CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ZIUA SE 2 APRILIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Ziua de 2 aprilie în istoria noastră

1711(2/13) : A fost încheiat Tratatul secret de la Luțk ( 2/13 aprilie), între domnul moldovean Dimitrie Cantemir şi ţarul rus Petru cel Mare, prin care Rusia se angaja să acorde Moldovei sprijin în lupta antiotomană şi recunoștea  domnia ereditară în familia Cantemireștilor, precum și autoritatea absolută a domnului moldovean.

 Tratatul descria şi frontierele istorice ale Moldovei.

Fişier:Dimitrie cantemir.jpg

Dimitrie Cantemir (n. 26 octombrie 1673 – d. 21 august 1723), domn al Moldovei (martie – aprilie 1693 şi 1710 – 1711).

In fapt, au existat două tratate. Unul a fost scris de către contele Gavriil Golovkin la 2/ 13 aprilie 1711, iar al doilea a fost expus de către Ion Neculce în “Letopiseţul Ţării Moldovei” (Bucureşti, 1980, p. 188-202).Conform condițiilor stipulate în acest tratat ,Moldovei urma să i se retrocedeze teritoriile transformate în raiale turcești de către Poarta Otomană.

După conţinut, aceste două documente se deosebesc unul de altul.

Istoricul E.Rusev scria că “de fapt tratatul a fost încheiat de o grupă de boieri care pledau pentru stabilirea alianţei cu Rusia şi izgonirea turcilor – înrobitori din Moldova” (Istoria RSS Moldoveneşti, vol. I, Chişinău, 1954, p. 25).

 Documentele de arhivă şi lucrările istoricilor contemporani, ne arată că s-au dus tratative și s-au elaborat două variante, inclusiv proiectul de tratat propus de contele Golovkin.

Dar acest proiect a rămas ca o hârtie, ca un document începător, nefiind adus până la condiția de a fi numit “tratat”.

File:Peter the Great Russia-v1-front.jpg

Foto: Petru I (Petru cel Mare) (n. 10 iunie 1672 – 8 februarie 1725 / 30 mai 1672– 28 ianuarie 1725 după vechiul calendar) a condus Rusia din 7 mai (27 aprilie) 1682, până la moartea sa.

La sfârşitul proiectului lui Golovkin, s-a păstrat scris “Petru”, dar lipsesc semnăturile lui Petru I şi alui Dimitrie Cantemir.

Asa se face ca acest proiect n-a ajuns să devină un act juridic în conformitate cu dreptul internaţional.

După structura sa, proiectul lui Golovkin este alcătuit din 17 paragrafe, cele mai multe dintre acestea  nefiind  în folosul Moldovei.

 Acest document urmărea în fapt  trecerea Ţării Moldovei de sub jugul turcesc, în “supuşenia” rusească. 

1832: Se înfiinţează Eforia spitalelor din Bucureşti, o organizație fără scop lucrativ, care administra spitalele în Muntenia și Moldova. A fost fondată de generalul rus Pavel Kiseleff și a supraviețuit până în 1948, când a fost desființată de autoritățile comuniste.

Palatul Eforiei spitalelor civile (1832)
Palatul Eforiei spitalelor civile

Decretul de fondare, din 2 aprilie 1832 atribuia Eforiei doar administrația celor trei mari spitale bucureștene ale timpului: ColțeaPantelimon și Filantropia.

În timp, Eforia a devenit administrația tuturor spitalelor de stat din țară.

1839, 2/14: Apare la Iaşi (până la 24.VI/6.VII.1851), sub conducerea lui Gheorghe Asachi, periodicul „Foaia sătească a Prinţipatului Moldovii”, cu suplimente consacrate agriculturii, industriei şi negoţului.

Buletinul politic Foaia sătească a Prințipatului Moldovii a fost editată în tipografia Albinei. În Albina românească din 19 martie 1839 a fost publicată înștiințarea: „Această foaie, care va ieși în toată dumineca, va cuprinde înștiințările oficiale pe care guvernul va socoti de cuviință a le face cunoscut sătenilor […]”.

1851: S-a născut  la Iaşi, poeta română Matilda Cugler-Poni; (d. 9 septembrie 1931, Iasi).

A debutat  în 1867, la 16 ani în paginile revistei Convorbiri literare. A colaborat la această publicație permanent pană în anul 1888. De la anul debutului (1867) și până în 1926 (anul apariției ultimei poezii), Matilda Cugler-Poni a colaborat la peste 35 de reviste românești și străine.

La Convorbiri literare a publicat până în 1892, colaborând și la alte reviste, precum Familia, Columna lui Traian, Literatorul și Viața Românească.

Debutul în proză și l-a făcut cu povestirea Cînd vrea omul, apărută în 1884 în revista Tribuna din Sibiu. Povestirile sale sunt scurte schițe „din viața mea”, cu accente moraliste și moralizatoare.

 George Călinescu aprecia că versurile sale sunt scrise, „…în maniera album de domnișoare cu educație de pension, adresându-se unor cititoare sever supravegheate de guvernante. Ele aparțin acum istoriei literare, fără a rămâne în memoria contemporanilor.”

Ciprian Porumbescu a folosit versurile romanței „Lăsați-mă să cânt”, de Matilda Cugler-Poni, pe care le-a inclus în opereta Crai nou, unde a devenit cântecul Anicăi: „În aste haine”.

În 1872, s-a căsătorit cu filologul Vasile Burlă, dar s-au despărțit curând, iar patru ani mai târziu, în 1876, s-a recăsătorit cu chimistul Petru Poni.

În 1872, s-a căsătorit cu filologul Vasile Burlă, dar s-au despărțit curând, iar patru ani mai târziu, în 1876, s-a recăsătorit cu chimistul Petru Poni.

1864 2/14: In România sunt votate Legea comunală care prevedea organizarea comunelor urbane şi rurale, precum şi Legea pentru înfiinţarea consiliilor judeţene, prima care organiza sistematic şi metodic administraţia judeţelor ţării noastre.

Legea nr. 394 pentru comunele urbane și rurale și Legea nr. 396 pentru înființiarea Consiliuriloru județiane, promulgate la 31 martie de Domnul Al.I. Cuza au fost publicate în Monitorul Oficial în data de 2/14 aprilie 1864.

În fiecare judeţ se alegea un consiliu care se întrunea periodic şi reprezenta interesele locale colective şi economice ale judeţului.

De inspirație franceză, Legea comunală prevedea organizarea și constituirea comunelor urbane și rurale, de la minimum 500 de locuitori și stabilea rolul Consiliului Comunal și al Primarului.

1866: A avut loc plebiscitul prin care populatia celor doua Principate Unite romanesti, Moldova si Muntenia, a fost consultata asupra aducerii ca domn al tarii a unui print strain, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen.

 În 10 aprilie 1866, o proclamație a Guvernului provizoriu ajuns la putere după alungarea lui Cuza de către coaliția formată din liberalii radicali și conservatori, a declarat că va organiza un plebiscit prin care populația cu drept de vot să accepte sau să respingă accederea lui Karl von Hohenzollern-Sigmaringen ca principe („domn”, sau „gospodar”) al Principatelor Unite (care din 1862 purtau numele de România).

Manifestaţie la București în favoarea Prinţului Carol de Hohenzollern (1866)
Adunare populară la București în favoarea Prinţului Carol de Hohenzollern

Adunare populară la București în favoarea Prinţului Carol de Hohenzollern

Plebiscitul a avut loc în data de 2/15 aprilie 1866, rezultatul arătând că 99.9% dintre electori sprijineau propunerea.

Termenul „plebiscit” trebuie, firește, înțeles în sensul acordat acestuia în epocă, anume de consultare a populației cu drept de vot (boieri și anumite segmente ale populației urbane), ceea ce în cazul dat reprezenta mai puțin de 16% din populația totală a Principatelor Dunărene (686.193 electori din aproximativ 4.400.000 locuitori).

Franța a susținut suirea pe tron a domnitorului Carol, Marea Britanie a oscilat între temerile că Rusia s-ar vedea invitată să intervină pentru a recaptura sudul Basarabiei (și a avansa astfel în Balcani), dacă românii continuă să agite apele politice de abia liniștite după războiul Crimeii și o neutralitate bine-voitoare, Prusia – țara de origine a prințului – a fost, firește de acord, în timp ce dușmanii păstrării unității administrative și politice a Principatelor au fost Imperiul Habsburgic (Austria), care constata cu îngrijorare cum românii de la sud de Carpați avansează pe drumul spre neatârnare, și, cum era de așteptat, Turcia, care înțelegea foarte bine că gestul românilor înseamnă un pas în plus în direcția destrămării imperiului lor colonial în Europa.

Turcii considerau că prințul Karl von Hohenzollern-Sigmaringen, acceptând cererile aristocraților români, s-a pus în fruntea unei insurecții armate contra Imperiului Otoman, drept pentru ca trupele sultanului vor invada provincia pentru a-l alunga.

Noul domn al românilor, știindu-se amenințat de Înalta Poartă, se va grăbi de altfel de îndată ce a ajuns în România, să promoveze o serie de reforme modernizatoare inspirate, care doar într-un deceniu distanță se vor fi dovedit salvatoare pentru națiune și dinastie.

Principele Carol-Ludovic de Hohenzollern-Sigmaringen (1866)

Principele Carol I

Obiecțiile adversarilor întronării prințului de Hohenzollern s-au materializat prin reclamarea respectării articolului XII din Convenția semnată în 9 august 1858, care cerea ca deputații moldoveni și valahi, în adunăre, să fie cei care aleg conducătorul.

Elitele românești n-au întârziat să îndeplinească această cerere, astfel încât la 10 mai 1866, cu o unanimitate de voturi, prințul prusac a fost ales domn al Principatelor.

La 10 mai 1881 Carol I a fost incoronat, devenind primul rege al Romaniei.

Alegerea unui print strain pe tronul tarii s-a datorat dorintei a se pune capat disensiunilor si luptelor politice interne, dar si de creare pe plan extern a condiţiilor pentru un sprijin diplomatic eficient în vederea obţinerii independenţei.

1867: Poetul Mihai Eminescu  a publicat în  revista ardeleana  „Familia”, condusa de Iosif Vulcan, poemul “Ce doresc eu ție, dulce Românie”,primit cu apreciere de cititori.

https://www.versuri.ro/versuri/mihai-eminescu-ce-ti-doresc-eu-tie-dulce-romanie-_7ly1.html#

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie de Mihai Eminescu (1867)

1877: Regele Carol I a convocat la Palat, primul Consiliu de Coroană, pentru a decide intrarea României în Războiul de Independență. 

Toți cei invitați au fost șefi de guvern: Constantin Bosianu, Manolache Costache Epureanu, Dimitrie Ghica, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica și Alexandru G. Golescu.

Consiliul de Coroană din 1877

În urma discuțiilor, la 4 aprilie 1877 a fost semnată convenția româno-rusă, care prevedea trecerea trupelor rusești pe un traseu prestabilit pe teritoriul României, respectând integritatea teritorială a țării, cheltuielile de transport fiind suportate de guvernul rus, iar după ce otomanii au început să bombardeze orașele românești din stânga Dunării, România a intrat în război.

De asemenea, a avut loc o remaniere guvernamentală. Generalul Alexandru Cernat era numit ministru de război în locul lui George Slăniceanu, iar Mihail Kogălniceanu, ministrul Afacerilor Străine în locul lui Nicolae Ionescu.

 1877: S-a născut la Lugoj, compozitorul şi folcloristul Tiberiu Brediceanu (m. 19 decembrie  1968, București), unul dintre fondatorii Operei Române, Teatrului Naţional şi Conservatorului din Cluj-Napoca.

Tiberiu Brediceanu

Între anii 1927 și 1930, Tiberiu Brediceanu a colaborat ca folclorist cu Arhiva Fonogramică a Ministerului Artelor din București, activând intens în domeniul culegerii de folclor (peste 2 000 de melodii) în țară și peste hotare.

În politică a fost membru al Partidului Național-Țărănesc și deputat între 1919 – 1920. A fost și membru corespondent al Academiei Române, președinte al Conservatorului „Astra” din Brașov, director al Băncii „Albina”, sucursala Brașov. Folclorist pasionat, a cules peste 2.000 de melodii populare, în special bănățene și maramureșene.

A fost director al Operei din Bucureşti între anii 1941-1944.

O serie de distincții i-au recompensat activitatea: Premiul Național pentru muzică (1927), titlurile de Maestru Emerit al Artei (1952) și Artist al poporului (1957).

 1879: Prințul Brâncoveanu, aflat în misiune specială la Copenhaga, a fost primit în audiență solemnă de regele Christian al IX- lea al Danemarcei, căruia i-a notificat independența României.

 1884: Academia Romana l-a  însărcinat pe  scriitorul si istoricul  Bogdan Petriceicu Hasdeu, cu realizarea monumentalului   dicționar Etymologicum Magnum Romaniae, al limbii istorice și poporane, subvenţionat de către regele Carol I. 

Bogdan Petriceicu Hasdeu - Wikipedia

La aceasta lucrare monumentala care a necesitat pentru desavarsirea sa   mai mult de un secol, si-au adus contribuţia peste 200 de lingvişti. 

 Societatea Academică Română, transformată apoi în Academia Română, a avut o prima tentativă  intre 1873 si 1876  realizată la 1873 de a concepe acest monumental dictionar, sub conducerea lui  Laurian şi Massim, dar din păcate  tentativa a fost  nereuşită.

După acest eşec, Academia l-a însărcinat pe Bogdan Petriceicu Haşdeu să preia înfăptuirea acestei opere. Haşdeu a depus o râvnă colosală, dar, din cauză că şi-a conceput lucrarea la proporţii mult prea vaste pentru o viaţă de om, nu a putut realiza decât primele litere: A şi o parte din B”. 

Răspunsurile primite la „Chestionarul lingvistic”,  conceput de Hasdeu şi transmis în toate spaţiile locuite de români, au constituit preţioase surse de informare pentru redactarea celor trei tomuri ale dicţionarului.

Haşdeu nota despre lucrul la Etymologicum, „în cruda singurătate la care sunt osândit, numai această colosală enciclopediă a poporului român, numai contactul zilnic cu spiritul unei întregi națiuni, numai satisfacțiunea că fac eu singur ceea ce chiar dușmanii mei au recunoscut că nu poate face nimeni, numai aceasta mă scapă de urâtul ce m-ar prăpădi. După vorba unui împărat roman, simțesc că mă fac zeu, și simțind-o – îmi vine a râde.”

După 1888, anul morţii fiicei sale, Iulia, epuizat de suferinţa psihică, B.P.Hasdeu încetinea ritmul de lucru la dicţionar.

În 189, Academia Română îl elibera de această sarcină.

Hasdeu ajunsese  doar până la cuvântul „bărbat”, publicând doar patru volume. Tomul al patrulea nu a mai apărut. A fost editata doar introducerea  de vaste dimensiuni a acestui volum .

Nou redactor a devenit Al. Philippide, care ntre 1897 și 1906 a redactat o primă formă a Dicționarului limbii române al Academiei (porțiunea A – „dăzvăț’, rămasă în manuscris), stabilind principiile și metoda de lucru adecvate Dicționarului tezaur al limbii române.

 De la 1 ianuarie 1906, sarcina i-a fost încredinţată lui Sextil Puşcariu, cel care a reuşit să găsească drumul cel bun. Prin urmare, primul volum a apărut în 1913 (literele A şi B), următorul în 1934 (cuprinzând literele de la F la I), în 1937, litera J şi o parte din L, iar în 1940 volumul cu litera C

În 1949 s-a publicat volumul cu literele D şi L, după care… „urmează o împotmolire de vreo 16 ani, de fapt, o perioadă de muncă nevăzută, sub conducerea academicienilor Iorgu Iordan şi Ion Coteanu, la o nouă serie (care o ducea mai departe pe cea veche), şi din care au apărut, din 1965, literele M, N, O, P, R, S, Ş, T şi Ţ”.

In aprilie 2010, a fost publicat ultimul volum  din „Dicţionarul – tezaur al limbii române”.

Drumul lung al săvârşirii acestui „sfânt depozit lingvistic” cuprinde 37 de volume, ceea ce înseamnă 17.885 de pagini şi 170.000 de cuvinte şi variante.

1909: A murit Elena Cuza, soţia domnitorului Alexandru Ioan Cuza; Devenită după Unirea din 1859  prima doamnă a României, a contribuit la opera reformatoare a domnitorului, ea inspirând Legea instrucţiunii publice ; (n. 1825).

Elena Cuza 1

A fost şi o energică susţinătoare a reformei agrare şi de asemenea şi-a dedicat întreaga viaţă şi avere acţiunilor caritabile.

A patronat azilul de fete orfane de la Cotroceni (care i-a purtat numele, „Azilul Elena Doamna”), şi a lucrat benevol ca infirmieră la spitalul „Caritatea” din Iaşi.

1912: S-a născut la București, medicul  Ion Emil Brückner, profesor universitar, membru titular (din 1974) al Academiei Române; d. 8 aprilie 1980, București.

Ion Emil Brückner (1912-1980)

A urmat studiile universitare la Facultatea de Medicină din București, obținând în anul 1935 diploma de medic. După susținerea concursului de secundariat, a fost medic secundar la clinica medicală a Spitalului Filantropia, sub conducerea prof. dr. D. Danielopolu. Angajându-se în activitatea didactică, a obținut prin concurs, în anul 1936, un post de preparator la catedra de bacteriologie a Institutului „Dr. I. Cantacuzino”, parcurgând succesiv treptele profesionale, devenind șef de lucrări, medic primar, profesor.

În 1966 a devenit șef al clinicii medicale din cadrul Spitalului „Dr. I. Cantacuzino”, apoi a fost numit în fruntea clinicii medicale a Spitalului Colentina. Și-a desfășurat activitatea atât în cercetare fundamentală, cât și în cercetare clinică. A studiat biologia virusurilor, modificarea virulenței și a ritmului de dezvoltare a virusurilor pseudorabiei, toxina bacilului pertussis, acțiunea mediatorilor clinici, a ionilor și a unor agenți farmacologici asupra activității alexice a serului, asupra fagocitozei, fenomenul Schwartzman și a șocului anafilactic, etc. Activitatea sa publicistică însumează peste 250 de lucrări științifice. Face parte din grupul de autori care au scris cele două volume ale Manualului de medicină internă, apărute în cadrul Editurii Medicale, București, 1964.

1915: S-a născut  iubitul cântăreț și compozitor român de muzică uşoară şi populară,  Gică Petrescu; (d. 18 iunie  2006)

De-a lungul a șapte decenii de activitate și-a construit un repertoriu remarcabil prin bogăție și diversitate. La 15 ani a urcat pentru prima dată pe scenă. 

Gică Petrescu (1915-2006)

Descoperit la o serbare de compozitorul Ion Vasilescu, a debutat la Radio. A făcut doi ani la Drept, dar a părăsit studiile juridice în favoarea muzicii.

A fost diseur la grădina restaurant Princiar de pe șoseaua Kiseleff, având un repertoriu de 60 de cântece – tangouri și romanțe, solist vocal la localul de lux Galeries Lafayette, cântând cu Orchestra James Kok.

La doar 18 ani era deja concurent al idolilor de atunci, răsfățații de public și de presă: Cristian Vasile, Titi Botez sau Jean Moscopol.

În 1937 cânta la Cazinoul de la Sinaia, solist în celebra Orchestră de jazz a lui Dinu Șerbănescu.

Din 1938, a colaborat cu Casa de discuri Electrecord decenii la rând, înregistrând cântece de muzică ușoară, romanțe, cântece populare și cântece de petrecere.

A cântat pe scenele teatrelor AlhambraGiocondaSavoy, a mers în turnee prin toată țara și în Germania, Uniunea Sovietică, Franța.

A fost timp de 34 de ani căsătorit cu scriitoarea Cezarina Moldoveanu.

După moartea soției sale, în august 1989, Gică Petrescu a refuzat mult timp să susțină spectacole.

1922: S-a născut în satul Condrița, județul Lăpușna din Basarabia,(în Basarabia), arhimandritul Roman Braga, unul din marii duhovnici ai neamului românesc.

 Era al șaptelea copil dintre cei opt, ai lui Cosma și al Mariei Braga. În apropierea satului natal, se găsea Mănăstirea ortodoxă Condrița, având o obște de călugări, locaș ctitorit de un ieromonah venit de la Mănăstirea Căpriana, ulterior separându-se de aceasta și devenind mănăstire de sine stătătoare.

Întreaga familie frecventa biserica mănăstirii pentru că în sat nu exista biserică, iar rolul călugărilor în viața comunității era covârșitor.

 Copilul Roman Braga a crescut având în casă o bogată literatură creștin-ortodoxă, cărți religioase de o profundă însemnătate („Psaltirea”, „Ceaslovul”, „Triodul”), atmosfera din sânul familiei fiind una de excepție și insuflându-i de la o vârstă fragedă simțirea vieții duhovnicești.

Roman Braga

A stat 11 ani în temniţele comuniste, fiind supravieţuitor al experimentului Piteşti ; (m. 2015).

A fost misionar al Ortodoxiei în America în ultimii 40 de ani de viaţă.

1923: S-a născut la București, cântăreaţa de operă Iolanda Mărculescu, soprană de coloratură stabilită în SUA din 1969; (m.  19 decembrie 1992, Milwaukee, Wisconsin, SUA).

A manifestat un talent precoce de cântăreață, balerină și poetă, dar familia a decis să urmeze Facultatea de Drept, pe care a abandonat-o după doi ani. 

A debutat într-un concert cameral, la sala Dalles, apoi s-a înscris la Academia Regală de Muzică, la clasa lui Constantin Stroescu. A făcut parte din Corul Radiodifuziunii (1946–1950), avându-i colegi pe Elisabeta Carțiș, Cornelia Gavrilescu, Mircea Lazăr, Ioana Nicola, Zenaida Pally, Emilia Petrescu, David Ohanesian și alții. In 1949 a fost angajată la Operă, unde a debutat în micuțul rol al Xeniei din Boris Godunov de Mussorgski.

A fost prim-solistă a Operei timp de 20 de ani, apărând în mai mult de 1.500 de spectacole, cele mai apreciate fiind LakméCosì fan tutteNunta lui FigaroDon GiovanniAmorul doctor de Pascal Bentoiu, Bărbierul din SevilliaRigoletto și Falstaff.

Era adorată de public în: operă, operetă, lied, muzică vocal-simfonică, romanțe, chiar și melodii de muzică ușoară, pe care le cânta în română, franceză, rusă, germană, spaniolă și italiană. Totuși, în mod surprinzător, în 1962 a fost transferată la Institutul Pedagogic și apoi la Conservatorul din București. Temându-se de ceea ce i-ar fi putut înscena Securitatea, cu care refuzase să colaboreze, a decis să emigreze în 1968.

A plecat în America, împreună cu soțul său, Alexandru Stern și s-au stabilit la Milwaukee, statul Wiskonsin, unde a fost profesor universitar la University of Wisconsin–Milwaukee și a înregistrat albume cu muzică de Enescu, muzică de inspirație folclorică română, lieduri

Imagini pentru de operă Iolanda Mărculescu,photos

1925: A decedat la Iaşi savantul român Petru Poni, chimist şi mineralog, unul dintre fondatorii şcolii româneşti de chimie, autor al celor dintâi manuale de fizică şi chimie în limba română, profesor la Universitatea din Iași, membru şi preşedinte al Academiei Române (1898-1901, 1916-1920); (n.4 ianuarie 1841, Cucuteni, jud.Iasi).

Imagini pentru photos Petru Poni,

 1929: La Timişoara a avut  loc Congresul Sindicatelor Unite din România.

1929: S-a născut la București, economistul și diplomatul Gheorghe Dolgu,

Gheorghe Dolgu (1929-2017)

membru de onoare (din 2010) al Academiei Române; d. 22 septembrie 2017, Brașov A absolvit Facultatea de Economie Generală din cadrul ASE București în anul 1952.

 A susținut doctoratul în Economie în 1972, urmând stagii de specializare în Marea Britanie, SUA și Canada și a avut o carieră didactică universitară la ASE București.

A fost cercetător științific la Institutul Național de Cercetări Economice, rector la ASE București, ambsador în Elveția.

A fost distins cu Premiul „P.S. Aurelian” al Academiei Române (1976), diploma Opera Omnia pentru întreaga activitate (2000), ordinul Serviciul Credincios în grad de Cavaler (2004).

Din opera sa: Economia și înarmărileTipologia economiilor raționaleEconomia mondială (în colaborare), Principia oeconomicaRevoluția financiară mondială.

1931: S-a născut la Tg.Mureș, operatorul de film român Tiberiu Olasz. Din 1971 a lucrat în Germania, unde a și decedat la 25 decembrie 2012.

A absolvit al Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale” (promoția 1956). Din 1955 a fost angajat la Studioul „Alexandru Sahia”. A fost operator de imagine pentru scurt și lung-metraje: Casa de pe strada noastrăCei mici despre lumea mareRitmuri potriviteSimfonie în albUn film cu o fată fermecătoareDe trei ori BucureștiCântecele Renașterii.

1934: S-a născut la Tg.Jiu,tenorul român  Vasile Martinoiu, solist al Operei Române.

 Vasile Martinoiu (n. 193)

Tenor, solist al Operei Române. A studiat la Conservatorul Cornetti din Craiova, continuându-și studiile la Conservatorul din Iași. După terminarea studiilor muzicale a devenit solist al Operei din Iași și al Teatrului Muzical din Galați, unde a debutat în 1959 cu rolul Contele de Luna din Trubadurul de Verdi. 

Odată cu primul său mare succes internațional – Marele Premiu la Concursul „Fr. Erkel” de la Budapesta – Vasile Martinoiu a devenit solist permanent al primei noastre scene lirice. A participat la numeroase turnee în Austria, Belgia, Franța, Germania, Ungaria, Italia, Polonia, Rusia, Cehia, Slovacia, Olanda, Turcia, SUA.

Repertoriul, în întraga sa activitate pe scenele țării sau în străinătate, depășește 40 roluri principale de operă și 5 de operetă, colaborând cu cele mai mari nume ale operei din lume, sub bagheta dirijorilor autohtoni: Jean Bobescu, Mihai Brediceanu, Mircea Popa, sau în străinătate: Heinz Frike, Lamberto Gardelli, Robert Hanell, Anton Guadagno ș.a.

A avut și o activitate didactică, fiind preparator al soliștilor Operei Naționale din București. A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor.

1937:  S-a născut la Bucuresti graficianul și gravorul  român Ștefan Iacobescu (d. 22 mai 2001, București), membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România.

Lucrările sale sunt prezente in Muzeul Național de Artă al României (București), Muzeul de Artă Vizuală (Galați) și Muzeul de Artă (Tulcea) și în colecții particulare din Belgia, Canada, China, Danemarca, Grecia, Italia, Suedia, Marea Britanie, Olanda, Spania, Franța, Elveția, Japonia, SUA, Germania, India sau Malaesia.

1939: La Bucureşti  reapare săptămînalul România literară, sub direcţia lui Cezar Petrescu.

Pe parcursul existenței sale, revista România literară a cunoscut mai multe serii: 1885–1888, la București (foaie periodică sub direcția lui Vasile Alecsandri); martie–mai 1930 la Aiud; februarie 1932–ianuarie 1934 (sub conducerea lui Liviu Rebreanu, la București).

 

 Cezar Petrescu

Va fi editata apoi săptămânal în perioada 2 aprilie 1939–12 mai 1940, tot în Capitală.

România Literară, director Cezar Petrescu, Anul I, Nr. 3 (1939)

A fost o revistă tradiționalistă, supliment al cotidianului România.

1939: S-a născut  la Oradea, poetul şi dramaturgul  român Adrian Dohotaru; (d. 1 septembrie 1995, Germania).

Adrian Dohotaru

A fost absolvent al Facultatii de Istorie-Filosofie a Universitatii din Cluj (1959), redactor la Viata studenteasca (1960-l968) si Amfiteatru (1968-l974), unde ajunge si redactor-sef adjunct.

A lucrat si la revistele  Flacara (1973-1981; 1983-1985) şi Viata cooperatiei mestesugaresti (1981 -l983) si la Agenţia Agerpres (din 1985).

1942: S-a născut la Tg.Ocna, Bacău,  prozatoarea, publicista si  traducătoarea română, Gabriela Adameşteanu, fosta  redactor-şef al revistei „22”; („Dimineaţă pierdută”, „Vară-primăvară”).

Este in prezent redactor șef al suplimentului „Bucureștiul cultural” și membru al Grupului pentru dialog social.

Gabriela Adameșteanu (n. 1942)

A urmat cursurile Facultății de Limbă și Literatură Română a Universității din București (1960-1965). A fost redactor la editura Enciclopedică, devenită ulterior Științifică și Enciclopedică și apoi la editura Cartea Românească.

După Revoluția din 1989, s-a implicat în  jurnalismul  cultural și politic.

În urma verificărilor efectuate de CNSAS în arhive, insituția a constatat că în ciuda faptului că Adameșteanu figura drept sursă a UM 0544 (fosta Direcție de Informații Externe), nu s-au putut găsi documente cu informații transmise, astfel că în ultima ședință din anul 2009 a acestei instituții s-a stabilit că scriitoarei „nu i se poate atribui calitatea de lucrător/colaborator al Securității”.

1944: Guvernul sovietic, prin vocea ministrului de externe, Viaceslav Molotov, a declarat că “intrarea trupelor sovietice pe teritoriul României este dictată exclusiv de necesităţi de război”, “fără scopul de a dobândi vreo parte din teritoriul României sau de a schimba orânduirea socială din România”.

Declaraţia era o manevră tactică, menită să satisfacă guvernele de la Londra şi Washington şi cercurile politice din România. În realitate, îndată după 23 august 1944 autorităţile militare sovietice au sprijinit activ şi continuu Partidul Comunist din România pentru preluarea puterii şi efectuarea tranziţiei spre regimul comunist.

1949: În România comunizată, a fost emis Decretul 134, privitor la naţionalizarea farmaciilor urbane, depozitelor de medicamente, a laboratoarelor chimico-farmaceutice şi de analiză medicală, precum şi a depozitelor de medicamente.

Unităţile sanitare naţionalizate au trecut în proprietatea Statului ca „bunuri comune ale întregului popor”, libere de orice sarcini, fiind administrate de Ministerul Sănătăţii.

1949: A murit  la Sibiu, Ioan Boeriu, baron de Polichna (n. 10 octombrie 1859, Vaida-Recea, Comitatul Făgăraș, azi Recea, județul Brașov), fost Feldmarschalleutnant al Armatei Imperiale Austro-Ungare, ridicat la rangul de baron, comandant al regimentului de infanterie 76, decorat cu Ordinul Maria Terezia, apoi general de corp de armată în armata României Mari.

File:Johann Freiherr Boeriu von Polichna.png

La izbucnirea Primului Război Mondial regimentul său a fost staționat pe frontul rusesc. În dimineața zilei de 23 august 1914 colonelul a așteptat pe un front de 30 km lungime la Polichna, în apropiere de Krasnik, atacul cu puteri superioare ale forțelor țariste.

Soldații săi au reușit, cu Boeriu in frunte, într-o luptă de 13 ore, cu mari pierderi, a opri inamicii, până în cele din urmă regimentele de infanterie nr. 12, 71 și 219, precum și regimentul de arme de câmp nr. 14 sosiseră ca sprijin.

În sfârșit inamicul a fost complet învins. Trei steaguri, 18 tunuri si numeroase mitraliere au fost capturate și 6000 de soldați ruși au fost duși prizonieri. Prin cucerirea satului s-a creat premiza victoriei austriece în Bătălia de la Krasnik

La data de 24 noiembrie 1914 Boeriu a reușit, după mai multe zile de lupte grele, să recupereze pozițiile rusești de la Jangrot, care însă nu au putut fi menținute din cauza numărului superior de luptători ai dușmanului.

Colonelul a cerut retragerea regimentului său slăbit, care a fost aprobată pe ziua de 27 a lunii.

O zi mai devreme, Boeriu a fost rănit foarte grav într-o acțiune de luptă și dus în spatele frontului.

În ziua de 11 septembrie 1915, colonelul Ioan Boeriu a fost decorat pentru  vitejia sa ca soldat, dar și pentru realizarea victoriei de  la Polchina, cu Ordinul de Cavaler Maria Terezia , mai departe cu Ordinul Împărătesc Leopold de clasa a 3-a cu decorație de război (KD.) și numit general de brigadă (Generalmajor).

Până în 1916 a mai fost onorat între altele cu Ordinul Imperial al Coroanei de Fier de clasa a 3-a cu decorație de război, Crucea de Merit Militar de clasa II și Ordinul Militar Signum laudis.

După ieșirea din spital, rămas infirm, generalul a fost transferat la Ministerul Cezaro-Crăiesc de Război, unde a lucrat ca expert militar, dar a fost și președinte al Consiliului de Onoare al Ministerului.

În anul 1917 a obținut Ordinul Imperial al Coroanei de Fier de clasa 1 și în consecință a fost înnobilat, primind titlul de baron cu predicatul “de Poloichna”, după numele amplasamentului pe care l-a cucerit. La 11 noiembrie 1918 a avansat la gradul de “Feldmarschalleutnant”, al treilea in ordine de rang după “Feldzeugmeister” și Feldmareșal, poate în legătură cu evenimentele descrise mai jos.

Generalul a participat la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918, la Marea Adunare Națională care a consfințit Unirea.

Dar baronul Ioan Boeriu a luat și parte la o acțiune deosebit de temerară, cand  impreună cu Iuliu Maniu, în toamna anului 1918, el s-a angajat într-o tentativă de a restaura ordinea în Viena, Capitala Austriei era în pragul revoluției bolșevice, iar armata era în descompunere.

Iuliu Maniu și Ioan Boeriu s-au prezentat la Ministerul de Război și au cerut să li se subordoneze armata aflată în cazărmile Carol și Ferdinand.  Acele unități militare erau formate mai ales din români.

Cei doi lideri au format o adevărată armată națională românească, ce dispunea de 60.000 de soldați în Viena și în împrejurimi, iar efectivele ei se ridicau la 160.000 de soldați în toată Austria.

Militarii au fost organizați in subordinea  unui Senat Militar Român, prezidat de baronul Ioan Boeriu. Ei au reinstaurat ordinea în Viena și în Praga,  impresionand  prin disciplină și prin vitejie.

După ce a pacificat Viena, armata condusă de Ioan Boeriu s-a întors în Transilvania.

Soldații săi au luat parte apoi, în anul 1919, la campania Armatei Regale Române împotriva Republicii Ungare a Sfaturilor, condusă de comunistul Bela Kun, care s-a soldat cu ocuparea Budapestei.

Ioan Boeriu era, din ianuarie 1919, comandantul tuturor forțelor militare aflate în subordinea Consiliului Dirigent al Transilvaniei. Iar după dizolvarea Consiliului Dirigent de către guvernul de la București, lui Boeriu i-a fost încredințată comanda corpului VII de armată din Sibiu.

Boeriu a primit în anul 1921 Marea Cruce a Ordinului Coroanei României, acordat de Regele Unirii, Ferdinand I și a intrat în pensie la 21 februarie 1921.

După aceea a mai fost membru al Senatului României pentru o perioadă și membru in Comitetul Central al despărțământului ASTRA (Asociațiunea transilvană pentru literatura română și cultura poporului român).

S-a stins din viață la 2 aprilie 1949 la Sibiu, înmormântat în satul său natal, fără a avea urmași direcți.
În localitatea Recea a fost înființat un muzeu în memoria generalului erou Ioan Boeriu.

1954: A murit  la Brașov, avocatul, gazetarul și poetul Ioan-Alexandru Bran-Lemeny; (n.16 septembrie 1886, Brașov).

A fost gazetar și avocat, unul dintre militanții de seamă pentru cauza națională a românilor. Era nepotul lui Ion Bran-Lemeny, doctor în Drept, cel dintâi avocat român din Brașov, unul din organizatorii Adunării românilor în 3/15 mai 1848, pe Câmpul Libertății de la Blaj și din 1861 comite al districtului Făgăraș , apoi deputat în Dieta Transilvaniei de la Sibiu.
În anul 1906, după absolvirea liceului, începe facultatea de Drept la Budapesta, apoi se transferă la cea din Cluj, luându-și licența în 1911. În paralel a studiat la Viena limba germană și filozofia.
În toamna anului 1911 se întoarce acasă, la Brașov, pentru a efectua practica de avocat. Cu puțin înainte de izbucnirea primului război mondial, trece Carpații și rămâne până la terminarea războiului în Vechiul Regat. Aici începe o activitate susținută de publicist și poet, pe care o va continua toată viața. În 1919 revine la Brașov, unde este numit notar public, dar la scurt timp este obligat să demisioneze, urmare a scandalului declanșat de articolul său Anarhia din justiția brașoveană, publicat în ziarul Adevărul.

Devine apoi translator al primăriei municipiului Brașov pentru limbile maghiară și germană.
 A publicat mai multe volume de versuri: Poezii (1914), Lacrimi și clocot (1916), Ancore (1926), Taler (1933), Traista mea -antologie (1941).

În proză a publicat Deutschlands Wiedergeburt, lucrare în limba germană, prefațată de scriitorul Heinrich Mann.

 A înființat la Brașov periodicele: Ritmuri (1929 – 1930) și Prometeu (1934 – 1939).
A fost unul din redactorii revistei Brașovul literar și artistic, condusă de Cincinat Pavelescu. A colaborat la Gazeta Transilvaniei, România Viitoare, Adevărul, Dimineața, Patria, Românul, Cele trei Crișuri, Lanuri, Societatea de mâine, Țara Bârsei, Klingsor și Kronstädter Zeitung. 
A fost, până în anul 1946, unul dintre animatorii vieții culturale locale. În ultimii ani ai vieții a suferit datorită privațiunilor la care a fost supus de noua „putere populară”.

1957 : A încetat din matematicianul Nicolae Ciorănescu (28 martie 1903, la București – 2 aprilie 1957).

A fost profesor universitar și rector al Politehnicii din București,membru al Academiei de Științe din România; membru post-mortem al Academiei Române.

1963. S-a constituit Asociaţia Cineaştilor din Republica Populară Română, preşedinte fiind ales regizorul Victor Iliu (n. la Sibiu, la 24.11.1912 – d.04.09.1968 ).

În ultimii ani de viață a fost director artistic al Studioului București (1966 – 1967). 

1968: S-a născut apreciata  actriţa română Manuela Hărăbor.

Dramele prin care a trecut de-a lungul timpului actrița Manuela Hărăbor -  Tabu

A debutat la vârsta de 4 ani, în filmul Veronica (1972).

A absolvit în 1991 Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică Ion Luca Caragiale din București si a devenit cunoscută în rolul Siminei, din filmul Pădureanca; (1987).

Între anii 1986–1995 a făcut film, teatru, televiziune și publicitate. În 1995 s-a stabilit la New York unde a trăit până în 2001. A revenit în țară și în anul 2004 a pus bazele Studioului de producție Kentauros, unde lucrează ca Director de Marketing. Din 2005 colaborează cu Circ Varietee Globus. Dintre filmele sale: Gustul și culoarea fericiriiPădureancaSecretul lui NemesisRochia albă de dantelăCrucea de piatrăMagnatul.

 1969: A murit compozitorul român Ion Hartulary-Darclée, fiul sopranei Hariclea Darclé și al lui Iorgu Hartulari; (n. 1886, la Paris).

Ion Hartulari-Darclée - Wikipedia

A studiat la Paris cu maeștri de seamă, ca André Gédalge, Xavier Leroux și Charles-Marie Widor. S-a întors în țară în plină maturitate creatoare și a activat, ca dirijor al Orchestrei simfonice a Radiodifuziunii, unde a activat timp de un sfert de veac.

Între timp, a continuat să compună.Este autor de opere și operete (Amorul mascat, Capriciu antic, Amazoana, Miracolul cameliilor, Zig-Zag, Operetta, Margery), muzică vocal-simfonică (poemul Visul lui Bălcescu), simfonii (Vârful cu dor) precum și suita Picturi de Grigorescu.

1973: A decedat la Iaşi,  compozitorul şi dirijorul român Achim Stoia; (n.8 iulie 1910, Mohu, județul Sibiu).

 A fost student la Conservatorul din București (1927-1931) și Paris (1934-1936). S-a stabilit din 1943 la Iași, unde devine profesor de teorie-solfegii și armonie și mai târziu rector al Conservatorului.

Colaborator apropiat al lui Constantin Brăiloiu, a  fost dirijor al Filarmonicii „Moldova” (1948-1961) si între 1950-1959 director al acesteia.

1973: S-a născut la Sighetul Marmației, atleta română Monica Iagăr.

Monica Iagăr (n. 1973)

S-a remarcat prin performanțe deosebite la săritura în înălțime, unde a obținut rezultatul maxim de 2,02 metri.

A ocupat locul I pe podium la Campionatele Europene Sevilla, Spania 1998, Campionatele Europene Budapesta, Ungaria 1998 și Cupa Mondiala Johannesburg, Africa de Sud 1998.

1989: A murit  la Bucureşti, realizatorul  TV român Tudor Vornicu.

S-a născut la 29 ianuarie 1926, la Angheleşti, Rugineşti, Vrancea.

A fost şi ataşat cultural la Ambasada României în Franţa, corespondent pentru Scînteia şi Agerpres.

A absolvit Academia Comercială din Bucureşti, în anul 1950.

Anul 1948 marchează începutul carierei sale de jurnalist: colaborează la ziarul Sportul Românesc şi la emisiunile sportive ale Radiodifuziunii Române.

În anul 1953 scrie la revista Stadion, iar din 1955 devine corespondent Agerpres la Paris, oraş din care transmite mai multe meciuri de rugby.

În anul 1960, a fost prezent la Jocurile Olimpice desfăşurate la Roma, alături de delegaţia României. Începând din anul 1964 începe colaborarea cu Televiziunea Română.

În cadrul instituţiei publice a deţinut mai multe funcţii, printre care: şef la redacţia Actualităţi, redactor-şef la redacţia emisiunilor culturale, director de programe, director adjunct al TVR. A realizat mai multe emisiuni de divertisment, magazine culturale şi programe de tip variete, deosebit de apreciate în acea perioadă.

A fost şi director coordonator la realizarea Festivalului Cerbul de Aur.

2001: A murit compozitorul de muzică uşoară Aurel Giroveanu; (n. 1916).

24 SEPTEMBRIE - NĂSCUŢI PENTRU MUZICĂ - Psihologul muzical

 2004: A avut loc (în prezenţa preşedintelui Ion Iliescu şi a premierului Adrian Năstase) ceremonia solemnă a arborării drapelului naţional şi a drapelului NATO în faţa sediului Palatului Parlamentului din Bucureşti, ceremonie ce s-a desfăşurat simultan cu înălţarea drapelului României la sediul NATO de la Bruxelles (ora 10:45, ora locală – ora 9:45, la Bruxelles).

La 29.III.2004 România a devenit membru cu drepturi depline al Alianţei Nord-Atlantice (alături de alte şase state foste comuniste – Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia şi Slovenia), în cadrul unei ceremonii oficiale care a avut loc la Washington, în prezenţa preşedintelui SUA, George W. Bush, a secretarului de stat american, Colin Powell, a secretarului general al NATO, Jaap de Hoop Scheffer, şi a premierilor celor şapte state.

Drapelului naţional şi drapelului NATO

Acest lucru s-a petrecut după ce decizia summit-ului de la Praga (din 21-22.XI.2002, de invitare oficială de a adera la NATO a celor şapte state) a fost ratificată de Parlamentele tuturor statelor aliate. Astfel, numărul ţărilor membre ale Alianţei (fondate în 1949) se ridica la 26. În prezent organizaţia numără 28 de membri.

2001: S-a semnat Acordul de constituire a Grupului Naval de Acțiune Comună în Marea Neagră – Black Sea For.

Ambitiile Rusiei la Marea Neagra nu s-au incheiat cu Crimeea - analiza -  Hotnews Mobile

S-a semnat de către miniștrii de externe, sau reprezentanții lor din țările riverane Mării Negre (România, Bulgaria, Georgia, Federația Rusă, Turcia și Ucraina), la inițiativa Turciei.

Aceasta a fost prima organizație de cooperare navală militară din Marea Neagră, care reunește nave militare ale țărilor participante la acest Tratat.

 2008: A început la Bucureşti Summit-ul NATO, unul dintre cele mai mari evenimente politice internationale la acea data, care a reunit la Palatul Parlamentului României un număr de 26 lideri ai ţărilor aliate; (2-4 aprilie).

Astăzi se împlinesc zece ani de la summitul NATO de la București, cel mai  mare eveniment de politică externă organizat de România - caleaeuropeana.ro

2009: A murit matematicianul Lazăr Dragoş, autorul unor lucrări în domeniile mecanicii fluidelor, magnetoelasticităţii, aerodinamicii; (n. 1930).

Lazăr Dragoș - Wikipedia

A fost membru titular al Academiei Române din 1992.

2012: A murit Sziklavári Szilárd, solistul Operei Maghiare din Cluj; (n. 1980).

2015: A decedat dirijorul şi profesorul George Vintilă.

Maestrul George Vintilă s-a născut la 30 martie 1924 la Huşi, într-o familie de muzicieni, a studiat la Conservatorul ieşean, cu maestrul Antonin Ciolan. De asemenea a fost absolvent al Conservatorului P. I. Ceaikovski din Moscova, fiind coleg de generaţie cu Ghenadi Rojdestvensky, Igor Oistrach, Evgheni Svetlanov.

În perioada 1955-1959 a activat ca dirijor titular la Filarmonica de Stat din Cluj-Napoca şi ca lector la clasa de dirijat a Conservatorului Gh. Dima.

Din 1959 s-a stabilit la Iaşi, desfăşurându-şi activitatea pe mai multe planuri: dirijor permanent al Filarmonicii de Stat Moldova, până în anul 1986, când s-a pensionat; director al aceleiaşi instituţii până în 1968, profesor de muzică de cameră şi orchestră la Liceul de Arte Octav Băncilă, profesor la clasa de orchestră şi dirijat a Conservatorului George Enescu, colaborator la Opera de Stat.

Cariera sa artistică a cuprins peste 1500 de concerte simfonice şi educative în ţară şi peste 150 de concerte în străinătate: Bulgaria, Cehoslovacia, Franţa, Germania, Italia, Iugoslavia, Republica Moldova, Rusia, Ucraina, Armenia, Uzbekistan etc. A colaborat cu peste 800 de muzicieni, între care nume de prestigiu precum David şi Igor Oistrach, Yakov Zak, Daniil Şafran, Boris Gutnikov,Viktor Tretiakov, Vladimir Spivakov.

2021: A decedat cântărețul Nelu Ploieșteanu (numele de scenă al lui Ion Dumitrache, unul dintre cei mai cunoscuți interpreți de muzică lăutărească din România ; n. 16 decembrie 1950, Ciorani, Prahova).

Și-a început cariera muzicală cântând în diverse localuri și a cântat o perioadă la  Teatrul de revistă Ion Vasilescu, avându-l ca dirijor pe Ion Albeșteanu.

În 1979 a plecat pentru prima oară într-un turneu în afara țării, cu Ansamblul Mugurelul (Franța, Italia, Belgia și Olanda). Au urmat după aceea alte turnee în Italia, Spania și Germania. Pleacă câte 6 luni, după care alte șase luni rămânea în țară. Ultima plecare a fost în 1996 în Germania.

După 1990 a lansat 18 albume. A cântat între 1990 și 1998 la Șarpele roșu și la restaurantul Perla, până în 2021. A avut de multe ori ocazia să rămână în străinătate dar a refuzat pentru că a dorit „să readucă în actualitate muzica veche românească”.

Îi lipsea mult de tot familia dar trebuia să plece pentru că, tot de dragul familiei pleacă de fiecare dată – să o poată întreține.

A avut cinci copii (patru fiice, un fiu) și doi nepoți. Fiul său, Mihai, a decedat în luna aprilie a anului 2018. Cele mai importante colaborări pe care le-a avut au fost acelea cu actorii Gheorghe Dinică și Ștefan Iordache.

Nelu Ploieșteanu a decedat în dimineața zilei de 2 aprilie 2021, la Spitalul Floreasca, unde era internat în stare gravă ca urmare a complicațiilor provocate de virusul SARS-CoV-2.

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/04/02/o-istorie-a-zilei-de-2-aprilie-video-4/


CALENDAR CREȘTIN ORTODOX

 Sfantul Cuvios Tit, făcătorul de minuni

Sfântul Cuvios Tit, făcătorul de minuni | Doxologia

Cuviosul Tit a viețuit în timpul luptei împotriva sfintelor icoane (sec. IX). Sfantul Tit s-a călugarit de tânar și a dobandit doua mari virtuți: smerenia si ascultarea.

In vremurile prigoanelor impotriva sfinelor icoane si a cinstitorilor lor, Cuviosul Tit a stat tare si neclintit ca un adevarat Stalp al Ortodoxiei si al Bisericii lui Hristos.

Pentru marea sa dragoste, smerenie si curăție, Dumnezeu i-a daruit darul facerii de minuni, atât in timpul vietii, cat si dupa trecerea sa la cele veșnice. Sfantul Cuvios Tit a adormit cu pace în veacul al nouălea.

Bibliografie (surse):

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
  2. Domnii Ţării Moldovei, Chişinău, Civitas 2005;
  3. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;
  4. ro.wikipedia.org.
  5. mediafax.ro;
  6. Istoria md.
  7. worldwideromania.com;
  8. Enciclopedia Romaniei.ro.
  9. http://www.radioiasi.ro/fila-de-calendar-2-aprilie;
  10. Cinemagia.ro.

02/04/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920 prin care Marile Puteri recunoșteau suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei

Harta Basarabiei, folosită la Conferința de Pace de la Paris (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)

Harta Basarabiei, folosită la Conferința de Pace de la Paris (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918).

Foto: Imagine de la CONFERINTA DE PACE DE LA PARIS (1919-1920)

28 octombrie 1920, Paris. TEXTUL TRATATULUI prin care principalele Puteri Aliate şi Asociate – Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia – recunșteau suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei.

Imperiul Britanic, Franţa, Italia, Japonia, principalele Puteri Aliate şi România:

Considerând că, în interesul păcii generale în Europa, trebuie să se asigure chair de pe acum în Basarabia o suveranitate care să corespundă aspiraţiilor populaţiunii şi să garanteze minorităţilor de rasă, religie sau limbă, protecţiunea ce le este datorită;

Considerând că din punct de vedere geografic, etnografic, istoric şi economic unirea Basarabiei cu România este pe deplin justificată;

Considerând că populaţia Basarabiei şi-a manifestat dorinţa de a vedea Basarabia unită cu România;

Considerând, în fine, că România, din propria sa voinţă, doreşte să dea garanţii sigure de libertate şi de dreptate, fără distincţie de rasă, de religie sau de limbă, conform cu Tratatul semnat la Paris la 9 decembrie 1919, locuitorilor Vechiului Regat al României, cât şi ai teritoriilor de curând transferate;

Au hotărât să încheie prezentul tratat şi în acest scop au desemnat plenipotenţiarii lor…

Art. 1. Înaltele Puteri contractante declară că recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului, de la vărsarea lui până la punctul unde este tăiat de vechea limită între Bucovina şi Basarabia şi această veche limită.

Art. 2. O comisiune compusă din 3 membri, din care unul va fi numit de către principalele puteri aliate, unul de către România şi unul de către Consiliul Societăţii Naţiunilor (pentru Rusia), va fi constituită în cele 15 zile care vor urma punerii în vigoare a prezentului tratat, pentru a fixa la faţa locului noua linie de frontieră.

Art. 3. România se angajează să respecte şi să facă să se respecte în mod riguros pe teritoriul Basarabiei vizat în art. 1, stipulaţiunile Tratatului semnat în Paris la 5 decembrie 1919, de către Principalele Puteri Aliate şi Asociate şi de către România şi mai ales să asigure locuitorilor fără distincţie de rasă, de limbă sau de religie aceleaşi garanţii de libertate şi dreptate, ca şi celorlalţi locuitori ai tuturor teritoriilor făcând parte din Regatul României.

Art. 4. Naţionalitatea română va fi câştigată cu depline drepturi, cu excluderea altora, „resortisanţilor“ vechiului Imperiu Rus stabiliţi pe teritoriul Basarabiei, arătat la articolul 1.

Art. 5. În timp de 2 ani, cu începere de la punerea în vigoare a prezentului tratat, locuitorii care depindeau de vechiul Imperiu Rus, mai mari de 18 ani, şi stabiliţi pe teritoriul Basarabiei, vizat la art. 1, vor avea facultatea să opteze pentru orice naţionalitate vor vrea.

Optarea soţului va antrena pe aceea a femeii şi optarea părinţilor va antrena pe aceea a copiilor mai mici de 18 ani.

Persoanele care au optat ca mai sus vor trebui să-şi transporte domiciliul lor în statul în favoarea căruia au optat, în cele 12 luni care vor urma.

Ele vor fi libere să păstreze bunurile imobiliare pe care le posedă pe teritoriul român. Vor putea să ducă cu ei bunurile mobile de orice natură. Pentru aceasta nu vor fi supuşi la nici o taxă de ieşire (export).

Art. 6. România recunoaşte ca locuitori români, cu drepturile depline şi fără nici o formalitate, locuitorii vechiului Imperiu Rus, care sunt născuţi pe teritoriul Basarabiei, vizat la art. 1, din părinţi având domiciliul lor în Basarabia, chiar dacă la data punerii în vigoare a prezentului tratat, aceştia nu se găsesc domiciliaţi în Basarabia.

Totuşi, în cei doi ani care vor urma punerii în vigoare a prezentului tratat, aceste persoane vor putea să declare în faţa autorităţilor române competente, în ţara lor de reşedinţă, că renunţă la naţionalitatea română şi atunci aceste persoane încetează de a fi considerate ca depinzând de România. În această privinţă declaraţia soţului va fi valabilă pentru soţie şi a părinţilor va fi valabilă pentru copiii mai mici de 18 ani.

Art. 7. Înaltele Puteri contractante să recunoască gura Dunării, zisă gura de la Chilia, trebuie să treacă sub jurisdicţiunea Comisiunii Europene Dunărene.

În aşteptarea concluziei unei convenţiuni generale pentru regimul internaţional al căilor de apă, România se angajează a aplica porţiunilor sistemului fluvial al Nistrului, care pot fi respinse pe teritoriul său sau care formează interesele sale, regimul prevăzut la primul paragraf al art. 332 şi în art. 333-338 din Tratatul de pace cu Germania de la 28 iunie 1919.

Art. 8. România îşi va asuma responsabilitatea părţii proporţionale Basarabiei din datoria publică rusă şi orice altfel de angajamente financiare ale Statului Rus, aşa precum va fi determinată de o Convenţiune particulară între principalele puteri aliate şi asociate, de o parte, şi România, de altă parte.

Această convenţiune va fi pregătită de o Comisiune desemnată de sus-numitele puteri. În caz când Comisiunea nu va ajunge la un acord în timp de 2 ani, chestiunile în litigiu vor fi supuse arbitrajului Consiliului Societăţii Naţiunilor.

Art. 9. Înaltele Puteri contractante vor invita Rusia să adereze la prezentul tratat, imediat ce va exista un guvern rus recunoscut de ele. Puterile îşi rezervă dreptul de a supune arbitrajului Consiliului Societăţii Naţiunilor toate chestiunile care vor putea fi ridicate de către Guvernul rus privitor la detaliile acestui tratat, fiind bine înţeles că frontierele definite în prezentul tratat, cum şi suveranitatea României asupra teritoriilor specificate în acest tratat, nu vor mai fi puse în discuţie în nici un caz.

În acelaşi fel se va proceda cu toate dificultăţile care ar putea să se nască ulterior din aplicarea sa (a Tratatului). Prezentul tratat va fi ratificat de puterile semnatare. El nu va intra în vigoare decât după depunerea acestor ratificaţiuni şi cu începere de la intrarea în vigoare a tratatului semnat de principalele Puteri Aliate şi Asociate şi România la 9 decembrie 1919. Depunerea ratificărilor se va face la Paris.

Puterile al căror guvern se află în afara Europei vor avea facultatea să se unească a face cunoscut Guvernului Republicii Franceze, prin reprezentantul diplomatic la Paris, că au dat ratificarea şi în acest caz, ele vor trebui să trimită actul ratificării cât de curând posibil.

Se va dresa un proces-verbal de depunere a ratificărilor.

Guvernul francez va remite tuturor puterilor semnatare o copie certificată conform cu procesul-verbal de depunere a ratificărilor.

Făcut la Paris, la 28 octombrie 1920 într-un singur exemplar care va rămâne în arhivele Guvernului Republicii Franceze, şi după care se vor face expediţii autentice la fiecare din puterile semnatare ale tratatului.

Plenipotenţiarii care, din cauza absenţei momentane din Paris, n-au putut să-şi pună semnăturile pe prezentul tratat, vor fi încuviinţaţi să o facă până la 15 decembrie 1920.

Pentru care plenipotenţiarii de mai jos, ale căror puteri au fost recunoscute „en bonne et due forme“, au semnat prezentul tratat.

(Urmează semnăturile plenipotenţiarilor).

 Foto: membrii delegației României la Conferința de pace de la Paris (1919-1920 )

ADDENDA

Rusia Sovietică, printr-o notă ultimativă a protestat la 1 noiembrie 1920, fără nici un temei, împotriva tratatului de la Paris, făcând cunoscut că îl respinge și insistând ca acesta să nu fie ratificat. În nota adresată statelor semnatare se specifica următoarele:

„Aflând că între Marile Puteri Aliate și România s-a semnat Tratatul cu privire la alipirea la aceasta din urmă a Basarabiei, guvernele Republicilor Sovietice ale Rusiei și Ucrainei declară că ele nu pot recunoaște ca având putere înțelegerea cu privire la Basarabia făcută fără participarea lor și că ele nu se consideră în niciun fel legate de tratatul încheiat pe această temă de alte guverne”. La acest protest, a existat la 10 noiembrie o notă de răspuns al guvernului român, semnată de Alexandru Averescu, prim-ministru, și Take Ionescu, ministru de externe, în care se arăta că: „Unirea Basarabiei cu România este o chestiune definitiv rezolvată și guvernul român nu o pune sub semnul îndoielii. Chestiunile secundare referitoare la schimbarea de suveranitate și care au fost rezolvate prin zisa convenție sunt singurele hotărâri să precizeze relațiile între România și Rusia”.

Deși protestul Sovietelor nu a fost luat în considerare de Marile Puteri, absența Rusiei de la Conferința de Pace de la Paris a fost percepută ca un „aspect vulnerabil” al tratatului din 28 octombrie 1920. După cum remarca istoricul francez J. B. Duroselle, absența semnăturii Rusiei făcea ca frontiera româno-sovietică să fie „singura frontieră europeană a acesteia care nu a fost stabilită printr-un acord liber fixat”.

Protestul vehement al Moscovei în nota din 1 noiembrie 1920, prin care a contestat valabilitatea protocolului basarabean şi autoritatea Aliaţilor în problema Basarabiei, a fost doar începutul unei politici ce a marcat relaţiile sovieto-române în perioada respectivă. Insistenţa diplomaţiei româneşti de a obţine recunoaşterea suveranităţii sale asupra Basarabiei din partea Uniunii Sovietice, cât şi intransigenţa guvernului sovietic confirmă valabilitatea acestor afirmaţii. Rămâne regretabil faptul că lipsa de abilitate a diplomaţiei române, la momentul oportun soluţionării problemei Basarabiei, a oferit Rusiei Sovietice pretextul pentru a vehicula veleităţile de mare putere.

Privind retrospectiv istoria interbelică a Basarabiei, trebuie să recunoaştem că lacuna cea mai gravă a tratatului de la 28 octombrie 1920 a fost absenţa unui acord prealabil cu Rusia Sovietică în această problemă. Chiar dacă Rusia Sovietică declarase să nu este moștenitoarea Imperiului Rus.

Conform dreptului internațional, un tratat intră în vigoare după ratificarea acestuia de către toate statele semnatare.

În 1922, Tratatul a fost ratificat de către România şi Marea Britanie, în 1924 – de către Franţa, iar în 1927 – de Italia. Japonia nu a ratificat niciodată acest tratat și, în consecință, el nu și-a produs efectele juridice.

Edificator este modul cum şi-a soluţionat Polonia problema frontierelor sale cu Rusia Sovietică. La 18 martie 1921 Polonia a semnat cu Rusia Sovietică pacea de la Riga, prin care la Polonia erau alipite jumătate din Belorusia, cu o populație de aproximativ patru milioane de locuitori şi toată Ucraina de Vest cu o populație de zece milioane locuitori.

După semnarea tratatului sovieto-polon, frontierele polono-sovietice şi polono-lituaniene erau recunoscute de Marea Britanie, Franța, Italia şi Japonia prin decizia Conferinței Ambasadorilor din 15 martie 1923.

Timp de 18 ani aceasta a determinat frontiera de vest a URSS cu statul polonez fără vreo contestație deschisă din partea guvernului de la Moscova.

Unirea de la 27 martie 1918 nu a fost recunoscută oficial niciodată de Uniunea Sovietică, iar eforturile diplomației românești pentru recunoașterea internațională a actului Unirii au fost brutal întrerupte de invadarea sovietică a Basarabiei, în urma ultimatumului de la 26 iunie 1940.

  După abia o jumătate de veac, când Imperiul sovietic se va destrăma, Republica Moldova constituită pe teritoriul fostei provincii Basarabia își va proclama, la 27 august 1991, independența.

Surse:

Monitorul oficial“, nr. 100, 8 august 1922

Publicat în: Crestomaţie la istoria românilor (1917—1992),Chişinău, Editura „Universitas”, 1993, p. 67-70.

https://moldova.europalibera.org/a/recunoa%C8%99terea-interna%C8%9Bional%C4%83-a-basarabiei-(viii)-tratatul-de-la-paris-din-28-octombrie-1920

02/04/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Un comentariu

A FI ”MOLDOVENIST”

În memoria lingvistului Eugen Coşeriu | Bălti

Foto: Marele lingvist român Eugeniu Coșeriu (n. 27 iulie 1921, comuna Mihăileni, județul interbelic Bălți, România, azi în Republica Moldova – d. 7 septembrie 2002, Tübingen, Germania). Este părintele a ceea ce azi se numește lingvistica integrală și unul dintre cei mai importanți lingviști ai secolului XX. A fost membru de onoare al Academiei Române (din 1991) și fondatorul primei școli lingvistice din America de Sud și al Școlii lingvistice de la Tübingen (Germania).

„…Moldovenismul… nu se opune românismului, ci este o formă a lui…”

…Și eu sînt „moldovenist” şi că dacă am vreun merit, cred că meritul meu cel mai important, aici pentru moldovenii mei, este că v-am întărit şi că vă mai întăresc rezistenţa şi austeritatea cu modestul meu meşteşug.

Ce vreau să spun cînd afirm că sînt „moldovenist”? Există două tipuri de moldovenism.

Mai întîi, un moldovenism în cadrul românis­mului, un moldovenism care nu se opune românismului, ci este o formă a românismului. Şi există un alt tip de moldovenism, un moldovenism opus românismului, cel care se afirmă pe o identitate arbitrară, moldovenească, la acelaşi nivel cu identitatea românească şi opune identitatea moldovenească acestei identităţi româneşti.

Şi acest din urmă moldovenism opus românismului este, la rîndul lui, de două tipuri: există moldovenismul naiv şi nevinovat al celor care, orbiţi de o propagandă îndelungată, orbiţi de tot ce li s-a opus şi de tot ceea ce li s-a ascuns timp de şaizeci de ani, cred că nu sînt români, cred că vorbesc altă limbă şi îţi spun cu foarte multă inocenţă, vorbindu-ţi aşa cum vorbesc eu acuma, că ei nu ştiu româneşte, că vorbesc numai pe moldoveneşte.

Şi celălalt tip e moldovenismul vinovat şi mincinos, moldovenismul care în mod conştient cultivă dezbinarea, ura împotriva a tot ceea ce e românesc şi care încearcă, cu argumentele cele mai absurde, să afirme o identitate moldovenească opusă identităţii româneşti.

Vreau să spun că există un moldovenism autentic, legitim şi moral, acest moldo­venism pe care aş vrea să-l reprezint aici şi pe care cred, sînt convins că îl reprezentaţi şi dumneavoastră, toţi fraţii mei basarabeni, pe acest moldovenism care se poate prezenta ca subiectiv, adică al acestui individ empiric, Eugeniu Coşeriu, şi ca obiectiv, ca moldo­venismul omului de ştiinţă, în măsura în care este acest individ Coşeriu om de ştiinţă. Şi anume moldovenism în ceea ce priveşte istoria.

Se înţelege că eu, ca individ empiric, ca acest subiect Eugeniu Coşeriu, tremur mult mai mult la numele lui Ştefan cel Mare decît la numele altor eroi români.

Şi că îmi place să afirm, fără să am documente în această privinţă, că Ştefan cel Mare a fost cel mai mare om politic pe care l-a dat românismul. Însă fără a nega valoarea lui Mihai Viteazul şi fără a uita de Avram Iancu, fără a uita de eroii ardeleni.

Şi, ca român moldovean ce mă aflu, tremur şi-mi dau lacrimile cînd citesc şi recitesc de multe ori pe nota, pe autografa lui Mihai Viteazul, pe care se spune: Ardealul, Moldova, Ţara Românească. Pofta ce-am poftit.

 Adică această unitate a celor trei ţări româneşti.Şi moldovenism obiectiv cu privire la această istorie. Adică încerc ca om de ştiinţă să studiez şi să afirm, cu documente şi cu argumente istorice obiective, rolul Moldovei în istoria poporului român şi rolul Moldovei în unirea, în procesul de unire, de întregire a poporului român. Şi, în acest caz, e chiar şi rolul basarabenilor şi mai ales rolul basarabenilor. Şi atunci îmi amintesc de Vasile Stroescu care nu susţinea numai Basarabia şi independenţa Basarabiei, ci îi susţinea pe toţi românii şi care crea şcoli şi spitale pentru ardeleni, şi care se întîlnea în Elveţia cu Goga, care, la rîndul lui, publica şi la Chişinău.

Şi îmi amintesc că Chişinăul a fost de mai multe ori centrul avansat al românismului, că aici la Chişinău s-a pregătit unirea, aici s-a pregătit unirea Ardealului, aici a fost primită cu flori şi urale legiunea ardeleană creată de foştii prizonieri din armata austro-ungară.În ce priveşte cultura, în general, din nou ca individ empiric şi subiectiv, înţeleg să mă bucur şi să afirm valorile moldoveneşti, să afirm, nu numai în glumă, că noi, cei din Ţara de Sus a Moldovei, am dat atîtea personalităţi culturii româneşti, fiindcă pe o fîşie de pămînt, de la Carpaţi pînă la Nistru, nu mai lată de vreo sută de km, s-au născut şi Eminescu, şi Creangă, şi Sadoveanu, şi Iorga, şi Enescu, şi Ciprian Porumbescu, şi Stere, şi Hasdeu, şi primul nostru filozof Vasile Conta, şi mai înainte Miron Costin şi alţii, şi alţii (O voce din sală: Mai încoace – Eugeniu Coşeriu [ovaţii]).Nu ştiu dacă l-am amintit pe Stere.

Dacă nu, Eugeniu Coşeriu e mai puţin important, însă a avut şi el norocul să se nască tot pe aceeaşi fîşie de pămînt binecuvîntat.Şi, se înţelege, că fiind om de ştiinţă, urmăresc să consider critic contribuţia Moldovei la cultura română şi să caut şi o trăsătură specifică sau trăsături specifice pentru această contribuţie, însă nu opunînd o cultură moldovenească culturii româneşti.

Şi aicea putem aminti că această atitudine, să spunem, e cea a lui Ibrăileanu, care găsea că tocmai moldovenii reprezintă în tradiţiile culturale româneşti spiritul critic, în acest caz, opus, însă, în acelaşi timp, complementar spiritului mai curînd pragmatic al muntenilor. Şi, deci, vreau să spun că Moldova a avut un rol fondator în cultura românească şi prin toate legăturile pe care le-a avut cu Polonia, cu şcolile latineşti din Polonia.

Nu trebuie să uităm că imediat după fundarea Universităţii din Cracovia, deja la sfîrşitul secolului al XIV-lea, studiau foarte mulţi moldoveni la această universitate. Şi nu trebuie să-l uităm pe un domnitor ca Gheorghe Ştefan – un om foarte cult şi la care se referă celebra frază „Nasc şi la Moldova oameni” – şi care ducea tratative cu regele Suediei şi cu alţii şi-l trimitea pe Milescu la Ludovic al XIV-lea, înţelegînd, deci, să se prezinte pe un plan internaţional şi utilizîndu-l tocmai pe un tînăr savant cum era Milescu.

Şi, în sfîrşit, sînt moldovenist, în sens subiectiv şi în sens obiectiv, şi în ceea ce priveşte limba. Însă tot aşa, vorbind româneşte, înţeleg să spun pîntece şi nu burtă, înţeleg să spun cocostîrc şi nu barză, înţeleg să pronunţ cîne şi pîne, şi nu cîine, pîine. 

Îmi aduc aminte că profesorul Gheorghe Cîrţu, de la Liceul „Ion Creangă”, auzindu-i pe cei care pronunţau cîne, el le spunea: cîine, cîine, cu -ine (înviorare în sală). Şi, ca lingvist, susţin, se înţelege, o variantă moldovenească de limbă exemplară, recunoscînd că această limbă exemplară are ca bază limba, mai întîi, a textelor lui Coresi şi că are fonetica funda­mentală de tip muntean sau, să spunem, de la Târgovişte pînă la Braşov.

Însă această limbă a fost recultivată şi îmbogăţită şi, mai ales, păstrată în această formă şi de moldoveni în mare parte.

Îmi place să semnalez că şi constituirea acestei norme exemplare, pe care o avem de la început, de la Coresi, şi care a fost consacrată prin Biblia de la Bucureşti, numită Biblia lui Şerban, e o constituire la care au contribuit într-o măsură nebănuită moldovenii. Mă gîndesc în acest caz la un moldovean, fiindcă în mare parte baza acestei Biblii de la Bucureşti este traducerea făcută de Milescu.

De aceea, vorbind de Biblia de la Bucureşti, eu o numesc Biblia moldo-valahă de la Bucureşti şi o înţeleg ca un simbol al acestei unităţi a limbii române, la care au contribuit în anumită măsură şi moldovenii.

Şi ca moldovean şi ca lingvist moldovean, cînd e vorba de politica lingvistică, susţin şi ca normă de exemplaritate, ca limbă exemplară, o limbă cu această fonetică, adică cu pîne, mîne ş.a.m.d., şi cu această fonetică, care a fost păstrată în textele scriitorilor moldoveni.Deci, înţeleg să opun şi o variantă moldovenească altor posibile variante, însă având în vedere că nu e vorba de ceva opus limbii române, e ceva pentru toată limba română.

Dacă sîntem într-adevăr moldovenişti, atuncea trebuie să spunem: noi vrem pentru toată limba română, acolo unde avem o tradiţie stabilită, această normă de exemplaritate moldovenească. Şi tot ca lingvist, chiar dacă nu mai pot susţine astăzi că ar fi bine să avem această normă, semnalez cel puţin că limba noastră moldovenească – în cazul acesta graiul moldovenesc – ne permite anumite concluzii de natură lingvistică în ceea ce priveşte istoria limbii.

Nu mai fac acuma deosebirea în limba literară, în limba exemplară. Însă scriu şi zic, se înţelege, atunci cînd vorbesc limba exemplară românească, fiindcă înţeleg că aceasta este norma stabilită nu pentru munteni, nu pentru ardeleni, ci pentru toţi vorbitorii de limba română.Vreau să spun prin aceasta că există şi un moldovenism care îşi are moralitatea, eficacitatea lui, că poţi fi moldovenist fără a fi antiromân.

Ba mai mult, că poţi fi moldovenist fiind în acelaşi timp român şi român în toată puterea cuvîntului. Şi că poţi, ca moldovenist în acest sens, să spui că te simţi acasă în Europa, că dacă, totuşi, la Bucureşti te simţi mai acasă decît la Tübingen sau la Madrid, la Chişinău ori la Bălţi te simţi mai acasă decît la Bucureşti.

Sursa:

Eugen Coșeriu : un fragment din Discursul rostit pe 22 mai 2001 cu ocazia conferirii titlului de doctor honoris causaal Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă” din Chişinău, în revista Limbaromana.md.

02/04/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: