CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ZIUA DE 23 MARTIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Ziua de 23 martie în istoria noastră

1620 (13/23 martie) : A încetat din viață în exil Domnul Munteniei,  Radu Șerban.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 1620-Radu-Serban.jpg

A fost pe tronul Munteniei de trei ori (octombrie 1601; iulie 1602– decembrie 1610; mai–septembrie 1611).

Era un presupus descendent al lui Neagoe Basarab și un priceput comandant de oști,care a continuat politica lui Mihai Viteazul de eliberare a țării de sub turci și de apropiere de Imperiul Habsburgic.

Având de luptat cu mari greutăți înăuntrul și în afara țării, a reușit să le facă față cu succes în cei aproape zece ani de domnie în care s-a războit cu turcii, tătarii și cu principii maghiari din Transilvania, Moise Székely și Gabriel Bathory, care erau sprijiniți de Poarta Otomană.

În tot acest timp, s-a remarcat printr-o deosebită abilitate politică și pricepere militară, dovedindu-se a fi unul dintre voievozii de seamă ai țărilor române.

A fost înmormântat la Viena în catedrala Sfântul Ștefan, o onoare rezervată membrilor familiei imperiale.

Osemintele sale au fost readuse în țară de fiica sa, Ancuța, împreună cu cele ale ginerelui său, Nicolae Pătrașcu, fiul lui Mihai Viteazu, mort și el în 1627, în slujba Habsburgilor.

Fiul lui Radu Șerban, Constantin, a devenit domnitor al Țării Românești și al Moldovei, iar nepotul său, Constantin Brâncoveanu, a devenit, de asemenea, domnitor.

1813: S-a născut la  Bucuresti Cezar Boliac, unul dintre fruntaşii revoluţiei din 1848, poet liric şi gazetar patriot român; (25 februarie 1881).

Taăal sau era  doctorul Anton Bogliako (Bogliaco), de origine greco-italiană, iar mama sa , Zinca Kalamogdartis, recăsătorită ulterior cu stolnicul Petrache Peretz, care a avut grijă de creșterea și educarea viitorului poet.

Arheolog Bolliac Cezar - ARHEOLOGI

După ce a învățat carte în casă cu învățatul dascăl grec Neofit Duca, a fost elev la Colegiul Sfântul Sava, având ca profesor pe I.H. Rădulescu; de altfel, acesta îl va ajuta să publice în ziarele sale, cum făcuse și cu Gr. Alexandrescu.

În anul 1830 se înrolează cu gradul de iuncher în miliția pământeană, având colegi pe Constantin Telegescu și pe Marin Serghiescu Naționalu, viitori fruntași ai revoluției de la 1848. Nu va rămâne mult în armată, pentru că își descoperă veleitățile literare.

Mai târziu, la bătrânețe, scriitorul se va auto-caracteriza: „Am lăsat școala pentru armată, am lăsat armata pentru litere, am lăsat literele pentru publicistică”.

Din 1833 face parte din Societatea Filarmonică, înființată de Ioan Câmpineanu, I.H. Rădulescu și C. Aristia.

  A editat împreună cu Constantin G. Filipescu, revista „Curiosul” („gazetă de literatură, industrie, agricultură și noutăți” – București, 1836).

Publicația a fost însă interzisă după numărul patru, în care Bolliac publică „câteva satiri politice care îl aruncară de mai multe ori în închisoare” (I.G. Valentineanu, „Biografia oamenilor mari scrisă de un om mic”, Paris, 1859), și își încetează definitiv apariția în ianuarie 1837.

Activitatea politică, paralelă cu cea literară, îl fac să fie anchetat și închis cu ocazia conspirației din 1840. În 1841 este surghiunit la schitul Poiana Mărului, de unde nu avea să fie eliberat decât în toamna acelui an. Între 1840 și 1843 activează în Loja Frăția (înființată la 1843), iar din 1859, în Loja Steaua Dunării, ambele în București.

În 1844 publică în Foaie pentru minte, inimă și literatură articolul  „Către scriitorii noștri în care îi îndeamnă pe literații română la angajare civică”:

„A trecut vremea Petrarcilor, domnilor poeți! Veacu cere înaintare, propaganda ideii cei mari, propaganda șarităței cei adevărate și care ne lipsește cu totul. (…) Formați societăți, declarați, scriți, lăudați, satirați, puneți în lucrare toate restorturile intelectuale și morale, și robia cade, căci e căzută pe jumătate, și domneavoastră veți fi binecuvântați de generațiile viitoare ca niște adevărați apostoli ai misiei cerești, ai frăției și ai libertății”.

Este unul dintre fruntașii revoluției de la 1848, participând la toate acțiunile ei importante: este prezent la citirea proclamației revoluționare; este însărcinat „să ridice tabacii și mărginații și tinerimea din București, să meargă gloată la Palat și să ceară sancționarea Constituțiunii” (Ion Ghica, „Scrisori”); este secretar al guvernului provizoriu, vornic al capitalei, membru în comisia pentru dezrobirea țiganilor.

După înfrângerea revoluționarilor, ia drumul exilului, mai întâi în Ardeal. În primăvara anului 1849 editează la Brașov ziarul politic Espatriatul, care are ca subtitlu „Dreptate, Frăție”.

În toamna lui 1849 trebuie însă să părăsească Transilvania (deoarece împreună cu Bălcescu i-a susținut pe revoluționarii unguri). Trece prin Constantinopol și ajunge la Paris spre sfârșitul anului 1850. Se stabilește la Paris împreună cu majoritatea revoluționarilor exilați.

În 1851 era unul din cei trei membrii ai comitetului Societății studenților români din Paris. În 1857, apare la Paris poemul Domnul Tudor. Episode de la revolution roumaine de 1821 și revista Buciumul, care are mai mult un caracter politic, fără a lipsi literatura.
După 1857, interdicţia de a veni în ţară îi este ridicată; se întoarce pe la mijlocul verii lui 1857 şi este propus candidat de Ilfov al Divanului ad-hoc muntean.

Cu acestă ocazie publică în ziarul „Secolul” un fel de program politic rezumat: „De trebuie să mai spui şi aici ceea ce crez despre proprietate, ca să astup cu desăvârşire gura calomniei, mărturisesc că am respectat şi voi respecta proprietatea în temeiul căreia mă propune candidat de deputat şi viu să cer voturile proprietarilor.

Mă voi lupta totdeauna pentru întărirea proprietăţii, precum mă voi lupta şi pentru întărirea familiei, ce s-a slăbit, şi pentru întărirea religiei, ce se clatină”.

În 1858 întreprinde o nouă călătorie arheologică, fiind unul din premergătorii acestei ştiinţe în România.

Apare Trompeta Carpaţilor (1865), continuare a Buciumului, al carei director este.

Este editat volumul de lirice sociale şi protestatare Poezii umanitare (1866). În 1869, face o excursie arheologică, poetul fiind şi un pasionat în domeniu.

1821: Tudor Vladimirescu încheie  un acord cu boierii ramași  în București (juramantul reciproc de credinţă).

 Trativele s-au încheiat rapid, prin semnarea cărții de adeverire, dată de boieri lui Tudor în 23 martie/4 aprilie. 

Se instituia un regim politic nou, în cadrul căruia acționa o dualitate a puterii: pe de-o parte Tudor, reprezentând Adunarea norodului, transformată în organizație politico-militară, deținea conducerea și inițiativa în mai multe domenii printre care politica externă, iar, pe de altă parte, autoritatea reprezentată de „vremelnicească ocârmuire”, cu atribuții politice și administrative. In virtutea acestui acord, Tudor Vladimirescu recunoaște vremelnica stăpânire a țării, alcatuită din boierii “patrioţi”, acceptând să conducă țara împreună cu ei. Colaborarea celor două puteri a fost definită în linii generale prin jurământul lui Tudor din aceeași zi. În virtutea acestuia, Tudor a recunoscut vremelnica stăpânire a țării, alcatuită din boierii patrioți acceptând să conducă țara împreună cu ei. Boierii au declarat că „pornirea slugerului Tudor nu este rea”.

1847: Un uriaș incendiu devasteaza orașul București, distrugând aproape un sfert din Capitală.

Era Duminică, ziua de Paști. În toiul sărbătorii, un accident care-ar fi putut fi  evitat a dus la aprinderea unui foc în inima orașului.

De acolo, flăcările s-au răspândit cu viteza vântului – căci ghinionul a făcut ca în ziua respectivă să bată un vânt puternic, iar un sfert din capitală le-a căzut victimă.

La originea incendiului a stat un obicei vechi, potrivit căruia ziua de Paști trebuia sărbătorită cu descărcări de pistoale și puști.

Peste tot în oraș, în ziua de Paști se auzeau zgomotul armelor.

De data aceasta însă, ceva a mers prost: fiul cluceresei Drugăneasca n-a fost atent când și-a descărcat arma, iar scândurile vechi ale streașinei casei au luat foc.

Întregul acoperiș s-a aprins în doar câteva minute și, din cauza vântului puternic, s-a răspândit la casele din jur.

Casa de la care a pornit focul, notează istoricul George Potra, se afla aproape de Hanul Constantin Vodă (viitorul Palat al Poștelor) și peste drum de biserica Sf. Dumitru. Era chiar centrul orașului, o zonă cu străzi înguste, case și magazine multe. Una după cealaltă, clădirile au luat foc.

 Partea stângă a Dâmboviţei a fost mistuita de  flăcări. Ardeau turlele bisericilor ca nişte torţe, spun cronicile. Mahalalele erau scrum, mai rămăseseră doar zidurile.

Dacă focul „ar fi început noaptea, oraşul întreg ar fi pierit“, spunea domnitorul Gheorghe Bibescu.

Focul a distrus 12 biserici cu mahalalele lor: „Sfântul Dumitru“, Curtea Veche (două), „Sfântul Gheorghe-Nou“, „Sfântul Gheorghe-Vechi“ şi Bărăţia, Stelea, Udricani, Vergului, Lucaci, Ceauş Radu, „Sfântul Ştefan“, dar şi alte mahalale: Colţea, Răzvanul, „Sfântul Nicolae“ – Şelari, Şerban Vodă, „Sfântul Ioan Nou“, „Sfânta Vineri“, Oltenii, Delea Nouă şi Hagiului.

Bucharest

Nicolae Iorga scria în „Istoria Bucureştilor“: „Prezenţa vitejească a Domnului (Gheorghe Bibescu, n.r.) zi şi noapte nu putu să înlăture dezastrul. (…) Domnul observă consulului francez că, ” acest nou pârjol , dacă s-ar fi început noaptea, oraşul întreg ar fi pierit“.

„Domnitorul a dat din mână în mână la doniţe (găleţi de lemn, n.r.). Era să îl prindă focul, dar a luat-o pe Dâmboviţa ca să scape“, completează Dan Falcan, istoric la Muzeul Municipiului Bucureşti.

Despre incendiul din 1847, Dan Falcan spune că „nu a fost primul, dar a fost cel mai devastator“. De ce? Au ars 1.850 de clădiri, adică 686 de case particulare şi locuinţe, 1142 de prăvălii, 10 hanuri şi 12 biserici. Cu toate acestea, datorită Proniei Divine au murit doar 15 persoane.

„La un oraş de 100.000 de locuitori, totuşi n-au fost sinistraţi decât 2681 de persoane“.

Pagubele materiale au depăşit suma de 100 de milioane de lei. „Erau necesare sume enorme şi sub presiunea nevoilor s-a procedat cu oarecare energie, domnitorul Gheorghe Bibescu însuşi înscriindu-se cu 6.000 galbeni în fruntea unei liste de subscripţie la care a fost chemată să se alăture toată populaţia ţării.

Deosebit, au fost obligate să contribuie şi autorităţile“, spune în studiul său Florian Georgescu. Potrivit acestuia, „Mitropolia cu episcopiile sale“ a dat 500.000 lei, iar mănăstirile închinate, 700.000 lei.

„Proporţiile nenorocirii căzute asupra oraşului Bucureşti au determinat un curent de ajutorare şi din afara graniţelor.

Curtea de la Petersburg, cea de la Viena şi de la Stambul, spre a-şi întări influenţa politică în ţara noastră, neguţătorimea din Lipsca (prin bancherii Şina, Rotschild şi alţii) şi de la Braşov, ale căror interese economice erau strâns legate de buna desfăşurare a comerţului bucureştean, au trimis îndată sume însemnate.

Un gest de admirabil patriotism şi de sentiment frăţesc a fost acela al moldovenilor, care, prin Vasile Alecsandri, au contribuit în mod substanţial la ajutorarea celor loviţi atât de greu; moldovenii şi-au dovedit solidaritatea cu locuitorii oraşului Bucureşti, care nu mult după aceea avea să devină capitală a ţării unite“.

 După acest dezastru, în București a fost înființat, în sfârșit, un serviciu specializat de pompieri, inexistent până atunci.

1872, 23.III./4.IV: S-a născut istoricul de artă şi profesorul român Alexandru Tzigara-Samurcaş, specialist în artă veche românească şi artă populară, fondator şi director al Muzeului de Etnografie şi Artă Naţională (1906-1951), devenit, din anul 1912, Muzeul de Artă Naţională.

Imagini pentru Alexandru Tzigara-Samurcaş,photos

În anul 1903 a întemeiat, împreună cu Ludovic Mrazec, Grigore Antipa, Simion Mehedinţi, Gh. Munteanu-Murgoci şi Alexandru Vlahuţă, Societatea Turiştilor Români, prima asociaţie de acest gen din România.

Din anul 1938 a devenit membru corespondent al Academiei Române; (m. 1952).

La 23 martie 1847 (după altă versiune la 24 martie 1847), s-a născut la Iaşi, în Principatul Moldova, Alexandru Dimitrie Xenopol – academician, economist, filosof, istoric, pedagog, sociolog şi scriitor român.

Alexandru Dimitrie Xenopol (n.1847-d.1920), economist, filosof, istoric, pegagog şi scriitor român
Foto: Alexandru Dimitrie Xenopol (n.1847-d.1920),
economist, filosof, istoric, pegagog şi scriitor român

Alexandru Dimitrie Xenopol este autorul primei mari sinteze a istoriei românilor, Istoria românilor din Dacia Traiană, şi de a o face larg cunoscută întregii lumi, deziderat formulat anterior cu extremă claritate atît de Mihail Kogălniceanu cât şi de Nicolae Bălcescu, încă de pe vremea cînd aceste idei erau parte esenţială a programului viitoarei revoluţii de la 1848.

Xenopol este considerat cel mai mare istoric român după Nicolae Iorga.

În plan educaţional, ca profesor universitar, şi ca titular simultan al catedrei de istorie a românilor, respectiv al celei de istorie universală, Alexandru Xenopol a contribuit la educarea şi modelarea a multor generaţii de profesori de istorie şi istorici români.

Simultan cu obligaţiile didactice a desfăşurat şi o susţinută şi bogată activitate ştiinţifică, atît ca autor, publicînd numeroase lucrări şi studii în presa ştiinţifică a vremii, cît şi ca editor, redactor şi director al Revistei „Arhiva„, apărută la Iaşi.

1880: A decedat la Bucureşti,generalul şi om politic român, Gheorghe Magheru, unul dintre conducatorii Revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească; (n. 1804, Bârzeiul de Gilort, judeţul Dolj).

 

Fișier:Gheorghe Magheru desen.png

Era văr cu Tudor Vladimirescu, prieten apropiat cu Nicolae Bălcescu și sprijinitor al lui Avram Iancu.

A fost un haiduc celebru din zona Băileștiului și comandant militar în armata lui Tudor Vladimirescu în timpul revoluţiei de la 1821,

S-a înrolat apoi în armata rusă şi a participat la luptele împotriva turcilor între anii 1828-1829.

În timpul acestei campanii s-a evidenţiat în luptele de la Siseşti, Băileşti, Covei, Catane, Golenţi, Breasta şi Maglavit, fiind decorat cu Ordinul rusesc „Sfânta Ana” , în grad de comandor.
După Pacea de la Adrianopol a intrat în magistratură şi a devenit preşedinte de tribunal, iar în 1846 a fost numit prefect de Romanaţi.

In 1848 a fost unul dintre conducătorii revoluției de la 1848 din Țara Românească, membru în guvernul provizoriu revoluționar pașoptist, şi comisar general în Oltenia.

A primit misiunea de a organiza o armată revoluţionară, obiectiv întrerupt de intrarea turcilor în Bucureşti. Ca urmare, a trecut munţii în Transilvania şi de aici a plecat la Viena. 

S-a întors în ţară în 1857, făcând parte din Divanul ad-hoc ca deputat de Gorj şi a fost unul dintre cei mai înfocaţi susţinători a Unirii Principatelor.

În 1860 a fost ales deputat. În 1864 a devenit comisar special pentru Oltenia. Între 1868-1877 a fost deputat liberal de Târgu Jiu.

1885: S-a născut la Calafat arhitectul și urbanistul român Duiliu Marcu, membru titular (din 1955) al Academiei Române, președinte de onoare a Uniunii arhitecților din România; (d. 9 martie 1966, București).

A studiat la Școala de Arte Frumoase din Paris. A participat la construcția Universității din București, alături de arhitecul Nicolae Ghica-Budești (1912 – 1913). A fost profesor la Institutul de arhitectură „Ion Mincu”. A proiectat: Hotelul Athenée Palace, Clădirea Bibliotecii Academiei Române, Palatul Monopolurilor de Stat, Clădirea Academiei Militare, Palatul CFR, Palatul Victoria, Palatul Elisabeta, Piața Unirii din Oradea, Politehnica din Timișoara

A elaborat o serie de studii de sistematizare, precum cel pentru Piața Victoriei din București. A fost profesor la Institutul de arhitectură „Ion Mincu”.

1888: În România vine la guvernare guvernul junimist care va activa pană la 29 martie 1889.

1894: A murit la Iași, editorul, traducătorul și prozatorul român, Theodor Codrescu, membru corepondent al Academiei Române; (n. 1 aprilie 1819, Iași).

Th. Codrescu , Uricariul

A înființat tipografia Buciumul român, prin intermediul căreia a sprijinit Unirea Principatelor Române si a fost redactor la multe ziare, tipărind, în ziarul Buciumul român, pentru prima oară, epopeea Țiganiada de Ion Budai-Deleanu.

A scris drama istorică „Plăieșul Logofăt mare”, 1846.

A fost o vreme cenzor al publicațiilor din Moldova și apoi director al Arhivelor Statului din Iași (1856).

A redactat o Mică gramatică franceză pentru învățătura tinerimii moldo-române (1841), a tradus alte gramatici franceze, a alcătuit un dicționar francez-român și un altul german-român. Împreună cu D. Gusti a tipărit un abecedar, un catehism, o carte de citire, o istorie a românilor – toate, manuale frecvent folosite la vremea lor.

Din 1872, a condus (o vreme împreună cu I.S. Bădescu) „Noul curier român”.

Ca traducător, meritul său principal este de a fi dat, în 1853, cea dintâi versiune românească a romanului „Coliba lui Moșu Toma sau Viața negrilor din sudul Statelor Unite din America (I-II)”, de Harriet Beecher Stowe, sprijinind astfel mișcarea de emancipare socială din Principate.

Pentru Teatrul Național din Iași, Codrescu a tălmăcit un mare număr de piese, cu deosebire vodeviluri, care au fost jucate mai bine de un deceniu.

Ca scriitor, Codrescu a început cu prelucrări și a continuat, în linia „Daciei literare”, cu destul de izbutite povestiri despre Pepelea – snoave extrase din folclor.

În 1844, îi apare volumul O călătorie la Constantinopoli. În 1846 oferă Teatrului Național din Iași vodevilul propriu Soldatul prujitor.

Bazată pe quiproquo, intriga este derulată cu îndemânare, fără însă a fi susținută și de un limbaj nimerit.

1898: A fost adoptată „Legea Spiru Haret”, elaborată de Spiru Haret și C. Dimitrescu-Iași, care reglementa invăţământul  în două cicluri (inferior și superior) și în secții (modernă, reală și clasică), gimnazii și școli normale si  organizând  mai temeinic învățământul superior; (23.III/4.IV)

.

1912: S-a născut la Piatra Neamț, renumitul actor român de teatru și film Geo Barton; (decedat: 10.06.1982).

A absolvit în 1941 Conservatorul de Arta Dramatică din București şi de la început a fost distribuit în roluri de june-prim în comedii şi operete, a participat la numeroase turnee in tara, a jucat la Teatrul Constantin Nottara din Satu Mare in Păianjenul de A. DE Herz, la Teatrul Giulesti si Municipal (Bulandra), stabilindu-se apoi la Teatrul National.

Printre rolurile interpretate se numara Vronski din Anna Karenina de Tolstoi, Grigore Marza din Intalnire cu îngerul de Sidonia Draguşanu, Profesorul din Un fluture pe lampă de Paul Everac, Fred din Mașina de scris de Jean Cocteau, Georges din Părinți teribili de Jean Cocteau, Moșierul Butu din Marele soldat de Dan Tărchilă, Nichita din Omul cu mârțoaga de George Ciprian, Ministrul din Zoo (Asasinul filantrop) de Jean Vercors Bruller, etc.
A debutat pe marele ecran in 1949 cu filmul Răsună Valea şi peste un an avea să joace în La Moara cu Noroc, în rolul lui Lica Sămădaul, care îl consacră.
Geo Barton a murit la 10 iunie 1982, în București.

1914: S-a născut la Topliţa, compozitorul şi criticul muzical  George Sbârcea (alias Claude Romano).

A fost  pianist, compozitor, muzicolog, istoric muzical, jurnalist , scriitor, traducător, diplomat.
A fost arestat de mai multe ori, prima data de contrainformatiile maghiare, mai târziu de Siguranta statului, apoi de Securitatea româna.

A decedat  la 27 iulie 2005 in Bucuresti.

Imagini pentru George Sbârcea

George Sbârcea

A scris tangouri melodioase şi romantice, pentru care a fost apreciat şi premiat în anii interbelici.

  • 1931. Studentina este cea mai populară piesă în centrele universitare din România
  • 1934. Nenita este decalarat Cel mai frumos tango al anului de către editura pariziană Julio Garzon
  • 1935. Primul laureat al concursului organizat de presa austriacă pentru cel mai iubit cântec vienez
  • 1936. Artistul este promovat într-un concurs pe ţară a revistei Realitatea ilustrată, pe vremea când era compozitor secund la Teatrul Alhambra Bucureşti.
  • 1937. Cel mai mare succes la Teatrul Alhambra Bucureşti a fost Ionel-Ionelule ,  slagarul nemuritor cantat pentru prima data de  Lulu Nicolau şi Lisette Verea, un duet de succes al epocii.

Unele piese de succes semnate de George Sbârcea / Claude Romano (Un tango de adioDar-ar naiba-n tine dragosteInimioară inimioară) au depăşit  graniţele timpului, devenind foarte populare pana in zilele noastre.

Hitul său  Ionel, Ionelule au fost traduse în franceză, germană, engleză şi spaniolă.

În anii 60, George Sbârcea  a fost foarte  apreciat ca muzicolog şi critic de artă in randurile publicului

1917: In contextul retragerii in Moldova a armatei si administratiei române, în timpul Primului Razboi Mondial, a fost emisă Proclamaţia Regelui Ferdinand I, prin care acesta promitea  pământ ţăranilor şi introducerea votului universal.

Promisiunile cuprinse în această proclamaţie sunt reluate de rege la 23 aprilie – 6 mai 1917.

 Proclamația regelui Ferdinand I a fost emisă în contextul retragerii în Moldova în timpul primului război mondial.

Pentru a reface moralul soldaților, regele și Consiliul de miniștri au considerat de cuviință că era timpul ca statul român să treacă la îndeplinirea promisiunilor făcute, înainte de terminarea operațiunilor.Pe 23 martie 1917, într-o vizită pe front, Ferdinand s-a adresat Armatei a II-a, care era cantonată la Răcăciuni:

Ostași, vouă, fiilor de țărani, care ați apărat cu brațul și cu pieptul vostru pământul unde v-ați născut, unde ați crescut, vă spun eu, regele vostru, că pe lângă răsplata cea mare a izbânzii care vă asigură fiecăruia recunoștința neamului întreg, ați câștigat totodată dreptul la a stăpâni într-o măsură mai largă pământul pentru care v-ați luptat. Vi se va da pământ! Eu, regele vostru, voi fi întâiul a da pildă, vi se va da și o largă participare la treburile statului”.

1920: S-a născut  la Galaţi, eseistul și traducătorul român Radu Lupan.

A  primit la naştere prenumele Raymond, este fiul Esterei (născută Vigder) şi al functionarului Josef Lupan.

Licenţiat al Facultăţii de Litere şi Filosofie din cadrul Universităţii din Bucureşti, lucrează ca redactor la „Contemporanul”, lector la Catedra de limba şi literatura engleză a Universităţii din Bucureşti, redactor-şef la Redacţia publicaţiilor pentru străinătate şi la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, şef de secţie la Uniunea Scriitorilor (1959-1983).

A predat la Universitatea din Huli (Marea Britanie).

După 1960 a fost unul dintre cei mai activi traducători din limba engleză. Numărându-se printre puţinii eseişti cărora li se publicau articole despre literatura occidentală contemporană.

Are meritul de a fi semnat versiuni româneşti din scrierile lui Emest Hemingway, John Dos Passos, John Updike, William Faulkner şi James Joyce.

Bibliografia sa de traducător îi mai cuprinde pe William Somerset Maugham, Thornton Wilder, Richard Aldington, Terence Rattigan, Saul Bellow etc.

 1929: Criticul şi istoricul literar Perpessicius (Dumitru S. Panaitescu) a inaugurat la Radiodifuziunea Română, emisiunea „Cronica literară”.

Perpessicius - Cronicarul Radioului - Nume Mari - Radio România Actualităţi  Online

1932: S-a născut în comuna Pui, judeţul Hunedoara, muzicologul  român Casiu Valeriu Barbu.

S-a specializat între anii (1971-1972) la Conservatorul P.I. Ceaikovski, din Moscova, cu prof. Dimitri Ţîganov. A susţinut teza de doctorat în muzicologie la Academia de Muzică Gheorghe Dima din Cluj-Napoca, cu teza Arta nuanţării discursului muzical enescian.

A fost violonist (1950-1964) şi concert-maestru (1964-1965) în orchestra Conservatorului Bucureşti, asistent (1965-1971), lector (1971-1975) şi conferenţiar (1975-1992), prof. univ. (1992-2000) la Conservatorul de Muzică Gheorghe Dima  din Cluj.

Între anii 1975-1982 a fost dirijor al Orchestrei de camerăDinu Lipatti din Cluj-Napoca.

A întreprins turnee artistice în Anglia (1977), R.F. Germania (1980). A fost distins cu medalia de argint a oraşului Egloffstein – R.F. Germania (1980) şi cu Premiul pentru Cronici muzicale al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din R.S.R. (1981).

Este Membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România, membru fondator al Fundaţiei Gheorghe Dima, membru fondator al Fundaţiei Sigismund Toduţă.

1936: S-a născut economistul  și jurnalistul român Adrian Vasilescu, consilier al guvernatorului BNR, Mugur Isărescu.

 Este  coordonatorul strategiei de comunicare a Băncii Naționale a României si coordonatorul  colecției „Fascinația economiei“, care apare sub patronajul Editurii Minerva.

De asemenea este autorul cartii „Cum să mușcăm azi din pâinea zilei de mâine’ (Ed. Minerva, 2006).

1939: Este semnat Acordul economic româno-german,intitulat ” Tratat asupra promovării raporturilor economice dintre Regatul României și Reichul German”, care deschidea calea subordonării economiei românești intereselor politicii Germaniei naziste. 

Tratatul a fost negociat din partea germana de Helmut Wohlthat, născut pe 4 octombrie 1893, ofiţer în Primul Război Mondial, a studiat economia la Koln şi ştiinţe politice la Columbia University din New York. Din 1933 acesta a lucrat pentru Ministerul Economiei de la Berlin, ajungând în 1938 să fie mâna dreaptă a lui Hermann Goring în chestiuni economice.

Pe 23 martie a semnat cu Guvernul României acest tratat care subordona economia românească în favoarea celei germane.

Marele industrias roman  Nicolae Malaxa se temea că prin acest tratat va fi blocată dezvoltarea industriei româneşti.

1944: Au avut loc întâlnirile Hitler–Antonescu de la Castelul Klessheim

Au fost două întâlniri, în 23 și 24 martie. Căutând să-și asigure fidelitatea lui Antonescu, după defecțiunea guvernului maghiar, Führer-ul i-a promis mareșalului că Germania nu va mai susține prevederile Dictatului de la Viena, dar i-a cerut lui Antonescu să păstreze secretă această promisiune.

Mareșalul Antonescu, însă, i-a relatat discuția ambasadorului român de la Berlin, generalul Ion Gheorghe și, la București, Veturiei Goga, văduva lui Octavian Goga.

În același timp, generalul Constantin Sănătescu, la ordinul regelui Mihai, a încercat să îi sondeze pe militarii de pe lângă Ministerul de Război și Marele Stat Major, despre care se credea că sunt opozanți ai lui Antonescu, dacă erau dispuși să participe la o viitoare schimbare a alianțelor. Rezultatul a fost dezamăgitor, a doua zi regele a primit vizita unui general, care a argumentat că nu venise momentul unei lovituri de stat.

1945: Guvernul dominat de comuniști al dr. Petru Groza a initiat o lege de reforma agrara, prin care au fost expropriate proprietatile mai mari de 50 ha, fiind improprietarite peste 900.000 de familii de tarani.

Titlu de proprietate acordat cu ocazia reformei agrare din 1945

A fost, de fapt, un mare pas înapoi în calea progresului întrucât a distrus marile proprietăți agricole, singurele în care se mai aplicau tehnologii moderne și începuse deja să pătrundă puternic mecanizarea.

Dupa numai cativa ani, în martie 1949,ţărănimea româna avea sa fie supusă unor presiuni extraordinare în procesul de colectivizare şi de desfiinţare a proprietăţii asupra pământului, ca parte a politicii comuniştilor de comunizare a ţării.

1946: A decedat la Sibiu, compozitorul și pedagogul  român Alexandru Zirra; (n. 14 iulie 1883, Roman).

Dupa studiile de la Conservatorul de Muzică din Iași unde i-a avut profesori pe Sofia Teodoreanu, Gavriil Musicescu și Titus Cerne, s-a perfecționat la Conservatorul Giuseppe Verdi din Milano (1905-1907; 1909—1911), sub îndrumarea lui Carlo Gatti (armonie, contrapunct, compoziție).

A fost profesor și director la Conservatorul din Iași între anii 1907 – 1925 și 1935 – 1940, iar in perioada 1935 – 1940 a plecat la Cernăuți unde a înființat și a condus Institutul de Muzică și Teatru.

În 1940 s-a mutat la București, fiind numit director al Operei Române din București în perioada 1940 – 1941.

În 1928 a publicat un Tratat de armonie, necesar procesului de învățămînt muzical. Alături de munca la catedră, el a desfășurat o bogată activitate componistică, abordând, practic, toate genurile (lucrari corale si instrumentale, opere, poeme simfonice).

În 1944 a fost distins cu premiul „G. Hamangiu” al Academiei Române.

1949: S-a născut cântăreţul  de muzică  folk român, Mircea Vintila.

Folk de România: Mircea Vintilă

Mircea Vintilă este un interpret român de muzică folk, cu o activitate discografică și concertistică bogată. A urmat Școala de Muzică (clasa violă). A terminat „Liceul Lazăr” și apoi a absolvit Institutul de Construcții în anul 1974.

A cântat alături de alți prestigioși artiști (Mircea Florian, Marcela Saftiuc, Doru Stănculescu) la primul festival studențesc de folk din anul 1971, la clubul „303” al Politehnicii bucureștene, apoi la clubul „Universitas”, la „Casa de Cultură a Studenților”din Bucuresti și în Cenaclul Flacăra.

La a doua ediție a Festivalului „Primăvara baladelor” câștiga „Marele Premiu” cu piesa „Lordul John”.

Cu piesa „Bade Ioane” câștigă premiul „Teletop” al Televiziunii Române, iar cu piesa „Făt Frumos” caștigă premiul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România.

În 1990 primește Marele Premiu pentru întreaga Activitate în cadrul Festivalului Național de Muzică Folk „Om bun”. Urmează o serie de turnee in Austria, Franța, Germania, Rusia și Slovacia.

În 1992 fondează împreună cu Mircea Baniciu, Florian Pittiș și Vlady Cnejevici grupul Pasărea Colibri, desfășurînd o prestigioasă activitate discografică și de turneu în țară și străinătate (SUA, Canada, Germania).

1961: A murit la Madrid,  diplomatul, istoricul, eseistul, poetull şi traducătorul român Alexandru Busuioceanu; (n. 1896).

În 1921 s-a numărat (alături de Cezar Petrescu, Gib Mihăescu şi Nichifor Crainic) printre fondatorii revistei „Gândirea”. A fost bursier al Școlii române din Roma între anii 1923-1925.

Începând cu anul 1942 a trăit în Spania, de-a lungul celui de-al Doilea Război Mondial și până la moartea sa.

În 1942 este numit consilier cultural al Legaţiei române din Spania şi a desfășurat o activitate neobosită de cercetare și promovare culturală a valorilor românești.

În 1943 a înfiinţat Institutul Român de Cultură de la Madrid, pe care l-a condus până în 1945, când s-a desfiinţat.

A înființat o Catedră de limbă și literatură română la Universitatea Madrid, al cărei titular a fost până la moarte, a obținut introducerea obligatorie a studierii limbii și literaturii române în șapte universități spaniole și publicarea traducerilor din mari scriitori români, așa cum ar fi de pildă Liviu Rebreanu.

S-a dedicat integral promovării și receptării limbii și culturii române în arealul spaniol publicând numeroase articole, ținând conferințe, efetuând traduceri.

1969: A murit  prozatorul si  publicistul român Tudor Teodorescu Braniște; (n. 12 aprilie 1899, Pitesti).

A urmat  cursurile Facultatii de Drept a Universitatii din Bucuresti, fiind in paralel copist si redactor la ziarele Izbinda, Avintul si Cuvîntul liber.

Din 1920 devine colaborator la Viata Românească, Adevărul, Dimineața și Chemarea.

In 1921 isi ia licența in drept si se inscrie la Baroul de Ilfov.

A debutat in 1915 in Rampa cu cronici literare semnate cu pseudonimul Andrei Braniste. Debut editorial in 1920 cu volum de schite si nuvele Suflet de femeie.

Tudor Braniste Teodorescu

Atras de miscarea socialista din tinerete, Tudor Braniste Teodorescu a avut o activitate publicistica sustinuta: Cronica, Gazeta, Solia, Scena, Aurora, Facla, Tara.

Intre 1933 si 1936 conduce ziarul Cuvintul liber, iar in 1939 scoate Jurnalul, ziar de stinga, suprimat in in anii dictaturii se retrage din gazetarie, pentru a reveni in 1944 ca director al Jurnalului de dimineata.

A publicat volum de proza scurta (Sovairi, 1921), publicistica (Oameni si carti, 1923; Doctrina bitei, 1936; Oameni de ieri, 1938; Oameni si paiate, 1967) si romane (Fundatura cimitirului nr. 13, 1932; Domnul Negoita sau individul impotriva statului, 1932; Baiatul popii, 1933; Printul, 1944; Scandal, 1945).

A tradus din Andre Maurois, Leopold Stern, Benjamin Constant.

A fost dintre cei mai reprezentativi, mai curajoşi, mai demni ziarişti români ai secolului XX, 

A trăit modest, ca un ziarist independent. Către sfârşitul vieţii spunea cu umor că are la activul său cel mai mare număr de interziceri ale publicaţiilor pe care le-a întemeiat sau le-a condus: ”Cuvântul liber”, ”Adevărul”, ”Jurnalul” înainte de 6 septembrie 1940 şi în 1947 ”Jurnalul de dimineaţă”.

A fost victima tuturor dictaturilor, iar  în 1940  s-a retras din viata publica şi patru ani de zile numele său nu a mai apărut în paginile presei noastre.

Imagini pentru Jurnalului de dimineaţă” PHOTOS

”Jurnalul de dimineaţă”, pe care l-a înfiinţat şi l-a condus Tudor Teodorescu-Branişte ,  s-a afirmat ca un adevărat ziar al opoziţiei faţă de asaltul pe care Partidul Comunist l-a dat din toamna lui 1944 pentru cucerirea puterii, pe care o va obţine la 6 martie 1945.

Nimic din ce susţinea ziaristul independent Tudor Teodorescu-Branişte nu era în concordanţă cu imperativele noii pu­teri comuniste.

Dacă la început ziarele oficiale ”Scânteia”, ”România liberă” au păstrat o tăcere impusă de statutul moral şi ideologic al lui Teodores­cu-Branişte, căruia nu i se putea reproşa nimic din trecutul apropiat sau depărtat, atacurile comunistilor  n-au întârziat să vină. 

In pragul vârstei de cincizeci de ani, mai precis în anul 1947, i s-a luat dreptul de a mai publica, odată cu interzicerea „Jurnalului de dimineaţă”, cotidianul de largă răspândire şi de înaltă ţinută.

Democratul convins, cel de numele căruia se leagă câteva din marile înfruntări duse în numele libertăţii, al drepturilor tuturor oamenilor, s-a văzut atunci, în 1947, azvârlit în cea mai neagră mizerie care i-a agravat boala şi i-a creat o stare de deprimare morală.

S-a salvat moral din această condiţie înjositoare scriind romane ca: „Primăvara apele vin mari” sau cel apărut postum la Editura Mihai Eminescu „Pavilionul de vânătoare”.

In ziua de 10 iunie 1947, pe temeiul unor învinuiri de-a dreptul ridicole, de atitudine anti-sovietica,  „Jurnalului de dimineaţă” a fost interzis.

Suprimarea ”Jurnalului de dimineaţă”se incadreaza în contextul epocii, relevând un fapt care nu trebuie uitat, anume ca ziarul  lui Tudor Teodores­cu-Branişte a fost  interzis cu patru zile înainte de înscenarea de la Tămădău, care avea să ducă la dizolvarea Partidului Naţional-Ţărănesc, la arestarea conducătorilor acestuia, în frunte cu Iuliu Maniu. La prăbuşirea pentru câteva decenii a democraţiei în România.

Timp de 12 ani numele lui Tudor Teodores­cu-Branişte dispare din presa românească. Nu mai putea să fie nici cel puţin citat. A îndurat o mi­zerie înspăimântătoare.

Un sprijin la greu s-a dovedit a fi pentru el  scriitorul Demostene Botez, unul dintre colaboratorii sai de la Cuvântul liber,

care, prin 1956 -1957, atunci când gazetarul traversa vremuri cumplite, neavând niciun venit, s-a oferit să intervină pe lângă Mihail Sadoveanu pentru ca Uniunea Scriitorilor să-i acorde o pensie. La scurt timp, Consiliul Uniunii aproba „un ajutor de 500 de lei lunar prin Fondul Literar”.

Doar Aurel Baranga s-a opus, susținând că „nu e cazul să se acorde ajutoare celor care nu scriu”, însă Dumitru Corbea a amintit că Braniște avea două romane în manuscris, unul depus la Editura Tineretului (era vorba de romanul Primăvara apele vin mari), dar care nu i se publicau.

Și Zaharia Stancu, un alt confrate aflat pe baricadele presei , dar nu atât de apropiat de Braniște, a fost alături de publicistul urgisit. Din postul de președinte al Uniunii Scriitorilor din România, în anii 60, așa cum a făcut pentru mulți alți scriitori în vârstă, cei mai mulți lipsiți de mijloace materiale, a dispus acordarea unei pensii.

1983: A avut loc primul zbor internațional al ROMBAC 1–11.

Zborul inaugural cu pasageri al primului avion de pasageri produs în România, ROMBAC 1–11 a avut loc la 28 ianuarie 1983, pe ruta București–Timișoara.Prima cursă externă a acestui aparat a fost efectuată la 23 martie 1983 pe ruta București–Londra.

2001: Pictorului Ion Irimescu i-a fost decernat Premiul pentru Excelență în Cultura Română.

Imagini pentru Ion Irimescu PHOTOS

Ion (Nicu) Irimescu (n. 27 februarie 1903, Arghira, comuna Preutești – d. 28 octombrie 2005, Fălticeni) a fost un sculptor român, profesor și membru al Academiei Române.

În anul 1928, la absolvirea Academiei, debuteaza la Expoziția de Pictură și Sculptură din București, unde a expus lucrarea Eden.

 În 1930, obține o bursă de studii a școlii române din Fontenay-aux-Roses si pleacă la Paris unde  se înscrie la Académie de la Grande Chaumière, lucrand sub îndrumarea profesorului Joseph Bernard.

În 1932 i se acordă Mențiunea de onoare a Societății artiștilor francezi, pentru lucrarea Autoportret, expusă la Salonul de primăvară de la Paris.

La Salonul de toamnă de la Paris din același an participă cu lucrarea Portret de fată. Din 1933, anul întoarcerii în România, Ion Irimescu participă la toate expozițiile organizate, atât în țară cât și în străinătate. În 1940 este numit profesor la Academia de Belle Arte din Iași, mai târziu (1950) la Cluj, iar din 1966 funcționează ca profesor de sculptură la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București.

În 1956 participă la Bienala din Veneția, expunând la pavilionul românesc 15 lucrări, iar în 1961 expune la Expoziția de sculptură contemporană, organizată pe lângă Muzeul Rodin din Paris. Expune de asemeni la Berna, Helsinki, Budapesta, Dresda, Moscova, Varșovia, Praga, Paris, Stockholm, Londra, Roma, Berlin, Bonn, Istanbul, Ankara, Tel Aviv, Damasc, Cairo, Alexandria.

Una dintre lucrările lui, statuia prințului cărturar Dimitrie Cantemir, se află la Biblioteca Ambrosiana din Milano, între statuile lui Dante și Shakespeare.

În 1975 donează muzeului orașului Fălticeni un mare număr de sculpturi și desene, cu care se inființează Colecția „Ion Irimescu”. Este ales în 1978 președinte al Uniunii Artiștilor Plastici din România, unde activează până în 1989.

Ion Irimescu a relatat că în cursul unei întrevederi cu Nicolae Ceaușescu, i-a prezentat acestuia intenția de a ridica la Fălticeni o statuie din bronz, în mărime naturală, a lui Mihail Sadoveanu, dar că nu are bronzul necesar turnării lucrării.

Spre surprinderea sa, Ceaușescu i-a trimis „cadou” statuia lui Stalin care, după ce fusese dată jos de pe soclul din Piața Aviatorilor, a rămas depozitată într-un subsol al C.C. al P.C.R. Și astfel, Stalin modelat de Dumitru Demu s-a transformat în Sadoveanu, plămădit de Irimescu.

La sfârșitul vieții, s-a retras la Fălticeni, unde s-a ocupat de muzeul care adăpostește jumătate din operele sale și pe care Irimescu le-a donat orașului (aproximativ 300 sculpturi și 1000 desene), dând naștere astfel celei mai mari colecții permanente de autor din România. 

La 27 februarie 2003, Academia Română l-a sărbătorit  cu prilejul împlinirii vârstei de 100 de ani. Este al doilea artist român aflat în viață la sărbătorirea Centenarului său, după Cella Delavrancea.

La 28 octombrie 2005, marele sculptor moare și este îmmormântat în cimitirul parohiei Oprișeni  (Falticeni). 

2002 : Congresul de constituire a partidului politic Liga Transilvania–Banat.

Liga Transilvania–Banat a fost o mișcare politică înființată în martie 2002, avându-l președinte pe Sabin Gherman, autorul cunoscutului și controversatului manifest M-am săturat de România. Înființarea mișcării a fost contestată de mai multe partide politice, pe motiv că Sabin Gherman ar dori separarea Transilvaniei de România.

Sabin Gherman a depus, la jumătatea lunii octombrie 2002, la Tribunalul Municipiului București (TMB), actele de înregistrare a Ligii Transilvania-Banat ca partid politic, dar instanțele bucureștene au refuzat înregistrarea, iar Sabin Gherman a chemat în judecată Statul Român la CEDO.

În martie 2004, Liga Transilvania–Banat a fuzionat cu Partidul Popular Creștin (PCD), condus de Silviu Popa, la Cluj-Napoca. Alianța Liberă Europeană, grupul partidelor regionaliste din Parlamentul European, l-a angajat pe Sabin Gherman ca raportor pentru România.

2008: A decedat la București, soprana română Lella Cincu (n. 29 iunie 1923, Timișoara).

Oaza de Muzica - Lella Cincu (29 iunie 1923 - 23 martie... | فيسبوك

A debutat pe 6 ianuarie 1953 cu rolul Siebel din Faust de Gounod pe scena Operei din București.[3] A activat apoi la Teatrul CFR Giulești (1947-1949), Opera Română (1952-1974) și Teatrul din St. Pölten, Austria (1975-1983).

2011: A murit cercetătorul şi exploratorul Teodor Gheorghe Negoiţă, liderul cercetării polare româneşti.

Teodor Gheorghe Negoita - Ambasada Romaniei in Antarctica. Statia  Law-Racovita - Cumpără

A fost primul român care a atins Polul Nord (1995). În anul 2006 a pus bazele primei şi singurei staţii de cercetări polare româneşti în Antarctica, Law-Racoviţă; (n. 1947).

2019: A decedat cunoscutul critic de film Tudor Caranfil, realizator de emisiuni TV cu subiecte cinefile și istoric de film român; (n. 14 septembrie 1931 la Galați). Este tatăl regizorului de film Nae Caranfil.

Istoria cinematografiei în capodopere, la Bookfest | DCNews

A fost invitat permanent al Festivalului de la Cannes, al Festivalului de la Berlin și a fost membru in juriul FIPRESCI. A participat la multe alte festivaluri cinematografice internaționale la Karlovy Vary, Los Angeles, Locarno, Cottbus, Rotterdam, San Francisco și la principalele festivaluri românești de film.

A obținut Premiul pentru critică cinematografică al Asociației Cineaștilor din România (ACIN) pe anul 1988 „pentru volumul În căutarea filmului pierdut” (ex aequo cu Olteea Vasilescu).  

2020: A murit actorul, regizorul de teatru şi dramaturgul israelian de origine română Niko Nitai (Nicu Iacob, născut în 1931 la București).

Niko Nitai | Historical figures, Fictional characters, The voice

A fost întemeietorul teatrului „Hasimtá” din Jaffa (pe care l-a condus vreme de 18 ani) și al teatrului „Karov” din Tel Aviv.

Printre premiile și distincțiile pe care le-a primit se numără: 1996 – Premiul Rosenblum pentru întreaga sa activitate și contribuție la arta teatrală în Israel; 2012 – Premiul Landau pentru teatru; 2013 – Ordinul Meritul cultural cu grad de comandor din partea președintelui României, alături de regizorul de filme Andrei Călărașu; 2020 – Medalie de onoare din partea Ambasadei României în Israel, alături de actrița Lia König.

CITIŢI ŞI :

O ISTORIE A ZILEI DE 23 MARTIE. VIDEO

CALENDAR CREȘTIN ORTODOX

SFÂNTUL MUCENIC NICON

Sfantul Nicon s-a nascut la Neapole dintr-un tata pagan si o mama crestina. A trait in secolul al XIII lea si a fost ofiter roman. In timpul unui razboi, tinanad seama de sfaturile mamei sale, Sfantul Nicon a facut semnul Sfintei Cruci si a rostit tare numele lui Hristos. In acel moment a simtit in el o putere neobisnuita cu ajutorul careia a reusit sa-i alunge pe dusmani.

Dupa razboi, ajunge la Cizic, unde primeste botezul din mana Arhiereului Teodosie, episcopul locului. Dupa ce devine crestin, se retrage intr-o manastire unde se va darui studiului si ascezei. La trei ani de la botezul sau a fost hirotonit preot si apoi episcop.

Dupa moartea mamei sale, se retrage in Sicila, unde va predica Evanghelia. Sfantul Nicon reuseste sa stranga in jurul sau 199 de monahi. In acea vreme incepe prigoana impotriva crestinilor.

Printul Quintianus l-a prins pe Nicon impreuna cu ucenicii lui si i-a supus la mari chinuri. Cei 199 de ucenici ai Sfantului Nicon au fost cu totii omorati prin decapitare. Pe Sfantul Nicon l-a legat de coada unui cal caruia i-a dat drumul in galop in josul unui defileu abrupt, apoi l-au batut cumplit si l-au jupuit de viu; dar Sfantul a supravietuit tuturor acestor pedepse.

 In urma acestor chinuri, i s-a taiat si lui capul. Trupul sau a fost descoperit in urma vindecarii minunate a unui pazitor de turme.

Acesta avea duh necurat si in momentul in care s-a atins de trupul sfantului, s-a tamaduit. Pazitorul a vestit minunea, iar crestinii au luat trupul sfantului Nicon si l-au ingropat cu cinste.

Bibliografie (surse):

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;
  3. Petre P.Panaitescu, Istoria românilor, Bucureşti, 1990.
  4. Wikipedia.ro;
  5. mediafax.ro;
  6. Istoria md.
  7. worldwideromania.com;
  8. Enciclopedia Romaniei.ro
  9. http://www.rador.ro/2019/03/23/calendarul-evenimentelor-23-martie-
  10. Cinemagia.ro.

23/03/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

După jumătate de secol de la Revoluția Culturală chineză, lumea occidentală pare să fie gata să repete erorile care au dat naștere acestei catastrofe sociale inimaginabile

A Struggle Session With the Bourgeois Roaders - WSJ

 Au trecut mai mult de cinci decenii de la  Revoluţia Culturală chineză, o tragedie ascunsă în rafturi de bibliotecă şi subsoluri de muzeu, despre care aproape nu se mai vorbește.  

Lumea contemporană pare gata să repete erorile care nasc asemenea catastrofe. Politicieni şi mişcări politice cochetează în zilele noastre cu ideile periculoase ale Revoluţiei Culturale fără cea mai mică reţinere. China însăşi este tot mai departe de propria ei istorie şi generaţiile care vin nu au acces la adevărul despre Revoluţia Culturală, scrie Ioan Popescu în publicația româno-america nă https://www.gandaculdecolorado.com.

Totul a început în săptămânile şi lunile din intervalul mai-august 1966. Preşedintele Mao, liderul comunist suprem al Chinei, a publicat într-un stil bizar,numeroase articole-manifest, care aveau  poate  menirea  să sugereze rostirile unui zeu.

O serie de formulări lapidare, uneori vagi, alteori poetice, anunţau că a venit ora bătăliei cu duşmanul din interiorul Partidului Comunist. Zicerile lui Mao explicau că duşmanul este oricine şi peste tot, că atacul trebuie să pornească fără întîrziere şi că pedepsele trebuie să fie neiertătoare. Imediat după aceste sentinţe uluitoare s-a pus în mişcare un mecanism misterios şi gigantic, după o mecanică pe care a cunoscut-o doar comunismul.

Opinion: China′s Cultural Revolution and the injustices of the present |  Asia| An in-depth look at news from across the continent | DW | 16.05.2016

Grupuri de iluminaţi ai partidului s-au desprins de rest şi au format un fel de miliţii populare, cu scopul de a aplica zicerile marelui profet Mao. Aşa numitele Gărzi Roşii au împînzit China.

Fiecare sat şi oraş, fiecare şcoală şi uzină, fiecare magazin, teatru şi cooperativă agricolă au fost ocupate de Gărzi Roşii locale. Sute de milioane de denunţuri spontane sau fabricate au trimis în faţa Gărzilor Roşii zeci de milioane de chinezi, care păreau  pînă atunci comunişti fideli şi muncitori, ţărani sau profesori fără altă preocupare decît munca.

Peste tot, Gărzile Roşii au organizat aşa numitele şedinţe de luptă şi critică. Acuzaţii au fost aduşi în faţa unui public fanatizat şi furios.

După condamnarea repetată prin cuvîntări de înfierare, acuzaţii au fost plimbaţi pe străzi sau lăsaţi în locuri de mare aglomeraţie cu placarde şi lozinci atîrante de gît, cu mîinile legate la spate şi la dispoziţia oricărui chinez dornic să îşi manifeste mînia.

Mulţi au fost umiliţi, scuipaţi, împroşcaţi cu mizerie, bătuţi şi ucişi.

Cei rămaşi în viaţă au fost fie trimişi în lagăre de muncă, fie strămutaţi pentru reeducare în zone sărace, îndepărtate şi izolate.Milioane de oameni sau mai mult au fost ucişi. Orgia a continuat frenetic şi, după regula de fier a revoluţiilor, şi-a înghiţit copiii.

Căci, după un timp, sesizînd, probabil, că Gărzile Roşii devin o putere în interiorul statului, Mao a decretat că Gărzile Roşii au trădat Revoluţia.

Facţiuni interne ale Gărzilor Roşii au început să se denunţe şi să se atace violent.

China a făcut pasul spre războiul civil şi, în acel moment, Mao a recurs la armată pentru a trimite, înapoi, în cuşcă monstrul pe care îl eliberase.

După 10 ani de haos şi orori, Revoluţia Culturală a fost curmată în 1976, de moartea lui Mao.

1976: The Cultural Revolution Comes to an End

Urmaşii lui Mao, în primul rînd Deng, au făcut o altă mutare clasică: au permis apariţia parţială şi temporară a adevărului.

Ziarişti şi scriitori atent selecţionaţi au primit dreptul de a denunţa Revoluţia Culturală, cu condiţia să nu spună tot şi cu obligaţia de a apăra imaginea Partidului Comunist.

După cîţiva ani, în 1980, Deng a anunţat că a fost de ajuns. Arhivele au fost sigilate şi referirile la această tema au fost interzise. Interdicţia este încă în vigoare. China nu are voie să îşi amintească, iar victimele şi vinovaţii dispar şi trec în uitare.

Capacul s-a pus peste una din cele mai mari manifestări de nebunie umană cunoscută în istorie.

După mai bine de o jumătate de secol, catastrofa Revoluţiei Culturale este un obiect de studiu care mai preocupă aproape exclusiv numai istoricii occidentali. Marele public nu ştie , sau abia dacă ştie ceva despre acest episodtragic al istoriei recente a Chinei, care incriminează ideologia comunistă şi descrie fragilitatea umană în faţa răului.

Mişcări comuniste şi socialiste înfloresc în Est şi în Vest. Promoţie după promoţie de studenţi americani şi vest-europeni, îmbrăţişază ideile stângii revoluţionare. State mari, dăruite cu resurse enorme, ca Venezuela şi Brazilia, urmează ca la carte sisteme revoluţionare şi se prăbuşesc, invariabil, în dezordine politică, sărăcie şi violenţă.

Cei ce ar trebui să înţeleagă ce este de înţeles din experienţa tragică şi ridicolă a acestor ţări nu văd şi nu pot vedea pentru că ideile revoluţionare îşi anihilează, întotdeauna, purtătorii. Istoria trece degeaba. Munţi de oseminte străjuiesc văile uitării.

Poate că lucrul cel mai trist şi ironia necunoscută a istoriei chineze recente este lipsa relativă de importanţă dată Revoluţiei Culturale în raport cu catastrofa anterioară. Căci Marea Revoluţie Culturală Proletară a început în 1966, adică la cinci ani după încheierea Marelui Salt Înainte.

Ce a fost Marele Salt Înainte? Prima campanie de partid lansată de Mao. Între 1958 şi 1961, China a început un program de industrializare, în încercarea de a face saltul la nivelul de putere economică industrială egală cu statele Occidentale.

China's Cultural Revolution must be confronted | Arts and Culture News | Al  Jazeera

În trei ani de nebunie şi haos, sub direcţia lui Mao, fiecare casă şi gospodărie din China a primit sarcina de a produce oţel. Producția agricolă a fost confiscată. Toată producţia a fost exportată sau repartizată oraşelor mari. Canibalismul şi foametea au atins rapid proporţii colosale. 30 de milioane de oameni au murit, dar numărul este estimativ, pentru că realitatea e încă  ascunsă în arhivele chineze.

Apoi a început Revoluţia Culturală. Un măcel titanic mai mic decît măcelul titanic dinainte, povestit de muzicianul-dirijor Jin Wang (sursa:Europa liberă).

Jin Wang și…Revoluția Culturală

Unul dintre copiii Revoluției Culturale din China a fost renumitul muzician Jin Wang, pe care am avut onoarea să-l vedem, acum câteva zile, la pupitrul Filarmonicii din Ploiesti. Iată câteva secvențe de viață trăite de marele dirijor chinez: ”Când aveam 6 ani, Revoluţia Culturală deja începuse. Mao Zedong, iniţiatorul acesteia, se inspirase din ideile lui Marx şi ale Revoluţiei Franceze şi vroia să răstoarne cu totul societatea. Tot ce era străin, tot ce era istorie – trebuiau să dispară, ca şi când nu ar fi existat niciodată.

Tradiţia era ceva rău. Obiceiurile străvechi erau ceva rău. Florile era ceva rău! Acasă nici nu aveam flori. Florile erau considerate ceva frumos, un simbol al purităţii, de către cultura europeană. Dar cultura europeană era cea rău. Imaginaţi-vă o casă fără flori.Vioara era, pe atunci, singurul instrument acceptat de către forurile superioare, deoarece, cu ajutorul ei, se putea interpreta o „muzică revoluţionară”.

Pentru mine, a cânta la vioară era singura modalitate prin care puteam evita să fiu trimis la ţară pentru a deveni fermier. Acolo ajungeau toţi cei care aveau „pretenţii de intelectuali”. Aşadar, am optat pentru cariera de violonist, deşi nu existau cărţi pentru studiu (deja nu prea mai existau decât cărţile tolerate de partid) şi nu trebuia cântată decât muzica „oficială”. Profesorul meu, însă, avea o memorie fantastică, în care păstra cântece vechi; avea, undeva, şi o carte, cu Repertoriul european, pe care o ţinea foarte bine ascunsă, pe care ne-a împrumutat-o, şi mama mea a copiat totul, de mână, în câteva nopţi, fără a se odihni nicio clipă. Acesta a fost materialul meu secret de studiu.

Cântam cu surdină piesele europene, cu perdele groase la ferestre şi cu toate geamurile închise, ca să nu audă nimeni. Dar tot nu am scăpat de pericol. Până la urmă, cineva tot a auzit, iar familia mea a avut mult de suferit pentru că eu cântasem piese din acea carte. Eu am reușit însă, in 1986, să merg în Polonia, la o competiţie internaţională, şi am reuşit să rămân acolo, apoi am ajuns la Viena. Acolo, am cerut unui tânăr dirijor să îmi acorde o și mie o şansă de a dirija. Cântam, pe vremea aceea, în orchestră, la violă. Aveam 16 ani. Veneau mulţi dirijori invitaţi. Dirijorul care mi-a oferit şansa despre care aminteam dorea să observe, dintr-un anumit loc al sălii, acustica.

Atunci, eu i-am cerut bagheta: „Daţi-mi o şansă mie, şi mergeţi să ascultaţi cum sună”, i-am spus, iar el a fost de acord. Pot să fac asta, mi-am spus, şi am făcut-o. Am dirijat trei minute – şi acele trei minute mi-au schimbat viaţa. Atunci am aflat care îmi era destinul. De ce vroiam cu atâta ardoare să dirijez? Pentru că, din perspectiva de instrumentist, vedeam atâtea lucruri ce nu trebuiau făcute, execuţii deplorabile, pe care unii dirijori le treceau cu vederea, sau, mai rău, nici nu le observau… vroiam să fiu dirijor pentru că vroiam cu adevărat să schimb ceva, să fac lucrurile bine! Dirijorii slabi m-a făcut să îmi doresc să devin compozitor. Eram pur şi simplu furios şi revoltat!

Au fost însă câțiva compozitori pe care îi considerali esenţiali pentru evoluţia mea în plan dirijoral: Mahler a pus întrebările fundamentale despre viaţă, moarte, înviere, univers, Dumnezeu. Beethoven este, însă, miezul muzicii. Omenirea ar trebui să fie mai bună pentru simplul fapt că Beethoven a existat! Muzica lui Beethoven este un vis frumos. Păcat că nu putem rămâne o veşnicie în acest vis frumos. Mahler a reconsiderat punctul de vedere al lui Beethoven. El a „afirmat” că nu trebuie să ne temem de moarte. Nivelul de spiritualitate atins de Mahler este foarte înalt. Din punct de vedere tehnic, este limita absolută pentru un dirijor. Şi Şostakovici este destul de aproape de el. Bruckner pune doar o singură problemă: aceea a credinţei sau necredinţei.

Mahler mi-a însemnat sufletul. Pe Şostakovici nu l-am putut înţelege multă vreme! Avem puncte de vedere diferite asupra vieţii. El are mai multe feţe, precum o prismă, cu multe laturi. Am putut să fiu un bun dirijor al muzicii sale doar când am reuşit să aprofundez acest aspect. Am dirijat toate simfoniile sale, chiar şi primele, care sunt mai puţin apreciate de către public”.

Dintr-un interviu acordat presei românești (dnei Veronica Angelescu), aflăm că Jim Wang are și preocupări extinse in domeniul artei.”Da, pictez în ulei. Şi, în afară de asta, scriu cărţi. Ultima este despre Mozart – The Grammar of Playing Mozart; apoi, o altă lucrare – The Healthy Psychology of Professional Musician – pentru că mulţi sunt bolnavi şi nefericiţi; în această carte descriu metode prin care muzicienii pot să asimileze principiile unei psihologii sănătoase şi o atitudine corectă faţă de muzică – pentru ca, în cele din urmă, ei să se contopească cu actul muzical…”

Revoluția culturală chineză – aspecte și considerațiuni

Mă fascinează despotismul retoric, păcăleala din cuvinte. Dai o denumire eufemistică unei chestii și brusc chestia nu mai este foarte gravă, devine acceptabilă. Să ne uităm puțin la cazul a ceea ce se cunoaște sub denumirea inocentă de „Revoluția culturală chineză”, scrie istoricul și jurnalistul George Damian pe blogul https://historice.ro.

O cifră: între anii 1966-1976 în provincia Guangxi au murit între 100.000 și 150.000 de oameni în ceea ce numim „Revoluția culturală chineză” (acestea sunt cifrele oficiale; cercetări independente vorbesc de până la 300.000 de morți). Ca să avem un nivel de comparație: în Al Doilea Război Mondial au murit pe front în timpul luptelor cca 93.000 de militari români. În Revoluția culturală chineză au murit 100.000-150.000 de oameni într-o singură provincie. La Beijing revoluția culturală a început în 1966 cu moartea a circa 10.000 de oameni. La „revoluția” din 1989 din România au murit 1200 și ceva.

Dar nu numărul de morți dintr-o singură provincie chineză cât într-un război al României este ceea ce sperie. Sau faptul că s-au dus adevărate bătălii acolo, cu folosirea armamentului greu. În timpul „revoluției culturale” chinezii din provincia Guangxi s-au mâncat efectiv între ei. Și asta nu este o exagerare: în urma unui proces din anul 1983 un număr de 145 de „revoluționari culturali” au fost condamnați pentru că au mâncat „contrarevoluționari”, procesul a furnizat și o listă cu victime: de la 56 s-a mâncat inima și ficatul, 18 au fost mâncați cu totul, în cazul a 13 bărbați le-au fost tăiate organele genitale și conservate în alcool (care alcool era consumat ulterior, având presupuse proprietăți curative).

Acestea sunt cifrele oficiale, cercetări independente vorbesc de un maxim de 421 de oameni mâncați într-un singur raion al provinciei Guangxi, în condițiile în care canibalismul a fost răspândit în întreaga provincie.

„Revoluția culturală” din Guangxi a fost în realitate (ca peste tot în restul Chinei) un război civil. Aici s-au confruntat două facțiuni, iar luptele au fost foarte dure. O explicație a canibalismului face referire la tradițiile în acest sens ale minorității zhuang din această provincie. Inițial dezmembrarea cadavrelor adversarilor uciși a avut un rol de înspăimântare a dușmanilor: mâinile, capetele și picioarele erau atârnate în copaci sau în fața clădirilor publice (un caz aparte este cel în care rămășițele unui adversar au fost prezentate văduvei sale în cadrul unei ceremonii organizate într-o sală de teatru). Pasul următor a fost extragerea inimii și ficatului din dușmanii executați, acestea fiind gătite și mâncate pe loc de participanții la execuție.

De aici până la consumarea integrală a dușmanului a mai fost un singur pas. Elevii unui liceu și-au mâncat directorul, considerat că avea manifestări burgheze. O anecdotă relatează cazul unui țăran luat pur și simplu de pe drum, ucis și mâncat pe motiv că era gras, deci contrarevoluționar. (Canibalismul nu s-a produs doar în provincia Guangxi, a fost un fenomen în întreaga Chină a anilor 1960-1970, aici a căpătat proporții de masă).

Și pentru că toate acestea trebuiau să aibă un nume reprezentativ li s-a zis „Revoluția culturală din China”.

There was a hierarchy in the ritual consumption of class enemies. Leaders feasted on the heart and liver, mixed with pork and a sprinkling of local spices, while ordinary villagers were allowed only to peck at the victims’ arms and thighs. After several teachers had been sliced up in a middle school, a crowd carried away chunks of flesh in bags dripping with blood. Students cooked the meat in casseroles sitting on top of small, improvised brick barbeques. The deputy director of the school’s revolutionary committee, who oversaw the butchery, was later expelled from the party, but was proud of his actions: ‘Cannibalism? It was the landlord’s flesh! The spy’s flesh!’

Frank Dikötter, The Cultural Revolution: A People’s History, 1962-1976, Bloomsbury Publishing, 2016.

23/03/2021 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Un parlamentar de la Chișinău întreabă autoritățile de la Moscova dacă au cunoștință de existența ilegală a unor trupe militare americane pe teritoriul Republicii Moldova

Nu uităm: 13 decembrie 1991, primele victime făcute de separatiștii de la Tiraspol

Întrebare pentru Rusia după acuzațiile la adresa SUA: Cumva trupe militare americane se află ilegal pe teritoriul R. Moldova?

Iurie Reniță, parlamentar de la Chișinău, le-a sugerat autorităților de la Moscova să clarifice dacă, cumva, trupele militare americane se află ilegal pe teritoriul Republicii Moldova. Reacția vine după ce Rusia a acuzat Statele Unite ale Americii de ingerință în treburile interne ale acestui stat, relatează publicația https://infoprut.ro.

„În spiritul tradițiilor țariste, sovietice și rusești diplomația de la Moscova recidivează. De această dată vine cu o nouă mostră de demagogie și ipocrizie. După ce a inspirat și dirijat atacurile reprobabile asupra Ambasadorului Uniunii Europene la Chișinău, prin intermediul PSRM-ului lui Dodon, de această dată diplomația rusă își îndreaptă „tunurile frățești” asupra reprezentantului diplomatic al SUA”a explicat deputatul.

Potrivit sursei, în cazul în care care admitem că ambasadorul SUA la Chișinău „face declarații călăuzitoare pentru conducerea unui stat suveran, așa cum insinuează rușii, atunci apare fireasca întrebare – de ce Kremlinul ignoră în mod sfidător același drept suveran al Republicii Moldova care insistă ca Federația Rusă să-și retragă necondiționat trupele sale militare, aflate ilegal pe teritoriul acestui stat.

Ba chiar mai mult decât atât: Federația Rusă, prin prezența ilegală a trupelor sale, dar și a emisarilor săi politici și diplomatici (ca să ne amintim de Rogozin, Șoigu, Kozak sau ambasadorii ruși la Chișinău) este direct implicată în menținerea și consolidarea regimului separatist de la Tiraspol. Le-am sugera celora de la Moscova, înainte de a veni cu noi atacuri asupra ambasadorului american la Chișinău, să clarifice dacă, cumva, trupe militare americane se află ilegal pe teritoriul Republicii Moldova (ca factor de șantaj și de amenințare a securității statului nostru)?

” Cei de la Moscova o fac pe „niznaiu în păpușoi” când sunt vizați în mod direct, dar sunt de neîntrecut la arătarea cu degetul (sau din deget!) asupra altora”, a punctat Iurie Reniță.

Astfel, parlamentarul a mai subliniat că declarațiile diplomației ruse despre pericolul implicării occidentale și americane în treburile interne ale unui stat suveran, cum e Republica Moldova, fac parte dinofensiva demagogică și ipocrită a autorităților de la Kremlin de a identifica dușmanii externi ai țării noastre și de a manipula și deturna atenția comunității internaționale de la adevăratele probleme care există în relația dintre Chișinău și Moscova, cea mai gravă fiind retragerea trupelor rusești de ocupație de pe teritoriul nostru”.

23/03/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: