ZIUA DE 25 APRILIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Ziua de 25 aprilie în istoria noastră

1489: A fost atestat documentar pentru prima dată în Muntenia, pitarul, titlu dat în evul mediu în țările române, boierului dregător la curtea domnească însărcinat cu pregătea zilnică a pâinii pentru voievod, slujitori și ostași și supravegherea brutariilor domnești – mai marelui brutar al Curții domnești. În secolul al XVII-lea a devenit membru al sfatului.

În Moldova, prima mențiune documentară a pitarului datează din 22 mai 1476.

1523:  In  timpul domniei  sultanului otoman Soliman Magnificul, paşa de Nicopole, Mehmed-bey, îl  înlătură pentru a treia oară pe Radu de la Afumaţi de pe tronul Munteniei.

Radu de la Afumaţi, este fiul lui Radu al IV-lea cel Mare al Munteniei şi a domnit de cinci ori în perioada 1522 – 1529, ducînd lupte aprige cu otomanii pentru neatârnarea țării și pentru a se menține pe tron.

Spre deosebiere de primele două incursiuni, de această dată, Mehmed-bey nu s-a mai așezat singur pe tron, ci a instalat un domn pămîntean, pe Vladislav al III-lea în prima domnie, sprijinit de Boierii Craiovești, iar Pîrvu Craiovescu a devenit mare ban. Radu de la Afumați, a fost silit să se retragă din nou în Transilvania.

Semnificaţia efortului antiotoman purtat cu mijloace modeste de Radu de la Afumaţi este deosebită, deoarece Poarta Otomană a fost obligată să renunţe la transfomarea principatului în paşalîc. Este remarcabil faptul că Radu de la Afumaţi a reuşit să zădărnicească planurile otomane, chiar în apogeul domniei sultanului Soliman Magnificul, care a reuşit să zdrobească Serbia la 1521 şi Ungaria în Bătălia de la Mohacs la 1526, transformîndu-le în paşalîcuri.

Radu de la Afumaţi, de cinci ori domn al Munteniei 1522-1529

Spre deosebire de primele sale două incursiuni armate in Muntenia, de această dată, Mehmed-bey nu se aşează singur la domnie și instalează un domn pământean, pe Vladislav al III-lea.

Boierii Craioveşti l-au sprijinit pe noul domn, astfel că Radu de la Afumaţi, a fost silit să se retragă din nou în Transilvania.

La îndemnul Craioveştilor s-a supus un timp sultanului, iar la sfîrşitul domniei, când a încercat să reia politica antiotomană, boierii au urzit un complot şi l-au ucis.

Inscripţia de pe mormîntul lui Radu de la Afumaţi de la Curtea de Argeş (foto), aminteşte de 20 de bătălii purtate de acesta.

 1619: E ste semnat Tratatul de alianţă de la Alba Iulia dintre Gavril Movilă (domn al Munteniei) şi Gabriel Bethlen (domn al Transilvaniei), care prevedea modalităţile de soluţionare a litigiilor de hotar şi restituirea reciprocă ţăranilor şerbi şi a ţiganilor fugiţi.

1687: A încetat din viaţă Ion Căianu, în maghiară Kájoni János, latinizat Ioannes Caioni); (n.8 martie 1629 la Căianu Mic), a fost un compozitor şi organist român din Ardeal, primul autor român de muzică cultă, de la care s-a păstrat Codicele Caioni, o importantă culegere de piese muzicale.

Ioan Căianu (d. 25 aprilie 1687, Lăzarea) a fost un călugăr franciscan din Transilvania,constructor și reparator de orgi, culegător de folclor, gânditor renascentist și precursor al iluminismului.

În 1675 Căianu a fondat o tipografie la Sumuleu Ciuc , unde și-a tipărit propriile publicații, precum și manualele scolare   necesare pentru școala franciscanilor din aceasta localitate. În legătură cu originea sa, Ion Căianu însuși notează:„Natus valachus sum” („M-am născut român”).

Codex Caioni cuprinde 346 de piese foarte variate, reflectând pe deplin interesele muzicale ale epocii (îndeosebi pe cele ale lumii orasenesti  ). Pe lângă câteva dansuri transilvane (de interes pentru folcloristii  de mai târziu) și un număr mic de bucăți compuse de Căianu însuși, marea majoritate a pieselor notate în codice aparțin unor compozitori vestici  de  madrigale, motete,arii dar si piese instrumentale.

 Analiza conținutului culegerii oferă o vedere de ansamblu asupra muzicii gustate în Transilvania secolului XVII. Ținând cont de mărturiile foarte fragmentare în privința muzicii românești premergătoare secolului al XIX-lea, descoperirea  Codex Caioni atestă cu lux de amănunte interesele corespunzătoare unei perioade disputate din istoria culturii române – epocă când au pătruns simultan influențele (contradictorii) Renasterii  târzii și ale Barocului.

Ghidându-ne după codice, în viața muzicală a epocii pare să fi coexistat o mare diversitate a preferințelor.

 De interes s-a dovedit a fi marcarea provenienței unor piese („dans valah” –Olah Tancz„”dans din Nireș“ – Nyiri Tancz), cât și confirmarea răspândirii unor dansuri practicate și azi – este cazul „dansului lui Lazăr Apor” (Apor Lazar Tancza), foarte apropiat de melodia „Banu Maracine” .

1840: Tăranilor din Basarabia ţaristă le-a fost acordat dreptul de a se strămuta pe pămanturile statului, în baza aceloraşi condiţii de care se bucurau ţăranii din imperiu.

1841: S-a născut (la Kalipetrova, Bulgaria) Zaharia Petrescu, general, medic, fost  elev şi colaborator al lui Carol Davila, care s-a format la școala de chirurgie a lui Carol Davila de la Spitalul Mihai Vodă și apoi la Facultatea de Medicină din Paris. A fost membru corespondent al Academiei Române din 1885.

A fost medicul-şef al Corpului 1 de Armată în timpul Războiului de independenţă (1878-1879). Generalul Zaharia Petrescu a fost numit director dupa înființarea Institutului Medico-Militar, prin Înaltul Decret Regal nr. 2824 din decembrie 1883, publicat în Monitorul Oficial nr. 2/23.01.1884.

A facut  cercetări de farmacologie şi de terapeutică generală – „Elemente de terapeutică şi materie medicală”, primul tratat de acest fel din România si a fost un  precursor al chimioterapiei;   (m. 1901)

Medicul Zaharia Petrescu, împreună cu dr. Alexandru Șuțu, l-a examinat pe Mihai Eminescu la 20 martie 1889.

Concluzia raportului medical a fost următoarea: „dl. Mihail Eminescu este atins de alienație mintală în formă de demență, stare care reclamă șederea sa într-un institut”.

1848: După declanșarea revoluției românilor ardeleni, autoritățile maghiare au instituit în Transilvania starea de asediu (statariul), care până în iunie s-a generalizat în toată țara.

1873: A încetat din viață la Foggia, în Italia, politicianul Alexandru C. Moruzi , fost prim-ministru în Guvernul Moldovei; ministru de finanțe al României în Guvernul Barbu Catargiu (n.29 august 1805, Zvoriștea, Suceava).

1877: In timpul razboiului ruso-turc, localitatea dunareană Reni, din  gubernia Basarabia, a fost bombardată de de artileria turcă.

1885: Patriarhia Ecumenică de Constantinopol recunoaşte autocefalia Bisericii Ortodoxe Române.

Patriarhul ecumenic Ioachim al IV-lea a trimis mitropolitului primat Calinic Miclescu, în calitate de preşedinte al Sfântului Sinod al BOR, Tomosul de autocefalie prin care “cu bucurie sufletească binecuvintează Biserica Ortodoxă Română, recunoscându-o autocefală întru toate de sine ocârmuită”.

Din perspectiva Patriarhiei de Constantinopol aceasta este data nașterii Bisericii Ortodoxe Române. De facto, Biserica Ortodoxă Română a luat ființă odată cu constituirea Sfântului Sinod de la București, în anul 1872, acest eveniment marcând transformarea mitropoliilor și episcopiilor ortodoxe din părți componente ale Patriarhiei de Constantinopol în părți componente (subdivizuni) ale noii structuri

După proclamarea autocefaliei BOR de către autorităţie de stat româneşti, la 3 decembrie 1864, a urmat un proces dificil şi îndelungat, la nivelul corespondenţei şi al tratativelor diplomatice politico-bisericeşti, până la recunoaşterea ei canonică din partea Patriarhiei Ecumenice, în 1885.

In 20 aprilie 1885, Sinodul nostru a trimis scrisoarea oficială de  recunoaştere a  autocefaliei, iar  la 25 aprilie s-a convocat Sinodul Patriarhal şi s-au întocmit: Tomosul de recunoaştere a autocefaliei şi două scrisori una către mitropolitul  primat Calinic Miclescu şi alta către primul  ministru D.A Sturza.

Cele trei documente exprimau , într-un cadru solemn, recunoaşterea  autocefaliei BOR, ca un fapt legitim în concordanţă cu canoanele bisericeşti şi cu realităţile istorice.

În data de  7 mai a fost  trimisă o scrisoare  de  mulţumire Patriarhiei  Ecumenice ,pentru gestul recunoaşterii.

Autocefalia (sau autoguvernarea – literalmente termenul înseamnă că „își este propriul său cap”), desemnează statutul unei Biserici locale din Biserica Ortodoxă, al cărei ierarh întâistătător (sau primat) nu trebuie să răspundă înaintea nici unui episcop de rang superior.

Când un Sinod Ecumenic sau un episcop întâistătător (de exemplu un patriarh) eliberează o provincie ecleziastică de sub jurisdicția (ascultarea) sa, cu păstrarea deplinei comuniuni între Biserica provinciei respective și ierarhia de sub ascultarea căreia iese, înseamnă că respectivul sinod sau episcop întâistătător acordă Bisericii provinciei respective autocefalia. 

1888: A avut loc în București, la 25 aprilie/7 mai un atentat asupra regelui Carol I.

Scriitorul Constantin Bacalbașa povestea în cartea sa Bucureștii de altă dată, 1871–1884: „Un atentat contra regelui Carol. A fost întâiul atentat îndreptat împotriva acestui suveran. […] un individ anume Preda Fântânaru, fost osândit la 5 ani pentru asasinat, atunci sergent în garda comunală, a venit până în fața hotelului Metropol, unde a coborât din trăsură. Era îmbrăcat într-un elegant costum țarănesc din Olt. […] Avea o pușcă Lefaucheux calibrul 20. La percheziție s-au mai găsit un revolver, un stilet și un box american. După ce a coborât din trăsură s-a postat în fața magazinului Nacu Mincovici […] și a așteptat; când a văzut pe rege în cabinetul său de lucru a tras 2 focuri în fereastră. […] Sergenții din fața palatului au sărit asupra lui Fântânaru și numai după o oarecare luptă – în care un sergent s-a ales cu buza spintecată de stilet – Fântănaru a fost arestat. La interogatoriu, Fântânaru a mărturisit că a voit să ucidă pe rege, fiindcă el este cauza tuturor suferințelor țăranilor. Întrebat de ce n-a atentat la viața regelui în alte ocazii, de pildă pe stradă, a răspuns că pe stradă regele era întotdeauna însoțit de regina pe care nu voia s-o atingă. Fântânaru era un alcoolic inveterat, dar lunga campanie dusă de opoziție împotriva regelui cât și ultimile răscoale țărănești, au sugestionat, firește, pe acest om.”

1894: La 25 aprilie – 13 mai 1894 are loc la Cluj in  Transilvania, procesul politic intentat de către guvernul maghiar memorandiştilor.

În timpul procesului, 14 membri ai Comitetului Central al Partidului Naţional Român, printre care dr. Ioan Raţiu şi dr. Vasile Lucaciu sunt condamnaţi la închisoare.

Memorandumul şi mişcarea generată de Memorandum au reprezentat momentul de vârf al luptei de eliberare naţională a românilor din monarhia austro-ungară din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

De la Supplex Libellus Valachorum (adică memoriul naţiunii române din Transilvania din anul 1791, adresat împăratului Leopold al II-lea al Austriei în vederea recunoaşterii naţiunii române ca parte constitutivă a Marelui Principat Transilvania) la Memorandum (1892) a fost un secol de luptă naţională a românilor, pentru afirmarea şi apărarea drepturilor ce nu se primeau în dar, ci se cuveneau unui popor căruia numai cei rău intenţionaţi puteau să-i conteste continuitatea, trăirea şi supravieţuirea într-o zonă a lumii supusă celor mai grele încercări.

Această acţiune se înscria în Hotărârea adoptată la şedinţa plenară a Conferinţei electorale române din 9 mai 1887, care stabilea ca obiectiv prioritar elaborarea unui  Memorial care urma să fie înaintat Curţii de la Viena pentru a face cunoscută situaţia reală a românilor transilvăneni şi ”toate cauzele pentru care acest popor nefericit nu poate ajunge la folosirea drepturilor competente lui”. (Arh. St. Bucureşti, fond Ioan Raţiu, dosar 45/1889)

De aici se naşte în 1892 celebrul document analitic adresat împăratului sub numele de MEMORANDUM.

Documentul a fost semnat de comitetul care l-a alcătuit: dr. Ioan Ratiu – preşedinte, Gheorghe Pop de Baseşti şi Eugen Brote – vicepreşedinţi, dr. Vasile Lucaciu – secretar general, Septimiu Albini – secretar.

O deputaţie  din 120 personalităţi, intelectuali şi ţărani au dus documentul la Viena.

Împăratul refuză să primească deputaţia.

Documentul rămâne la Ioan Ratiu care-l depune la cancelaria imperială.

Frantz Iosif nu deschide plicul. Îl trimite primului ministru ungur la Budapesta. Primul ministru, nedeschizând plicul, cere prefectului de Turda să-l restituie lui Ioan Raţiu, cu precizarea că nici pe semnatari, nici pe delegaţi nu-i consideră drept reprezentanţi autentici ai românilor.

Românii ţin o Conferinţă naţională în 1893 şi publică MEMORANDUM-ul în TRIBUNA. Oficialităţile intră în panică. Eforturile intense de maghiarizare a populaţiei româneşti tocmai primiseră o lovitura puternică. De aici prigoana jandarmerească şi judecătorească dezlănţuită de guvernul maghiar.

Partidul Naţional Român se solidarizează cu Memorandumul şi cu memorandiştii, iar la memorabila Conferinţă din 1893, Ioan Raţiu şi Nicolae Cristea propun ca, la proces, să nu se vorbească decât româneşte.

 Între 25 aprilie şi 25 mai 1894, s-a desfăşurat la Cluj “procesul memorandiştilor”, în urma căruia 15 membri ai Comitetului Central al Partidului Naţional Roman, în frunte cu Ioan Raţiu, au fost condamnaţi la închisoare

7 mai 1894- Cluj, încep dezbaterile în proces. Oraşul este invadat de mase româneşti venite din Banat, Haţeg, Maramureş.

Vin ziarişti din Franţa, Italia, de peste munţi. Se alcătuieşte un birou de presă. Opinia publică europeană este în alertă. Ministrul Teleszky interzice transmiterea telegramelor de presă.

Ziariştii sunt obligaţi să trimită curieri în fiecare zi la Predeal sau Viena cu telegramele respective.

Inculpaţi: 22 fruntaşi români

23 mai 1894. Procurorul Jeszenszky îşi ţine rechizitoriul.

Fruntaşii Partidului Naţional Roman sunt acuzaţi de: încălcarea legilor, aţâtări la răscoală, trădare de patrie. Sfârseşte rechizitoriul aşa: …”interesele înalte ale statului naţional maghiar cer ca fapte cu scopuri atât de primejdioase să-şi afle răsplata vrednică”.

Declaraţia lui Ioan Raţiu, după rechizitoriu: ”este sub demnitatea acuzaţilor să se apere în faţa unor învinovăţiri absurde”.

De fapt doctorul în drept Ioan Ratiu face un rechizitoriu aspru al hungarismului. Momentul este unul din cele cruciale ale istoriei transilvane:

…”Ceea ce discutam aici, domnilor, este însăşi existenţa poporului român. Existenţa unui popor nu se discută, se afirmă. De aceea nu ne dă în gând să venim înaintea d-voastră, să dovedim că avem dreptul la existenţă. Într-o asemenea chestiune nu ne putem apăra în faţa d-voastră; nu putem decât să acuzăm în faţa lumii civilizate sistemul asupritor care tinde  să ne răpească ceea ce un popor are mai scump: legea şi limba”.

Şi concluzia care exprima esenţa hungarismului: …”Prin spiritul de intoleranţă de rasă, fără seamăn în Europa, osândindu-ne, veţi izbuti numai să dovediţi lumii că maghiarii sunt o nota discordantă în concertul civilizaţiunii” arăta la proces Ioan Raţiu. 

27 mai 1894. Se pronunţă sentinţa. Cel mai primejdios, preotul dr. Vasile Lucaciu, 5 ani temnita; Dr. Ioan Ratiu, 2 ani; Gheorghe Pop de Basesti, 1 an; Demetriu Cornea 3 ani; dr. Daniil P. Barcianu, 2 ani şi 6 luni; Nicolae Cristea, 8 luni; Iuliu Coroianu, 2 ani şi 8 luni; Patriciu Barbu, 2 luni; dr. Teodor Mihali, 2 ani şi 6 luni; Aurel Suciu, 1 an şi 6 luni; Mihail Veliciu, 2 ani; Rubin Patiţia, 2 ani şi 6 luni; Gherasim Domide, 2 ani şi 6 luni; Dionisie Roman, 8 luni; Septimiu Albini, 2 ani şi 6 luni. În total 31 de ani şi 2 luni, plus cheltuieli apăsătoare de judecată.

La 16 iunie 1894, ministrul de interne Hieronimy interzice activitatea Partidului Naţional Român invocând drept pretext lipsa unui statut şi existenţa unor legături cu elemente din străinătate.

Ratiu, Coroianu şi Luaciu sunt întemniţaţi în dura închisoare de la Seghedin. Ceilalti la Vaţ. Aici, în închisoa-rea de la Vaţ, Nicolae Cristea, om bătrân, (avea 61 de ani), cel care şi-a asumat responsabilitatea de a fi contribuit la redactarea documentului, va închide ochii definitiv.

Alti memorandişti şi câţiva ziarişti iau calea temniţelor. Se înăspreşte teroarea jandarmereasca. Foarte mulţi patrioţi iau calea exilului. Cei mai mulţi trec munţii în România.

Autoritatile fanatizează masele ungureşti care năvălesc asupra caselor celor întemniţaţi, prădându-le şi dărâmând o parte din ele.

Răsunetul procesului de la Cluj a declanşat nu numai agitaţie populară, ci şi proteste ale opiniei publice europene, iar  pedeapsa memorandiştilor a atras ample critici din partea unor personalităţi precum Emil Zola, William Gladstone, Georges Clemeanceau sau Lev Tolstoi, toate aceste proteste şi critici ale opiniei publice europene, precum şi intervenţia regelui român Carol I pe lângă curtea din Viena, va atrage graţierea memorandiştilor de către împăratul austro-ungar Franz Iosif, la 15 septembrie 1895.

Perioada care a urmat anului 1894, procesul intentat memorandiştilor ca şi Memorandumul şi mărturiile despre ecoul internaţional al Memorandumului sunt parte integrantă a unei lupte seculare ce va fi încununată, nu fără jertfe şi sacrificii, la 1 Decembrie 1918.

1919 : Regele Ferdinand a semnat Decretul-Lege nr. 1.625/25 aprilie, prin care s-a înființat Serviciul Contencios al Ministerului de Război, care s-a statuat modul de organizare și funcționare a primei structuri juridice din Armata României, fapt care marchează în istoria armatei înființarea armei Justiție Militară.

 1920: S-a născut medicul Sofia Ionescu-Ogrezeanu, prima femeie neurochirurg din sud-estul Europei; din 1943 a făcut parte din echipa, considerată de aur, a prof. dr. Dimitrie Bagdasar (creatorul şcolii româneşti de neurochirurgie), ea a lucrat alături de doctorii Constantin Arseni şi Ionel Ionescu (devenit din 1945 soţul său).

În absenţa altor date bibliografice, poate fi considerată, foarte probabil, prima femeie medic primar neurochirurg de pe continentul european, precum şi a treia femeie neurochirurg cu formaţie completă din lume; (m. 2008).

1920: S-a născut în comuna Spineni, din judeţul Olt, soprana română Ioana Nicola – Știrbei

A studiat la Conservatorul din capitală cu Constanţa Bădescu  şi Livia Vrăbiescu-Vaţianu.

In vara lui 1946, din banii câştigaţi în urma unei serii de concerte susuţinute la Ateneu (de Enescu şi Yehudi Menuhin), se oferă câtorva tineri, ocazia trimiterii la un concurs internaţional, la Helsinki. Un juriu (din care făceau parte: Enescu, Mihail Jora, Alfred Alessandrescu, Alexandru Stroescu, Florica Musicescu şi Cella Delavrancea) i-a ales pe: Ion Voicu, Arta Florescu şi Ioana Nicola.

In ziua de 7 mai 1947, Ioana Nicola debutează la Operă în rolul Margareta din Faust. Pe scena operei l-a cunoscut pe fostul sau sot, regretatul tenor Mihai Stirbei, care facea parte din aristocratica familie Stirbei.

Alaturi de acesta a mers in numeroase turnee in strainatate, in orase ca Sofia (1949), Praga (1951), Moscova si Kiev (1952), Leipzig (1955) si multe altele.

In cei 20 de ani de activitate pe scena Operei Române din Bucureşti, dar şi în turneele întreprinse în Germania, Bulgaria, Cehoslovacia, Rusia i-au fost remarcate dicţiunea, memoria, seriozitatea şi rigoarea, intuiţia stilului, ţinuta scenică, temperamentul actoricesc;  dar – mai mult decât orice – vocea, ca un fluviu învolburat şi o culoare dramatică rară, caldă şi plină de muzicalitate.

  A fost decorata cu inaltul Ordin National „Steaua Romaniei“ in grad de Cavaler.

A murit la Bucureşti, la 13 iulie 2009.

1925: S-a născut  actorul român de teatru și film Vasile Nițulescu ; (d. 11 februarie 1991).

A desfășurat  o prestigioasă activitate teatrală (Teatrul Mic) si a facut roluri memorabile in numeroase filme cum ar fi:  Osînda (1976); Toate pînzele sus (serial TV, 1977) – ep. 1-2; Iarna bobocilor (1977); Iarba verde de acasă (1977); 1977 – Buzduganul cu trei peceți (r. Constantin Vaeni); Profetul, aurul și ardelenii (1978); Pentru patrie (1978); Doctorul Poenaru (1978); 1979 – Clipa (r. Gheorghe Vitanidis); Falansterul (r. Savel Stiopul)
Burebista (1980) s.a.

1925: A murit  compozitorul George Stephănescu; (n.13 decembrie  1843).

Si-a început studiile muzicale în particular în oraşul natal, urmându-le la Conservatorul bucureştean (1864-1867), unde îl are printre profesori pe  Eduard Wachmann (armonie). Îşi continuă pregătirea la Conservatorul din Paris (1867-1871), cu Henri Réber (armonie, contrapunct), Auber şi Ambroise Thomas (compoziţie), Enrico Delle Sedie (canto), A. F. Marmontel (pian).

Întorcându-se în ţară, devine profesor de canto şi operă la Conservatorul din Bucureşti (1872-1904), iar în perioada 1877-1890 este dirijor şi compozitor al Teatrului Naţional din Bucureşti.

A fost inițiatorul reprezentațiilor de operă în limba română și fondatorul a trei societăți lirice premergătoare Operei române.

A compus o dramă lirică, feeria muzicală „Sânziana și Pepelea”, prima simfonie românească, Simfonia în la major, Uvertura națională, două sonate pentru pian și, respectiv, pentru violoncel și pian, un octet pentru coarde și suflători, un cvartet pentru coarde și unul pentru coarde, flaut și pian, lieduri, etc.

Este considerat creatorul şcolii româneşti de canto, printre elevii săi numărându-se cântăreţi de renume mondial precum Elena Teodorini, Hariclea Darclée, Dumitru Popovici-Bayreuth etc. Din consistenta creaţie dedicată scenei de George Stephănescu amintim câteva titluri, acoperind genuri diverse: feeria muzicală Sânziana şi Pepelea (1880), pe un libret de Vasile Alecsandri; opereta Cometa (1900), pe un libret de Theodor Speranţia; drama lirică într-un act Petra (1902).

În fața clădirii Operei Naționale București se găsește un bust de bronz al lui George Stephănescu, realizat de sculptorul Ion Lucian Murnu.

1932: S–a născut la Chișinău (România), Lia Manoliu, atleta română laureată cu aur la Jocurile Olimpice de vară din Mexico 1968, cu bronz la Jocurile Olimpice de vară din Roma 1960 şi la Jocurile Olimpice de vară de la  Tokyo în 1964; (d.9 ianuarie 1998).

În legislatura 1990-1992, a fost aleasă senator pe listele partidului FSN pentru municipiul Bucureşti

Între anii 1990-1998, a deţinut funcţia de preşedinte al Comitetului Olimpic Român.

1933: A murit dr.Mina Minovici, medic legist, fondatorul şcolii româneşti de medicină judiciară, întemeietorul Institutului medico-legal  şi al Serviciului antropometric din Bucureşti;  (n.30.04.1858).

Este faimos pentru studiile sale aprofundate despre  putrefactie,  simularea bolilor mintale și antropologie medico-legală.

A  fost directorul primului Institut  de Medicina Legala din Romania, construit în 1892. Fondator al sistemului medico-legal modern, a fost una dintre cele mai proeminente personaliăți din acest domeniu din Europa timpurilor sale.

1943: S-a născut Valeriu Florin Dobrinescu, istoric şi eseist, fondator al Centrului de Istorie şi Civilizaţie Europeană; (m. 2003).

În perioada 1968-1971 a funcţionat ca profesor de istorie în municipiul Piteşti, devenind, prin concurs, cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie şi Arheologie „A. D. Xenopol” din Iaşi, Sectorul de Istorie contemporană, în 1971.

A obţinut doctoratul în istorie în 1976, cu o teză privitoare la istoria tineretului universitar din Iaşi în perioada 1914-1947.

În anii 1995-2003 a fost colaborator onorific al Centrului de Istorie şi Civilizaţie Europeană din Iaşi şi profesor titular al Facultăţii de Istorie-Filosofie-Geografie a Universităţii din Craiova.

Din 1996, a fost conducător de doctorat în cadrul Facultăţii de Istorie-Filosofie-Geografie a Universităţii Craiova, specialitatea Istoria relaţiilor internaţionale.

A fost distins cu Premiul „Nicolae Iorga” al Academiei Române, pentru lucrarea Relaţii româno-engleze. 1914-1933 (Iaşi, Editura Universităţii, 1986, 189 p.).

A publicat 22 volume de autor, 54 colaborări la volume, 17 ediţii sau coordonări de volume şi peste o sută de studii şi articole în reviste de specialitate din ţară şi străinătate, la care se adaugă circa 140 de articole cu tematică istorică în diverse reviste culturale.

1945: În Romania sunt declarate monumente istorice cetăţile Histria, Adamclisi, Capidava, Callatis si  Hîrşova.

1947: Apărea „Legea nr. 138 pentru înfiinţarea şi organizarea Universităţii din Craiova şi a Eforiei ei”, publicată în Monitorul Oficial al Regatului României.

Atunci a fost înființată Facultatea de Agronomie din Craiova, una dintre cele mai vechi instituții de învățământ superior agronomic din România și prima din Craiova, a cărei existență a fost atestată prin Legea nr. 138/25 aprilie 1947 pentru înființarea și organizarea Universității din Craiova și a Eforiei ei, promulgată de Majestatea Sa, Regele Mihai I, la 21 aprilie 1947.

Crearea Universității din Craiova, cu patru facultăți: Medicină umană, Medicină veterinară, Științe economice comerciale și cooperatiste și Agronomie. În pofida prevederilor legii, anul universitar 1947–1948 a început cursurile numai la Facultatea de Agronomie, specializarea Îmbunătățiri funciare și geniu rural.

Primul examen de admitere s-a dat în toamna anului 1947, iar primul decan al facultății a fost Pompiliu Nicolau, profesor la Institutul Politehnic Timișoara

1953: S-a născut profesorul  universitar si scriitorul român Liviu Antonesei.

Din 1974 pana in 1976 a fost redactor șef-adjunct la revista Opinia studențească. În anii 1980-1983 este redactor șef-adjunct la aceeași revistă.

Între 1978-1989 a fost cercetător în Științele educației la Centrul de științe socioumane al Universității ieșene. Din 1990 este lector la catedra de Științele educației a aceleiași universități. Din 1996 este doctorand în științele educației cu o teză despre pedagogie ca știință a culturii”.

Este autorul a circa o sută de studii științifice din domeniile sociologiei educației, istoriei intelectuale, istoriei și filozofiei culturii, didacticii moderne, metodologiei cercetării educației și științelor politice.

Între 1990-1995 devine redactor șef-adjunct la revista Convorbiri literare, editată de Uniunea Scriitorilor din România. Între 1990-1995 este membru al Uniunii Scritorilor și al consiliului său de conducere; demisionează din ambele în toamna anului 1995.

Este membru al PEN Clubului român din 1990 și al ASPRO de la înființare. Devine director literar-artistic al revistei Timpul din august 1993 și director din 1998; este președinte-fondator al Fundației culturale Timpul” în 2000, instituția editoare a revistei în acest moment.

Din 1974 este autor al circa 1500 de articole, eseuri, cronici în presa culturala și curentă.

În septembrie 2001 și-a susținut doctoratul, iar din ianuarie 2002 a fost promovat conferențiar universitar. Din octombrie 2005 devine prin concurs profesor la aceeași catedră.

A fost tradus in antologii de poezie și în reviste din Ungaria, SUA, Grecia, Italia, Germania, Rusia, Franța etc.

Streiflicht – Eine Auswahl zeitgenössischer rumänischer Lyrik (81 rumänische Autoren), – „Lumina piezișă”, antologie bilingvă cuprinzând 81 de autori români în traducerea lui Christian W. Schenk, Dionysos Verlag 1994.

1958: A murit la Bucuresti, Iosif Iser, pictor și grafician român, membru al Academiei Române (n.21 mai 1881, Bucuresti).

A studiat pictura la München şi la Paris. S-a remarcat publicând schiţe satirice pentru „Adevărul” şi „Facla”. A lucrat şi în Franţa la Academia Rancon şi a colaborat cu publicaţii franceze cărora le furniza desene satirice.

În 1936 a înfiinţat, împreună cu Camil Ressu, Gheorghe Petraşcu, Alexandru Steriade şi alţi pictori, gruparea „Arta”.

A participat la numeroase expoziţii în ţară şi în străinătate.

Iniţial a fost inspirat de curentul expresionist.

După ce şi-a terminat studiile, Iser a lucrat pentru presa socialistă, la „Facla” şi „Adevărul”, unde a publicat un număr mare de caricaturi.

După al doilea război mondial, a pictat din nou teme socialiste, în special portrete de muncitori. În 1955  a fost ales membru al Academiei Române.  

1992: În perioada 25 – 27 aprilie, cu ocazia Sărbătorilor de Paşti, regele Mihai I efectua prima sa vizită cu caracter privat în România (Suceava, Bucureşti, Curtea de Argeş). Suveranul a fost întâmpinat cu căldură şi entuziasm de români. În Capitală a avut loc o manifestaţie populară la care au participat câteva sute de mii de persoane pe tot traseul de la Piaţa Romană la Piaţa Sf. Gheorghe.

 2005: A avut loc (la Abaţia Neumünster din Luxemburg), ceremonia de semnare a Tratatelor de aderare a României şi Bulgariei la Uniunea Europeană, precedată de reuniunea Consiliului European, care a dat votul final asupra documentelor care consfinţeau calitatea de viitoare membre ale UE pentru România şi Bulgaria.

În cadrul unei ceremonii oficiale, desfășurate la Abația de Neumunster din Luxemburg, Romania si Bulgaria au semnat Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană. Și-au pus semnătura, din partea română, președintele țării, primul ministru, ministrul afacerilor externe și cel al integrării europene.

De la 1 ianuarie 2007, România și Bulgaria sunt membre ale Uniunii Europene. Numărul țărilor membre ale UE se ridica la 28.

2009: În România a avut loc un seism cu epicentrul în zona Vrancei, la  o adâncime de 120 km, având o magnitudine de 5.3 grade pe scara Richter.

2014 : A încetat din viață la Montreal în Canada, regizorul te teatru și scriitorul Petre Bokor; ( n.24 mai 1940, Cluj ).

A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București, clasa de regie film. Cariera și-a început-o lucrând alături de Mircea Veroiu și Dan Pița în calitate de co-scenarist și co-regizor la filmul Apa ca un bivol negru.

În anul 1977 a emigrat în Canada unde va deveni directorul Teatrului Francez din Edmonton și profesor de artă teatrală la Universitatea Alberta.

A fost profesor la Universitatea Națională Australiană și regizor la Canberra, în Australia, timp de doi ani.

După căderea regimului comunist, Petre Bokor a revenit un timp în România, punând în scenă multe spectacole pe scenele teatrelor din București.

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/04/25/o-istorie-a-zilei-de-25-aprilie-video/

CALENDAR CREȘTIN ORTODOX

Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului; Sfântul Evanghelist Marcu.

Sfantul  cuvios Vasile de la Poiana Marului s-a născut în anul 1692 in localitatea Poltava din Ucraina și a venit în Tara Romaneasca, foarte probabil pe vremea lui Constantin Brancoveanu si a Mitropolitului Antim Ivireanu, când viata bisericeasca si culturala a Tării Românești era în apogeu.

Impreună cu ucenicul sau, ieroschimonahul Mihail, si cu alti calugari, a intrat în obstea Manastirii Dalhauti, in apropierea orasului Focsani, unde ramane 20 de ani. Aici este hirotonit preot si la scurt timp numit staret, chiar daca nu avea inca nici 30 de ani.

Sfantul Vasile aduna in jurul sau o obste de peste 40 de calugari sihastri, pe care ii deprinde cu ascultarea, smerenia, tacerea si cu rugaciunea mintii. Astfel, staretul Vasile face din obstea sa o adevarata scoala de traire isihasta.

Dupa ce infiinteaza cateva manastiri in Buzau si Vrancea, se stabileste la Manastirea Poiana Marului.

De numele Cuviosului Vasile de la Poiana Marului se leaga existenta isihasmului romanesc, adica practicarea rugaciunii mintii. Pe langa aleasa sa viata duhovniceasca-ascetica, staretul Vasile era si un bun cunoscator al scrierilor patristice si postpatristice, din care a facut anumite traduceri.

Ca dascal al rugaciunii, marele staret a scris si cateva „Cuvinte“ despre paza mintii, despre rugaciune si crestere duhovniceasca, scurte introduceri la scrierile filocalice, lucrari teologice-ascetice, in limba slavona, care au ramas in manuscris.

A fost parintele duhovnicesc al viitorului staret Paisie de la Neamt, pe care l-a calugarit in anul 1750, la Athos.

Sfantul Cuvios Vasile de la Poiana Marului a trecut la cele vesnice la 25 aprilie 1767. Datorita vietii sfinte, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, in sedinta sa din 4-5 martie 2003, a hotarat ca el sa fie trecut in ceata Cuviosilor Parinti purtători de Dumnezeu , cu data de praznuire 25 aprilie.

Sfântul Evanghelist Marcu.

Sfantul Apostol si Evanghelist Marcu l-a insotit pe Sfantul Apostol Pavel si pe Barnaba, varul sau, in prima calatorie misionara, iar dupa ce merge cu Barnaba in Cipru, il insoteste din nou pe Sfantul Apostol Pavel la Roma. Acolo s-a intalnit cu Sfantul Apostol Petru si dupa predica lui va scrie Evanghelia care ii poarta numele.

Dupa traditie, Sfantul Marcu a infiintat Biserica din Alexandria, unde a fost numit episcop. Se crede ca a murit martir in timpul sarbatorilor de Paste, fiind scos din catacomba in care savarsea Sfinta Liturghie, legat cu funii si tarat prin oras.

Sfantul Evanghelist Marcu, pomenit de Biserica noastra la 25 aprilie, este intemeietorul si ocrotitorul Patriarhiei Alexandriei.

Leul, semnul distinctiv al Sfantului Marcu, se afla pe blazonul Patriarhiei pentru a arata originea apostolica a crestinismului din aceasta zona a Africii.

Aceasta este una din cele cinci patriarhate antice ale Bisericii, membra a „Pentarhiei”. Ocupa locul al doilea in diptice, dupa Patriarhia Ecumenică.

Bibliografie (surse):

1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;
3. ro.wikipedia.org.
4. mediafax.ro;
5. Istoria md.
6. worldwideromania.com;
7. Enciclopedia Romaniei.ro
8. rador.ro/2015/ calendarul-evenimentelor
9. Crestin Ortodox. ro;
10. Cinemagia.ro.

Publicitate

EMINESCU: ”Un stat român înconjurat de state slave poate să fie pentru vrăjmaşii poporului român o iluziune plăcută; pentru români însă el este o nenorocire, care ne prevesteşte un nou şir de lupte.”

Mihai Eminescu: Rusia vrea să MISTUIASCĂ poporul român

Mihai Eminescu are pentru mulţi o imagine asemeni luceafărului din poezia cu acelaşi nume-rece, distant faţă de ceea ce se petrecea în veacul său, căutând iubirea eternă etc. Totuşi contemporanii îl cunosc puţin altfel. Mare parte din talentul său scriitoricesc s-a mistuit în opera sa publicistică.

Azi ne vom opri asupra unui text publicat în iunie 1878, la puţină vreme după ce România rupsese legăturile cu Rusia din cauza anexarii acestora a celor 3 judeţe din sudul Basarabiei.

Articolul se numeşte:România în luptă cu panslavismul şi este un fel de semnal de alarmă pentru ceea ce avea să se întâmple în secolul următor.

„Rusia nu se mulţumeşte de a fi luat o parte mare şi frumoasă din vatra Moldovei, nu se mulţumeşte de a fi călcat peste graniţa firească a pamântului românesc, ci voieşte să-şi ia şi sufletele ce se află pe acest pământ şi să mistuiască o parte din poporul român.

Rusia nu a luat această parte din Moldova pentru ca să-şi asigure graniţele, ci pentru ca să inainteze cu ele, şi nu voieşte să înainteze decât spre a putea stăpâni mai multe suflete.

Tocmai puşi faţă în faţă cu viaţa rusească românii au început a fi cu atât mai vârtos pătrunşi de farmecul vieţii lor proprii, de bogăţia şi superioritatea individualităţii lor naţionale; tocmai fiind puşi în contact cu ruşii, românii erau mândri de românitatea lor.

E nobil răsadul din care s-a prăsit acest mic popor românesc, şi, deşi planta nu e mare, rodul e frumos şi îmbelşugat; cele două milioane de români au adunat în curgerea veacurilor mai multe şi mai frumoase comori decît nouăzeci de milioane de ruşi vor putea să adune cândva.

Nu! Înrâurirea firească a Rusiei ne este stricăcioasă, dar ea nu ne poate nimici. Pentru ca să ne ia individualitatea, Rusia ar trebui să ne dea alta în schimb, şi, cel puţin deocamdată, nu suntem copţi pentru o asemenea degenerare.

De câte ori ruşii se vor pune în atingere cu noi, vor trebui să simtă superioritatea individualităţii noastre, să fie supăraţi de acest simţământ şi să ne urască mai mult şi tot mai mult.

Fără îndoială această ură a fost întemeiată pe timpul când între Moldova şi aşa-numita Basarabia comunicaţia era liberă. Ruşii s-au încredinţat că această libertate este primejdioasă numai pentru dânşii şi pentru aceasta au închis graniţele ermeticeşte şi au curmat atingerea între românii de peste Prut şi restul poporului român.

De atunci şi până acum măsurile silnice pentru stârpirea românismului se iau fără de curmare. Administraţia, biserica şi şcoala sunt cu desăvârşire ruseşti, încât este oprit a canta în ziua de Paşti „Hristos a inviat” în româneşte.

Nimic în limba românească nu se poate scrie; nimic ce e scris în limba românească, nu poate să treacă graniţa fără de a da loc la presupusuri şi persecuţiuni; ba oamenii de condiţie se feresc de a vorbi în casă româneşte, pentru ca nu cumva o slugă să-i denunţe; într-un cuvânt, orice manifestaţie de viaţă românească e oprită, rău privită şi chiar pedepsită.

Sute de ani, românii au fost cel puţin indirect stăpâniţi de turci: niciodată însă în curgerea veacurilor, turcii nu au pus în discuţie limba şi naţionalitatea română. Oriunde însă românii au căzut sub stăpânirea directă ori indirectă a slavilor, dezvoltarea lor firească s-a curmat prin mijloace silnice.

Un stat român înconjurat de state slave poate să fie pentru vrăjmaşii poporului român o iluziune plăcută; pentru români însă el este o nenorocire, care ne prevesteşte un nou şir de lupte, o nenorocire, pentru care nu ne mângâie decât conştiinţa trăiniciei poporului român şi nădejdea de izbândă.”

Revenirea la cultura națională în Basarabia constă în revenirea la tradițiile autentice ale acestui popor, trăirea acelor tradiții,educarea viitoarelor generații în spiritul lor

INTERVIU cu cercetătorul Petre Guran: „În Occident basarabenii au hotărât definitiv că sunt români!”

Fiecare popor reprezintă o valoare unică în lume, prin cultura sa irepetabilă, spunea poetul Lucian Blaga. Cultura include în sine nu numai literatura, filosofia, ci întreaga zestre de tradiții, obiceiuri, gesturi, ce se referă și la viața de zi cu zi a reprezentanților unei națiuni. Un specific aparte al culturii românești îl imprimă creștinismul răsăritean, numit ortodox. Limba română se naște anume ca un vehicul de propagare a textelor acestui cult, reprezentativ pentru poporul român, susține istoricul Petre Guran.

Cunoașterea și protejarea acestor valori este dreptul fiecărui reprezentant al acestei culturi, nu numai poeți, scriitor, dar și oameni simpli și se realizează prin trăirea acestor valori. Omul premodern avea o cultură specifică, care era integrată și cuprindea într-un tot întreg toate sferele vieții – cea religioasă, juridică, privată, etc. Și acea cultură, precum stabilește știința de azi, nu era mai prejos de cultura omului modern.

De multe ori se constată că civilizațiile care nu aveau nici scris, dețineau  o cultură orală foarte bogată, explică Petre Guran:

„Dacă ne întoarcem puțin în trecut și vedem cum s-au născut culturile naționale, culturile locale, vom observa că omul din epocile premoderne trăiește într-un univers integrat. Noi trăim într-un univers mental scindat, sau împărțit pe sfere.

Noi, modernii – adică omul european modern, de la Renaștere încoace – am inventat o sferă privată și o sferă publică, norme ale unei comunități mai mari, versus norme familiale, ale unei comunități mai mici. Aici este imensa eroare, pe care a făcut-o omul modern de la Renaștere încoace – să disprețuiască culturile vechi, orale.

Or, noi astăzi constatăm – constatăm științific, cercetând – că ele pot să fie foarte sofisticate și că reprezentanții acestor culturi pot să știe pe dinafară lucruri pe care noi astăzi nici nu ni le putem închipui. Dau exemplul lui Julien Sorel, din „Roșu și Negru”, a lui Stendhal, care învățase pe dinafară Biblia. Or, noi, majoritatea românilor, nu știm „Luceafărul” pe dinafară! Deci, descoperim astăzi, că o cultură premodernă orală, poate să fie un sistem foarte complex. Ceea ce istoricul de azi arată, este că ideea marxistă, hegeliană, a progresului este din punct de vedere al analizei istorice falsă.  

Sistemul ăsta integrat al omului, în care normele pătrund în fiecare gest al nostru, l-a descris Mircea Eliade prin conceptul de Homo religiosus. Omul, care dă un sens mai înalt fiecărui aspect al vieții sale cotidiene, a ceea ce ni se pare în viața noastră fără importanță – trezitul, mâncatul relațiile amoroase, procreația”, a menționat Petre Guran.

Culturile naționale din Europa, inclusiv cea românească, au păstrat ceva din acele vechi culturi integrate, specifice omului premodern, având o bază filosofico-literară comună – cea greco-latină. Cei trei factori care au fost hotărâtori în crearea culturilor naționale europene, ce apar după Renaștere,  sunt, pe lângă acel element comun, greco-latin, elementele locale ce vin din lumea germanică, celtică, etruscă, dacică și creștinismul – de limbă latină, greacă și slavă.  Acesta din urmă este factorul determinant al diferențelor culturale, constată P. Guran:

„Culturile naționale au preluat ceva din cultura satului premodern, le-au transformat, le-au dat cumva prin făina unei culturi mai înalte. De aici apare paradoxul ăsta, mai ales în Europa, unde avem o bază filosofico-literară, care este comună tuturor culturilor naționale din Europa. Toți gândim, scriem, într-un anumit fel. Fiindcă la un moment dat, toți oamenii învățau din Aristotel, îl citeau pe Platon, citeau tragicii greci. Și lucrurile astea s-au transmis. Chiar dacă astăzi, din păcate, nu mai citim, nici la școală, puțini dintre noi le mai citesc după aceea, operele tragicilor greci, sau ale filosofilor antici. Totuși, modul lor de gândire, limbajul lor, marile idei pe care le-au pus în circulație, continuă să funcționeze în culturile noastre. Deci, dintr-un anumit punct de vedere, culturile naționale europene, au toate aceeași bază.

Acolo unde ele s-au diferențiat, este unde local, ele au introdus în platforma asta culturală comună, greco-latină a antichității, diverse elemente locale. Fie din lumea germanică, în nordul Europei, din lumea celtică, în vestul Europei, din lumea etruscă și pre-romană, în Italia, din lumea slavă, în Estul Europei. Și după aceea, un factor foarte important, în diferențierile locale l-a jucat evoluția creștinismului, în primul rând cu cele două variante ale sale majore – creștinismul de limbă latină și creștinismul de limbă greacă, la care la un moment dat s-a adăugat, creștinismul de limbă slavă. Aceste trei limbi, au fost un factor de diferențiere culturală”, explică istoricul.

Cultura română  în sens modern apare în sec. XVI, când se creează limba română oficială – deoarece mai devreme drept limbă oficială era folosită latina. Și apare ca modalitate de promovare a textelor sacre, în contextul influenței religiilor reformatoare ce veneau din Occident.

 „Prima imagine a constituirii culturii române o avem în secolul 16 – când limba română se naște ca vehicul de propagare în limbile vernaculare în contextul reformelor, sub influenta reformei occidentale – a luteranismului, calvinismului, etc., care fac ca în mod special în Transilvania să avem acest fenomen al traducerilor textelor sacre – în primul rând Psaltirea, Evangheliile, cărți de rugăciuni din latină, sau din greacă. Și au început să creeze limba română în felul acesta.

Prin cercetare, ne dăm seama că limba protoromână a existat și înainte de aceasta în spațiile locuite de români. Eu sunt de părerea că a existat și o Liturghie în limba protoromână încă în sec. 12-13. Aceasta a dispărut și a fost înlocuită de o liturghie în limba slavă, dintr-un motiv că pe care, ca și istoric îl identific de opțiune geo-politică, între Occident și Orient.

Secolul 17 este o poză determinantă, de fapt creatoare a culturii naționale române. Atunci constatăm un efort conjugat al societăților din Țara Românească și din Țara Moldovei, de a traduce din literatura religioasă și juridică de expresie slavonă în limba română, folosind deja limba creată în Transilvania, prin traducerile anterioare.

Acest efort se face la curtea lui Matei Basarab și Vasile Lupu. Două figuri politice și culturale, care sunt determinante în nașterea limbii românești. Fără ei nu ne putem închipui limba română.”, spune P. Guran.

Secolul 20, perioada de totalitarism, a marcat în mare măsură cultura românească, prin distrugerea elitelor culturale, a tradițiilor și a acelui homo religiosus, caracteristic culturii românești. Are loc, în perioada comunistă, printr-o violență fără precedent în istoria omenirii, crearea unei mentalități noi, a omului fără rădăcini.

În mare parte, trăim astăzi sub influența acelei ideologii, iar perioada ce a urmat, a secularizării, este caracterizată de Petre Guran ca un comunism mai blând. În mare parte astăzi suntem guvernați de urmașii acelei elite, consideră istoricul.

„Eu cunoscusem, încă aflându-mă la Chișinău, pe un domn din familia Cantacuzino (o veche viță românească), care de la 15 ani a tot stat prin lagăre, în Siberia. Abia prin anii 80 i s-a dat voie să se reîntoarcă la Chișinău. Era o branșă a familiei Cantacuzino, se numea Pavel Cantacuzin. De altfel soția lui, Irina Cantacuzin, cred că a trăit până recent și a donat arhiva pe care o aveau Muzeului de Istorie de la Chișinău. Ei sunt singurii reprezentanți ai elitelor pe care îi știu că au supraviețuit. Într-un sens doar biologic, căci au trăit ca proletari în lagăr, apoi ca proletari într-un bloc sovietic din Chișinău. Revoluția bolșevică este singurul caz din istorie, când se schimbă radical elita conducătoare, în toate celelalte cazuri elita se adaptează la noile cerințe ideologice. Și ceea ce constatăm în postcomunist, este acest fenomen de adaptare”, menționează P. Guran.

Revenirea la cultura națională, care constă în revenirea la tradițiile autentice ale acestui popor, înseamnă trăirea acelor tradiții, înseamnă educarea copiilor, a viitoarelor generații în spiritul lor, iar menținerea culturii naționale în diaspore înseamnă în primul rând solidaritate, menționează Petre Guran, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române, fost director al ICR Chișinău în perioada 2010-2012.

Sursa: Cum se naște și cum piere o cultură națională – un interviu cu bizantinologul Petre Guran, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române, fost director al ICR Chișinău în perioada 2010-2012, difuzat de https://radiochisinau.md/interviu-petre-guran