CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ZIUA DE 24 MARTIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Ziua de 24 martie în istoria noastră

1562: Diaconul  Coresi a început la Brașov, tipărirea lucrării bisericeşti cunoscută sub numele de Tetraevangheliarul slavon. Coresi a fost un diacon ortodox, traducător și meșter tipograf român originar din Târgovişte; (d. 1583, Brașov).

A editat în total circa 35 de titluri de carte, tipărite în sute de exemplare și răspândite în toate ținuturile românești, facilitând unitatea lingvistică a poporului român dar și apariția limbii române literare.

Diaconul Coresi - statuie - iubescbrasovul.ro

Foto: diaconul Coresi.

Cartea a fost tipărită după ce „nește creștini buni” au tradus-o din limba slavonă „ca să fie popilor rumănești să înțeleagă, să învețe rumânii cine-s creștini”.

Lucrarea facea parte dintr-o serie mai amplă de peste 15 volume, fiind tipărită între 24 martie – 13 octombrie 1562.

După ce a editat Evangheliarul românesc, diaconul Coresi și Tudor diiac au tipărit Tetraevanghelul în limba oficială slavonă de la acea vreme din bisericile române.

Cartea a fost tipărită după ce „nește creștini buni” au tradus-o din limba slavonă „ca să fie popilor rumănești să înțeleagă, să învețe rumânii cine-s creștini”.

Foto: Tiparnița lui Coresi, Muzeul „Prima Școală Românească”, Brașov

Tipăriturile lui, apărute în mare parte la Brașov între 1556 și 1583 sub influența curentelor de reformă religioasă luterană și calvină, răspândite atunci în Transilvania, sunt adevărate „monumente” de limbă veche românească, importante și prin predosloviile scrise de el, în care se ridică pentru prima oară, cu hotărâre și claritate, problema introducerii limbii românești în cultul religios.

Tipăriturile lui Coresi erau scrise în graiul din Țara Românească și sud-estul Transilvaniei și au avut o mare importanță pentru evoluția și unificarea limbii române. Ele au stat la baza formării limbii române literare.

1714: Constantin Brâncoveanu  domnitorul Munteniei este mazilit, în urma conflictului cu boierii Cantacuzini, care l-au reclamat la Inalta Poarta. 

Ştefan, feciorul stolnicului Constantin Cantacuzino, urca pe tronul Munteniei la la 23 aprilie/4 mai 1714,până la 21 ianuarie 1716, fiind ultimul conducător pământean al țării înainte de instituirea domniilor fanariote.

Constantin Brîncoveanu  fusese adus la tronul Munteniei de marea boierime, si era nepotul domnitorului Șerban Cantacuzino.

A întreprins intense acțiuni politice și diplomatice pentru stăvilirea expansiunii țariste și otomane. Folosind o politică abilă, s-a menținut la domnie timp de 26 de ani. Fiscalitatea excesivă din timpul domniei lui, determinată și de cererile mereu sporite ale Porții otomane, a îngreunat viața țăranilor și tîrgoveților.

Constantin Brîncoveanu a dus o politică externă șovăitoare, adoptand  o atitudine de expectativă în timpul războiului ruso-turc din 1710-1711.  

Învinuit de trădare de către turci, a fost executat  la Constantinopol în 1714, împreună cu ginerele și cei patru fii ai săi.

1818: Au fost deschise cursurile Scolii românesti de la Sf. Sava din Bucuresti, condusa de  Gheorghe Lazăr, cărturar iluminist român, propagator al ideilor Şcolii Ardelene în Ţara Românească,numit dascăl de aritmetică, geometrie și geografie.

Gheorghe Lazar

Acesta a înfiinţat  la Mănăstirea Sfântul Sava din Bucureşti, unde era Academia Domnească, o şcoală în limba română, profilată pe cursuri începătoare, medii şi superioare, în cadrul căreia a funcţionat şi o grupă specială pentru ingineri hotarnici.

A fost prima şcoală în limba română  şi se numea: Şcoala Academicească pentru ştiinţele filosoficeşti şi matematiceşti.

1834: Poarta otomană i-a numit domni pe Mihail Sturdza în Moldova şi pe Alexandru Dimitrie Ghica în Muntenia  (Valahia).

Imagini pentru Alexandru Dimitrie Ghica photos

Alexandru Dimitrie Ghica  (n. 1 mai 1795, Țara Românească – d. ianuarie 1862, Napoli, Italia) a fost primul domnitor regulamentar al Țării Românești, între aprilie 1834 și 7 octombrie 1842, iar mai târziu caimacam între 4 iulie 1856 – octombrie 1858.

Alexandru Dimitrie Ghica, frate al lui Grigore Dimitrie Ghica, a fost numit domn al Țării Românești în aprilie 1834, la propunerea Rusiei.

A fost contestat pe plan intern din cauză că a domnit sub influența rușilor, fiind chiar organizate două conspirații împotriva sa, una condusă de Ion Câmpineanu (1838-1839), ce urmărea obținerea independenței Principatelor și unirea lor sub conducerea lui Mihail Sturdza, domnul Moldovei, și una de Mitică Filipescu (1840), mai radicală, urmărind înlăturarea lui Ghica și instituirea unei republici independente.

Ambele au fost însă descoperite, iar liderii, arestați. În 1842, domnul a propus Adunării Obștești reglementarea regimului prestațiilor în muncă ale țăranilor.

Răspunsul Adunării, prezentat de Alexandru Vilara și Gheorghe Bibescu și trimis Porții și Rusiei, în virtutea dreptului deputaților de a adresa puterilor suverană și protectoare plângerile lor legate de domn, conținea o serie de învinuiri privind guvernarea lui Alexandru Dimitrie Ghica.

Ca urmare, Poarta și Rusia au realizat o anchetă, în baza căreia domnul – ce pierduse susținerea Rusiei după ce ajutase la înăbușirea unei răscoale sârbo-bulgare – a fost destituit (7 octombrie 1842). A mai fost caimacam al Țării Românești între iulie 1856-octombrie 1858. 

Fișier:Mihail Sturdza.jpg

Foto: Mihail Sturza sau Sturdza (n. 24 aprilie 1794, Iași, Moldova – d. 8 mai 1884, Paris, Republica Franceză), a fost domnitor al Moldovei între aprilie 1834 și iunie 1849.

Domnia efectivă a lui Mihai Sturdza în Moldova a început  în luna iulie.

Colaborarea sa strânsă cu autorităţile ţariste, începînd cu perioada ce a urmat revoluţiei conduse de Tudor Vladimirescu, serviciile aduse Rusiei în războiul din anii 1828-1829 împotriva Imperiului Otoman, contribuţia personală la elaborarea Regulamentului Organic, constituiau suficiente dovezi pentru puterea protectoare privind loialitatea lui Mihail Sturdza faţă de Curtea de la Petersburg.

De asemenea, obţinerea încrederii generalului rus Pavel Kiselev, preşedintele celor două Divanuri ale principatelor, i-a facilitat ocuparea tronului Ţării Moldovei.

Pe parcursul celor 15 ani de domnie, M. Sturdza a desfăşurat o activitate prodigioasă, remarcându-se prin frumoasa lui operă de reformare a ţării.

A fost reorganizată administraţia ţinutală, reglementată activitatea ispravnicilor, reorganizată miliţia, înfiinţate cazărmi şi şcoli elementare pentru efectivul inferior de comandă, tipărindu-se şi manuale destinate soldaţilor. Cadeţilor li s-a permis să urmeze instrucţia în Prusia şi Imperiul Rus.

Din dorinţa de a stimula interesul sătenilor pentru producţia agricolă, Mihail Sturdza a căutat să-i protejeze pe ţărani de abuzurile administraţiei locale şi de exploatarea excesivă a marilor proprietari. Aceasta trebuia să asigure capacitatea contribuabilă a ţăranilor şi să garanteze veniturile stabile ale statului.

Dezrobirea ţiganilor mănăstireşti şi ai statului a avut importante efecte de ordin economic, social şi politic.

Reformarea sistemului judiciar, separarea puterii judiciare de cea administrativă şi legislativă a fost însoţită de înlăturarea ingerinţelor administraţiei în procesele judiciare.

Au fost instituite judecătorii judeţene (ţinutale), rurale, tribunale de apel, de comerţ la Galaţi şi corecţional la Iaşi.

În Moldova a fost retipărită, în 1838, condica criminală, a fost tradus, în 1840, codul criminal francez. În 1847 a fost instituită şi şi-a început activitatea Comisia însărcinată cu alcătuirea unui singur cod al legilor din Moldova, care şi-a desfăşurat activitatea sub conducerea nemijlocită a domnului.

A fost totodata adoptat un şir întreg de măsuri, menite să lichideze numărul enorm de procese neterminate.

In timpul domniei sale a fost  iniţiat un amplu program de lucrări publice, fiind construite aproximativ 400 de km de şosele moderne (pentru acel timp), aproape 400 de poduri cu preponderenţă din piatră, care au rezistat în timp.

Prin acordarea unor burse, donaţii se urmărea încurajarea înscrierii tinerilor la şcolile din ţară şi la cele de peste hotare.

 La 16 iunie 1835, în casele lui Petrache Cazimir a fost inaugurată Academia Mihăileană. Ea avea iniţial două clase gimnaziale, două umaniste şi una de filozofie.

Academiei i-a fost donat instrumentar  ştiinţific şi o bibliotecă, din care 600 de cărţi au fost dăruite de M. Sturdza. 

In timpul domniei sale  dezideratul Unirii continuă să preocupe în mod constant Partida Naţională din cele două ţări române.

Huber, consulul Franţei la Iaşi, relata superiorilor săi că la Bucureşti adepţii unirii celor două principate aveau o părere înaltă despre capacităţile domnului Moldovei şi-l doreau în fruntea viitorului stat unitar român, preferându-l oricărui străin .

Aceste opinii erau confirmate şi de Ion Ghica, pe atunci profesor la Academia Mihăileană de la Iaşi, care menţiona că în 1841 “toată lumea dorea cu înflăcărare unirea” în frunte cu M. Sturdza, în ciuda faptului că anumite calităţi de caracter al acestuia nu erau agreate de partizanii unităţii naţionale româneşti.

În condiţiile când detronarea lui Alexandru Ghica în Valahia devenea iminentă şi când intenţia de a-i acorda indigenatul generalului rus P. Kiselev putea să conducă la instalarea acestuia pe tronul de la Bucureşti, liderii partidei naţionale muntene (I. Câmpineanu, Al. Villara, Filipescu-Vulpe, I. Ghica) i-au adresat o scrisoare lui M. Sturdza, remisă prin intermediul aceluiaşi I. Ghica, propunându-i domnia Ţării Româneşti şi realizarea dezideratului dorit de toţi românii – Unirea Principatelor.

Domnul moldovean s-a arătat vădit măgulit de această ofertă, dar s-a văzut nevoit să decline propunerea, deoarece o considera imposibil de realizat din cauza atitudinii negative a puterii protectoare.

În epoca Regulamentului Organic societatea românească a  înregistrat schimbări  cu caracter modernizator care au pregătit terenul pentru realizarea dezideratelor supreme naţionale – unificarea ţărilor române şi independenţa politică.

Meritul incontestabil în realizarea acestei opere inovatoare l-a avut generaţia de la 1848, care a crescut şi a acţionat în epoca regulamentară cu pasiune şi înalt patriotism, actiunile sale fiind favorizate  din plin de domnia luminata   a lui M. Sturdza.

In iunie 1849 M. Sturdza a abdicat si  s-a retras la Paris, întreţinând relaţii intense cu diferite personalităţi europene. A murit la 8 mai 1884, fiind înmormântat în capela familiei de la Baden-Baden.

La 12-24 martie 1848 Simion Bărnuţiu redactează la Sibiu o proclamaţie răspîndită în mai multe centre ale Transilvaniei, prin care cheamă pe românii transilvăneni să se ridice la luptă pentru desfiinţarea iobăgiei.

Imagini pentru Simion Bărnuţiu photos

1874: Se înfiinţează Agenţia diplomatică română de la St. Petersburg, capitala de atunci a Rusiei ţariste.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, cele cinci Mari Puteri au întemeiat în Principatele Române primele reprezentanțe diplomatice cu caracter permanent, consulatele de la București și Iași: Rusia (1779), Austria (1783), Prusia (1785), Franța (1796) și Marea Britanie (1800). De reciprocitate nici nu putea fi vorba. Principatele Dunărene erau state autonome, nu independente, fiind vasale puterii suzerane, Imperiul Otoman, neavând dreptul la o politică externă proprie.

În primăvara anului 1874, a fost înființată agenția diplomatică a României la Sankt Petersburg, titular fiind George C. Filipescu. În calitatea sa oficială, agentul român a fost primit la 26 aprilie 1874 de către țarul Alexandru al II-lea.

1880: Se semnează la Bucureşti, în România, Tratatul de comerţ şi de navigaţie româno-englez.

1885: S-a născut compozitorul, filosoful şi folcloristul  român Dimitrie Cuclin (d. 1978).

1908 : Intră în vigoare în România, noua Lege a Jandarmeriei.

Răscoala Țărănească din 1907 a surprins Jandarmeria nepregătită, depășită de evenimente, posibil, datorită numărului redus de efective. Ca urmare a acestor deficiențe, guvernul liberal a inițiat modificarea Legii Jandarmeriei Rurale, prin Legea Jandarmeriei, care a intrat în vigoare din 24 martie 1908. Tot la inițiativa liberalilor, la 25 martie 1908 a fost înființată și Direcția de Poliție și Siguranța Statului.

1909: S-a născut Richard Wurmbrand, misionar creștin român de etnie evreiască, deţinut politic în regimul comunist; (d.17 febr. 2001).

https://cersipamantromanesc.files.wordpress.com/2012/03/rw09.jpg?w=232&h=300

In tinereţe a fost atras de mișcarea comunistă și de promisiunile ei. După ce a urmat studiile politice la Moscova, la întoarcerea clandestină în țară, Wurmbrand este urmărit de serviciile secrete, arestat, condamnat și închis la Doftana. Mai târziu, a primit, sub o altă identitate din partea PCR, și misiunea de a organiza filiala județeană Deva.

După terminarea războiului, în 1945, Wurmbrand intră în conflict deschis cu autoritățile comuniste.

Astfel, în cadrul congresului cultelor (convocat în palatul Parlamentului și prezidat de prim-ministrul Petru Groza) în care liderii diverselor denominații creștine se arătau dispuși să susțină Partidul Comunist, Wurmbrand a fost vocea singulară care a protestat împotriva îngenuncherii cultelor în fața unui guvern totalitar, spălînd în, acest fel, „rușinea de pe obrazul lui Christos”, cu riscul propriei vieți.

Wurmbrand este urmărit de autoritățile comuniste atee instalate la putere, datorită activităților sale religioase. În 29 februarie 1948, zi de duminică, este arestat, în București, în timp ce se îndrepta spre biserica pe care o păstorea pentru slujba de dimineață. La scurtă vreme, în celula sa este închis și liderul comunist Lucrețiu Pătrășcanu.

Urmează ani de temniță grea, în care Richard Wurmbrand este închis singur în celule subterane obscure, torturat bestial sau purtat prin diverse închisori: Rahova, Jilava, Târgu Ocna, etc.

În perioada de izolare totală, alcătuiește serii de predici proferate în fața unui public imaginar, pentru a-și proteja mintea.

După terminarea regimului de izolare totală, care a durat trei ani, împarte mai multe celule cu intelectuali, prelați de diverse confesiuni, dar și cu oameni simpli.

Îi cunoaște atunci pe: Nicolae Steinhardt, Ion Ioanid, Ioan Ianolide, dr. Aristide Lefter, Tertulian Langa, pastorul Viski Ferencz sau Valeriu Gafencu (despre care se spune ca i-ar fi salvat viața)

După paisprezece ani de detenție (executați între 1948-1956 și, respectiv, 1959-1964) este eliberat, iar în 1965 părăsește țara împreună cu familia, fiind răscumpărat de o organizație creștină norvegiană, cu 10.000 USD.

În 1966, se stabilește în Statele Unite, unde înființează misiunea creștină Vocea martirilor, organizație care luptă împotriva persecuțiilor îndreptate asupra creștinilor de pe toate continentele.

Ajunge în atenția Comisiei pentru Securitate Interioară a Senatului american, unde face cunoscute atrocitățile la care sînt supuși creștinii din țările comuniste.

Privit cu îndoială de senatori, Wurmbrand se vede obligat să apeleze la argumentul cel mai puternic și anume: cicatricile de pe trupul său.

În consecință, pastorul Wurmbrand își îndepărtează cămașa lăsand să se vadă optsprezece răni produse de tortură.

După Revoluția din 22 decembrie 1989, Wurmbrand se întoarce în vizită, în România, unde depune flori la mormintele torționarilor săi.

Moare în Torrance, California, SUA.

1911: A încetat din viaţă la Bucureşti,  juristul şi istoricul român, Nicolae Densuşianu, membru corespondent al Academiei Române.

A rămas cunoscut mai ales prin lucrarea “Dacia preistorica”; ( n.18 aprilie 1846, Densuş, judeţul Hunedoara).

Nicolae Densusianu.jpg

A urmat cursurile  Rechtsakademie din Sibiu Facultatea Juridică. Pe parcursul studiilor la această facultate este premiat de mai multe ori cu clasa prima cu distincţiune.

În anul 1870 Nicolae lucrează ca notar al magistratului oraşului Făgăraş. Tot în acest an depune o cerere pentru examenul de stat pentru avocatură, iar în 1872 primeşte dreptul de avocatură din partea curţii de Apel din Mureş şi totodată depune jurământul de avocat în faţa aceleiaşi curţi.

În Făgăraş reuşeşte să scoată publicaţia “Orientul Latin”,  împreună cu fratele său Aron şi Teof. Frâncu.
În 16 martie 1878 N. Densuşianu este ales membru corespondent al Academiei Române în domeniul istoriei.
Din 1878 N. Densuşianu devine Bibliotecar-arhivar la Academia Română şi este însărcinat să efectueze o culegere de documente despre istoria României.

În urma acestei misiuni atribuite de Academia Română, N. Densuşianu a adunat în 38 de volume manuscris peste 783 de documente despre Revoluţia lui Horia, Cloşca şi Crişan şi 125 de documente din perioada 1290 – 1800. In raportul care a urmat cercetării întreprinse  N. Densuşianu scria:
„ … cel mai preţios material istoric cu privire la epoca aceasta l-am aflat în arhivele cancelariei aulice şi în arhiva comisiuni Jancoviciane.

Actele descoperite aici ne dezvelesc înaintea ochilor o lume cu totul necunoscută din suferinţele şi faptele părinţilor noştri; ele răstoarnă în mod deciziv rătăcirile scriitorilor străini, ce apucase literatura modernă se îmbrace costumul verităţii istorice”

În 10 martie 1884, Ion Brătianu îl numeşte pe N. Densuşianu translator pe lângă Marele Stat Major.
În anul 1885 Academia Română îl premiază pe N. Densuşianu pentru lucrarea „Revoluţiunea lui Horia în Transilvania şi Ungaria “.
În anul 1895 este rugat de Ministerul de Război să întocmească o lucrare despre căpitanii armatei române.

Densuşianu scrie lucrarea şi îi dă titlul “Domnii glorioşi şi Căpitanii celebri ai ţerilor române”, in care afirma ca :
„Istoria poporului român din cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre este numai o lungă serie de lupte uriaşe răsboinice, ce a trebuit să le susţină cu multă vitejie şi devotament poporul român pentru apărarea ţerilor române, a naţionalităţii, limbii, religiunii şi libertăţilor sale.”

1912: Este adoptată legea învăţământului secundar și superior din România.

Legea din 1912 prevedea sporirea autonomiei universitare, preciza drepturile organelor de conducere ale universităților și reglementa organizarea acordării diplomelor și a vieții studențești. Legea a suferit modificări în 1925 și 1928.

1918 ( 24-28 martie) : La Chişinău, la scurt timp după proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti, concertează Orchestra simfonică română sub bagheta lui George Enescu.

Invitat de patriotul român Onisifor Ghibu, miltant unist în acea perioadă de mari frământări, George Enescu a primit cu bucurie să susțină trei concerte la Chișinău, în 24, 25, și 28 martie. Primul concert a fost susținut sâmbătă, 24 martie, în folosul refugiaților transilvăneni din Basarabia.

Orchestra simfonică din Iași, sub bagheta lui George Enescu, a prezentat publicului un program cu Uvertura Oberon de Carl Maria von Weber, Concertul de pian și orchestră în Si b. minor de Ceaikovski, solist Nicu Caravia, Le Ronel dʼOmphale de Camille Saint-Saëns și Simfonia în La major, nr. 7 de Beethoven.

În zilele de 27 şi 28 martie, George Enescu a evoluat în concerte de vioara, la pupitrul dirijoral 

fiind Jean Bobescu.

1921: S-a născut la Somova, Tulcea, scriitorul Traian Coșovei; (d. 16 iulie 1993,București).

Născut într-o familie de pescari din Delta Dunării, a absolvit Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București în 1947.

Adept al realismului socialist, este cunoscut pentru că a scris impresii de călătorie extrem de elogioase din Uniunea Sovietică și pentru că l-a comparat pe Nicolae Ceaușescu cu bardul național Mihai Eminescu.

1925: S-a născut la București, actorul şi poetul român Dinu Ianculescu; (A decedat la 7 februarie 2017, în localitatea Frankfurt pe Main, Germania, unde se stabilise încă din anul 1985).

A urmat Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică, pe care l-a terminat în 1947. 

Din octombrie 1944 a fost angajat crainic la Radiodifuziune și actor la Teatrul Nostru (condus de Dina Cocea), apoi, după 1948, la Teatrul Național, Teatrul Actorului de Film „C.I. Nottara”, Teatrul Tineretului, Teatrul Mic, a jucat pe scenă și în film timp de 40 de ani. A colaborat cu Televiziunea Română la emisiunea Teleenciclopedia, fiind personificat ca „vocea de sâmbătă seara”.

Ca poet, a debutat cu versuri la Universul literar (1941), apoi a fost selectat în antologia lui George Togan, Ne cheamă Ardealul (1944), primul volum, Argintatul pește și alte poezii, publicându-l abia în 1970. A mai scris: 41 de soneteO lumină de cuvinteUn gând, un chip știut, un vis, un timpCântările Cântării lui Solomon. A apărut în filme ca Mihai ViteazulTrandafirul galbenMisterele BucureștilorFructe depădureSecretul lui Bachus.

1938: S-a născut la Îndărăpnici, Orhei, azi în R. Moldova pictorul contemporan român Teodor Moraru ; (d. 14 septembrie 2011, București.

Este considerat de critici unul dintre cei mai importanți pictori români ai ultimei jumătăți a secolului XX. După terminarea stagiului militar, în 1960 s-a înscris la cursurile Școlii Tehnice de Arhitectură (STACO), unde a fost coleg cu Horia Bernea, și pe care le-a absolvit în 1963, primele picturi datând din această perioadă. În 1968 s-a alăturat grupului de la Poiana Mărului, fondat de către Horia Bernea, prietenul său din copilărie.În 1971, a susținut prima sa expoziție personală la galeria Simeza din București, urmată de alte expoziții personale în 1974, 1977 și 1980

În 1983 a câștigat o rezidență artistică la Cité internationale des Arts în Paris. De-a lungul anilor, lucrările sale au fost expuse în importante galerii și muzee din Paris, Copenhaga, Viena, Praga, Berlin, Lisbona, Darmstadt, Tokyo, Hanoi, etc.

A predat la facultatea Luceafărul din București (1995–2005). În 2003 câțiva din foștii săi studenți au format grupul Colonia 21. A fost distins cu numeroase premii, printre care Marele Premiu UAP (2003) și Ordinul Meritul Cultural în Grad de Mare Ofițer în 2004.

1940: A avut loc în zilele de 24 și 25 Martie, la Chișinău, în România încă unită în sala festivăți a Primăriei, prima adunare generală ordinară a membrilor Societății Scriitorilor din Basarabia.

D-l Pan. Halippa  a adresat un salut tuturor scriitorilor prezenți și declarând deschisă adunarea generală ordinară a SSB la ora 10 și 40 min. […] S.M. Nica și N. Spătaru au dat câteva lămuriri de felul în care va, lucra Societatea. […] Ședința adunării generale se redeschide la ora 5 p.m., în aceeași sală, când se procedează la alegerea comitetului de Conducere al societății, pe timp de 3 ani.

Forto: Fruntașul unionist basarabean, Pan Halippa

Au fost aleși: Președinte – Pan. Halippa; Vice-președinte – Nicolae Spătaru; Secretar General – N.F. Costenco” (Din Comunicatul ședinței)

1944: S-a născut Mihai I. Spăriosu, eseist, critic literar, traducător român.

Photo of Dr. Mihai Spariosu

 A absolvit Facultatea de Limbi Străine a Universităţii din Bucureşti, unde a şi predat un timp. După ce s-a stabilit în Statele Unite, a obţinut masteratul la Tulane University şi doctoratul la Stanford University.

A predat literatură comparată la universităţi din America şi Europa. Printre lucrările sale ştiintifice, se numără Dionysus Reborn (1989) (traducere românească: Resurecţia lui Dionysos, Editura Univers, Bucureşti, 1997), God of Many Names (1991), The Wreath of Wild Olive (1996), Global Intelligence and Human Development (2005) şiRemapping Knowledge (2006).

În România, a mai publicat traduceri din engleză (dintre care amintim Panciatantra[1970], repovestită pentru copii).

 MIHAI I. SPĂRIOSU este actualmente Distinguished Research Professor la University of Georgia, Athens din Statele Unite. 

1946: A murit omul politic Barbu A. Ştirbe fost preşedinte al Consiliului de Miniştri, ministru de interne şi ad-interim la Finanţe şi la Externe (în 1927),membru de onoare al Academiei Române din 1929; (n. 1872). ;

Who is Barbu Stirbey dating? Barbu Stirbey partner, spouse

A fost desemnat, în 1944, să poarte tratative de armistiţiu, la Cairo, cu anglo-americanii, iar în septembrie 1944, a făcut parte din delegaţia română trimisă la Moscova pentru încheierea armistiţiului.

1948: Debutul literar al prozatorului Marin Preda, cu volumul de nuvele “Intâlnirea din pamânturi”.

 

Intalnirea din pamanturi 2007 - Marin Preda - Libris

1949: S-a născut în localitatea  Lăpușata, județul Vâlcea, prozatorul, dramaturgul și publicistul român Constantin Zărnescu.

A urmat studiile liceale la Horezu (jud. Vâlcea) si studiile universitare la Cluj. Începând cu 1972 a lucrat la redacția revistei culturale clujene Tribuna, la care debutase ca student în 1971.

 I s-a decernat premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România in 1975.

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj si  cetățean de onoare al municipiului Râmnicu Vâlcea.

A urmat Facultatea de Filologie a Universității „Babeș–Bolyai” din Cluj, absolvită în 1972.

A lucrat la redacția revistei culturale clujene Tribuna, la care debutase ca student în 1971, cu un fragment de roman.

Debutul editorial a fost cu romanul Clodi Primus (1974), urmat de Meda, mireasa lumii, și Iesirea la mare. A colaborat la EchinoxSteauaLuceafărul.

Este autor al unui volum cuprinzând Aforismele și textele lui Brâncuși (1980). A primit premiul de debut al Uniunii Scriitorilor pentru Clodi Primus.

Alte opere: Regina IocastaTeii înfloresc pentru IrinaBrâncuși, cioplitorul în duhBrâncuși șiTransilvaniaPrincipele DraculaDoctor Faustus și MachiavelliPatimile lui DraculaȚara lui Urmuz.

1965: Chivu Stoica, membru de frunte al Partidului Comunist Roman, preia functia de preşedinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române, în urma decesului liderului comunist Gheorghe Gheorghiu Dej. A rămas în această funcție până la data de 9 decembrie 1967, după care a fost înlocuit de către Nicolae Ceaușescu.

Imagini pentru Chivu Stoica,photos

Chivu Stoica (n. 8 august 1908, Smeeni, Judeţul Buzău – d. 18 februarie 1975,București) a fost un politician comunist român, prim-ministru al României în perioada 1955-1961.

1978 : S-a născut la București, rapperul roman Cătălin Ștefan, cunoscut sub numele de scenă ”Cheloo”.

Uimitor! S-a aflat cine este iubita secretă a lui Cheloo – Capital

Este unul din membrii formației române de hip-hop de succes Paraziții. A lansat primul său album, Sindromul Tourette în 2003, album premiat cu Discul de Aur pentru numărul mare de exemplare vândute, iar în 2011 a lansat cel de-al treilea album solo intitulat Celcareurăște.

1990: S-a înfiinţat Serviciul Român de Informaţii (SRI) la organizarea căruia a contribuit Virgil Măgureanu, primul director al instituţiei.

Imagini pentru Virgil Măgureanu,photos

Foto: Virgil Măgureanu

1990 : A încetat din viață la București, actrița română Tanți Cocea (n.7 decembrie 1909, București).

Facebook

A fost fiica scriitorului N.D. Cocea și a Floricăi Mille (fiica lui Constantin Mille) și sora mai mare a actriței Dina Cocea.

1990: Poezia „Un răsunet”, de Andrei Mureșanu, cunoscută cu numele„Deșteaptă-te, române!”, a devenit imnul național al României post – comuniste.

andrei-muresanu | Strop de lumina

Poemul „Un răsunet” al lui Andrei Mureșanu, redactat și publicat în timpul Revoluției de la 1848, a fost pus pe note în ziua în care autorul l-a recitat câtorva prieteni brașoveni, fiind cântat pentru prima oară la Brașov, într-o grădină din Șchei, și nu în data de 29 iulie 1848 la Râmnicu Vâlcea, așa cum este îndeobște cunoscut (deși nu se precizează care era acel cântec patriotic, cântat de cei prezenți, s-a presupus fără dovezi că era vorba despre acesta).

Pentru o vreme, Deșteaptă-te, române! a fost de asemenea imnul național al Republicii Democratice Moldovenești (1917 – 1918) și al Republicii Moldova (1991 – 1994).

Melodia imnului a fost compusă de Anton Pann, iar versurile și aranjamentul aparțin lui Andrei Mureșanu (1816 – 1863), poet de factură romantică, ziarist, traducător, un adevărat tribun al epocii marcate de Revoluția de la 1848.

1997 : A început să emită Radio România Muzical (16 ore pe zi), fiind unicul post de radio românesc dedicat exclusiv muzicii clasice şi de jazz şi primul post de radio românesc cu acest specific care emitea online.

2001: A avut loc redeschiderea oficială a Galeriei de Artă Românească Modernă, din cadrul Muzeului Național de Artă al României.

Revolutia din decembrie 1989 a fost nimicitoare  pentru patrimoniul Muzeului National, si pentru cladirea care il adapostea. 

In decembrie 1989 fusesera distruse 12 picturi, iar alte 37 de picturi si 4 sculpturi fusesera grav deteriorate. Acestea au fost restaurate in atelierele muzeului. Lor li s-au adaugat insa multe alte lucrari care si-au regasit stralucirea initiala prin stradania restauratorilor.

2002: Circa 20.000 de oameni au pichetat cladirea Presedinţiei din Chişinău, în semn de protest faţă de  dispariţia deputatului crestin-democrat, Vlad Cubreacov, despre care se zvonea că ar fi fost răpit sau asasinat de agenţii Moscovei.

Deputatul crestin-democrat unionist Vlad Cubreacov „s-a facut nevăzut pe fundalul unei monstruoase isterii antiromânesti, antioccidentale si antidemocratice pe care puterea o aţâţa cu buna stiinta”, scria ziarul „Ţara”, de la Chişinău.

Imagine similară

Vlad Cubreacov, deputatul crestin-democrat de la Chisinau, disparut fara urma din fata casei sale la 21 martie a.c., a reaparut. In noaptea de vineri spre sambata, in jurul orelor 1,30-2,00, potrivit Ministerului de Interne, un echipaj de politie l-a găsit în zona localităţii Coşniţa, de pe malul stâng al Nistrului

Primele declaratii ale sale nu au oferit lamuririle asteptate in legatura cu rapitorii sai, cu locul de detentie (la Chişinau circula si zvonul ca ar fi fost sechestrat intr-un buncar antiatomic situat sub Nistru), cu tratamentul ce i-a fost aplicat, cu interogatoriile la care a fost supus si cu imprejurarile in care a fost eliberat.

Cubreacov a declarat ca, in momentul rapirii sale, a fost molestat, dar ca apoi, in cursul detentiei, n-a mai fost supus la agresari fizice.

Pe intreg parcursul retinerii sale, Cubreacov nu a auzit decat „vorba ruseasca”, utilizata fara nici un accent strain, semn ca aceasta era limba maternă a răpitorilor lui.

2003: A încetat din viaţă inginerul Constantin Aramă; (n.  29 septembrie 1919, Iasi), membru titular al Academiei Române.

A absolvit Şcoala Politehnică din Bucureşti în anul 1942, după care a activat la Întreprinderea de Locomotive din Craiova, Întreprinderea „Timpuri Noi” din Bucureşti, Întreprinderea de Automobile „ARO” din Câmpulung, Uzinele „Dacia” din Piteşti şi altele.

Din 1951 a fost profesor la Institutul Politehnic din Bucureşti.

A fost preşedinte al Comisiei de Termotehnică a Academiei Române, membru titular al Institutului de Ingineri Mecanici din Marea Britanie şi preşedinte al Fundaţiei MASTER (Maşini Termice).

Fișier:Constantin I. ARAMA (1919 – 2003).jpg

Constantin Arama a desfasurat si bogata activitate de cercetare concretizata în numeroase lucrari din care amintim: Combustibili lubrifianti pentru motoare; Cercetarea în domeniul constructiilor de masini; Economia de combustibili pentru automobile; Poluarea aerului de catre motoarele cu ardere interna: Reducerea poluarii si economicitate; Termotehnica.

A devenit membru corespondent al Academiei Române la 21 martie 1963 şi membru titular al acestui for, la 18 decembrie 1991, membru titular al Institutului de Ingineri mecanici din Marea Britanie si presedinte al Fundatiei Master.

2005: A murit compozitorul şi profesorul Vasile Spătărelu, autor de lieduri, muzică de cameră, muzică simfonică şi vocal-simfonică şi muzică de scenă; (n. 1938).

2009: A decedat sculptorul Péter Jecza, unul dintre cei mai cunoscuţi artişti contemporani din vestul ţării; (n. 1939).

Imagini pentru sculptorul Péter Jecza,photos

2013: A decedat Mariana Drăgescu, aviatoare erou română, membră a faimoasei Escadrilei Albe care activase în timpul războiului din prima până în ultima zi; (n. 1912).

De la Escadrila Albă la Escadrila din Cer | fundatiaserbanescu

A fost singura aviatoare care a luptat atât împotriva URSS cât și împotriva  Germaniei naziste.

În timpul războiului escadrila din care făcea parte a transportat peste 1500 de răniți.

În 1955 Securitatea comunistă a încercat s-o recruteze ca informatoare, cu numele conspirativ „Antonia”, ca prin ea să-l supravegheze pe unchiul ei, Jean Dragu (Ion Drăgescu), care activa la Paris. Însă după doar 6 luni a fost abandonată ca informatoare deoarece n-a furnizat nicio dată „utilă”, spunând că legătura cu unchiul ei a încetat în 1951.

În anul 1981 Marie-Josephe de Beauregard înființează în Franța Federația Femeilor Pilot din Europa (engleză Federation of European Women Pilots) care să reunească Asociațiile Femeilor Pilot din țările Europei.

Din lipsă de aviatoare care să îndeplinească criteriile (!) în România nu s-a înființat o astfel de asociație, Mariana Drăgescu fiind singura din blocul comunist cooptată ca membră a Asociației Internaționale a Fostelor Femei Pilot. În această calitate a participat la reuniunile de la Zell am See (1981), Nottingham (1983), Baden-Baden (1984), Viena (1986), Avignon (1988), Portorož (1990), Alassio (1991), Lübeck (1992), Rochester (1993), Viena (1994) și Roma (1995).

În 1983 a devenit membru-pionier al Asociației Precursorilor și vechilor Aviatori « Les Vieilles Tiges » din Franța.

După 1989 activitatea în aviație i-a fost recunoscută, fiind considerată ofițer al Armatei Române, cu gradul de locotenent (r). În 2003 a fost decorată cu Ordinul național Steaua României în grad de Cavaler, „pentru altruismul, curajul și spiritul de sacrificiu de care a dat dovadă ca pilot al Escadrilei Albe în timpul celui de-al doilea Război Mondial, salvând viața a numeroși militari răniți”.

Cu ocazia împlinirii a o sută de ani a fost avansată comandor (r).

Mariana Drăgescu a fost una din eroinele unui film documentar despre „Escadrila Albă” regizat de Șerban Creangă, realizat de Studioul cinematografic al Armatei Române în 2004.

2014: A încetat din viaţă  Gheorghe Oprea, etnomuzicolog, folclorist, dirijor şi profesor; (n. 1942).

Născut în 1 ianuarie 1942, profesorul Gh.Oprea a absolvit Conservatorul din Bucureşti, actuala Universitate Naţională de Muzică, unde a devenit apoi profesor de folclor.

A fost de asemenea  dirijor al Corului Gaudeamus al instituţiei amintite şi împreună cu tinerii corişti a realizat turnee în Germania, Polonia, Spania, Anglia, Statele Unite ale Americii.

Ca etnomuzicolog, Gheorghe Oprea a cules 3000 de melodii populare în România şi Republica Moldova şi a publicat studii de folclor – între care şi un volum de folclor muzical românesc, suportul cursului ţinut la Universitatea bucureşteană de muzică.

Pentru activitatea sa, profesorul şi etnomuzicologul Gheorghe Oprea a fost distins cu premii internaţionale, în ţări cum sunt Germania, Polonia, Grecia sau Spania, iar în 1993 a obţinut titlul de doctor în muzicologie al Universităţii Naţionale de Muzică din Capitală.

2020: Jocurile Olimpice de la Tokyo au fost amânate pentru 2021 ca urmare a amplorii luate de pandemia de coronavirus.

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/03/24/o-istorie-a-zilei-de-24-martie-video.


CALENDAR CREȘTIN ORTODOX

SFÂNTUL CUVIOS ZAHARIA

Sfântul Zaharia a fost fiul lui Carion egipteanul. El si-a lasat copii si nevasta si s-a facut monah. Desi Zaharia era mai tanar decat cei mai multi frati de la Schit, el era plin de darurile Duhului Sfant, mai mult decat cei mai varstnici.

El isi simtea intreaga fiinta inflacarata de dragostea Harului lui Dumnezeu.

 L-a intrebat Sfantul Macarie: “Cine este adevarat monah?” Sfantul Zaharia a raspuns: “Acela care se lupta zilnic sa implineasca Poruncile Dumnezeiesti.”

 El a fost un mare luminator al pustiei egiptene și a trecut la cele veșnice de tânăr.

Bibliografie (surse):

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;
  3. Domnii Ţării Moldovei, Chişinău, Civitas, 2005;
  4. Wikipedia.ro;
  5. mediafax.ro;
  6. Istoria md.;
  7. worldwideromania.com;
  8. Enciclopedia României.ro;
  9. http://www.rador.ro/2019/03/24/calendarul-evenimentelor-24-martie; 
  10. Cinemagia.ro.

24/03/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

SĂ NE AMINTIM TRATATUL DE LA BUFTEA-BUCUREȘTI, IMPUS ROMÂNIEI DE PUTERILE CENTRALE ÎN ANUL 1918

File de istorie. La ceas aniversar, să nu uităm Tratatul de la București, din anul 1918, impus României de puterile centrale

Foto: 1918 – Alexandru Marghiloman, primul ministru al Guvernului României semnează la București Tratatul de pace cu Puterile Centrale.

SĂ NU UITĂM TRATATUL DE LA BUCUREȘTI, DIN ANUL 1918, IMPUS ROMÂNIEI DE PUTERILE CENTRALE.

Tratatul (Pacea) de la București, cunoscut și ca Pacea de la Buftea-București, a fost un tratat de pace semnat de România la 24 aprilie/7 mai 1918 cu Puterile Centrale, în decursul Primului Război Mondial.
Pentru o scurtă rememorare, Puterile Centrale (în limba germană: Mittelmächte) au fost Germania, Austro-Ungaria, Imperiului Otoman și Bulgaria, care au luptat împotriva Aliaților (Antantei) în timpul Primului Război Mondial.

Antanta (sau Tripla Înțelegere) a fost un bloc politico-militar creat cu puțin timp înainte de Primul Război Mondial, format din Franța, Imperiul Britanic și Imperiul Rus. Convenția de aderare a României la Antanta a fost semnată pe data de 4 /17 august 1916. Blocul a fost victorios în Primul Război Mondial, cu excepția Rusiei, care a ieșit din război în 1917.


Preliminariile Tratatului de pace au fost semnate la 20 februarie/5 martie 1918 la Buftea de către reprezentantul României, Constantin Argetoianu, și împuterniciții Germaniei, Austro-Ungariei, Bulgariei și Turciei și au stat la baza tratatului de pace final semnat la 24 aprilie/7 mai 1918, la palatul Cotroceni din București, semnatarii din partea României fiind Alexandru Marghiloman, prim-ministru, Constantin C. Arion, ministru de externe, Mihail N. Burghele, ministru plenipotențiar, Ion N. Papiniu, ministru plenipotențiar. (Petre Otu, op. cit. p. 67).

Prin acest Tratat de pace țara noastră a fost obligată să acceptate condiții/dispoziții dure, dintre care se menționează:

  • România trebuia să retrocedeze Dobrogea de sud (așa zisul “Cadrilater”) și să cedeze o parte a Dobrogei de nord (la sud de linia Rasova-Agigea) Bulgariei, care reanexase deja “Cadrilaterul” în decembrie 1916; restul Dobrogei, deși rămânea în proprietatea nominală a României, urma să fie controlat și ocupat de Germania și Bulgaria până la semnarea unui tratat ulterior definitiv;
  • România urma să cedeze Austro-Ungariei controlul asupra trecătorilor Munților Carpați și o parte importantă a regiunii muntoase de graniță.
  • România concesiona pe 90 de ani Germaniei toate exploatările petroliere, prin două societăți petroliere;
  • șantierele navale române intrau în stăpânirea statului german;
  • dreptul Germaniei și al Austro-Ungariei de control al navigației pe Dunăre etc.

CONTEXTUL INTERNAȚIONAL ȘI SITUAȚIA DIN ROMÂNIA

Prin revoluția din 7 noiembrie 1917, bolșevicii, conduși de Lenin și finanțați de Germania preiau puterea la Sankt-Petersburg (capitala de atunci a Rusiei), înlăturând guvernul republican democrat al lui Kerenski. Guvernul bolșevic își îndeplinește angajamentele față de germani și decide retragerea Rusiei din război.

Această retragere și epuizarea resurselor armatei române (populația civilă și ostașii fiind contaminați de epidemia de tifos) determină încheierea campaniei românești din Primul Război Mondial, din 1916-1917. În această situație dramatică, Guvernul Român, refugiat la Iași, este silit să negocieze și să accepte cererile inamicului.

Soldații ruși bolșevizați, care refuzau să mai lupte, important acum fiind consolidarea revoluției din octombrie, părăseau în masă frontul românesc.
Miniştrii aliaţi în România trimiteau rapoarte detaliate în capitalele ţărilor lor asupra stării în care se afla statul român şi armata română, însă, în ciuda acestui lucru, Marea Britanie, Franţa, Italia şi SUA cereau României să reziste şi să nu semneze pace separată cu Puterile Centrale. În prima decadă a lunii ianuarie 1918 preşedintele francez Raymond Poincare transmite o telegramă regelui Ferdinand în care îşi exprimă veto-ul său asupra încheierii unei păci separate.
La rândul lor, demersurile ministrului Marii Britanii, George Barclay, şi ale celui al Italiei, Carlo Fasciotti, de a-l sfătui pe premierul român să continue rezistenţa erau nerealiste mai ales că frontul din sudul Rusiei nu mai putea rezista, iar România se găsea într-o situaţie de izolare politico-diplomatică şi nu dispunea de rezervele şi resursele necesare continuării luptei.
Cel mai bine descrie situaţia generală în care se afla România la începutul anului 1918 premierul Ion I. C Brătianu la 19 ianuarie/1 februarie 1918 într-o convorbire cu generalul francez Henri Berthelot:

trenurile cu provizii nu mai sosesc, guvernul Comisarilor Poporului din Petrograd, declarând război României, a dispus arestarea concetăţenilor noştri. N-avem nimic de aşteptat deci de la nimeni, nici chiar din partea aliaţilor occidentali, care, rupţi de noi, nu pot face altceva decât să ne trimită încurajări sterile. În România este foamete, muniţiile sunt insuficiente pentru o campanie de lungă durată; cea mai mare parte a muniţiilor a rămas în depozitele noastre din Rusia şi mai ales din Ucraina.

În aceste condiţii ce putem face? (…) Vreau să sper ca va interveni un fapt nou, că voi putea reţine cât mai mult timp posibil pe frontul nostru diviziile inamice care se găsesc acolo. Războiul nu l-aş putea relua pentru că asta ar însemna un inevitabil dezastru. (…) Nu văd decât o soluţie şi anume de a intra în negocieri cu Germania şi de a le face să dureze cât mai mult timp posibil”, se arată în lucrarea ”România în Anii Primului Război Mondial” (Editura Militară, Bucureşti, 1987).
Pe plan internaţional, la 27 ianuarie/9 februarie 1918 a fost semnat tratatul între Puterile Centrale şi Ucraina, care prevedea printre altele faptul că statul ucrainean trebuia să livreze numai în 1918 un milion de tone de cereale pentru necesarul Germaniei şi Austro-Ungariei. Acest fapt venea să întărească poziţia Puterilor Centrale din punct de vedere economic. La 18 februarie/3 martie 1918 a fost semnat şi tratatul dintre Puterile Centrale şi Republica Sovietică Federativă Rusă.
La 23 ianuarie/5 februarie 1918 Puterile Centrale au transmis guvernului român un ultimatum de patru zile pentru începerea negocierilor păcii separate. Ultimatumul german a fost pus în dezbaterea Consiliului de Miniştri la 25 ianuarie/7 februarie 1918. Reprezentanţii Partidului Conservator s-au pronunţat pentru denunţarea armistiţiului şi continuarea războiului, iar cei ai Partidului Liberal pentru prelungirea armistiţiului şi angajarea negocierilor pentru pace. Alexandru Averescu a lansat ideea unei păci separate doar ca o încercare de ieşire din impas.

Pe fondul disputelor şi pentru tergiversarea răspunsului ce trebuia trimis Puterilor Centrale, guvernul condus de Ion I.C. Brătianu a demisionat la 26 ianuarie/8 februarie 1918.

Câteva zile mai târziu, la 29 ianuarie/11 februarie s-a constituit un nou guvern sprijinit de liberali sub conducerea generalului Alexandru Averescu, care deţinea şi portofoliul de ministru de externe, ad-interim.
În perioada 5/18 – 11/24 februarie 1918 generalul Alexandru Averescu a luat primele contacte la Buftea cu August von Mackensen, şi apoi cu Ottokar von Czernin şi Richard von Kuhlmann, înţelegând termenii duri în care se desfăşoară negocierile, condiţia începerii tratativelor fiind cedarea Dobrogei.
La 17 februarie/2 martie are loc Consiliul de Coroană care s-a întrunit pentru analizarea situaţiei politice şi militare, prilej cu care Alexandru Averescu a punctat că ”armata nu poate face decât o scurtă rezistenţă: că ne lipsesc subzistenţele şi muniţiile şi că aceasta ar fi şi părerea comandanţilor de armată”, potrivit volumului ”România în anii primului război mondial”.

La 18 februarie/3 martie 1918 are loc un al doilea Consiliu de Coroană, prilej cu care se acceptă faptul că singura soluţie realistă este pacea cu Puterile Centrale. Al treilea Consiliu de Coroană, din 19 februarie/4 martie 1918, concluzionează că aşa-zisa pace nu va fi negociată, regele n-o va semna iar Parlamentul n-o va ratifica, potrivit lucrării ”România în Anii Primului Război Mondial”.
La 20 februarie/5 martie 1918, Constantin Argetoianu, ministrul Justiţiei, a semnat la Buftea, în casa lui Barbu Ştirbei, cu reprezentanţii Puterilor Centrale – Ottokar von Czernin, Richard von Kuhlmann, Talaat-Paşa şi N. Momcilov – prelungirea cu încă 14 zile a armistiţiului între România şi Puterile Centrale şi preliminariile de pace de la Buftea, document diplomatic impus României de Puterile Centrale, potrivit lucrării ”România în Relaţiile Internaţionale 1916-1918” (Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2008).

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este TratatPace1918-2.jpeg.jpg

Prin acest document, Dobrogea era cedată până la Dunăre Puterilor Centrale, care urmau să amenajeze pentru România un drum comercial până la Constanţa la mare; România trebuia să demobilizeze cel puţin 8 divizii din armata ei, acest proces urmând să fie realizat în înţelegere cu Mackensen; România era obligată să sprijine trecerea trupelor Puterilor Centrale prin Moldova şi Basarabia spre Odesa.

De asemenea, România se obliga să licenţieze pe toţi ofiţerii străini şi să asigure repatrierea ofiţerilor misiunilor militare ale Antantei în cel mai scurt timp posibil, iar articolul final al documentului stipula că tratatul se va aplica imediat în patru zile, începând de la 5 martie, potrivit volumelor ”România în Primul Război Mondial” şi ”Texte şi Documente privind Istoria Modernă a Românilor 1774-1918” (coord. Iulian Oncescu, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2011).
Condiţiile acestei păci preliminare erau deosebit de grele pentru România, Germania ţintea petrolul românesc, chiar presa germană scriind la acel moment despre ”un control nelimitat” pe care Germania vroia să îl aibă asupra industriei de petrol a României, conform sursei citate anterior.
Pe plan intern, liberalii s-au opus încheierii păcii separate cu Puterile Centrale, drept pentru care, pierzând susţinerea acestora, Alexandru Averescu demisionează din fruntea guvernului la 27 februarie/12 martie 1918, iar regele Ferdinand l-a însărcinat cu formarea unui nou guvern pe Alexandru Marghiloman, în speranţa că şeful Partidului Conservator ar putea obţine îmbunătăţiri ale condiţiilor de pace, dată fiind încrederea de care se bucura acesta din partea Austro-Ungariei, menţionează volumul ”România în Primul Război Mondial” (Editura Militară, Bucureşti, 1979).

File:RomaniaLosses1918.jpg

Harta: Teritorii care urmau să fie cedate de România în urma Tratatului de pace de la Buftea-București din 24 aprilie/7 mai 1918;(În roșu: teritoriul cedat de România Austro-Ungariei, în verde, cel cedat Bulgariei, în galben, cel cedat Puterilor Centrale în mai 1918).

Surse:

AGERPRES/(Documentare – Liviu Tatu, editor: Ruxandra Bratu, editor online: Irina Giurgiu).

Note

  • „1918, ANUL MARII UNIRI: Pacea preliminară de la Buftea”, Agerpres.ro, 20 februarie 2018, accesat la 8 martie 2018
  • Petre Otu, România în primul război mondial. Marea Unire 1918. Ed. Litera, 2017, București, p. 65
  • Câncea, Paraschiva și colaboratori (1983). Istoria Parlamentului și a vieții parlamentare din Romania până la 1918. Ed. Academiei Republicii Socialiste România. p. 472
  • Deși nedocumentată amplu, ratificarea Tratatului de la București de către Parlament are loc la datele menționate. Referințe apar și în memorialistica vremii. Exemple: Vasile Cancicov – Impresiuni și păreri personale din timpul războiului României : jurnal zilnic : 13 august 1916-31 decembrie 1918. Volumul 2; Vasile Bianu – Însemnări din răsboiul României Mari. Volumul 2 [Dela Pacea din București până la Încoronarea Regelui tuturor Românilor din Alba-Iulia]. Regele Ferdinand a avut rolul decisiv – a respins Tratatului și nu l-a promulgat niciodată.

24/03/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Un comentariu

ÎNTRE TRATATUL DE LA TRIANON (4 iunie 1920) ȘI TRATATUL DE PACE DE LA PARIS (10 februarie 1947)

Trianon 100. România la Conferința de Pace de la Paris – expoziție și  proiect online la Muzeul Național de Istorie a României

Foto: La Palatul Marele Trianon de la Versailles a fost semnat în ziua de vineri, 4 iunie 1920 Tratatul de pace cu Ungaria, țară învinsă în Primul Război Mondial. Tratatul de la Trianon a statuat existența unui stat maghiar independent fiind totodată actul care a consfințit sfârșitul regatului Sfântului Ștefan, regat care, de facto, dispăruse în secolul al XVI-lea, odată cu înfrângerea de la Mohács din 1526 și divizarea teritoriilor sale între Imperiul Otoman și Sfântul Imperiu Roman (devenit ulterior Austria și, în 1867, Dubla Monarhie, Austro-Ungaria).

ROMÂNIA INTRE TRATATUL DE LA TRIANON SI TRATATUL DE PACE DE LA PARIS

Sintagma „Tratatul de la Trianon” s-a născut în urmă cu 100 de ani, în contextul terminării Primului Război Mondial și impunerii dreptului națiunilor la apărare în Europa dominată multe secole de imperii și feude.

Semnificația sa este dată de Palatul „Marele Trianon” de la Versailles, unde, la 4 iunie 1920, a fost semnat tratatul de pace între Puterile Aliate învingătoare (16 state aliate, inclusiv România) și Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, stat învins. Acest tratat a făcut parte din seria celor încheiate de Puterile Aliate la sfârșitul primului război mondial, respectiv: cu Germania (Versailles, 28 iunie 1919 ), cu Austria (Saint Germain en-Laye,, 10 septembrie 1919), cu Bulgaria (Neuilly, 27 noiembrie 1919) și cu Turcia (Sèvres, 4 iunie 1920, ulterior fiind înlocuit cu tratatul de la Lausanne).

Tratatul de la Trianon a fost semnat pentru a stabili frontierele noului stat – Ungaria – cu vecinii săi: Austria, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (devenit ulterior Iugoslavia), România și Cehoslovacia.

Consecința cea mai importantă a Tratatului de la Trianon a fost apariția noilor state independente şi reîntregirea celor deja existente după dezintegrarea Austro-Ungariei. În principiu, tratatul a consfințit includerea teritoriului Transilvaniei și a părții răsăritene a Banatului în cadrul României.

Chestiunea optanților unguri din teritoriile cedate de Ungaria dupa  Tratatul de la Trianon, României | CER SI PAMANT ROMANESC

Frontiera Ungariei cu România, astfel cum a fost descrisă în tratat, a fost delimitată în anii imediat următori, fiind în fapt actuala frontieră între cele două țări.

Persoanele care au optat să se transfere în cealaltă țară decât aceea de reședință în care s-a aflat după trasarea granițelor, numite „optanți”, puteau să se transfere, obținând despăgubiri juste pentru imobile (terenuri, construcții – altele decât cele de reședință, clădiri de reședință, afaceri etc.).

Nu au făcut obiectul acestor despăgubiri resursele naturale (zăcăminte aurifere, feroase, neferoase, de gaze naturale, petrolifere, sare, pădurile, latifundiile grofilor etc.), chiar dacă acestea s-au aflat în exploatarea unor companii ale etnicilor unguri.

România, ca stat succesor sau beneficiar, n-a avut acces la masa tratativelor de pace, ea primind doar cât au hotărât Marile Puteri, fără să țină seama că vatra neamului românesc era mult mai întinsă și că în afara granițelor au rămas teritorii cu populație compactă sau majoritar românească, scrie https://unitate-centenar.ro/romania-intre-tratatul-de-la-trianon-si-tratatul-de-pace-de-la-paris-10-februarie-1947.

De aceea, reaşezarea prin hotărârea Marilor Puteri a frontierelor între România și Ungaria a stârnit nemulţumiri din partea reprezentanților României, care au fost chemați la Paris doar să asculte și să se conformeze hotărârilor diriguitorilor Europei. Aceștia au reclamat, fără sorți de izbândă, în primul rând nealipirea părţii de nord a Maramureşului, rămasă în componența Ucrainei.

Din acel moment, în Maramureșul istoric, de la nord de Tisa, în Câmpia de vest (cu ținuturile Crișanei și Sătmarului), până în mlaștinile Tisei, precum și în Banatul de vest (până în Dunăre) românii băștinași, încorporați în statele vecine României, au început să trăiască drama străinătății, a dezrădăcinării și deznaționalizării.

Despre acest tratat au curs fluvii de cerneală și încă vor mai curge

. „Trianonul” a reprezentat actul juridic care a făcut dreptate istorică în litigiul României cu expansionismul şi extremismul ungar.

În același timp, a constituit piatra de hotar a istoriei Ungariei, „punctul de vamă” în care Ungaria a fost nevoită de istorie să dea socoteală pentru răul făcut de-a lungul vremurilor neamurilor băștinașe din bazinul carpatic.

Din momentul semnării sale, Tratatul a semnificat și generat:

  • sfârșitul așa-numitului „regat al Sfântului Ștefan”, creat de ungurii turanici  prin forță și cuceriri de teritorii românești în jurul anului 1000; acesta dispăruse, de facto, în secolul al XVI-lea, după înfrângerea de la Mohács și divizarea teritoriilor sale între Imperiul Otoman și Sfântul Imperiu Roman, devenit ulterior Austria, iar în anul  1867 Austro-Ungaria;
  • desființarea de facto a așa-numitului Sfânt Imperiu Roman, care era încă invocat de cancelaria din Viena, împărații habsburgi purtând până la dispariția dublei monarhii și titlul de regi apostolici ai Ungariei;
  • crearea statului ungar independent, în cadrul frontierelor naționale, numit însă, de unii, „regatul Ungariei”; acest stat național (cu frontierele extinse în teritoriile neamurior vecine!) fusese dorit de revoluționarii unguri la 1848-1849 și cerut de politicienii unguri spre sfârșitul monarhiei bicefale, austro-ungare; astfel, Ungaria a devenit, pentru prima dată în istoria ei europeană, stat de sine stătător şi nu conglomerat de naţiuni ţinute sub stăpânire prin forța armelor.

Tratatul de la Trianon” a fost o recunoaștere, pe fond, a jertfelor făcute de neamul românesc pentru a-și întregi hotarele etnice.

Privind în urmă cu aproape 100 de ani, orice român de bună-credință, cunoscător al istoriei și implicat în destinul cetății, se întreabă: Cine și ce a pierdut în urma recunoașterii drepturilor neamului la viețuirea în propria vatră?

Precum se știe:

  • la trasarea graniței între România și Ungaria s-a luat în considerație un raport unitar (egal cu 1) între numărul etnicilor români care rămân pe teritoriul Ungariei – 600.000 persoane – și numărul etnicilor unguri care rămân pe teritoriul României – tot 600.000 de persoane; astăzi se constată că prin politica de deznaționalizare practicată de-a lungul ultimelor trei secole, comunitatea românilor din Ungaria a scăzut la 5.000-6.000 de persoane, în vreme ce comunitatea maghiară din România a urcat la circa 1.900.000 de persoane;
  • ajustările de frontieră, de mici dimensiuni, s-au făcut prin convenţii bilaterale; bunăoară, prin rectificări de graniţă, Cehoslovacia a cedat României opt comune cu o suprafaţă de 175 kmp şi o populaţie de 10.800 de locuitori, dintre care 7.093 români, iar România a cedat Cehoslovaciei o suprafaţă de 60 kmp, cu o populaţie de 3.112 locuitori, dintre care doar 3 erau români; o înţelegere similară a avut România în Banat, cu regatul sârbo-croat;
  • România a plătit despăgubiri consistente așa-numiților „optanți unguri”, cumpărând, în fapt, pământul grofilor la prețul pieței; statul român a renunțat și la despăgubirile de război pe care trebuia să le încaseze de la Ungaria, care urma să plătească despăgubiri grofilor din aceste sume; în urma procesului „optanţilor unguri”, România a plătit în franci, aur şi coroane aur, echivalentul a 3,2 tone aur de 24 karate, şi a dispus ca despăgubirile de război datorate de Ungaria să fie vărsate la fondurile de despăgubiri pentru „optanţii unguri”;
  • statul român a plătit despăgubiri prin două Fonduri agrare de creanţe înfiinţate prin Protocoale internaţionale în Franţa (Bâle) şi Elveţia (Geneva); dovadă sunt documentele (păstrate în arhive) elaborate de Ministerul Finanţelor, Ministerul Agriculturii și Domeniilor, Banca Națională, hotărâri ale Comisiunilor reformelor agrare din judeţe, hotărâri ale justiţiei române, precum și ale Tribunalului de mare instanţă de la Paris (privind arbitrajul cu „optanţii unguri”, care a avut loc la Paris);
  • contenciosul judiciar a fost închis prin plata drepturilor de către România între anii 1927-1932; latifundiarii unguri au fost despăgubiți pentru exproprieri, iar reforma agrară pentru Transilvania, Banat și Crișana (Legea din 28 iulie 1921), a condus la împroprietărirea, fără discriminare, a familiilor sărace, orfanilor de război, veteranilor, răniților și altor categorii de oropsiți ai soartei.

În ciuda acestor realități etno-politice, de la iscălirea sa și până astăzi, tratatul a fost perceput în mentalul colectiv ungar drept o catastrofă și un diktat. De aceea, „regatul Ungariei”, care a avut în frunte un regent (amiral fără flotă!) a urmărit revizuirea, fie și parțială, a acestui tratat.

Chiar din anul 1920, în Parlamentul de la Budapesta, deputaţii şi senatorii s-au ridicat în picioare şi au repetat cuvintele: „Nu, nu, niciodată!” Aceste lozinci au devenit apoi deviza iredentismului şi revizionismului horthyst. Oficialitățile ungare de atunci au proclamat ziua de 4 iunie „zi de doliu national”, iar guvernul ungar a declarat că Ungaria a semnat tratatul fiind silită de împrejurări, dar nu-l recunoaște. Pe acest fond tensionat până la răbufniri violente, au fost înfiinţate „brigăzile de luptă”, formate din tineri înrolaţi benevol al căror țel era „învierea Ungariei Milenare”.

Prima brigadă a primit numele „Sfântului Ştefan”, iar drapelul de luptă a fost înmânat de către arhiducele Iosif, care a adresat următoarele cuvinte: 

„Doresc ca acest drapel să-l împlântaţi cât mai curând pe crestele Carpaţilor Transilvaniei, de asemenea pe crestele Carpaţilor nordici, şi să-l duceţi cât mai glorios până în Adriatica”.

 În ziua ratificării tratatului, respectiv în 13 noiembrie 1920, extremiştii unguri s-au angajat solemn, prin jurământ, să refacă « Ungaria Mare » sau « Ungaria Milenară », sub deviza: „Cred în Dumnezeu, cred în Patrie, cred în reînvierea Ungariei milenare”.

După momentul „Trianon”, iredentiștii au antrenat și îndreptat Ungaria în cea mai puternică şi lipsită de scrupule acţiune revizionistă, împotriva tuturor vecinilor, dar în primul rând, împotriva României. Printr-o propagandă agresivă, fără precedent, aceștia au reușit să-i convingă pe mulți unguri din țară și din diaspora că țara lor a fost grav nedreptăţită de Dumnezeu însuși.

Pe fondul ideilor extremiste, în Ungaria au fost create instituţii ale statului, dar şi organizații ale societăţii civile (asociații, comitete, ligi etc.) care au incitat naţiunea ungară, în primul rând tineretul, împotriva României și a românilor, oriunde și sub orice stare se aflau aceștia. Tineretul ungar a fost îndoctrinat cu idei culese din culmile sălbăticiei. Sunt bine cunoscute vorbele acelui „levent”, care afirma că „În noi fierbe sângele lui Attila, al lui Arpad şi al lui Gingis-Han” și că va suprima „pe fiecare valah ce-mi iese în cale!”.

Acțiunile extremiste, antiromânești au fost încurajate și susținute de un sistem de spionaj total, care a utilizat toate metodele și sursele, inclusiv cultele religioase şi slujitorii acestora, pentru „recuperarea”, într-o conjunctură favorabilă, a teritoriilor „răpite” de România. Împotriva României s-a acționat și prin așa-numiții „optanți”, care au făcut lobby şi presiuni bine concertate, ani de-a rândul, la foruri politice internaţionale, inclusiv la Liga Naţiunilor. Aceștia au cerut forurilor internaționale ca Legea privind aplicarea reformei agrare din România să le acorde (căci li se cuvine, întrucât au pierdut Transilvania), un regim preferenţial, precum și „un tratament privilegiat pe care l-au avut dintotdeauna”, să fie exceptate de la expropriere mari latifundii, peste care au stăpânit ei și familiile lor nobiliare, iar cuantumul despăgubirilor să se ridice la sume exorbitante.

În aşteptarea momentului prielnic de a ataca România, extremiștii-revizioniști unguri au profitat din plin și cu aroganță de politica externă inconsecventă și insuficient de fermă a guvernelor României, precum și de momentele prelungite de răfuieli politice, în care erau angrenate elitele politice românești.

În acest sens, au iniţiat pregătiri intense pe plan militar, constituind formațiuni paramilitare, dar și în mediile civile, pe plan diplomatic, propagandistic și persuasiv, pentru pregătirea viitoarei invazii „recuperatorii” în România.

Aceștia au considerat că respectiva conjunctură favorabilă a sosit în momentul în care în state puternice ale Europei au ajuns la putere regimuri de extremă dreapta. În acest scop, statul ungar s-a aliat cu Germania și Italia  pentru a obține sprijinul acestora în acțiunea de rupere a Transilvaniei din trupul României.

Astfel s-a ajuns la Diktatul de la Viena din 30 august 1940, când o parte a Transilvaniei a fost smulsă din trupul României şi dată Ungariei. În Transilvania răpită astfel a început teroarea împotriva românilor, în care au fost implicate autorități civile și militare ungare, dar mai ales extremiști care au dat dovadă de o cruzime fără egal, soldată cu omoruri, alungarea românilor din locuințele și așezările lor, expulzarea în România, distrugeri de case, școli, biserici etc.

Romania intre Tratatul de la Trianon si Tratatul de Pace de la Paris (10 februarie 1947)

Frontiera trasată prin Tratatul de la Trianon a fost consfințită însă din nou, în plan juridic internațional, în anul  1947, prin Tratatul de Pace de la Paris (10 februarie 1947). Acesta a fost încheiat între Aliații învingători în cel de-al doilea război mondial (Statele Unite, Marea Britanie, Franța, Uniunea Sovietică, Polonia,  Grecia, Italia, Iugoslavia  și Cehoslovacia) și Puterile Axei (aliații înfrânți, respectiv Germania, Japonia, Italia, Ungaria, Bulgaria, Finlanda, Slovacia și România – căreia nu i-au fost recunoscute acțiunile politice, diplomatice și militare de după 23 august 1944). România a pierdut Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța în favoarea Uniunii Sovietice, precum și Dobrogea de Sud (Cadrilaterul) în favoarea Bulgariei.

Însă, datorită contribuției sale militare de partea Aliaților după 23 august 1944 (recunoscută ulterior, cu greu și în mod tacit!), România a primit înapoi Transilvania de Nord, transferată de Hitler Ungariei prin Diktatul de la Viena.

Art. 2 al acestui tratat a stipulat că „hotărârile Sentinţei de la Viena din 30 August 1940 sunt declarate nule şi neavenite”, iar „Frontiera dintre România şi Ungaria este restabilită prin articolul de faţă astfel cum exista la 1 Ianuarie 1938”.

S-a întâmplat în 10 februarie 1947 - Jurnal Spiritual

10 februarie 1947, în palatul Ministerului de Externe al Franţei, a fost semnat Tratatul de pace cu România.

Tratatul de la Paris din anul 1947 a permis României să-și asume responsabilitățile ca stat suveran în relațiile internationale, iar Ungaria, prinsă în corsetul „lagărului socialist”, n-a mai avut libertatea de acțiune vizând refacerea frontierelor sale imperiale și „recuperarea Transilvaniei”. Dar extremiștii-revizioniști unguri s-au declarat nemulţumiți și de hotărârea Conferinţei de Pace de la Paris, reluând în scurt timp pregătirile, pe toate direcţiile, în vederea unei acţiuni viitoare de „recuperare” a Transilvaniei. După evenimentele din decembrie 1989, extremiștii și neorevizioniștii unguri au considerat că a sosit un nou moment prielnic pentru a relua planurile vizând „recuperarea” Transilvaniei.

Ce fac extremiștii și neorevizioniștii unguri?

Despre „Trianon” se vorbeşte în cercurile extremist-iredentiste ungare ca despre „o mare nedreptate istorică”, deși în realitate lucrurile stau cu totul invers. „Trianonul” a făcut, oficial, dreptate nu numai românilor, sârbilor sau slovacilor, ci Europei înseşi. Acest act juridic internațional a schimbat percepţia despre evoluția Europei, cu imperii și feude, oferind națiunilor dreptul de a se dezvolta liber, în armonie socială și bună înțelegere.

Cu toate acestea, în cercuri politice sau în medii extremiste, neorevizioniste, a fost relansată iarăși, de sus în jos, ideea de „recuperare” a Transilvaniei pierdute prin „dictatul Marilor Puteri”. Prin forțarea unui destin istoric ieșit dintr-un partizanat etno-politic, unii propagandiști ai ideii de „Ungarie milenară” compară „Trianonul” cu ceea ce s-a întâmplat după dezastrul de la Mohács, când Ungaria a fost divizată în trei părţi. Noii propagandiști sunt conștienți că antidotul nu poate fi un anti-Mohács, dar susțin că nici „politica tăcerii” n-a fost bună, deoarece „rănile arzânde au rămas”.

Pe lângă vechile teorii și lozinci, astăzi:

  • se agită „Trianonul” în numele „unităţii tuturor maghiarilor”,  cerându-se ca ungurii minoritari în alte state să aibă dreptul la autodeterminare; după dezbaterea legii privind acordarea dublei cetăţenii pentru ungurii de peste graniţe, Parlamentul ungar a luat în discuţie propunerea „Fidesz” de a declara ziua de 4 iunie „Ziua Unităţii Naţionale”; proiectul de lege prevedea că „maghiarii şi comunităţile de maghiari subordonaţi autorităţilor din alte câteva state fac parte din naţiunea ungară unită. Unitatea lor dincolo de graniţele de stat este o realitate”;
  • se discută despre „expirarea Tratatului de la Trianon”, având în vedere apropierea datei la care se împlinesc 100 de ani de la semnarea acestui tratat. Cei care discută acest subiect inventat trebuie să știe însă că Tratatul de la Trianon și-a încetat practic existența la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, când Tratatul de Pace de la Paris, din 1947 a anulat sistemul de graniţe şi garanţii oferite după primul război mondial; la rândul său, sistemul de tratate instituit după al doilea război mondial a suferit corecţii după dispariţia Pactului de la Varşovia şi extinderea Uniunii Europene şi a N.A.T.O.;
  • se împrăștie materiale cu rol propagandistic, în limba maghiară și în limbi de circulație internațională (nu și în limba română!), care pregătesc opinia publică pentru momentul în care Transilvania va fi „recuperată”. Din informațiile conținute reiese că „istoria românilor este istorie recentă”, „românii fac parte dintre popoarele fără istorie”, „termenul de valah nu este sinonim cu cel de român”, „Ardealul nu este România” (pentru că face parte din România de mai puțin de 100 de ani și are legături istorice mai vechi cu Ungaria decât cu România), „ungurii sunt civilizatorii bazinului carpatic”, „transilvănenii n-ar fi dorit Unirea, iar aceasta s-ar fi făcut peste capul lor” etc.
  • se reia vechea teză a nevoii de reconstituire a monarhiei dualiste, austro-ungare, în centrul Europei și în bazinul carpatic, singura garanție a asigurării păcii, prosperității și stabilității pe continent.

În acest context, în cadrul Academiei Ungare de Științe a fost înființat un departament de „cercetare”, intitulat „grup de lucru” sau „echipă de cercetare”, numit oficial „Elan-Trianon 100” și format (la vedere!) din aproximativ 25 de oameni, printre care și „cetățeni români”.

Academicianul Ioan Aurel Pop, rectorul Universităţii din Cluj-Napoca a anunțat, în cadrul Academiei Române, că Guvernul de la Budapesta a înfiinţat un departament special, numit Trianon – 100 care a început să lucreze, adică să contracareze acţiunile preconizate de România pentru aniversarea, în anul 2018, a unui veac de la Marea Unire.

Știrea a fost preluată de „Gazeta de Cluj” și apoi de mai mulți formatori de opinie, care au susținut și întărit ideea potrivit căreia acest departament funcționează în cadrul M.A.E. ungar sau în cadrul serviciilor speciale.

De aici s-a tras concluzia că prin acest departament de propagandă, Ungaria a declanșat un război propagandistic împotriva României. Ministerul ungar de Externe a anunţat, prin M.T.I., că respinge „toate prostiile apărute” că Ungaria conduce un „război propagandistic” împotriva României.

Probabil că în urma conflictului iscat și a reacțiilor violente venite din partea unor extremiști-iredentiști (la care sunt maeștri), acad. Ioan Aurel Pop a revenit, afirmând că: De fapt, nu este vorba despre un departament guvernamental, cum înțelesesem și eu inițial, și cum a preluat greșit presa noastră, prin analogie cu ceea ce s-a petrecut în România. Ungaria nu face asemenea erori de ima­gine.

Este, de drept, un departament de „cercetare”, intitulat modest „grup de lucru” sau „echipă de cercetare”, plasat în cadrul Academiei Ungare de Științe, care a câștigat un „grant” guvernamental eșalonat pe cinci ani. Numele său oficial ales, „Elan-Trianon 100”. Cu alte cuvinte, acest colectiv de aproape 25 de oameni are bani de cercetare și de diseminare în Ungaria și în lume a rezultatelor „cercetării”.

Cu precauția-i cunoscută, domnul profesor Ion Coja vorbește despre acțiunea „Trianon 100” și nu despre departamentul „Trianon 100”, apărând ideea potrivit căreia România este un stat înconjurat de români, fiind îndreptățită să ceară drepturi pentru românii rămași în afara granițelor sale, dar nu practică o politică revizionistă.

Există percepția potrivit căreia acest „grup de lucru” este în fapt o structură specializată, care a preluat de pe poziții academice (deci, democratice) coordonarea acțiunii revizioniste, antiromânești, desfășurată de extremiști unguri, cu scop de a destabiliza România.

Dar, ca și în alte cazuri, s-au găsit deja veghetori și apărători ai acestuia, care au umplut spațiul electronic sau coloanele presei aservite ideilor revizioniste cu mesaje din care rezultă că prezentarea acelui „grup de lucru” ca departament guvernamental de propagandă antiromânească este ea însăși o diversiune a românilor (în primul rând, a serviciilor secrete românești!).

Materialele de propagandă antiromânească, anonime ori semnate și asumate de propagandiști recunoscuți provin probabil din surse specializate, cum este și „echipa de cercetare” numită oficial „Elan Trianon 100”.

În perspectiva zilei de 1 decembrie 2018, ziua Marii Uniri a românilor, aceasta și-a canalizat acțiunile, în conlucrare cu organizațiile iredentiste, pe trei direcții fundamentale:

  • enclavizarea minorității maghiare de pe teritoriul României
  • folosirea drepturilor minorităților pentru ca argument pentru impunerea autonomiei teritoriale;
  • îndoctrinarea maghiarilor din Ardeal, cărora li se induce ideea că ei sunt „adevărații stăpâni ai teritoriului”.

Unii comentatori au speculat că „echipa de cercetare Trianon 100” va alege momentul și pretextul pentru producerea unei rebeliuni în centrul României, urmate de un  referendum după pe modelul Crimeei și obligarea României să acorde autonomie teritorială, apoi independență așa-numitului Ținut secuiesc (deși la recensământul din anul 2002 se declaraseră ca atare un număr de 532!).

Ce fac autoritățile statului român ?

Guvernările care s-au succedat în România după evenimentele din decembrie 1989 n-au avut o politică coerentă, fermă, de combatere a manifestărilor iredentiste. Deși contenciosul „optanților unguri” a fost juridic închis prin plata drepturilor de către România între anii 1927-1932, statul român a restituit încă o dată (din greșeală, neștiință, neputință, complicități suspecte sau trădare) acele proprietăţi urmaşilor grofilor şi conţilor unguri, fără a se ține seama de faptul că în celelalte state foste socialiste, inclusiv în Ungaria, nu s-a restituit nimic foştilor proprietari români.

Datorită presiunii venite din partea societății civile și a investigațiilor făcute de ziariști riguroși, cu dragoste de adevăr, au fost găsiți și „acarii Păun” ai acestor restituiri. Ei au fost identificați în autorităţile administrative (și numiți periorativ „slujbași ai statului”!) care au pus în aplicare, empiric sau cu rea intenție, legislaţia de restituire stufoasă şi interpretabilă. Astfel, fără ca nimeni să răspundă măcar moral, dacă nu politic și, mai ales, penal, s-au dat titluri de proprietate şi hotărâri judecătoreşti prin care mii de hectare de pământ și pădure au fost scoase din averea națiunii române.

Academicianul Dinu C. Giurescu, la cei 90 de ani ai săi, împliniți în februarie 2017, observa cu întristare o decădere continuă a instituțiilor statului și nu înțelegea cum este posibil ca, la șase luni distanță în timp până la intrarea în anul 100 al Marii Uniri, opinia publică românească nu știe încă dacă există și care sunt proiectele pentru anul 2018.

Cu tristețe în suflet, domnia sa constata că „Ministerul Învățământului, în „mărinimia” lui, a tăiat Istoria din conștiința generațiilor tinere – de cel puțin 15 ani! – și astfel tineretul nu mai are cum să știe ce a fost cu noi în secolele trecute. În același timp, ceilalți bombardează…”.

În primii ani de după decembrie 1989, părți importante din presa românească, dar și oameni de litere de mare valoare au sesizat revenirea hungarismului în mentalul unor extremiști unguri. Cu dovezi incontestabile, aceștia au demascat reluarea acțiunilor extremiste şi neorevizioniste care vizează România ca stat național unitar, suveran și independent.

Istoria relațiilor dintre cele două națiuni, presărată cu multă durere, suferințe și conflicte inventate, inumane și inutile, confirmă cuvintele lui Nicolae Bălcescu, rostite după ce în zadar a încercat să-i convingă pe revoluționarii unguri să se unească cu românii și să lupte împotriva Austriei imperiale: „Ei n-au înţeles nimic, dar nici n-au învăţat nimic”.

24/03/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: