Rățoiul neascultător (1951), Doi iepurași (1952), Marinică (1953), O muscă cu bani (1954), Șurubul lui Marinică (1955), Ariciul răutăcios (1955), Fetița mincinoasă (1956), Galateea – (1957).

In 1957 realiza filmul Scurtă istorie, avându-l ca personaj pe omulețul schițat simplu care ii va purta numele si obținea premiul Palme D’Or la Festivalul International de Film de la Cannes, Franța. Celebrul omuleț a apărut si in Sapte arte (1958) Homo sapiens (1960) Allo! Hallo! (1962). In 1958, cu filmul 7 arte, a obținut premiul Cel mai bun film de animație la Festivalul de Film de la Tours. A continuat cu O poveste obișnuită… o poveste ca în basme (1959), Homo sapiens (1960).

A regizat si filme cu actori ca Fetița mincinoasă (1956), S-a furat o bombă (1962), nominalizat la Festivalul Internațional de Film și Televiziune Cinéma tout écran, Elveția, De trei ori Bucuresti (1967) , Pași spre Lună (1963), Comedie fantastică (1975), De-aș fi Harap-Alb (1965), Poveste de dragoste (1976), Faust XX (1966). In 1981 a regizat si a scris scenariul filmului Maria Mirabela, produs la Chișinău, de Moldova Film.

A si jucat in cateva dintre filmele regizate de el ca Rămășagul, Faust XX, O zi la București, în filme ale altor regizori ca O noapte de pomină, in regia lui Ion Șahighian, a fost țarul Petru cel Mare in filmul Dimitrie Cantemir, regizat de Gheorghe Vitanidis.

A scris scenariile filmelor Șurubul lui Marinică (1955), Povestea dragostei (1976), Maria si Mirabela în Tranzistoria (1989).

Ion Popescu-Gopo a fost președintele Asociației Cineaștilor din România in perioada 1969-1989, vicepreședinte al Asociației Internaționale a Filmului de Animație, directorul secției de film din cadrul Organizatiei Mondiale a Sănătătii.

A murit in București, la 29 noiembrie 1989.

1927: La Bucureşti  este inaugurata  în clădirea Dacia din București, prima centrala telefonică  automată  din România, de tip Rotary 7A1, cu o capacitate totală de 10.000 de posturi telefonice, din care 3.000 instalate imediat. Centrala a precedat construția Palatului Telefoanelor, finalizat în 1933. A fost amplasată la intersecția dintre Bulevardul Dacia și Strada M. Sterian și a funcționat până în 1984–1985, când a fost scoasă din funcțiune pentru că se crăpau izolațiile de la fire

1927: S-a născut la București poeta, scriitoare și traducătoare , Annie Bentoiu; (d. 21 decembrie 2015, București ).

Annie Bentoiu (1927-2015)

A urmat studii universitare la Facultatea de Drept și cursuri de literatură și istorie la Institutul Francez din București. 

A fost soția compozitorului Pascal Bentoiu și mama sopranei Ioana Bentoiu. A fost autoarea romanului Strada Mare și a cunoscutelor volume de memorii din perioada instaurării comunismului în România adunate sub titlul Timpul ce ni s-a dat.

Perfect bilingvă, a publicat în franceză traduceri din literatura română și (la Lausanne, Éditions de l’Aire) mai multe volume de poezie și proză poetică: Poèmes (I/II), Dix méditations sur une rosePhrases pour la vie quotidienne, (versiune română de Irina Eliade, Fraze pentru viața de zi cu zi), Voyage en MoldavieUne liberté désenchantée. A tradus autori clasici români.

1928: S-a născut Ion Ianoşi, critic şi istoric literar, eseist şi filosof român de etnie evreiască, membru de onoare (2001) al Academiei Române.

1930: S-a născut Theodor Hristea, lingvist român, membru al Academiei Române (d. 25 noiembrie 2009).

1933: A apărut la Cluj revista de cultură Gând Românesc

Editată de ASTRA, a apărut lunar între mai 1933–aprilie 1940, reprezentând presa literară transilvăneană cu preocupări pentru literatura originală. A publicat proză, teatru, eseuri, studii, aricole și cronici diverse, recenzii de cărți și reviste, însemnări și un Buletin care consemna activitatea Astrei. Redactor: Ion Chinezu, secretar de redacție: Olimpiu Boitoș.

1934: A decedat criticul  literar Paul Zarifopol, inițiatorul ediției critice a operelor lui Ion Luca Caragiale; (n. 30 noiembrie 1874).

 

A  desfășurat și o amplă activitate de publicist, eseist politic și istoric al civilizației românești. A fost director al prestigioasei reviste interbelice Revista Fundațiilor Regale Carol al II-lea.

1937: S-a născut la Costiceni, în Basarabia,savantul român Ion Vatamanu, doctor în chimie și deputat al Parlamentului R.Moldova.

A decedat la 9 august 1993, la Chișinău.

Ion Vatamanu (1937-1993)

În perioada anilor 1955–1960 a studiat la Universitatea de Stat din Chișinău, Facultatea de Chimie. În 1962 a debutat cu volumul de poezii Primii fulgi. A fost șef de laborator la Institutul de Chimie al Academiei de Științe a Republicii Moldova, funcție pe care o va deține până la sfârșitul vieții.

În toți acești ani ai carierei sale de chimist, a publicat peste 150 de lucrări științifice în domeniul chimiei analitice, a obținut cinci brevete de invenție în domeniul oscilopolarografiei; o serie din metodicile sale au fost aplicate în sfera agricolă și industrială din fosta Uniune Sovietică și din Moldova.

Între 1991–1993 a deținut poziția de director al revistei Columna. În 1990 a fost ales deputat în primul Parlament al Republicii Moldova (1990–1994) și desemnat președinte al Comisiei Parlamentare pentru Cultură și Culte. A semnat Declarația de Independență a Republicii Moldova. Scrieri: MonologuriDe ziua frunzeiIubire de tineA vedea cu inimaNimic nu-i zeroZidire pe osul ființei

1946: S-a născut la București, Nancy Brandes, dirijor, orchestrator, compozitor de muzică uşoară şi actor evreu de origine română; în 1963 a fondat una dintre primele formaţii româneşti de muzică pop-rock „Roşu şi Negru”.

Emigrat în Israel la mijlocul anilor 1970, a colaborat cu artiști israelieni precum Ofra Haza, Zohar Argov, Avi Toledano, Yair Nitzani, Mirel Reznik, etc.

1949: A decedat pictorul şi academicianul roman Gheorghe Petrașcu (Gheorghe Petrovici); n.20 noiembrie/2 decembrie 1872, Tecuci.

Gheorghe Petraşcu 

 1956: A fost înființat Institutul de Arheologie din București.

1962: S-a nascut  Maia Morgenstern, cunoscută actriță română de teatru și film de etnie evreiască.

 A studiat la Academia de Teatru și Film (1981–1985), iar apoi a jucat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț până în 1988. 

A apărut apoi pe scena Teatrului Evreiesc de Stat din București, după care s-a alăturat trupei de la Teatrul Național „Ion Luca Caragiale”. Printre rolurile notabile pe scena de teatru se numără Lola Lola din Îngerul albastru (Der Blaue Engel) sau Kathleen Hogan în Park Your Car in Harvard Yard. Ea este cunoscută publicului român mai ales pentru rolurile din filmele BalanțaCel mai iubit dintre pământeniTrahirTriunghiul morțiiPatimile lui HristosDomnișoara Christina. Din 2010 este numită ambasador pentru Alianța Civilizațiilor în România.

 

Cântă de asemenea și muzică idiș.

1990: A fost înfiinţat Institutul de Geodinamică din Bucureşti „Sabba S. Ştefănescu” al Academiei Române, de dr. ing. Dorel Zugrăvescu, actualmente director onorific.

1991: A intrat în vigoare Acordul de comerț și cooperare comercială și economică dintre România și Comunitatea Economică Europeană/CEE, ulterior Uniunea Europeană/UE.

1999 : A fost înființat postul Radio Renașterea, destinat creștinilor ortodocși, păstoriți de Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Vadului, Feleacului și Clujului, având menirea de a promova valorile creștine.

2002: In Romania a  început să funcționeze Garda de Mediu, condusă de un comisar național – la nivelul țării  și de un comisar județean – la nivel de județ.

2002: La Salonul Internațional al Invențiilor și Produselor Noi de la Geneva, ediția nr. 30, România  a câștigat 67 de medalii (din care 15 de aur) și trei premii speciale, ceea ce a clasat–o pe primul loc între cele 44 de țări.

Printre premianți sunt profesorii Universității Bioterra din București – medalie de aur pentru vodca ecologicași de argint pentru sucul fără conservanți Carotina.

2003: A intrat în vigoare noul Cod Poștal din România, format din şase cifre, cu scopul de a scurta timpii de operare în serviciile poştale; astfel, codificarea devenea detaliată până la nivel de stradă.

2006:  A decedat  luptătorul anticomunist în organizaţii de partizani din munţi Ion Gavrilă Ogoranu. A stat ascuns în munţi 21 de ani, din 1948 până în 1979, când a fost arestat de Securitate; (n. 1 ianuarie 1923).

Nascut in 1923 in satul Gura Vaii de la poalele Muntilor Fagaras, Ion Gavrila Ogoranu a fost un reper si simbol al rezistentei anticomuniste.

S-a angajat ca luptător anticomunist în facultate, la Cluj. 

In mai 1948, cand a inceput prigoana comunista  impotriva acelora,  care nu erau de acord cu noul regim politic, Gavrila Ogoranu, student la Cluj,  a fugit  in munti unde a pus bazele unui de grup de rezistenta armata. A fost condamnat in lipsa la zeci de ani de munca silnica.

A acționat pe versantul nordic al Munților Făgăraș, încadrandu-se cu întreaga viață deplin și pentru totdeauna în Rezistența armată anticomunistă din România. A condus timp de șapte ani Grupul Carpatin Făgărășan. 

Desi a fost urmarit cu perseverenta de Securitatea comunista, nu a fost niciodata prins.

A stat ascuns 21 de ani pana in 1976, cand a fost arestat la Cluj. Desi condamnat la moarte, nu a fost executat, fiind  salvat de la execuție de soția sa, Ana Gavrilă Ogoranu, care a cerut în scris intervenția directă a președintelui american.

Presedintele american Richard  Nixon i-a  prezentat  lui Ceausescu o lista cu  romani de care SUA se interesau si pe acea lista era si numele lui Ogoranu.

Asa se face ca a fost lasat in pace. Dupa decembrie 1989, si-a scris memoriile, publicandu-le in 7 volume intitulate „Brazii se frangdar nu se indoiesc”, in care a descris toata viata si lupta sa.

Student in anii ’40 la Facultatea de agronomie, el a primit abia acum titlul de inginer agronom, pentru lucrarea sa de licenta in care se ocupa tocmai de conditiile cultivarii plantelor in munti.

In testamentul politic al Grupului Carpatin Fagarașan era scris::

„Pe potecile muntilor acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alaturi de onoarea, mandria si constiinta libertatii neamului nostru, alaturi de durerea ceasului de fata, in inima si crezul nostru am purtat ca o povara scumpa, visuri, doruri si ganduri izvorate si calite in dragostea pentru neamul nostru, pentru vremurile ce vor sa vie”.

Este ingropat la 4 mai 2006 in cimitirul comunei Santimbru – sat Galtiu, judetul Alba Iulia.

În 2008 a fost înființată fundația Ion Gavrilă Ogoranu.

2010: Se lansează pe scena politică românească partidul Uniunea Naţională pentru Progresul României (UNPR), partid cu o orientare politică de centru-stânga (conducerea la nivel central este asigurată de Gabriel Oprea – preşedinte şi Neculai Onţanu – secretar general.

2011: A avut loc proclamarea solemnă a canonizării Cuviosului Irodion, la Mănăstirea Lainici, la eveniment participând Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, împreună cu 20 de ierarhi, membri ai Sfântului Sinod.

Foto: Sfântul Cuvios Irodion de la Lainici (1897)

Sfântul Cuvios Irodion de la Lainici, pe numele de mirean Ioan Ionescu, a trăit în secolul al XIX-lea (1821-1900), fiind monah la Mănăstirea Cernica, apoi stareţ al Mănăstirii Lainici, vreme de 41 de ani, din 1854, cu unele întreruperi, până în 1900, anul morţii sale (prăznuirea sa se face pe 3 mai).

1 Mai – Ziua Muncii

Sărbătoarea  zilei de 1 Mai  își are originea în dorinţa muncitorilor de a se reduce ziua de lucru la 8 ore.

În anul 1872, circa 100 de mii de lucrători din New York  au demonstrat, încercând să obţină acest lucru.

Data de 1 mai apare în anul 1886. George Edmonston, fondatorul Uniunii Dulgherilor şi Tâmplarilor din USA a cerut introducerea unei rezoluţii care cerea ca: „8 ore să constituie ziua legală de muncă de la, şi după 1 mai 1886”, sugerându-se organizaţiilor muncitoreşti respectarea acesteia.

Tot la această dată, 1 mai 1886, sute de mii de manifestanţi au protestat pe tot teritoriul Statelor Unite.

Cea mai mare demonstraţie a avut loc la Chicago, unde au mărşăluit 90.000 de demonstranţi.

În urma protestului 35 de mii de muncitori şi-au câştigat dreptul la ziua de muncă de 8 ore, fără reducerea salariului.

Ziua de 1 mai a devenit cunoscută pe întreg mapamondul în urma unor incidente violente, care au avut loc trei zile mai târziu, în Piaţa Heymarket din Chicago.

Poliţia a intervenit, 4 protestatari au fost împuşcaţi şi mulţi alţii au fost răniţi.

În anul 1888, la întrunirea Federaţiei Americane a Muncii s-a stabilit ca ziua de 1 mai 1890 să fie data pentru susţinerea, prin manifestaţii şi greve, a zilei de muncă de 8 ore.

În anul 1889, social, democraţii afiliaţi Internaţionala a ll – a, au stabilit, ca ziua de 1 mai să fie o zi internaţională a muncitorilor.

 La 1 mai 1890, au avut loc demonstraţii în SUA, în majoritatea ţărilor europene, în Chile, Peru şi Cuba.

După aceasta, 1 mai a devenit un eveniment anual. 1 Mai a devenit, în aproape toată lumea, Ziua Internaţională a Muncii.

Există şi excepţii, de exemplu Australia, Elveţia şi Statele Unite, unde 1 Mai nu este o sărbătoare oficială. În majoritatea ţărilor vest europene, ziua de 1 Mai este zi liberă.

În ţările comuniste, ziua de 1 Mai a fost transformată într-o sărbătoare naţională, însoţită de gigantice defilări propagandistice.

Regimurile comuniste încercau să tragă pe „turta lor” o veche tradiţie a mişcării muncitoreşti internaţionale.

Şi naziştii au avut tentative de uzurpare a acestor tradiţii. Ziua de 1 Mai, a fost transformată într-o sărbătoare a comunităţii naţionale germane, promiţându-se construirea unui socialism naţional, în centrul căruia nu se mai aflau muncitorii, ci arianul considerat un prototip al celor ce muncesc.

Un discurs rostit de Hitler la 1 mai 1933 este edificator în acest sens: „Certurile şi neînţelegerile simbolizate de lupta de clasă se transformă acum într-un simbol al unităţii şi înălţării naţiunii”.

Serbările câmpeneşti, chioşcurile cu bere şi spectacolele rămăseseră ca de obicei, dar sindicatele fuseseră interzise.

Organizaţiile muncitoreşti au fost înlocuite cu directive de la partidul hitlerist.

În România, după evenimentele din decembrie 1989, timp de mai mulţi ani, ziua de 1 Mai nu a mai fost sărbătorită prin mari  festivităţi, deoarece în mintea oamenilor erau încă vii manifestările organizate de comunişti.

CALENDAR CREȘTIN ORTODOX

Coborârea la iad a Mântuitorului; Sfântul Prooroc Ieremia

Coborarea la iad a Mantuitorului

Coborârea la iad a Mantuitorului are ca temei scripturistic mărturia Sfantului Apostol Petru, care spune in prima sa epistola ca Hristos: „Omorat fiind cu trupul, dar viu facut cu duhul, cu care S-a coborat si a propovaduit si duhurilor tinute in inchisoare” (I Petru 3, 18-19).

El afirma deci ca in rastimpul dintre moarte si inviere, cand trupul Sau zacea in mormant, Hristos a coborat cu sufletul Lui indumnezeit printre cei adormiti, tinuti pana atunci sub stapanirea celui rau, si le-a propovaduit cuvantul Evangheliei.

Sfantul Ioan Damaschin a subliniat ca, desi de vineri seara si pana in zorii zilei de duminica, sfantul trup al lui Iisus a ramas in mormant, in tot acest rastimp el a continuat sa fie unit ipostatic cu sufletul, coborat in locasul mortii, Dumnezeul neputand fi cir­cumscris intr-un anumit spatiu si deci aflandu-Se simultan pretutindeni. Ipostasul Cuvantului asigura deci legatura dintre trup si suflet, chiar daca pentru un timp cele doua elemente componente ale Persoanei lui Hristos se aflau separate.

Un alt punct destul de nelamurit priveste locul unde a coborat Domnul. In Noul Testament nu este folosit un termen anume menit sa indice spa­tiul spiritual unde a intrat Iisus, desi din prima epistola a Sfantului Petru rezulta ca era un loc de suferinta, unde duhurile erau tinute in inchisoare. Prima atestare textuala a coborarii la iad unde se foloseste cuvantul „iad” apare in Simbolul apostolic, cel mai vechi simbol crestin. Eventualele nelamuriri se ivesc tocmai in legatura cu termenul de „iad”, care poate avea mai multe acceptii.

In perioada anterioara iconomiei evanghelice exista o singura sfera nediferentiata unde mergeau toti oamenii dupa moarte, indiferent de com­portarea lor in viata. Este acel seol biblic, unde salasluiau sufletele celor adormiti, aflate sub stapanirea duhului celui rau si lipsite de mangaierea prezentei divine.

Cand se spune deci ca Iisus a coborat la iad nu trebuie sa se creada ca este vorba de gheena, adica de locul de osanda a celor pacatosi, ci pur si simplu de imparatia mortilor, unde zaceau dreptii si pacatosii.

Ca si printre ei vor fi existat diferite trepte, cei pacatosi fiind mai in­cercati decat cei drepti, este posibil, dat toti de la Adam incoace se aflau sub povara aceluiasi blestem, de cand moartea patrunsese in lume si se interpusese intre om si Dumnezeu.

Hristos coboara pana la temelia zidirii, dar nu ca osandit, ci in chip de Dumnezeu, care vine sa aduca lumina in zonele cele mai intu­necate ale creatiei. Daca coborarea la iad este o fapta prin care strabate puterea dumnezeiasca a lui Hristos, totusi, ea este si o dovada de smere­nie si de dragoste. Ea constituie inceputul preamaririi, dar presupune to­todata si un aspect chenotic. In primul rand pentru ca Hristos experiaza, cu intensitate unica, proprie numai Dumnezeului intrupat, scindarea pro­priei Sale personalitati.

Coborarea la iad a presupus chenoza, adica umilire liber acceptata, si pentru ca Fiul a primit sa patrunda in acea lume a suferintei, zamislita de tragica noastra libertate, unde domnea spaima si intunericul. Cel plin de har pogoara intr-o zona spirituala supusa influentelor malefice, de unde Dumnezeu era absent. Se poate spune deci ca Hristos a parcurs, spre a ne mantui, toate etapele existentei umane, aflate sub osanda din pricina pacatului. El S-a solidarizat cu omul si in nastere, si in moarte, si in viata de dupa moarte. Dar dupa cum nasterea Sa fusese straina de pa­cat, nici mormantul nu va pastra sfant trupul Sau si nici sufletul Sau nu va ramane in seol. Hristos coboara la iad spre a desfiinta aceasta forma de existenta si spre a sfarama puterea vrajmasului.

Ceea ce constituie un dat extrem de semnificativ, in marturia Sfan­tului Petru, este afirmatia facuta de apostol ca Iisus a propovaduit duhurilor tinute in inchisoare. Hristos a facut ca dragostea sa patrunda mai tare decat ura si deznadejdea in locasul mortii, dar pentru aceasta a tre­buit sa incerce a restabili comuniunea dintre El si sufletele celor tinuti in robie. Domnul nu mantuieste pe nimeni in chip mecanic, in virtutea unei porunci date, ci asteapta un raspuns la chemarea Sa, o libera adeziune, si aceasta chiar si de la cei adormiti. Sfantul Petru mai face o precizare ex­trem de pretioasa, care arunca oarecare lumina asupra acestui mister, atunci cand spune: „Spre aceasta s-a binevestit mortilor, ca sa fie judecati ca oameni, dupa trup, dar sa vieze, dupa Dumnezeu cu duhul” (I Petru 4, 6).

Este semnificativ ca in iconografia ortodoxa rascumpararea omului este reprezentata prin coborarea la iad, Iisus fiind infatisat in clipa cand patrunde in lumea intunericului si intinde mana catre Adam si Eva, pe care a venit sa-i scoata de sub povara osandei. De altfel si in iconografie se arata cum Mantuitorul, coborand la iad, l-a dezrobit pe Adam.

Fireste insa ca nu toti mortii vor fi raspuns la chemarea lui Hristos: fara indoiala, au fost multi care nu au ascultat glasul Sau, fie ca nu pu­teau sa-l perceapa, din pricina invartosarii lor spirituale, fie ca, auzindu-l, nu voiau sa-I primeasca indemnul. Intr-o farama de clipa, sufletul indumnezeit al Domnului a intrezarit inertia spirituala ce le retinea pe aceste suflete in temnita lipsita de lumina si le facea sa se impotriveasca Aceluia venit sa le mantuiasca. Si aceasta trebuie sa fi fost, pentru Cel ce Se identifica cu viata spirituala, o experienta infricosatoare: sa con­state cum duhuri aflate pe pragul mantuirii resping darul ce li se face si se cufunda din nou, cu buna stiinta, in bezna.

Chiar daca nu toate sufletele L-au urmat pe Hristos, unele rama­nand mai departe sa vegeteze intr-o forma de subexistenta, din pricina pacatelor ce le apasau, totusi, prin coborarea la iad, Domnul a dobandit cea mai de seama biruinta a Sa. El a desfiintat randuiala existenta de la caderea lui Adam care facea ca, dupa moarte, omul sa ramana pe veci despartit de Dumnezeu si supus duhurilor rele. In felul acesta s-a schim­bat rostul mortii, care a incetat a mai fi doar ped6apsa pentru pacat, devenind cale de unire cu Cel de Sus. La sfarsitul veacurilor si moartea va fi inghitita de biruinta, dupa cuvantul apostolului neamurilor (I Cor. 15, 54); dar si pana atunci, pentru cei ce cred in Hristos ea nu mai este prabusire in neant, ci revenire la sanul Tatalui.

Totodata, se poate spune ca abia prin sfaramarea portilor iadului a luat cu adevarat fiinta imparatia, pe care am incercat sa o definim drept noul eon – sau, poate mai potrivit, drept o noua ordine existentiala. Aceas­ta ordine nu putea lua nastere atata timp cat, dincolo de moarte, omul se afla sub dominatia duhurilor intunericului. Trebuia ca stapanirea celui rau sa fie surpata, ca omul sa fie eliberat de povara pacatului stramosesc pen­tru ca imparatia harului sa poata deveni o realitate, la care sunt chemati sa participe atat viii cat si mortii ce vor fi raspuns afirmativ la chemarea lui Hristos.

Daca, in principiu, iadul a fost invins, puterea diavolului fi­ind surpata din temelii prin cruce si biruinta dobandita de Hristos, el va continua totusi sa existe pana la sfarsitul istoriei ca forma de existenta personala, rezultat al unor optiuni negative. Este gheena de care vor­beste adesea Iisus, loc de osanda si de suferinta rezervat nu tuturor celor adormiti, ci numai acelora care nu vor fi reusit sa invinga pacatul inca din viata aceasta si sa-si deschida sufletul pentru primirea harului.

Sfantul Ambrozie socoteste ca raiul, sau paradisul, nu este decat pridvorul imparatiei – sau, cu alte cuvinte, un mod existential care pre­ceda imparatia. Astfel inteles, pare ca raiul reprezinta totusi o stare provizorie si inca nedeplina, care la sfarsitul veacurilor, cand imparatia va atinge dezvoltarea sa plenara, va fi inglobata in imparatie.

Imparatia apare deci ca o notiune cu o sfera mult mai vasta. Ea con­stituie de fapt veacul cel nou, noua perioada in cuprinsul careia omul va vietui in comuniune cu Dumnezeu si se va impartasi de darul Duhului Sfant. Atata timp cat va dura istoria, imparatia va fi prezenta in sufletele celor aflati in viata si apti de primirea harului, dar dupa Judecata din urma ea va ingloba toata creatia, tot ce a fost purificat si eliberat de pacat. Si, desigur, ea va cuprinde o multitudine de forme de viata duhovniceasca, harul necreat si substantial, care modeleaza sufletele, avand mii de infati­sari, adecvate fiecaruia din cei mantuiti, asa cum sublinia Sfantul Grigorie Palama.

Sfantul Proroc Ieremia

Sfantul Proroc Ieremia

Sfantul Proroc Ieremia alaturi de Isaia, Ezechiel si Daniel, face parte dintre marii profeti ai Vechiului Testament. Sfantul Proroc Ieremia este cinstit pe 1 mai. A trait in jurul anului 600 i.d.Hr., cand evreii au fost luati in robia babilonica sau persana de catre imparatul Nabucodonosor. Numele sau inseamna „Iahve inalta”, era preot, iar profetia sa a fost trecuta in scris de Sfantul Proroc Baruh. A fost supranumit profet al lacrimilor sau al plangerilor, deoarece a plans pentru poporul iudeu care se departase de Dumnezeu si slujea idolilor si care a atras astfel pedeapsa divina.

Sfantul Proroc Ieremia a trait sub patru regi din tara lui Iuda: Iosia, Ioachim, Iehonia si Sedechia. El a inceput sa proroceasca de la varsta de cincisprezece ani, in timpul imparatului Iosia, predicand pocainta catre rege si catre nobilii sai, catre prorocii cei mincinosi si catre preotii templului. In timpul regelui Ioachim, Ieremia a prorocit ca inmormintarea acestuia va fi ca ingroparea unui magar, adica, ca dupa ce va muri trupul lui va fi aruncat in afara zidurilor Ierusalimului, apoi tarat pe pamint, fara cinstea unei ingropari omenesti. Cuvantul prorocesc s-a implinit intocmai. Despre regele Iehonia, fiul lui Ioachim, regele din Iuda, Ieremia a prorocit ca va fi luat rob in Babilon impreuna cu toata casa lui si ca va muri acolo. Toate acestea s-au implinit la scurt timp dupa ce prorocul si-a rostit cuvantul.

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2019/05/08/sarbatoarea-de-armindeni-la-romani-si-adevarata-semnificatie-a-zilei-de-1-mai/

Bibliografie (surse):

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;
  3. ro.wikipedia.org.;
  4. mediafax.ro;
  5. Istoria md.;
  6. worldwideromania.com;
  7. Enciclopedia Romaniei.ro;
  8. rador.ro/2015/ calendarul-evenimentelor;
  9. https://www.cinemagia.ro/actori/ion-popescu-gopo-1969/;
  10. Creștin Ortodox.ro.

01/05/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Restabilirea graniței de vest a României Mari

„România nu poate fi întreagă fără Ardeal.
Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria,
e școala care i-a făurit neamul,
e farmecul care i-a susținut viața!” 

Nicolae TITULESCU
(Ploiești, 3 mai 1915)

România Mare în cartografie | Biblioteca Centrală Universitară "Lucian  Blaga" Cluj-Napoca

Cum a fost restabilită granița de vest a României Mari

Cu trei ani înainte de înfăptuirea Marii Uniri de la 1918, Nicolae Titulescu, pe atunci tânăr politician, rostea un discurs incendiar la Ploiești dedicat în întregime cauzei naționale, o pledoarie înflăcărată pentru unirea Transilvaniei cu România, vis secular al românilor de dincolo și de dincoace de Carpați.

Fără Ardeal, argumenta Titulescu, România nu poate fi întreagă, pentru că „Ardealul nu e numai inima României politice”, el este și „inima României geografice”.

Întâmplarea a făcut ca, în 1920, Nicolae Titulescu să fie semnatar al Tratatului de la Trianon din partea României. Peste 14 ani, la 4 aprilie 1934, când revizionismul maghiar împotriva Trianonului luase avânt, Titulescu, în calitate de ministru de externe, rostea în Adunarea Deputaților a Parlamentului de la București un discurs mult apreciat de întreaga clasă politică românească.

„Ungaria, afirma Titulescu, știe tot așa bine ca și mine, că prin propaganda la care se dedă, nu va putea clinti hotarele noastre nici pe un singur metru pătrat (…). Frontierele actuale ale Europei Centrale sunt rezultatul evoluției de secole a unei idei de justiție. Chestiunea frontierelor Europei Centrale constituie un proces sfârșit, iar nu un proces care trebuie să înceapă”1.

În vara tragicului an 1940, România Mare se prăbușea sub loviturile puterilor revizioniste și era nevoită să cedeze rând pe rând, sub dictatul forței, mai întâi Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța, apoi o mare parte din Transilvania, urmată de cedarea Cadrilaterului. Prin Dictatul de la Viena, din 30 august 1940, prevederile Tratatului de la Trianon referitoare la România erau practic anulate de către puterile revizioniste.

Dar chiar și în acele împrejurări dramatice din acea perioadă, românii nu și-au pierdut speranța că nedreptățile suferite vor putea fi corectate în împrejurări mai favorabile dintr-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, scrie https://limbaromana.md/index.php?go=articole&n

Reamintim că după „arbitrajul” de la Viena și acceptarea „garanțiilor” din partea Germaniei și Italiei pentru noile sale frontiere, România a continuat să-și ridice vocea împotriva abuzurilor suferite și pentru reafirmarea drepturilor sale asupra provinciilor istorice înstrăinate din nou.

Un prim moment l-a prilejuit vizita la Berlin a noului conducător al statului, generalul Ion Antonescu, din 22-23 noiembrie 1940, la doar 10 zile după tentativa lui V. Molotov de a stabili cu liderii germani naziști noi înțelegeri secrete privind sferele de interes ale Germaniei și URSS în diverse regiuni ale lumii.

În discuția preliminară avută de Ion Antonescu în capitala germană, la 22 noiembrie, Ribbentrop se arată extrem de critic și totodată rigid în chestiunile românești, cea mai mare parte a discursului acestuia fiind dedicată admonestării noului lider român să accepte necondiționat rezultatul „arbitrajului” (Dictatului) de la Viena prin care, în opinia sa, României „i se făcuse un mare serviciu” deoarece, în alte condiții, ea „ar fi încetat să existe ca țară independentă”.

Sintagma potrivit căreia neacceptarea „soluției” impuse de Führer în relațiile României cu Ungaria ar fi însemnat „sfârșitul” statului român, care „ar fi încetat să existe”, este folosită în mod repetat de Ribbentrop, după cum consemnează Memorandumul german întocmit după convorbiri (Sturza 2016: 419-422).

În privința cedărilor teritoriale, atât față de URSS, cât și față de Ungaria, în pofida presiunilor germane, Antonescu va rămâne neînduplecat: România are dreptul istoric de a-și reîntregi granițele, inclusiv prin luptă. România, îi spunea el lui Ribbentrop, „fusese pedepsită prea sever pentru greșelile unei singure generații.

Națiunea română era eternă, dar generația care comisese greșelile era un fenomen trecător…”. Între ieri și azi, declara Antonescu, „există un zid impenetrabil. România mărșăluia acum fără rezerve spre Axă”.

Acest lucru însemna mai mult decât simpla aderare la Pactul Tripartit, care se va produce chiar pe timpul prezenței sale la Berlin.

„România era pregătită să-și verse sângele pentru Axă pe câmpul de bătălie”, după cum consemna memorandumul amintit. În discuția de a doua zi cu Hitler (23 noiembrie), Antonescu va relua cu și mai multă forță argumentele sale în susținerea drepturilor românești, dar și în privința alăturării țării Pactului Tripartit: „România nu avea niciodată să renunțe la lupta ei; românii fuseseră primii în acea regiune și aveau să fie ultimii care să o părăsească.

Greșeala unei singure generații fusese pedepsită prea aspru. Pentru întâia oară în istoria ei, fusese înfrântă fără să lupte”. În concluzie, a declarat Antonescu, el se va alătura Pactului Tripartit, iar în anul următor „avea să fie pregătit cu arma în mână să lupte alături de Puterile Axei…”.

Deocamdată, a mai spus Antonescu, România va păstra tăcerea în privința pierderilor teritoriale, însă la obținerea păcii generale, ea „avea să-și ridice din nou vocea pentru a i se face dreptate” (Ibidem: 423-426).

Hotărârea lui Ion Antonescu, întărită de comportamentul lui în primii ani ai războiului din Răsărit, au produs o impresie favorabilă Führerului, care a fost nevoit să admită că „desigur, nu găsise o soluție ideală prin Dictatul de la Viena” și că „nu venise încă timpul pentru a privi lucrurile în perspectivă. El putea însă să îl asigure pe general că îi înțelesese în întregime sentimentele, indignarea și durerea. Mai mult, istoria nu avea să se oprească în anul 1940” (Ibidem: 426).

Ceea ce, să recunoaștem, exprima o parte de adevăr. Paradoxal, însă, tot adevărat este și faptul că, în unele chestiuni, istoria pare să se fi oprit la anul de grație 1940. Impresia favorabilă creată de Antonescu lui Hitler este confirmată și de translatorul german (Paul Schmidt), care scria despre conducătorul român: „La fiecare vizită spunea destul de deschis că intenționa să recupereze într-o zi toată Transilvania prin forță armată.

Hitler se bucura în secret de izbucnirile lui Antonescu împotriva ungurilor și chiar mergea și mai departe, dându-i de înțeles că era posibil să-i dea mână liberă în această chestiune pe viitor”2. Totuși, rezervele germanilor față de români aveau rădăcini mai adânci și vor persista pe tot parcursul alianței din război.

*

România a început războiul, în 1941, alături de Germania și l-a încheiat alături de Națiunile Unite. Începând din noaptea de 23/24 august 1944, Armata Română a eliberat teritoriul național de trupele germane, apoi a mărșăluit împreună cu Armata Roșie prin Ungaria, Austria și Cehoslovacia, ajungând până la Viena și în apropiere de Praga. Pierderile românești au fost considerabile. Mai întâi pe frontul de est (22 iunie 1941-23 august 1944), armata română a înregistrat 71 585 morți, 243 622 răniți și 309 533 dispăruți. Ulterior, pe frontul de vest, pierderile au fost, de asemenea, însemnate: 21 035 morți, 90 344 răniți și 58 443 dispăruți (Constantiniu 1997: 466).

Când victoria împotriva Germaniei devenise o certitudine, sovieticii au găsit de cuviință că Armata Română nu trebuie să ajungă prea departe la vest și s-a decis demobilizarea. În același timp, însă, au început și represiunile împotriva capilor armatei pentru participarea lor pe frontul de est, deși mulți dintre ei primiseră medalii și ordine de război sovietice pentru contribuția avută pe frontul de vest. Peste doi ani, însuși Regele Mihai, onorat de Stalin cu Ordinul „Victoria” pentru rolul său la întoarcerea armelor împotriva Germaniei și alăturarea țării Națiunilor Unite, era obligat să aleagă exilul.

România a solicitat statutul de aliat sau măcar de putere cobeligerantă la sfârșitul războiului, dar nu l-a obținut. S-a opus Uniunea Sovietică, dar nici SUA și Marea Britanie nu i-au oferit susținerea necesară, în pofida demersurilor Regelui Mihai pe lângă conducătorii celor două mari națiuni occidentale. Trebuie reamintit că chiar prima frază din preambulul Convenției de Armistițiu, semnată la Moscova, la 12 septembrie 1944, după mai multe tergiversări din partea sovieticilor, conținea un neadevăr, dar ilustra modul în care Aliații priveau viitorul statut al României:

„Guvernul și Înaltul Comandament al României, recunoscând faptul înfrângerii (s.n.) României în războiul împotriva Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, Regatului Unit și Statelor Unite, acceptă condițiile armistițiului…”. În fapt, la 23/24 august 1944, România a decis să se alăture complet Națiunilor Unite printr-un act de voință proprie, nefiind un stat învins. De altfel, această inadvertență era înlăturată chiar din primul articol al Convenției, care preciza fără echivoc: „De la 24 august 1944, ora 4 a.m., România a încetat (s.n. – I.C.P) cu totul operațiile militare împotriva Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, pe toate teatrele de război, a ieșit (s.n. – I.C.P.) din războiul împotriva Națiunilor Unite, a rupt (s.n – I.C.P.) relațiile cu Germania și sateliții săi, a intrat (s.n. – I.C.P.) în război și duce războiul alături de Puterile Aliate împotriva Germaniei și Ungariei, cu scopul de a restaura independența și suveranitatea României…”3.

În pofida unor angajamente clare, stipulate în documente asumate de toate statele semnatare, URSS a tratat România de la început ca pe un stat învins, intrat sub ocupație sovietică. Într-un amplu Memoriu trimis Președintelui Roosevelt, la 24 ianuarie 1945, Regele Mihai făcea o descriere amănunțită a abuzurilor și constrângerilor comise de sovietici pe teritoriul României, care „contraziceau categoric sensul și litera Convenței de Armistițiu”.

Unul dintre faptele cele mai grave, menționa suveranul României, îl reprezenta „cazul românilor prizonieri de război capturați după 24 august 1944… De fapt, deși atunci ostilitățile încetaseră pe frontul româno-sovietic, la 24 august 1944, nu mai puțin de 6 000 de ofițeri și mai mult de 150 000 de soldați au fost reținuți, concentrați în lagăre și trimiși peste Prut de către Înaltul Comandament Sovietic. Nu s-a mai auzit niciodată nimic despre ei”3.

De fapt, în privința României lucrurile erau tranșate încă de la începutul războiului. La 5 septembrie 1940, după atacarea Poloniei, premierul Winston Churchill susținea corect, în Camera Comunelor, că „nu ne propunem să recunoaștem vreo schimbare teritorială care se petrece în timpul războiului, dacă aceasta nu s-a produs cu asentimentul și dorința părților în cauză” (Gardner 1993: 84). Un an mai târziu, pentru atragerea URSS de partea sa, Marea Britanie dădea însă asigurări că, la sfârșitul conflagrației, aceasta va redobândi toate anexiunile din 1939-1940, fără a pune în niciun fel în discuție faptul că ele erau rezultatul direct al înțelegerilor dintre Stalin și Hitler.

La începutul lui 1942, o asemenea perspectivă prindea și mai mult contur: „Gravitatea din ce în ce mai mare a războiului” – îi scria Churchill lui Roosevelt, la 7 martie 1942 – „m-a făcut să cred că principiile Cartei Atlanticului n-ar trebui interpretate în sensul negării frontierelor pe care le avea Rusia în momentul în care a fost atacată de Germania” (Ibidem: 153). Pe măsură ce finalul războiului se apropia, guvernul britanic își reafirma acordul deplin cu privire la rolul pe care URSS avea să îl joace la încheierea ostilităților. „Acum nu este momentul pentru un război ideologic”, îi scria Churchill lui Molotov, la 16 aprilie 1944. Apoi, mai apăsat: „Vă urez tuturor succes… în negocierile cu privire la România, în cadrul cărora considerăm că aveți cel mai greu cuvânt de spus” (s.n. – I.C.P.) (Ibidem: 221). De altfel, Churchill va recunoaște deschis, în Memoriile sale: „Nu am simțit niciodată că relațiile noastre cu România sau Bulgaria cereausacrificii speciale din partea noastră” (Churchill 1996: 381).

Nu este așadar deloc surprinzător că, după trecerea României de partea Națiunilor Unite, sovieticii au obținut acordul total al Aliaților vestici de a dispune de soarta acesteia după cum le dictau interesele. Sunt ilustrative în acest sens dezbaterile din Consiliul de Miniștri al României ce au urmat imediat după semnarea la Moscova a Convenției de Armistițiu. „În textul Armistițiului, în discuțiile cu cei trei ambasadori” – declara Lucrețiu Pătrășcanu (care condusese delegația română la negocierea și semnarea Armistițiului) – „Comandamentul aliat este reprezentat prin Uniunea Sovietică, o dată pentru totdeauna. În toate discuțiile noastre, Comandamentul sovietic este singurul care reprezintă Anglia și America… În România, Comandamentul sovietic este acela care reprezintă toți aliații”5.

În cazul României, sovieticii au dictat condițiile și au cules roadele. Niciunul dintre aliații occidentali nu a pus în vreun fel problema anulării înțelegerilor dintre Germania nazistă și URSS și, cu atât mai puțin, restabilirea frontierelor României de dinainte de dezmembrarea sa teritorială din vara anului 1940. Pe de altă parte, trebuie subliniat și recunoscut faptul că anularea de facto și de jure a „armistițiului” de la Viena, din 30 august 1940, impus de Hitler și Mussolini în privința Transilvaniei, a fost realizată cu sprijinul substanțial al lui Stalin și Molotov. Deși susținuse multă vreme revendicările teritoriale ale Ungariei în detrimentul României, din momentul în care armata ungară s-a alăturat Wehrmachtului la atacarea URSS, Stalin și-a schimbat atitudinea. În convorbirea cu ministrul de externe britanic, Anthony Eden, din 16 decembrie 1941, Stalin își exprima dorința de a restabili, după război, frontierele URSS de dinainte de atacul german, dar viza și o extindere a teritoriului românesc „în Vest, pe seama Ungariei, în cadrele căreia trăiesc astăzi până la 1,5 milioane de români”6. Mai târziu, la începutul lunii iunie 1944, când România se afla încă alături de Germania, o Comisie a Comisariatului Poporului pentru Afaceri Externe al URSS de pregătire a tratatelor de pace și a organizării postbelice, condusă de fostul comisar al poporului pentru afaceri externe, Maksim Litvinov, punea în discuție și chestiunea viitorului Transilvaniei. În Nota cu propuneri întocmită de Comisie în urma dezbaterilor se consemna clar faptul că „este imposibil să se lase în vigoare o decizie luată în timpul războiului de Germania și Italia, mai ales că în urma unei asemenea decizii (arbitrajul de la Viena din vara anului 1940, n.n.) ar fi câștigat numai Ungaria”. Din punct de vedere etnic, subliniau autorii, „pretențiile față de Transilvania sunt întemeiate numai pentru România”, deoarece în această regiune „nu poate fi contestat faptul (și nu este contestat nici de Ungaria!) că românii constituie o majoritate neîndoielnică, în comparație cu toate celelalte naționalități luate la un loc, iar români sunt de două ori mai mulți decât unguri”.

În plus, mai subliniau autorii Notei, Ungaria trebuie pedepsită mai ales pentru atitudinea ei de a se alătura Germaniei împotriva URSS, deși nu avea pretenții teritoriale similare celor ale României și Finlandei. Pe de altă parte, considerau aceiași autori, „și România este un stat dușman care merită pedepsit, nu răsplătit. Dar e foarte acceptabilă cedarea Transilvaniei în schimbul unei garanții solide de colaborare strânsă și de lungă durată cu URSS și a unei renunțări totale la pretențiile sale față de Basarabia și Bucovina. România s-ar considera suficient de compensată cu Transilvania pentru pierdera Basarabiei și a Bucovinei, a căror posesie a considerat-o mereu problematică”7.

Atrage atenția faptul că sovieticii simțeau nevoia să ofere o compensație în schimbul „renunțării totale” de către România la Basarabia și Bucovina. Ideea nu era nouă în gândirea rusă. În aprilie 1877, în timpul războiului ruso-turc, consilierul de stat A.I. Nelidov, directorul Cancelariei diplomatice de pe lângă Statul-major al armatei ruse de la Dunăre, menționa următoarele într-un Raport destinat Curții imperiale de la Petersburg: „În timpul tratativelor preliminare referitoare la participarea României la războiul de dincolo de Dunăre, dl Ion Brătianu a primit doar promisiunea că, la încheierea păcii, interesele României și participarea sa la acțiunile comune vor fi avute în vedere… Pragmatic vorbind, noi am fi putut să nu promitem nimic României. Însă, întrucât trebuie acordată o compensație (s.n. – I.C.P.) pentru acea parte a Basarabiei care trebuie retrocedată Rusiei, este de la sine înțeles că trebuie lămurit punctul nostru de vedere în această problemă. În toamna trecută, la Livadia, s-a discutat problema despre transmiterea către România a Dobrogei și a Deltei Dunării”.

Invocând „motive strategice”, diplomatul Nelidov mai argumenta că Rusia ar trebui să-și asigure o cale liberă spre Bulgaria, dar pentru a evita opoziția puterilor europene, pretențiile ruse s-ar putea limita la luarea în stăpânire doar a brațului Chilia, iar Delta să aparțină României (Stroia 2009: 212-213). „Motive strategice” au fost invocate ulterior și de puterea bolșevică, iar brațul Chilia a rămas sub control sovietic pe toată durata existenței URSS. Este însă de reținut faptul că, atât în 1877/1878, cât și în 1944, Rusia țaristă și Rusia bolșevică luau cu seriozitate în calcul ideea unei compensații pentru România, în schimbul ocupației asupra Basarabiei și Bucovinei. În 1877/1878 „oferta” rusă se referea la Dobrogea, iar la finele celui de-al Doilea Război Mondial era pusă în cauză Transilvania. La timpul său, Ion C. Brătianu protestase, deoarece nu admitea ideea că Dobrogea ar putea fi primită în schimbul sudului Basarabiei. De fapt, atât Dobrogea, cât și Transilvania, „oferite” în compensație de Rusia, erau teritorii românești, iar „târgul” propus nu avea deloc înfățișarea unei recompense. În realitate, Rusia avea un anumit sentiment de culpabilitate, pentru că știa clar că Basarabia, iar apoi și Bucovina, erau teritorii românești și nu rusești. De altfel, nimeni și nicăieri în lume, mai ales o mare putere, nu oferă „compensații” pentru a păstra părți din propriul teritoriu! Oricum, însă, la finele celui de-al Doilea Război Mondial, situația generală era cu totul alta decât cu mai bine de un secol în urmă. URSS a avut un cuvânt greu de spus, pentru a cita expresia lui Churchill, în revenirea integrală a Transilvaniei în componența României.

Discuțiile asupra Proiectului Tratatului de Pace cu România au început la 7 mai 1946 și s-au desfășurat în mai multe sesiuni ale Consiliului Miniștrilor de Externe ai celor patru mari puteri învingătoare (SUA, Marea Britanie, URSS și Franța). În ședința a 19-a, Consiliul a declarat nul și neavenit „arbitrajul” de la Viena  și s-a restabilit astfel starea de drept consfințită prin Tratatul de la Trianon. Pe parcursul anului 1946, au urmat mai multe ședințe ale Comisiilor Conferinței de Pace în cursul cărora reprezentanții Ungariei și României au pledat cauzele țărilor lor. Delegația ungară solicita insistent rectificarea frontierei româno-ungare, reclamând 4000 kmp, cu orașele Satu Mare, Carei, Oradea și Arad. Discuțiile generale asupra Tratatului de Pace cu România au avut loc la 10 octombrie 1946, în a 37-a ședință plenară a Conferinței. V. Molotov, care a prezidat această ședință, a evocat contribuția armatei României în războiul Națiunilor Unite și a susținut că „noi toți recunoaștem că este necesar și just a rezolva, prin Tratatul de Pace, chestiunea Transilvaniei de Nord, într-un mod care să corespundă intereselor naționale vitale și dorințelor poporului român”8. Poziția României a fost susținută călduros și de reprezentantul Cehoslovaciei. Hotărârea Conferinței privitoare la încheierea Tratatului de Pace cu România a fost confirmată în Consiliul celor patru șefi de guvern ai țărilor învingătoare, desfășurată la New York în decembrie 1946. Atunci s-a decis ca semnarea Trataului să aibă loc la Paris la 10 februarie 1947. 

În martie 1947, la mai bine de o lună de la semnarea Tratatului de pace între România și Puterile aliate și asociate, conducerea de la București găsea un mod cu totul special de a le aduce mulțumiri lui Molotov și Stalin: primul a fost declarat, la 18 martie 1947, cetățean de onoare al orașului Cluj (pentru serviciile aduse României și îndeosebi Ardealului); trei zile mai târziu, în 21 martie, Stalin era declarat cetățean de onoare al României, veste care, după cum comenta ziarul Scânteia, oficiosul PCR,„a umplut inimile românești de bucurie”, deoarece „țara care are astfel de prieteni poate privi cu încredere viitorul” (Neagoe 1996: 449). Declararea drept „cetățeni de onoare” a celor doi satrapi, Stalin și Molotov, care aveau la activ atâtea crime în masă împotriva românilor, reprezintă unul dintre paradoxurile istoriei românești de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, emblematic pentru modul în care politica României s-a pliat atunci față de pretențiile noului mare aliat din Răsărit.

La 23 august 1947, Parlamentul român s-a întrunit în ședință festivă pentru a ratifica Tratatul de Pace semnat în februarie la Paris. Gheorghe Tătărescu, încă vicepremier și ministru de externe, a depus proiectul de lege pentru ratificare și a prezentat o largă expunere cu privire la importanța acestui document: „Tratatul ce veți ratifica – declara Tătărescu – constituie nota de plată a unui război pierdut, dar el constituie în același timp și actul reparator al unei cauze câștigate; el abundă în griji și poveri, dar cuprinde și câteva clauze purtătoare de lumină și de nădejde: pacea, independența, colaborarea internațională, Transilvania” (Nistor 2003: 447).

În Partea întâi a Tratatului, privitoare la teritoriu, articolul 2 stipula: „Deciziile sentințelor de la Viena din 30 august 1940 sunt declarate nule și neavenite. Frontiera între România și Ungaria rămâne stabilită prin prezentul articol, același care era valabil la 1 ianuarie 1938”.

În alte clauze definitive însă (nerecunoașterea statutului de cobeligeranță, teritoriile răpite de URSS, despăgubirile de război înrobitoare), deciziile Puterilor Aliate au fost considerate de Tătărescu „grele” și „injuste”. Una dintre obligații, de pildă, era ca restituirile și reparațiile către Națiunile Unite să înceapă cu data de 1 septembrie 1939, deși România intrase în război la 22 iunie 1941; de asemenea, România era obligată să renunțe la toate creanțele sale împotriva Germaniei, chiar și din perioada neutralității, dar în același timp să plătească Germaniei reparații.

Așa s-a încheiat un capitol important din istoria României din prima jumătate a secolului al XX-lea.

Note:

1 România și revizuirea tratatelorDiscursul domnului Nicolae Titulescu, ministrul afacerilor străine, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, Imprimeria Națională, Ediția a II-a, Editura Semne, București, 2018, p. 45 și 61.

2 Schmidt, Paul (1951), Hitler`s Interpreter, William Heinemannn, Londra. Apud L. Watts, Aliați incompatibili. România, Finlanda, Ungaria și al Treilea Reich, Editura RAO, București, 2014, Nota 2244, cap. III, p. 334.

3 Convenția de Armistițiu (Moscova, 12 septembrie 1944), vezi textul integral în Neagoe 1996, p. 53-56.

4 Memoriu adresat președintelui SUA, F.D. Roosevelt, de către Regele Mihai (24 ianuarie 1945); textul integral în Neagoe 1996, p. 172-186.

5 Stenograma ședințelor Consiliului de Miniștri al României, din 15 și 16 septembrie 1944, în Neagoe 1996, p. 57-77.

6 Înregistrarea convorbirii în V. Sturza, Basarabia și destinul ei secret, op. cit., p. 494-501.

7 Extrase din Notă și din dezbaterile Comisiei în Sturza 2016, p. 531-539.

8 Poziția Uniunii Sovietice la Conferința de Paceapud Dobrinescu & Tompea 2017, p. 184.

Referinţe bibliografice:

Churchill 1996 = W. Churchill, Al Doilea Război Mondial, vol. II, București, Saeculum I.O., 1996.

Constantiniu 1997 = Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, București, Univers Enciclopedic, 1997.

Dobrinescu & Tompea 2017 = Vl. F. Dobrinescu, D. Tompea, România la cele două conferințe de pace de la Paris (1919-1920, 1946-1947), Iași, Tipo Moldova, 2017, p. 184.

Gardner 1993 = Lloyd Gardner, Sfere de influență. Împărțirea Europei între marile puteri, de la Munchen la Ialta, București, Elit, 1993.

Neagoe 1996 = Stelian Neagoe, Istoria politică a României între anii 1944-1947, București, Noua Alternativă, 1996.

Nistor 2003 = Ion I. Nistor, Istoria Românilor, București, Biblioteca Bucureștilor, 2003, vol. II, p. 474.

Stroia 2009 = Marian Stroia, România în relațiile internaționale pe continentul european (1866-1878), Anexa II, București, Editura Semne, 2009.

Sturza 2016 = V. Sturza, Basarabia și destinul ei secret. Mărturii și documente istorice, București, Litera, 2016

01/05/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Distributismul – a treia cale economică, între socialism și capitalism: VIDEO

socialism capitalism distributism Archives - Incorect Politic

Distributismul este o a treia cale economică, între socialism și capitalism, formulată de gânditori apropiați Bisericii Catolice, precum G. K. Chesterton și Hilaire Belloc, care nu au făcut decât să materia-lizeze principiile și învățăturile sociale ale catolicismului. Concret, distributismul are la bază două enciclice.

Prima dintre ele, „Rerum Novarum” a aparținut Papei Leo al XIII-lea, fiind emisă în 1891, iar a doua, intitulată „Quadragesimo Anno”, a fost răspândită din dorința Papei Pius al XI-lea, în 1931.

Ambele aveau ca principal subiect condițiile grele, împovărătoare și degradante în care muncitorii industriali trebuiau să își desfășoare acti-vitatea. De pildă, Papa Leo al XIII-lea cerea mai multă compasiune în interpretarea și aplicarea ca-pitalismului.

Destrămarea Uniunii Sovietice a reprezentat, pentru cei mai mulți, dovada clară a eșecului sistemului economic socialist, pe de-o parte, iar pe de altă parte a faptului că singura paradigmă economică ce poate asigura progresul ar fi capitalismul;

(https://www.info-sud-est.ro/distributismul-alternativa-celor-dezamagiti).

Însă, o asemenea interpretare nu i-a mulțumit pe adepții unei a treia căi și anume distributismul.

Materializare a principiului creştin de dreptate socială, distributismul s-a cristalizat teoretic la începutul secolului XX, propunând o a treia cale, între capitalism şi socialism-comunism.

Corifeii distributismului sunt englezii G.K. Chesterton (1874-1936) şi Hilaire Belloc (1870-1953).

Teoria distributistă are la bază imperativul ca proprietatea asupra mijloacelor de producție, distribuție și schimb să fie cât mai larg răspândită.

Cu alte cuvinte, adepții acestei teorii resping centralizarea proprietății atât în mâinile statului (cum este cazul socialismului), dar și în mâinile câtorva indivizi, oameni de afaceri sau mari corporații (cum se întâmplă în capitalism).

În esență, în timp ce socialismul interzice proprietatea privată, mai ales cea productivă, distributismul militează pentru o răspândire cât mai largă a acesteia, astfel încât cea mai mare parte a oamenilor să dețină o asemenea proprietate productivă.

Pe cale de consecință, această a treia cale economică propune ca elemente de bază ale sistemului economic micile afaceri operate de proprietari, eventual de o familie, și cooperativele controlate de muncitori.

Din această perspectivă, el apare și ca o alternativă de sorginte conservatoare, care încearcă să subordoneze activitatea economică vieții spirituale, intelectuale sau de familie.

Bunăoară, în Marea Britanie a anilor `20 – `30 din secolul trecut, avocații acestei teorii au căutat redobândirea libertății familiei și individului prin revitalizarea agriculturii practicate de mici proprietari și a micilor afa-ceri de familie, împotriva marilor proprietari, a monopolurilor, trusturilor și controlului marilor finanțe.
În opoziție cu laissez-faire-ul capitalist care, în opinia distribu-tiștilor, conduce la concentrarea proprietății în mâinile celor puțini, dar și cu socialismul care interzice proprietatea privată, distributismul este văzut ca o a treia cale autentică, care se opune atât dictaturii pieței, dar și tiraniei statului prin mijloacele oferite de o societate a proprietarilor.

În ţara noastră, independent de distributismul occidental, principiile distributiste şi-au găsit reflectarea în doctrina ţărănistă a partidului lui Ion Mihalache (devenit, după unirea cu partidul lui Maniu, Partidul Naţional Ţărănesc).

Distributismul se întemeiază pe trei principii: răspândirea largă a proprietăţii productive (o lume a micilor proprietari şi întreprinzători), subsidiaritatea (descentralizare şi păstrarea activităţilor la nivelul cel mai de jos la care pot funcţiona) şi solidaritatea (binele comun asigură binele individual).

Distributismul nu este doar o doctrină economică, ci un model filosofic, economic, social şi cultural întemeiat pe tradiţia şi valorile creştine. Spre deosebire de socialism-comunism şi de capitalism, distributismul nu este exclusivist, el poate coexista cu alte sisteme şi chiar funcţiona în cadrul lor, scrie https://anonimus.ro/2017/02/ce-este-distributismul/

Nuclee distributiste există şi vor exista în toate societăţile (au existat chiar şi în trecutul nostru comunist, prin cooperaţie, prin producătorii agricoli din zonele necooperativizate şi prin atelierele meşteşugăreşti). Distributismul nu agreează nici colectivismul centralizator, nici individualismul, care dezbină societatea.

El presupune existenţa unei reţele, a unei pânze de păianjen în care fiecare nod depinde de nodurile din jur şi care contribuie la rezistenţa ansamblului.

Comentând turneul de conferinţe al lui Phillip Blond („regele filosof”, ideolog al Partidului Conservator britanic) în Statele Unite, ziarul «Washington Post» din 17 octombrie 2011 concluziona:

„distributismul a devenit probabil cea mai atrăgătoare idee care s-a născut pe ruinele colapsului economic de la începutul secolului al 21-lea – şi asta în mare măsură datorită faptului că posedă cel mai mare potenţial de a arunca o punte peste prăpastia care separă curentele ideologice…”.

Sistemul nostru economic capitalist este fundamental incompatibil cu un ecosistem planetar sănătos. Trăim pe o planetă cu resurse finite, dar sistemul nostru economic se bazează pe o creștere infinită.

Și întrucât nu putem schimba legile naturii, trebuie să ne schimbăm sistemul economic. Aceasta înseamnă chestionarea unora dintre cele mai prețuite mituri ale noastre … Putem dezvăța modul de gândire capitalist.

Capitalismul ne infectează toate relațiile: cu alți oameni, cu alte ființe decât cele umane și cu Pământul. … Gândește-te la relația ta cu locul în care trăiești. Este un loc pe care îl „folosești” sau este o lume pe care o locuiești, o prețuiești și o îngrijești? Noi am învățat acest mod de gândire și tot noi ne putem dezvăța.”

,,Unul dintre comentatori m-a întrebat cu ce trebuie să înlocuim capitalismul. Este o întrebare obișnuită pe care o aud ca răspuns la criticile asupra capitalismului. Oamenii întreabă acest lucru atât de des deoarece capitalismul ne-a colonizat atât de mult mintea încât suntem incapabili să ne imaginăm alternative.

Capitalism ≠ Piețe


O confuzie este aceea că piețele au fost contopite cu capitalismul. Oamenii consideră capitalismul că înseamnă persoane care cumpără și vând lucruri. Dar aceasta este o „piață”. Și pot exista piețe fără capitalism. Ce este atunci capitalismul?

O societate capitalistă este o societate de piață în care concentrarea bogăției se află într-un procent mic din populație. O societate capitalistă este împărțită în două clase: clasa capitalistă, care deține mijloacele de producție, și clasa muncitoare, care trebuie să-și vândă munca pentru a supraviețui.

Guvernul protejează și perpetuează această diviziune prin crearea și aplicarea legilor, cum ar fi limitarea răspunderii corporațiilor, protecția cametei (împrumuturi cu dobândă) și acorduri de liber schimb.

Problema capitalismului


Clasa capitalistă exploatează clasa muncitoare trăind din munca lor și reinvestind profiturile pentru a crea mai multe profituri, care nu sunt împărțite cu clasa muncitoare. Membrii clasei muncitoare nu au o putere reală în acest sistem, deoarece singurele lor opțiuni sunt să accepte condițiile de angajare ale clasei capitaliste sau să moară de foame. De aici provine termenul „sclavie salarială”. Muncitorii au suportat acest lucru deoarece cred că toți sunt „milionari jecmăniți temporar”.

Cu alte cuvinte, au cumpărat promisiunea Visului American. Dar rezultatul natural al unei societăți capitaliste este consolidarea crescândă a proprietății în mâinile unei clase capitaliste în continuă scădere și a unei clase în continuă creștere de oameni care câștigă doar cât să supraviețuiască (sau nu suficient pentru a supraviețui) – exact ce asistăm astăzi. Dar această împărțire a societății între capitaliști și muncitori nu este necesară pentru ca piețele sau pentru ca principiul de cumpărare și vânzare să existe.

Există alte tipuri de economii de piață decât capitalismul. Unii oameni cred că singura alternativă la capitalism este societatea în stil comunist – care cred că a fost demontată odată cu căderea URSS – sau socialismul – pe care îl consideră o pantă alunecoasă spre comunismul în stil sovietic. Adevărul este că există multe alternative la capitalism. Comunismul și socialismul sunt doar două. Distributismul este alta.

Originea distributismului


Puțină istorie: Distributismul își are rădăcinile în teoria socială catolică, începând cu enciclica Papei Leon al XIII-lea „Rerum Novarum” („Drepturile și îndatoririle capitalului și muncii”), publicată în 1891, ca urmare a ascensiunii capitalismului și industrializării , precum și reacțiile socialiste și comuniste la acestea. În enciclică, Papa Leon a atras atenția asupra sărăciei majorității clasei muncitoare.

El a sprijinit drepturile clasei muncitoare de a organiza și forma sindicate în scopul negocierii colective, în locul intervenției statului. El a respins atât capitalismul, cât și socialismul. Și a afirmat dreptul la proprietate privată.

Aceste idei au fost ulterior completate de alți papi, inclusiv ,,Quadragesimo anon” al Papei Pius XI în 1931, ,,Mater et magistrate” al Papei Ioan XXIII în 1961 și ,,Centesimus annus” al Papei Ioan Paul al II-lea (1991). (Ideile distributismului pot fi găsite și în recenta enciclică a Papei Francisc despre mediu.) Ideile din aceste documente au fost preluate de autorii britanici G.K. Chesterton și Hilaire Belloc, care le-au format într-un sistem coerent numit „distributism”.

Ce este distributismul?


Distributismul nu este un punct de mijloc între capitalism și socialism. Mai degrabă, respinge atât capitalismul, cât și socialismul, pe care le vede ca pe fețe ale aceleiași monede.

Din perspectiva distributistă, capitalismul conduce inevitabil la concentrarea puterii în marile companii care dețin monopoluri și exploatează lucrătorii, consumatorii și mediul. Pe de altă parte, socialismul conduce, de asemenea, la o concentrare a puterii, dar în mâinile guvernului și ale unei elite politice.

Această concentrare a puterii, fie în marile afaceri, fie în marile guverne, are același efect de a lua puterea majorității oamenilor. Distributismul vede capitalismul și socialismul, marile afaceri și guvernele, ca o consolidare reciprocă, o mână ajutând cealaltă mână și viceversa într-un cerc vicios.

distributism

Distributismul caută o a treia cale: în loc de mari afaceri sau guverne, am avea „o mare comunitate”.

„Distributismul urmărește să subordoneze activitatea economică vieții umane în ansamblu, vieții noastre spirituale, vieții noastre intelectuale, vieții noastre de familie. Nu consideră simpla producție de bunuri, cu atât mai puțin achiziția de avere, ca scopuri în sine. ”

Sistemul nostru capitalist actual transformă acest lucru în cap și face ca totul – familia, religia, chiar și corpurile noastre – să fie subordonate producției de avere pentru clasa capitalistă. Într-o economie distributivă, economia este făcută pentru a satisface nevoile – atât materiale cât și spirituale – ale tuturor ființelor umane.

Mic este frumos


Motto-ul distributismului este „Mic este frumos”. Distributismul favorizează micul și localul. Un concept fundamental în distributism este „subsidiaritatea”, ideea că orice activitate de producție economică ar trebui să fie realizată de cea mai mică unitate posibilă – până la familie. Un alt concept important este „solidaritatea” sau „solidarismul”, recunoașterea interconectării noastre.

Astfel, familia, nu individul, este nucleul societății distributiste. Familia este înțeleasă ca fiind legată de alte familii prin legături sociale și biologice și de întreaga familie umană, precum și de toată viața de pe pământ. În idealul distributismului, familia controlează mijloacele de producție.

Nicio unitate mai mare nu ar trebui să îndeplinească o funcție care poate fi realizată de o unitate mai mică. Astfel, distributismul favorizează legislația antitrust care rupe monopolurile și concentrarea puterii de piață în una sau doar câteva companii. Așa cum G.K. Chesterton a scris:

„Prea mult capitalism nu înseamnă prea mulți capitaliști, ci prea puțini capitaliști”.

Distributismul afirmă proprietatea privată, dar respinge consolidarea acesteia în mâinile unei elite – 1%. În schimb, pledează pentru distribuirea (de aici și numele) proprietățiilor cât mai larg posibil. Rețineți, acest lucru este diferit de redistribuirea veniturilor. Distribuitorii cred că, atunci când oamenii dețin pământul pe care îl lucrează și de care beneficiază ei și familiile lor, lucrează mai mult și au mai multă grijă de pământ.

Cum arată o societate distributistă?


Deci, cum ar arăta o societate distributistă? Ei bine, proprietatea privată ar exista încă, dar cele mai multe proprietăți ar fi deținute de familii. Fermele mici, proprietate familială și întreprinderile artizanale ar produce cele mai multe bunuri. Majoritatea oamenilor ar cultiva cel puțin o parte din propriile alimente, iar restul ar fi produse cât mai local posibil.

Majoritatea oamenilor ar putea să-și câștige existența fără să se bazeze pe proprietatea altora. Fermierii ar deține propriul lor teren, meșterii ar deține propriile lor instrumente și așa mai departe.

Ar exista piețe și concurență, dar, în loc de producție în masă și bunuri ieftine de slabă calitate, meșterii locali vor crea produse de înaltă calitate cu așteptarea că vor fi reparate atunci când vor fi stricate, nu aruncate la gunoi.

Ar exista cooperative ale familiilor și ale breslelor (mai degrabă decât ale sindicatelor) ale lucrătorilor, dar legile antitrust și fiscale ar împiedica companiile să crească prea mult.

Acolo unde sunt necesare monopoluri, cum ar fi utilitățile publice, acestea ar fi deținute public și local. Uniunile de credit locale ar înlocui marile bănci. Asigurarea socială ar fi asigurată de societățile de ajutor reciproc.

Guvernul federal ar exista pentru a oferi apărare reciprocă, pentru a se asigura că drepturile omului sunt respectate și pentru a încuraja cooperarea între unitățile politice mai mici.”

01/05/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: