CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ZIUA DE 21 MARTIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Ziua de 21 martie în istoria noastră

1697: Teofil, episcopul ortodox de la Bălgrad (Transilvania) a semnat Rezoluţia de Unire, unul dintre cele mai controversate documente din timpul tratativelor de unire a Mitropoliei Ardealului (ortodoxă) cu Biserica Catolică.

Încă din februarie 1697, acesta negociase Unirea religioasă a românilor ortodocși din Ardeal cu Biserica Romei, în termenii stabiliți împreună cu iezuiții, după regulile conciliului de la Florența, având exemplele precedente ale unirii de la Brest și ale formării episcopiei greco-catolice de Muncaci.

Rezoluția de Unire cu Roma a ortodocșilor din Ardeal menționa :

Noi Teofil cu mila lui Dumnezeu episcopul bisericii românești din Ardeal și din părțile Țării Ungurești lui împreunate și tot clerul aceleași biserici, lăsăm pomenire prin scris aevea aceasta tuturor cărora se cuvine cum că în luna trecută a lui februarie când am avut săbor mare la Bălgrad cu o inimă am așezat ca să ne întoarcem în sânul sfintei maicii biserici romano-catolicești și iarăși să ne unim cu ea, toate acelea primindu-le și crezându-le care ea le primește, le mărturisește și le crede. Și mai întâiu mărturisim acelea patru puncte, în care până acum ne-am înperechiat:

a) Cunoaștem cum că Papa de la Roma este cap văzut a toată Biserica lui Christos, care peste toată lumea e lățită.

b) Mărturisim cum că afară de cer, scaunul celor fericiți și afară de iad, temnița celor osândiți, al treilea loc este, în care și sufletele celor ce nu sunt încă curățite se țin și se curățesc.

c) Cum că pânea azimă este destulă materie a Cinei Domnului și a jertfei Liturghiei, nu ne îndoim.

d) Credem cum că Duhul Sfânt, a treia față în Treime, de la Tatăl și de la Fiul purcede. Și primim, mărturisim și credem toate celelalte, care sfânta maică biserică romano-catolică primește și crede.[…] Noi, adică cei mai înainte numiți Teofil și clerul tot, de la Preaînălțatul împărat acestea acum foarte cu smerenie le cerem și la cele mai sus pomenite puncturi ne îndatorăm înaintea cinstitului părinte Baranyi, plebanul (parohul) bisericii romano-catolicești a Bălgradului, întru a căruia lucru, credință și tărie cu mâna noastră ne-am iscălit și cu pecetea cea episcopească și cu a soborului am întărit.

Dată în Bălgrad, 1697 zile 21 martie.

Teofil episcop și tot clerul

După numai câteva zile, la 27 martie 1697  avea loc Sinodul de la Alba Iulia, convocat de mitropolitul Teofil, sinod ce a adoptat Unirea cu Roma, act care a pus bazele Bisericii Române Unite cu Roma. 

Teofil Seremi (d. 1697, Alba Iulia) a fost un episcop ortodox și mitropolit al Bălgradului (al Ardealului) între anii 1692 și 1697.

Numele său de mirean era Toma Seremi și făcea parte din mica nobilime din Teiuș (nemeși). A pornit tratativele de unire a Mitropoliei Ardealului cu Biserica Catolică, punând astfel bazele Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice.

Noua ramură a bisericii universale formată în urma Unirii primea numele de Biserica Greco-Catolică. Biserica Unită din Transilvania nu era prima care urma acest drum. Deja, biserici greco-catolice locale apăruseră în rândul ucrainienilor și rutenilor.

În Transilvania, Unirea religioasă a fost aplicată efectiv de mitropolitul Atanasie Anghel, fiul unui nobil de Ciugud, urmașul în scaunul arhiepiscopal de Alba Iulia al mitropolitului Teofil Seremi, cel care a semnat pentru prima dată actele Unirii cu Biserica Catolica, dar care a murit la scurtă vreme după aceea.

Clerul român urma sa primească aceleași privilegii și imunități ca și clerul de rit latin. Unirea a fost recunoscută la sinodul din octombrie 1698 prin Manifestul de unire pe baza celor patru puncte, în schimbul păstrării ritului, și a egalității în drepturi cetățenești depline.

Guvernatorul Transilvaniei,Bánffy, şi cancelarul Bethlen, s-au arătat dezamăgiţi de aprobarea unirii românilor cu Biserica Romei.

Ultimul a spus „noi destul am tudumănit şi o instanţie la împărat am dat contra instanţei aceeia, dară nimica am isprăvit, că rezoluţie tot s-au dat”.

1808:A încetat din viață Paul Iorgovici Brâncoveanu (28 aprilie 1764, Vărădia, Caraș-Severin – 21 martie 1808).

Un strămoş al său, ardelean, a fugit peste munţi din cauza persecuţiilor religioase şi, după unii, s-ar fi căsătorit cu o tânără din familia Brâncovenilor, luându-şi şi el acest nume. Urmaşii săi au venit în Banat, fugind din calea turcilor, şi s-au stabilit la Vărădia. Paul era fiul preotului Marcu, care, pentru a putea ajunge protopop, şi-a schimbat numele de Brâncoveanu în Iorgovici, slavizarea numelui fiind o condiţie.

Atât Paul cât şi cei doi fraţi ai săi au învăţat carte de la un învăţător din Ţara Românească, românii neavând, la vremea respectivă, o şcoală a lor în Banat. A absolvit clasele primare la Vârşeţ şi gimnaziul la Szeged, apoi dreptul la Budapesta şi Viena.

TIMIȘOARA UITATĂ Legenda lui Paul Iorgovici, descendentul Brâncovenilor,  care a luptat împotriva maghiarizării și slavonizării. În ce condiții  suspecte a murit

A plecat la Roma, unde a reuşit să studieze în biblioteci „documente şi inscripţii privitoare la istoria şi limba română”. Şi-a continuat studiile la Paris, unde a fost martor ocular la sfârşitul revoluţiei franceze şi la ghilotinarea  regelui Ludovic al XVI-lea. A urmat o scurtă perioadă de studii la Londra, unde a învăţat limba engleză, revenind apoi la Viena, unde a fost numit „cancelist” şi apoi „concipist” la curte.

A fost chemat apoi de episcopul din Vârşeţ care l-a numit avocat consistorial.

Jurist și cercetător al originii romane a poporului român, a fost printre primii oameni de cultură din Banat care au scris românește folosind alfabetul latin.

În 1799 a tipărit, la Buda, „Observaţiile de limba română”, de altfel singura sa carte care s-a păstrat. Sârbii l-au învinuit că a tipărit cartea cu litere latine, „slove păgâne din Roma”, iar ungurii i-au reproşat că prin scrierea sa „va deştepta la români conştiinţa naţională şi atunci  românii vor pretinde drepturi naţionale”. A mai redactat un glosar în patru limbi – română, germană latină şi franceză – şi a început traducerea documentelor studiate la Roma.

Mulţi l-au sfătuit să renunţe la scris pentru a nu-şi face duşmani dar Iorgovici le răspundea că doreşte să-şi întrebuinţeze toate puterile „pentru prosperarea naţiunii mele” şi pentru că „între urmaşii noştri se vor afla şi dintre aceia cărora le va place ceea ce aparţine limbii şi naţiunii noastre”. A fost pedepsit pentru perseverenţa sa cu destituirea şi arestarea, şi în timp ce zăcea în închisoarea comitatului, toate manuscrisele şi lucrările sale au fost arse.

După ce acuzaţiile care i-au fost aduse s-au dovedit a fi neîntemeiate, a fost pus în libertate şi a venit la Timişoara, unde a fost avocat şi contabil privat.

S-a reîntors la Vârşeţ, unde a ocupat o catedră de profesor de limba latină la gimnaziul din localitate. Şi-a reluat şi activitatea literară, încercând să refacă însemnările devastate şi să continue glosarul distrus în bună parte dar n-a mai reuşit să ducă la un sfârşit vreo lucrare, stingându-se subit din viaţă la 21 martie 1808.

Cartea sa, „Observaţii de limbă rumânească prin Paul Iorgovici fecute”, prezintă interes şi astăzi privitor la starea românilor de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. Este considerat primul iluminist bănăţean iar Eliade Rădulescu îi îndemna pe tineri să-l citească pe Paul Iorgovici, pentru a învăţa „şi limba voastră şi ceea ce au fost strămoşii voştri şi ceea ce veţi putea fi de veţi urma învăţăturile lor”.

După unii, cauza neaşteptatei sale morţi ar fi fost otrăvirea, pentru a-l împiedica să-şi continue opera.

A fost înmormântat în cripta aflată în curtea bisericii din Vârşeţ.

1848 (9/21 martie):  Reprezentanții maghiarilor din Transilvania proclamau printr-o declaraţie alipirea Transilvaniei cu regatul Ungariei.

Maghiarii doreau eliberarea de sub stăpânirea austriacă sub care se aflau de mai bine de un veac şi jumătate, dar fără să ţină cont de doleanţele celor care locuiau alături de ei în Ardeal, românii majoritari, sașii şi alte naționalități.

Aceştia aspirau la rândul lor la drepturile fireşti ale popoarelor care doreau să îşi câştige libertăţile.

Harta Ungariei și a țărilor învecinate. Descriere a Transilvaniei (Albina  Românească, Iași, 1849) | Tipărituri vechi

Foto – https://tiparituriromanesti.wordpress.com/2015/11/30/harta-ungariei-si-a-tarilor-invecinate-descriere-a-transilvaniei-albina-romaneasca-iasi-1849.

La scurt timp după declararea de către maghiari a unirii Ardealului cu Ungaria, declaraţie făcută fără luarea în considerare a poziţiei românilor ardeleni şi a saşilor, se mobilizează armata regulată maghiară şi miliţiile maghiare din Ardeal şi începe lupta acestora împotriva armatei austriece cu scopul de a pune stăpânire pe Ardeal.

Armata austriacă se pregătea şi ea de război, iar românii, sub conducerea lui Avram Iancu, s-au organizat militar prin constituirea de miliţii.

În acest context, românii erau conștienți că victoria armatelor maghiare ar duce la o asuprire şi mai mare şi chiar la negarea totală a existenţei naţionale a poporului român din Ardeal.

Saşii erau şi ei de aceeaşi părere şi vor lupta la rândul lor împotriva maghiarilor, consideraţi drept insurgenţi care s-au ridicat împotriva ordinii austriece.

Atât românii, cât şi saşii, se vor alătura  habsburgilor, în speranţa supravieţuirii lor din punct de vedere naţional.

1866: S-a născut Octavian Smigelschi, pictor şi grafician, cu activitate de seamă în pictura monumentală de biserică, operele sale cele mai cunoscute sunt iconostasul şi pictura cupolei din Catedrala Mitropolitană din Sibiu, respectiv capela Gimnaziului Catolic din Budapesta.

Este considerat cel mai mare pictor transilvănean al secolului al XX-lea (m. 1912, la Budapesta).

1871: S-a născut în comuna Gura Săraţi, judeţul Buzău, epigramistul român N. Gr. Mihăescu – Nigrim   (d. în 11 noiembrie  1951, Bucureşti).

Nicolae Grigore Mihăescu-Nigrim - 150 • Opinia Buzău

Doctor in litere si filosofie al Universitatea din din Bruxelles, diplomat in stiinte sociale si politice, profesor de liceu la Ploieşti, apoi inspector scolar, a editat revistele  „Intim” si „Carmen Sylva” si a colaborat  la revistele  Universul literar, Vieaţa nouă, Arta, Adevărul literar, Convorbiri literare, Floare-albastră s.a.

Şi-a facut  debutul în literatură cu volumul de poezii „Astrale” (1901).

A scris in diverse domenii, risipindu-se in publicistica si eseistica (Doctrina vietii unui— nebun, 1903; Ce zice englezul despre romani, 1908; Sarlatanii stiintei, 1911; Humorul englezesc, 1912 s.a.), in memoriale de calatorie (Londra, 1906; Constantinopol, 1906), nuvelistica (Cavalul fermecat, 1912; Din grozaviile Parisului, 1912), roman (in apele oglinzilor, 1940) si incercari dramaturgice (L’Aveu, 1916; Bogdan, 1938).

Spiritual, iscoditor, mereu in cautarea unor noi forme de afirmare, Nicolae Nigrim Mihaescu e, in fond, un diletant in acceptiunea originara a termenului. S-a remarcat si ca epigramist de reala virtuozitate.

1881: A decedat la Sankt Petersburg, în Rusia (n. 10 decembrie 1830, Iași, Moldova) politicianul și diplomatul român Ioan Grigore Ghica, fiul ultimului principe al Moldovei, domnitorul Grigore al V-lea Ghica.

Ioan Grigore Ghica - Wikipedia

Ioan Grigore Ghica, fotoWikipedia.ro.

A fost ministru în mai multe guverne și a activat ca ambasador la Constantinopol, Viena, Roma și Sankt Petersburg. A fost tatăl lui Vladimir Ghica și al lui Dimitrie I. Ghica.

1882: A murit la București, la vârsta de 67 de ani, Constantin Bosianu, jurist și om politic, fost prim-ministru al Principatelor Române între 26 ianuarie 1865 – 14 iunie 1865. 

Imagini pentru Constantin Bosianu,photos

A fost primul decan al Facultății de Drept din București si membru de onoare al Academiei Române.Constantin Bosianu (n. 10 februarie 1815, București) a fost membru de onoare al Academiei Române (din 30 iunie 1879) și primul decan al Facultății de Drept din București. Ulterior, a activat ca parlamentar, în același timp fiind și decan al Baroului Ilfov (1871 – 1873). Spre sfârșitul vieții, Bosianu a îndeplinit timp de două săptămâni funcția de primar interimar al Capitalei, în decembrie 1878, iar în perioada 29 mai – 15 noiembrie 1879, Constantin Bosianu a fost ales președinte al Senatului.

1884: A murit Constantin Al. Kretzulescu (Creţulescu), militar și om politic liberal,  participant la Revoluţia de la 1848 din Ţara Românească (membru al Guvernului provizoriu); (n. 1809). A sprijinit înfiinţarea Societăţii Academice Române, al cărei membru de onoare a fost (1871). Era fratele lui Nicolae Kretzulescu și fiul marelui logofăt Alexandru Kretzulescu.

Imagine similară

A fost preşedinte al Comitetului Central al Unirii (1857),  prim-ministru al Ţării Româneşti (martie-septembrie 1859), ministru în mai multe rânduri.

1902:  S-a născut Virgil I. Vătăşianu, istoric de artă recunoscut în Europa pentru contribuţiile aduse la cunoaşterea artei europene, a influenţei ei asupra celei din ţările române.

A studiat istoria artei la universitățile din Bucuresti, Cluj, Praga și Viena. Și-a luat doctoratul cu calificativul „summa cum laude’ în anul 1927 la Universitatea Viena, sub îndrumarea eminentului profesor Joseph Sztrygowski, cu o temă privind arhitectura românească medievală din Țara Hațegului, Vechile biserici de piatră românești din județul Hunedoara.

Între anii 1930 – 1931, 1934 – 1936 și 1938 – 1946 a fost secretar al Școlii Române din Roma – (Scuola Romena di Roma).
Revenit în țară, Virgil Vătășianu a devenit titularul catedrei de istoria artei la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj.
În semn de recunoaștere al meritelor sale deosebite în istoria artei, Virgil Vătășianu a fost distins cu numeroase ordine și medalii și a purtat titlul de Profesor Emerit.

În anul 1972 savantul Virgil Vătășianu a fost distins cu Premiul Johann Gottfried von Herder, acordat de Universitatea Viena, iar în anul 1974 a devenit membru titular al Academiei Romaniei.
A decedat la 15 noiembrie 1993, la Cluj.

1910: S-a născut, la Lipovăţ, jud. Vaslui, actorul Ștegan Ciubotărașu; (m. 27 august 1970, Bucureşti).

Ștefan Ciubotărașu - Wikipedia

În 1945 s-au stabilit în Capitală, unde a jucat la teatrele Alhambra, Comedia și teatrul Victoriei.

În 1948, când  teatrele au fost restructurate,  Ciubotărașu a fost repartizat la Arad, la primul teatru de stat din țară, unde a desfășurat și o activitate de instructor artistic.

În 1950 a revenit la București, la Teatrul Național. A jucat mult și variat, fiind supranumit „actorul celor 300 de roluri”. Nu a neglijat nici domeniul literar, scriind poezie până în ultimele clipe ale vieții.

În 1959 a jucat în filmele Desfășurarea, Brigada lui Ionuț, Valurile Dunării, Telegrame, în Mândrie (1960), în Pădurea spânzuraților (1964), film regizat de Liviu Ciulei și premiat cu premiul pentru regie la Festivalul Internațional de Film de la Cannes din 1965; în Războiul domnițelor (1969) în regia lui Virgil Calotescu, în Columna (1969) în regia lui Mircea Drăgan, film premiat cu diploma de merit la festivalul internațional de film de la Adelaide, Australia (același an).

În 1968, a jucat și în Legenda (în regia lui Andrei Blaier). 

In 1964 obtine  premiul pentru interpretare masculină la Festivalul Național al Filmului de la Mamaia,

si tot in  1964  i s-a acordat titlul de Artist al Poporului din Republica Populară Romînă „pentru merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii și artelor plastice”.

A fost distins in 1967  cu Ordinul Meritul Cultural clasa I  „pentru activitate îndelungată în teatru și merite deosebite în domeniul artei dramatice.

1913: A murit istoricul Constantin Erbiceanu;(n. 1838). A fost preocupat de punerea în valoare a manuscriselor greceşti din arhivele şi bibliotecile din România și a scris, cu precădere, lucrări de istorie a Bisericii Ortodoxe Române.

Constantin Erbiceanu, istoric | Iasi | Ziare.com

A fost membru titular al Academiei Române din 1899 şi vicepreşedinte al acestui înalt for (1904-1907).

1915: S-a născut in localitatea Trifești, județul Orhei (Basarabia ocupata de Rusia), prozatorul și poetul român Călin Gruia; (d. 9 iulie 1989).

Este pseudonimul literar al lui Chiril Gurduz, cunoscut mai ales prin volumele sale de povești pentru copii. A debutat în literatură cu versurile publicate în 1938 în revista Speranța, din Orhei, apoi a publicat versuri și în reviste literare din Chișinău.

În 1942 i s-a publicat primul volum, placheta Litanii de seară. Mobilizat în război, a fost luat prizonier în 1944.

După eliberarea din prizonierat din 1948, s-a dedicat literaturii pentru copii, publicând în 1952 prima sa culegere de povești, Nucul lui Toderiță.

A avut o intensă activitate publicistică la revistele pentru copii din România (Arici Pogonici, Luminița, Cutezătorii) și a publicat numeroase cărți.

A scris și un scenariu de film, inspirat din evenimentele Primului Război Mondial, după care a fost realizat filmul Baladă pentru Măriuca (1969).

Între anii 1951 și 1969 a fost redactor la emisiunile pentru copii ale Radioteleviziunii Române.

1919: Comuniştii preiau puterea la Budapesta, proclamând  Republica Sovietică Ungaria şi instaurează sub conducerea lui Kun Bela teroarea bolşevică, un regim de opresiune care va dura 133 de zile, până va fi desfiinţat de Armata Română.

Republica Sovietică Ungaria sau Republica Ungară a Sfaturilor (Magyarországi Tanácsköztársaság) a fost un regim comunist care a existat în Ungaria între 21 martie–6 august 1919, primul regim comunist din Europa după URSS, format ca urmare a eșecului guvernului condus de contele Mihály Károlyi de a organiza statul după dizolvarea Imperiului Austro-Ungar. Președintele noii republici era socialistul Sándor Garbai, de profesie zidar, puterea reală având-o însă ministrul de externe Béla Kun.

Béla Kun liderul Republicii Sovietice Ungaria

 Republica Sovietică Ungaria a fost prima guvernare comunistă formată în Europa, după Revoluția din Octombrie din Rusia. Primele acte ale guvernării comuniste au fost naționalizarea industriei, abolirea titlurilor și privilegiilor aristocrației și separarea statului de Biserică, dar în pofida sfatului dat de Lenin, Béla Kun a refuzat să împartă pământ țăranilor, iar armata, condusă de ofițeri ai vechiului regim, era dezamăgită de măsurile comuniste. Regimul comunist ungar a instaurat teroarea bolșevică asupra poporului, durând doar 133 de zile, până la intervenția armatei române care a ocupat Budapesta. Statul succesor a fost Regatul Ungariei, constituit după retragerea trupelor române.

1927: S-a născut la Miclăușeni, Iași, profesorul Costin Merișca , prozator, profesor, cercetător în domeniul filologiei și istoriei; (d. 23 iulie 2003).

A debutat la 12 ani, în revista Lumea copiilor (1939), iar la 17 ani, a devenit redactor la revista literară Haralamb Lecca (Caracal) și colaborator la revistele umoristice bucureștene Veselia și Humorul. După o jumatate din Facultatea de Litere și Filosofie (la Litere, Istoria literaturii române moderne, cu G. Calinescu iar la Filosofie, Estetica, cu T. Vianu), a fost arestat, alături de mii de alți studenți, în 1948, și condamnat pentru „activitate anticomunistă”, „crima de organizare și participare” și „instigare publică” (au înălțat o cruce de lemn pe Rarău), fiind condamnat la 5 ani temniță grea, 5 ani închisoare corecțională fiind închis la Suceava, Jilava, Pitești, Gherla și Canal, fiind eliberat după 5 ani și 3 luni, după încă 2 ani de „domiciliu obligatoriu” în satul natal.

A fost victimă a experimentului Pitești, fiind marcat sufletește pentru o lungă perioadă. A reluat de la capăt facultatea la fără frecvență (Litere și Istorie), a fost, apoi, profesor de Limba și literatura română timp de 34 de ani, metodist voluntar și conducător de cerc pedagogic.

De-a lungul vieții, a publicat peste o sută de articole și studii, tipărite sau difuzate la Radio, a colaborat la: NațiuneaGazeta învățământuluiCronicaTribuna școliiRadioteleșcoalăLimba și literatura pentru eleviFilateliaMagazinistoricCercetari istoriceTransilvaniaConvorbiri literare. Debutul editorial a venit abia în 1992 cu romanul Tărâmul Gheenei, prefațat de Paul Goma și premiat de Uniunea Cineaștilor.

A scris romane, studii pedagogico-metodice, studii de lingvistică și etnologie, genealogii boierești, studii istorice de interes local sau național, s-a ocupat de documente inedite de istorie literară (despre Gr. Alexandrescu, C. Negruzzi, D. Bolintineanu, S. Bărnuțiu, V. Alecsandri, etc.) și a fost membru al Comisiei de heraldică, genealogie și sigilografie a Academiei Române.

1928: S-a născut la Galaţi, compozitorul și pianistul român de renume mondial, Valentin Gheorghiu.

 A început să cânte la pian la vârsta de 5 ani. George Enescu, într-o scrisoare adresată Ministrului Culturii din acea vreme, l-a recomandat drept un „talent rar ce trebuie supravegheat îndeaproape” și astfel, la vârsta de 9 ani, a primit o bursă pentru a studia la Conservatorul Național Superior de Muzică din Paris (1937–1939). 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 25b27-valentingheorghiu.jpg

La 15 ani a debutat la Ateneul Român în compania Orchestrei Filarmonice din București, sub bagheta lui George Georgescu, ca solist al Concertului Nr. 1 în Do-major pentru pian și orchestră de Ludwig van Beethoven. A devenit solist al Filarmonicii în 1950. În afara activității concertistice în țară, a întreprins turnee de răsunet în țările europene, Anglia, Franța, Spania, Germania, Uniunea Sovietică, Austria etc. precum și în SUA, Israel, Japonia. A colaborat cu orchestre de prestigiu ca: Société des Concerts du Conservatoire de ParisGewandhaus (Leipzig), Staatskapelle (Dresda) etc. și a colaborat cu dirijori de renume mondial ca Antal Dorati, Kurt Masur, Rafael Kubelik, Constantin Silvestri, Georges Prêtre, George Georgescu.

A excelat și în recitalurile solo de muzică de cameră sau ca partener la pian al fratelui său, violonistul Ștefan Gheorghiu. Au rămas în amintire performanțele muzicale ale Trio-ului compus din Valentin Gheorghiu (pian), Ștefan Gheorghiu (vioară) și Radu Aldulescu (violoncel).

A făcut înregistrări de radio, televiziune și discografice pentru casele His Master’s VoicePathé MarconiDeutsche GramophoneElectrecordEditura Casa Radio.

1930:  S-a născut în localitatea Văleni (Maramures), poetul şi traducătorul  român Tiberiu Utan; (m. 26 mai 1994, Bucureşti).

A studiat  la Institutul Maxim Gorki din Moscova, dupa care lucrează la diferite redacții ale revistelor culturale, e redactor șef la Gazeta literară, iar ulterior  în cadrul Editurii tineretului.

  A scris foarte multe poeme proletcultiste, ode dedicate Partidului Comunist sau celor doi dictatori comunisti, Elena și Nicolae Ceaușescu.

Melodia TU

Muzica Vasile Veselovschi

Versuri : Tiberiu Utan

1930: A avut loc prima transmisie de operă dintr-un studio al Radiodifuziunii Române, „Bărbierul din Sevilla”de Gioachino Rossini.

1933: Prin interpelarea parlamentară a dr. Nicolae Lupu se dezvăluia public o afacere privind contractarea unor comenzi de armament şi muniţii, în condiţii total dezavantajoase României, afacere dublată de acţiuni de spionaj („Afacerea Škoda”), în care erau implicaţi numeroşi oameni politici printre care însuși regele Carol al II-lea.

1939: Germania Nazistă cere  ultimativ Poloniei retrocedarea oraşului Danzig (numit de polonezi Gdansk) şi a „coridorului polonez” de trecere spre Prusia (coridor creat în urma Primului Război Mondial, care acorda Poloniei ieşirea la Marea Baltică) şi de asemenea, aderarea Poloniei la Pactul Anticomintern.

Hotarele statelor din jurul oraşului Gdansk (Danzig), 1939, sursă: wikipedia.orgDanzigul este german, poster Nazist, 1939
Hotarele statelor din jurul oraşului Gdansk (Danzig), 1939Danzigul este german, poster Nazist, 1939

 Polonia a refuzat  toate cererile din ultimatum, iar Germania Nazistă iese din acordul de neagresiune germano-polon la 28 martie 1939.

Pactul Anticomintern a fost semnat la 25 noiembrie 1936 la Berlin  între Germania şi Japonia,  împotriva statelor Internaţionalei a 3-a comuniste (Comintern), în scopul stopării propagării comunismului pe glob.

Ulterior, la Pactul Anticomintern au aderat: Italia (1939), Ungaria (1939), Finlanda (1941), România (1941), Bulgaria (1941), Croaţia, Danemarca, Slovacia si alte state.

1944:  C.I.C. Brătianu şi Iuliu Maniu au adresat mareşalului  Ion Antonescu  o scrisoare în care i-au cerut să convină cu Germania nazista în privinţa ieşirii României din război:

„… Astăzi trebuie să constatați că, după pierderile enorme rezultate din război, țara noastră este amenințată de un pericol la care nu mai poate face față. Armatele germane înfrânte nu ne mai pot asigura în contra unei invazii rusești și concursul pe care l-am mai putea da să o împiedicăm va fi cu totul insuficient. A coopera mai departe cu armatele germane ar fi să sacrificăm în mod inutil ceea ce ne-a mai rămas ca putere militară și să provocăm din partea armatelor bolșevice victorioase represalii și distrugeri iresponsabile…”

1945: A luat fiinţă Universitatea Muncitorească a P.C.R., devenită ulterior Academia de învăţământ social-politic “Ştefan Gheorghiu”.

A fost înființată de Partidul Comunist Român, la inițiativa Anei Pauker, fiind o universitate politică. Primul rector a fost Barbu Lăzăreanu (1945–1948). A devenit ulterior Academia de învățământ social-politic „Ștefan Gheorghiu” de pe lângă CC al PCR. Pregătea cadrele birocrației de partid și, de-a lungul timpului, a acordat zeci de diplome și doctorate cu aceeași valoare ca ale universităților și ale institutelor de cercetare, însă fără acoperirea științifică corespunzătoare. A fost desființată în 1990.

1949:A încetat din viață la București, Tina Barbu (Aretina Rusavețeanu; 6 decembrie 1885, Mârșa).

A fost o actriță de teatru cu o carieră scurtă (1908–1913) la Teatrul Național din București.

La 16 ani era slujnică la un conac, fiind descoperită de omul politic liberal Vasile Morțun care i-a facilitat intrarea la Conservator; ulterior acesta a susținut-o pentru a-și continua studiile teatrale la Paris. 

A fost angajată de Al. Davila la Teatrul Național din București, având o carieră scurtă (1908–1913).

După căsătoria cu moșierul și omul politic liberal Constantin Rușavețeanu, a abandonat cariera teatrală și s-a retras la conacul moșiei de la Rușavățu, Buzău.

A fost una dintre cele 8.528 de victime ale decretului 83 pentru „lichidarea moșierimii ca clasă” și „îngrădirea” țăranilor mijlocași, considerați „agenți ai capitalismului”, care trebuiau anihilați cu instrumentele „luptei de clasă”.

Toți aceștia au fost ridicați de organele de Securitate în noaptea de 2/3 martie 1949, deportați în locuri dinainte stabilite, pe termen nedeterminat.

Ridicată de la moșia sa din Rușavățu și neasigurându-i-se asistența medicală necesară pe timpul transportului, a intrat în comă diabetică.

 1958: A decedat la Bucureşti, soprana şi profesoara Aca de Barbu; (n. 31 iulie 1893, Sighișoara/ judeţul Mureș).

Provenea dintr-o familie ardeleană de elită, tatăl ei, Sever de Barbu, fiind descendent direct al memorandistului Partenie Barbu, iar mama sa, era nepoata preotului, pedagogului și scriitorului Zaharia Boiu, membru corespondent al Academiei Române, participant și el la mișcarea memorandistă.

A urmat cursurile Conservatorului din Târgu Mureș, fiind ulterior  admisă  direct în anul II, la Academia de Muzică din Viena, în 1910.

A renunțat după doi ani datorită unor probleme financiare, continuându-și însă pregătirea în particular, cu profesorul Filip Forsten.

În anul 1914 a semnat un contract cu Opera din Hamburg, cântând însă pe mai multe scene precum cele din Karlstheater, Baden bei Wien, Tepliz-Schonau, Grun sau Volksoper din Viena.

A debutat la Opera din Cluj într-un mod cu totul neprevăzut, pentru a salva un spectacol care rămăsese fără solistă și între anii 1922-1933 a fost prim-solistă a Operei din Cluj.

În anul 1933 s-a mutat cu soțul ei, juristul Nicolae Bireescu, la București, unde a cântat până în 1945.

În acest an, după instalarea la putere a guvernului comunist, directorul operei din București, Victor Eftimiu, a dispus pensionarea înainte de termen a artistei. Astfel, la 1 septembrie 1945, a fost pensionată abuziv.

În urma unui memoriu adresat președinției Consiliului de miniștri, a fost reintegrată ca artistă solistă la Opera Română din Timișoara, la data de 13 februarie 1946.

Imagini pentru Aca de barbu photos

Avea să ocupe funcția de director al acesteia după înființarea instituției prin decret regal la 30 martie 1946.

Opera a fost inaugurată la 27 aprilie 1947, cu Aida de Giuseppe Verdi, spectacol regizat de Aca de Barbu însăși, un spectacol primit cu bucurie de public și comentat elogios de presa vremii, difuzat prin megafoane în Piața Operei.

Aca de Barbu a fost director al Operei din Timișoara până în anul 1956, când a fost îndepărtată, din cauza originii sale „nesănătoase”.

Epoca Aca de Barbu s-a încheiat cu spectacolul Ana Lugojana de Barbu Filaret, regizat de cea care a fost primul director al instituției.

A fost tranferată la București și a continuat să predea, la clasa de regie și operă de la Conservatorul din București, până la moarte.

A fost distinsă cu titlul de Artist Emerit, recunoscându-i-se astfel meritele și prestigioasa carieră de peste 40 de ani.

1961: Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost ales președinte al Consiliului de Stat.

Marea Adunare Națională l-a ales președinte al Consiliului de Stat al RPR pe Gheorghe Gheorghiu-Dej. A ocupat această funcție între 21 martie 1961–19 martie 1965.

1961: S-a instalat Guvernul Ion Gheorghe Maurer (1)

Marea Adunare Națională l-a desemnat președinte al consiliului de Miniștri pe Ion Gheorghe Maurer, care a format un guvern aflat la conducerea RPR în intervalul 21 martie 1961–18 martie 1965.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 1961-Ion-Gheorghe-Maurer.jpg

În această perioadă s-a încheiat procesului de colectivizare a agriculturii (1962), au apărut disensiunile din interiorul CAER, a fost respins cu vehemență, la plenara CC al PMR din 15–22 aprilie 1964 Planul Valev, care preconiza alcătuirea unui „complex economic interstatal” în zona Dunării de Jos și care ar fi înglobat sudul URSS (Basarabia și sudul Ucrainei), sud-estul României și nordul Bulgariei.

1977: A murit  istoricul  român Andrei Oțetea.

 S-a născut în data de 24 iulie 1894 la Sibiel, lângă Sibiu.

Studiază la Sibiu, la Colegiul Gh. Lazăr şi apoi la Braşov, fiind exmatriculat din primul liceu.

De aici va ajunge să îşi realizeze studiile universitare la Sorbona, primind o bursă în acest sens de la Asociaţiunea ASTRA. Se specializează în studiul istoriei.

Devine profesor universitar, mai întâi la Iaşi, iar apoi la Bucureşti (aici ajunge prorector al universităţii). În perioada războiului va fi directorul Teatrului Naţional din Iaşi.

După cel de Al Doilea Război Mondial, este numit director al Institutului de Istorie „Nicolae Iorga”.

În 1955 devine membru al Academiei Române. Devine, de asemenea, vicepreşedinte al Academiei Latine din Paris.

A fost membru al Societăţii de Istorie Modernă a Franţei.

Realizează o operă istorică importantă, atât prin numărul studiilor sale dar şi prin lucrările primordiale ce le-a realizat.

A fost coordonatorul primei istorii in date a lumii realizate de istoricii români, volumelele II şi III a „Istoriei României”,redactorul revistei de specialitate „Revue Roumanie d`Histoire”şi a publicat studii legate de istoria Imperiului Bizantin sau de Renaştere.

A murit  la Paris si în urma sa a rămas la Biblioteca ASTRA, fondul cabinetului de documentare ce îi poartă numele.

Acesta este înzestrat cu peste 6000 de cărţi, dar şi periodice, piese cartografice, icoane, etc….

1986: Un grav accident produs la mina Vulcan, ca urmare a unei explozii de gaze în subteran, a provocat moartea a 17 persoane și rănirea altor două.

1990: Conflictul interetnic de la Târgu Mureș – Intervenția armatei

Situația tensionată a continuat, fiind ridicate baraje pe ruta Târgu Mureș–Reghin, în localitățile Dumbrăvioara, Ernei și Sângeorgiu de Mureș, cu scopul de a împiedica venirea spre Târgu Mureș a populației de etnie română. Alte baraje au mai fost instalate în municipiul Târgu Mureș și de asemenea pe ruta Târgu Mureș–Sovata, Râciu–Târgu Mureș și Band–Târgu Mureș. În centrul Târgu Mureșului, ceea ce doar se prefigura nu a mai putut fi stopat. Cordonul de milițieni neînarmați nu i-au putut opri pe români și maghiari să se încaiere. Conflictul, care începea să semene cu un masacru general a izbucnit în jurul orei 16–17. S-au folosit drept arsenal de luptă sticle incendiare (coctailuri Molotov), bâte, furci, bile metalice, topoare, sulițe cu vârf metalic, săbii Ninja. În jurul orei 18, primele tancuri ale Diviziei 6 Tancuri și-au făcut apariția în zonă.Aprobarea de intervenție pentru aplanarea conflictului a fost dată târziu, iar încăierarea generală și scenele de coșmar erau deja consumate. Au fost așezate două rânduri de tancuri, sub comanda col. Ștefan Damian, între cele două părți combatante. Prezența Armatei nu a calmat spiritele, dar violența atacurilor în valuri a scăzut în intensitate. În jurul orelor 22–23, grupurile au început să se împrăștie. Conflictul se încheiase. S-a dat ordin să fie blocate toate intrările în oraș, să fie legitimate toate persoanele, oprite și verificate mașinile care încercau să intre și să iasă din oraș. Situația era sub aparent control.

1990: România şi-a depus cererea oficială de aderare la Consiliul Europei.

1995: Senatul României a ratificat Convenţia – cadru pentru protecţia minorităţilor.

Această Convenţie a fost semnată de guvernul român la Strasbourg, pe data de 1 februarie 1995.

1997: Regele Mihai al României a început Turneul regal NATO.

Regele Mihai, însoțit de Regina Ana, Principesa Moștenitoare Margareta și Principele Radu au ajuns în Marea Britanie, prima țară a Turneul regal NATO, consacrat sprijinirii integrării României în NATO din primul val.

Turneul Regal NATO (New York, mai 2000)

Regele și Regina au continuat cu alte șase vizite externe în 1997, în Belgia, Olanda, Luxemburg, Norvegia, Danemarca și Spania. Regele, având alături ambasadorul și reprezentanții Guvenului țării sale, a lăsat o imagine diferită de cea atribuită, în mod obișnuit, României. Regele Mihai a continuat cu vizite în Statele Unite ale Americii (mai 2000 și octombrie 2000), alte șapte vizite NATO și UE (martie–septembrie 2002), în Franța (2007), precum și în alte țări occidentale. Regele Mihai a reprezentat România la Cetatea Vaticanului (1999, 2005, 2012), în Federația Rusă (2005 și 2010), în Ungaria, Slovacia, Cehia, Serbia, Spania, Suedia, Bulgaria și a vizitat românii din Ucraina (2000) și Republica Moldova (2006).

2000: A decedat  la Cluj criticul, istoricul literar și prozatorul român Mircea Zaciu; (n. 27 august 1928, Oradea).

A fost licențiat al Facultății de Filologie a Universității „Victor Babeș” din Cluj, pe care a absolvit-o în anul 1952.

  A fost profesor universitar, doctor în litere, a fost, în același timp, eseist,  prozator și poet si coordonator al „Dicționarului scriitorilor români”,(volumele A-C, D-L şi M-Q), şi membru de onoare al Academiei Române din 1997.

A format la Cluj o școală de critică și istorie literară, editor coordonator al colecței „Restituiri” a Editurii Dacia din Cluj.

După 1990 s-a stabilit în Germania, dar a petrecut şi lungi perioade în ţară .

A colaborat la diverse reviste din țară: „Tribuna”, „Convorbiri literare”, „Steaua”, „România literară”, „Apostrof, „Vatra” etc.

În volumele sale de eseuri critice a abordat mai ales literatura scrisă în Transilvania, s-a ocupat de opera lui Ion Agârbiceanu într-o monografie separată, dar chintesența acestor preocupări se găsește în volumul  intitulat „Ca o imensă scenă, Transilvania”….

2002: Au fost deschise la Bruxelles, negocierile de aderare a României pentru capitolele libera circulaţie a mărfurilor, libera circulaţie a persoanelor, energie, politică regională şi protecţia mediului.

2004: A încetat din viaţă dirijorul, pianistul și compozitorul  român Paraschiv Oprea; (n.27 noiembrie 1937, Drăgăşani).

 A condus Orchestra de muzică populară Radio și orchestra Ansamblului Rapsodia Română.

A interpretat muzică populară, romanțe, café-concert și de estradă, participand la diferite emisiuni muzicale la radio și TV.

A condus Ansamblul Rapsodia Română şi Orchestra de muzică populară a Radiodifuziunii Române.

2007: Ateneul Român a fost inclus oficial pe lista Patrimoniului European, alături de Palatul Cantacuzino, Cetatea Histria şi Calea Eroilor din Târgu-Jiu.

Includerea oficială a acestuia a avut loc la Roma, cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la semnarea, la 25 martie 1957, a tratatului care a instituit Comunitatea Economică Europeană.

2015: A decedat istoricul și arheologul român Panait I. Panait (n. 25 noiembrie 1931, Pietroiu, Ialomița, astăzi Borcea, Călărași – d. 21 martie 2015). Studiile universitare le-a urmat între 1951-1956 la București.

Împreună cu Ștefan Ionescu, a scris lucrarea Constantin vodă Brâncoveanu: Viața. Domnia. Epoca, o monografie de referință în domeniu.

A murit ilustrul profesor Panait I. Panait. „Ne-a predat istoria ca o  poveste“, spun foştii studenţi despre dascăl

A fost din 1956 șef de secție la Muzeul de Istorie al municipiului București, ulterior a deținut și funcția de director. A făcut săpături arheologice în București și în jurul orașului, fiind interesat de istoria sa. A dublat preocuparea pentru aducerea la lumină a vestigiilor și de interesul pentru conservarea lor, aducând contribuții muzeologice.

2018: A murit Iosif Herţea, etnomuzicolog, compozitor de muzică de scenă, creator de instrumente adecvate jocului teatral; (n. 22 martie 1936).

Încă de la debutul său (în 1968) a compus muzica a peste 100 de spectacole, devenind colaboratorul apropiat al regizorilor Vlad Mugur, Silviu Purcărete, Tompa Gábor, Mihai Măniuţiu, Cătălina Buzoianu sau Alexandru Tocilescu.

IOSIF HERŢEA (22 martie 1936 - 21 martie 2018) - Graiul Maramureșului -  Cotidian independent al județului Maramureș

Stabilit din 1990 în Germania, a revenit adesea în România pentru colaborări.

În 2016, a oferit Bibliotecii Judeţene „Petre Dulfu” din Baia Mare o donaţie constând din 800 de cărţi, 700 de CD-uri şi DVD-uri, 100 de casete, 80 de discuri de vinil şi 1.143 de instrumente şi obiecte tradiţionale (instrumente idiofone, membranofone, cordofone, aerofone, obiecte de ritual), adunate de pe toate continentele.

2019: A murit regizorul de teatru și profesorul Radu Penciulescu, considerat unul dintre creatorii de școală în regia de teatru românească; (n. 1930).

Amintiri din teatrul romanesc: RADU PENCIULESCU

A fost fondator al Teatrului Mic (1964); s-a stabilit în Suedia din anii ’70 ai secolului XX.

2020: A murit Vintilă Mihăilescu, antropolog, autobiograf, psihosociolog, profesor universitar, publicist și scriitor de non-ficțiune.

La trecerea lui Vintilă Mihăilescu – Suplimentul de cultură

În 1990 a iniţiat organizarea Societăţii de Antropologie Culturală din România, al cărei preşedinte a fost între 1994 şi 2000.

De asemenea,a desfăşurat o intensă activitate de cercetare la Centrul de Cercetări Antropologice al Academiei Române, domeniile sale de specializare fiind: etnopsihologie, identitate şi etnicitate, studiul comunităţilor. A fost director al Muzeului Țăranului Român între 2005 și 2010; (n. 1951).

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/03/21/o-istorie-a-zilei-de-21-martie-video-4/

CALENDAR CREȘTIN ORTODOX

SFÂNTUL IERARH IACOB MĂRTURISITORUL

Imagini pentru 21 martie 2020 ortodox foto

Sfântul Iacob a îmbrățișat viața de sihastru din tinerețe. Nu se cunoaște locul nașterii Sfântului Iacob și nici eparhia pe care a păstorit-o.

Știm că a fost episcop și că în vremea împăratului Constantin Copronim (741-775), a indurat multe prigoniri și chinuri pentru că s-a opus celor care luptau împotriva sfintelor icoane.

Bibliografie (surse):

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;
  3. Petre P.Panaitescu, Istoria românilor, Bucureşti, 1990.;
  4. http://www.worldwideromania.com;
  5. Wikipedia.ro;
  6. mediafax.ro;
  7. Istoria md.;
  8. http://www.rador.ro/2019/03/21/calendarul-evenimentelor-21-martie;
  9. Cinemagia.ro.

21/03/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

28 iunie 1940 –  Vinerea patimilor poporului român

28 iunie 1940 – începutul destrămării teritoriale a României sau vinerea patimilor poporului român

Cea de-a doua ocupare a Basarabiei de către Rusia, la 28 iunie 1940, a reprezentat momentul declanşării procesului de destrămare teritorială a României Mari, scrie Dorin CIMPOEŞU în revista https://www.limbaromana.md.

Acesta a fost rezultatul unei înţelegeri politice secrete convenite între două regimuri totalitare criminale, respectiv cel naţional-socialist hitlerist şi cel comunist sovietic, concretizată în Dictatul de la Moscova, încheiat la 23 august 1939, cunoscut şi sub numele de pactul de neagresiune Ribbentrop-Molotov.

Amintește-ți istoria cu TVR Moldova

Foto: 28 iunie 1940. Deznădejde și doliu în România – URSS a cotropit Basarabia.

După reocuparea Basarabiei, România a trebuit să suporte şi poftele revizioniste ale regimurilor totalitare din Ungaria şi Bulgaria, sprijinite de Berlin şi Roma, fiind constrânsă să accepte, în următoarele două luni, condiţiile umilitoare ale Dictatului de la Viena şi Tratatului de la Craiova, pierzând astfel cea mai mare parte a Transilvaniei, precum şi Cadrilaterul.

Drept consecinţă, rapturile din vara anului 1940 au făcut ca România să revină la situaţia anterioară Primului Război Mondial din punct de vedere teritorial, demografic etc. şi să nu mai cunoască integritatea naţională deplină din 1918, nici după 70 de ani de la acea vinere a patimilor1.

Trebuie remarcat însă faptul că, la 28 iunie 1940, Rusia sovietică nu a ocupat numai Basarabia, ci şi alte teritorii româneşti, care nu făceau obiectul art.3 al Protocolului adiţional secret al Dictatului de la Moscova, cum ar fi Nordul Bucovinei, ţinutul Herţa, precum şi unele insule din Delta Dunării. Acestea nu au mai revenit României nici până astăzi.

Iniţial, Rusia a intenţionat să ocupe întreaga Bucovină, lucru despre care Molotov l-a informat, la 23 iunie 1940, pe contele Von der Schulenburg, ambasadorul Germaniei la Moscova. Hitler, însă, nu a fost de acord cu revendicarea sovieticilor, considerând-o „un semn al puterii sovietice spre Vest”2 şi o încălcare a Protocolului adiţional secret.

În acest context, dorind să nu deterioreze încă relaţiile cu Germania, dar nici să nu dea dovadă de slăbiciune, Stalin şi-a restrâns cererea doar la partea de Nord a Bucovinei.

Cedarea Basarabiei a avut o valoare strategică deosebită pentru Germania, deoarece i-a permis să obţină o poziţie binevoitoare din partea Rusiei şi să amâne viitoarea confruntare militară cu aceasta, în condiţiile unei angajări pe frontul de Vest, iar pe de altă parte, să determine România să adere la Axă, neavând altă alternativă.

Ocuparea Basarabiei nu a fost o surpriză pentru autorităţile române, aşa cum au acreditat unii istorici. Guvernul de la Bucureşti a conştientizat această ameninţare chiar la scurt timp după semnarea Dictatului de la Moscova.

Astfel, V.V. Tilea, ministrul român la Londra, comunica la 26 septembrie 1939 următoarele: „Pentru mine este clar că Sovietele urmăresc cel puţin ocuparea Basarabiei, având în vedere asentimentul Germaniei şi, în ultimă raţiune, bolşevizarea întregii Europe”3.

Ambasadorul României în Letonia, Grigore Niculescu-Buzeşti, semnala, la 4 noiembrie 1939, că în contextul tratativelor vizând tratatul militar ruso-leton, vicecomisarul Isakov, şeful delegaţiei sovietice, a afirmat că, dacă negocierile cu Finlanda ar fi fost încheiate, ar fi avut loc o acţiune militară împotriva Basarabiei, importante forţe militare fiind concentrate în acest scop la Harkov şi Odesa4.

La rândul său, Alexandru Cretzianu, secretar general al Ministerului de Externe român, în perioada 1939-1941, arăta că Guvernul de la Bucureşti primise informaţii privind pregătirea unui atac al U.R.S.S. împotriva României5.

Pe de altă parte, revista „Internaţionala Comunistă” insera în paginile sale articolul Războiul imperialist şi România, semnat de Boris Stefanov, şeful Secţiei române a Kominternului, în care era prezentat planul de luptă al comuniştilor „români” privind sovietizarea României6.

Acest articol l-a determinat pe Gh. Davidescu, ambasadorul român la Moscova, să-i trimită o scrisoare, la 13 decembrie 1939, ministrului de externe român, Gr. Gafencu, în care să precizeze obiectivele urmărite de Soviete faţă de România şi „mijloacele la care ar putea recurge pentru realizarea scopurilor lor”7.

Între timp, pe plan internaţional se desfăşura o campanie intensă de „convingere” a României că, în cazul unui refuz al acesteia de a ceda Basarabia fără lupte, Kremlinul va recurge la mijloace militare. Gh. Davidescu transmitea, în acest sens, de la Moscova, la 7 decembrie 1939 că „În ceea ce ne priveşte, opinia generală a cercurilor conducătoare germane ar fi că «România nu este decisă a se opune cu armele unei încercări de ocupare a Basarabiei»”8.

În aceeaşi notă, Radu Irimescu, ministrul român la Washington, arăta că mass-media din capitala americană promova ideea că „nu am lupta pentru Basarabia”, iar V. P. Potemkin, adjunctul lui Molotov, preciza că „Odesa este un port fără viaţă”, întrucât „adevăratul hinterland al acestui port este Basarabia”9.

Avertizări la adresa României privind pretenţiile teritoriale ale Moscovei faţă de ţara noastră au venit chiar de la unii reprezentanţi ai Germaniei hitleriste.

Hans von Mackensen, ambasadorul german la Roma, afirma, la 7 martie 1940, într-o întâlnire cu omologul său român, Raoul Bossy, că „Balcanii încep la Prut” şi că „pentru Basarabia nu va lupta nimeni”10.

Mai mult, Wilhelm Fabricius, ambasadorul Germaniei la Bucureşti, a înaintat Guvernului român, la 2 iunie 1940, o notă verbală în textul căreia solicita să se precizeze poziţia României în eventualitatea unor cereri de revizuire a graniţelor venite din partea vecinilor săi, dând exemplul Rusiei în problema Basarabiei11.

Dar avertismentul cel mai serios dat României a venit din partea lui V. M. Molotov, în cadrul unui raport prezentat la 29 martie 1940, în şedinţa Sovietului Suprem al U.R.S.S., când a făcut un adevărat rechizitoriu la adresa Bucureştiului, învinuindu-l că din cauza problemei litigioase a Basarabiei nu s-a semnat pactul de neagresiune dintre cele două ţări.

Mesajul Kremlinului a fost recepţionat corect şi imediat de autorităţile române, lucru confirmat de Serviciul Special de Informaţii care preciza, la o zi după discursul lui Molotov, că „Moscova găseşte că se apropie momentul să oblige România la «retrocedarea» Basarabiei”12.

Începând cu luna mai 1940, sovieticii nu au mai făcut niciun secret din intenţiile lor de a ataca România. Astfel, ofiţerii sovietici din zonele de dislocare din apropierea graniţei române afirmau fără reţineri că sunt pregătiţi pentru „eliberarea Basarabiei şi Bucovinei”, la fel şi comisarii bolşevici în cadrul întrunirilor de pregătire a populaţiei pentru război13.Concomitent, din U.R.S.S. soseau persoane particulare, care declarau că Moscova pregătea o acţiune pentru „obţinerea Basarabiei”.

Iar datele culese de poliţia de frontieră arătau că la Odesa se constata „o mare afluenţă de ofiţeri şi trupe care veneau şi plecau”, în unele zone ale Ucrainei se făcea „o intensă propagandă antiromânească de către agenţii NKVD-ului îmbrăcaţi civil”, iar „de-a lungul Nistrului se lucrează febril la fortificaţii”14.

Pe de altă parte, sovieticii au început pregătirile militare la graniţa cu România încă din toamna anului 1939, ceea ce arăta intenţia fără echivoc a Kremlinului de a folosi un context favorabil formulării unor revendicări teritoriale.

Până în primăvara anului 1940, a fost constituit Frontul de Sud, ce regrupa unităţile din regiunile militare Kiev şi Odesa, cu un efectiv impresionant, format din: 32 de divizii de trăgători; 2 divizii motorizate şi 6 divizii de cavalerie, 11 brigăzi de tancuri şi 3 brigăzi de trupe aeropurtate, la care se adăugau 30 de regimente şi 4 divizioane de artilerie15.

Acesta asigura o superioritate triplă de forţe militare pe principalele direcţii ale unei eventuale ofensive împotriva României.Marele Stat Major al Armatei române era la curent cu pregătirile militare şi lucrările strategice efectuate de sovietici la graniţele României, lucru despre care a informat Ministerul Afacerilor Străine în timp util.

În urma acestor semnalări, Ministrul român al Afacerilor Străine, Ion Gigurtu, i-a cerut lui Gh. Davidescu „a face pe lângă guvernul sovietic un demers cu caracter amical, arătându-i surprinderea noastră de a constata că se adună din ce în ce mai multe trupe sovietice la graniţele noastre şi că pregătirile ce se fac de către aceste trupe au un caracter îngrijorător”16.

Gh. Davidescu nu a mai avut timp să solicite audienţă la comisarul Afacerilor Străine sovietic, deoarece, la 26 iunie 1940, orele 22.00, V. M. Molotov l-a convocat şi i-a înmânat o notă ultimativă prin care U.R.S.S. cerea României să-i „înapoieze cu orice preţ” Basarabia şi să-i „transmită” Nordul Bucovinei. Răspunsul părţii române era aşteptat pentru ziua de 27 iunie. Verbal, Molotov a avertizat că în cazul unui răspuns negativ „atacul va fi lansat în seara următoare”17.

Pentru a crea o presiune psihică puternică, pentru a scurta termenul de răspuns şi pentru a determina autorităţile române să ia o decizie politică foarte importantă într-o stare de panică şi presiune maximă, serviciile de securitate sovietice au blocat legăturile telefonice ale Ambasadei României cu Secţia de Cifru a Ministerului Afacerilor Străine de la Bucureşti, împiedicând transmiterea textului ultimatumului în timp util.

Acestea au fost refăcute abia a doua zi, la ora 07.00.Ultimatumul a produs o precipitare imediată a vieţii politice de la Bucureşti.

În prima fază, regale Carol al II-lea a avut o discuţie cu preşedintele Consiliului de Miniştri, Gheorghe Tătărescu, şi ministrul de externe, Ion Gigurtu, după care i-a convocat pe ambasadorii Germaniei şi Italiei la Bucureşti, pe care i-a anunţat de hotărârea sa de a rezista revendicărilor ultimative ale sovieticilor.

Din păcate, suveranul n-a putut conta pe sprijinul aliaţilor din cadrul Axei, reprezentanţii acestora având instrucţiuni clare să-l convingă că este mai bine să accepte cererile Moscovei „în numele interesului menţinerii păcii în această parte a lumii”18.

În paralel, pentru a câştiga timp şi a obţine o eventuală „ameliorare” a condiţiilor impuse de Moscova, Guvernul a elaborat un proiect de răspuns, exprimându-şi disponibilitatea pentru o discuţie „amicală şi de comun acord a tuturor problemelor emanând de la guvernul sovietic” şi solicitând stabilirea unui loc şi a unei date în acest scop.

Răspunsul dat de guvernul român a fost apreciat de Moscova ca fiind inacceptabil.

Într-o problemă atât de gravă pentru soarta României, suveranul nu putea lua o decizie de unul singur. Ca urmare, a convocat Consiliul de Coroană în aceeaşi zi de 27 iunie, în cadrul căruia a avut loc o dezbatere foarte aprinsă privind reacţia României în noile condiţii create de ultimatumul sovietic.

Votul din Consiliu nu a fost edificator, 11 participanţi pronunţându-se împotriva ultimatumului, 10 pentru acceptarea acestuia, iar 5 pentru iniţierea de negocieri.

Printre cei mai vehemenţi adversari ai cedării au fost Nicolae Iorga şi Ştefan Ciobanu, fost deputat în Sfatul Ţării. Ministrul Apărării, general Ion Ilcuş, şi şeful Marelui Stat Major, general Florea Ţenescu, s-au poziţionat în grupul celor care au fost de acord cu acceptarea ultimatumului, motivând că armata va fi în imposibilitatea de a lupta pe trei fronturi, în condiţiile unor cereri revizioniste similare venite din partea Ungariei şi Bulgariei.

Toţi participanţii au fost de acord cu mobilizarea întregii armate române, context în care regele a semnat în aceeaşi zi un decret ce întra în vigoare la ora 24.00 a nopţii de 28 spre 29 iunie 194019.În condiţiile unui vot echivoc şi sub presiunea unui răspuns convingător la ultimatumul sovietic, regale Carol al II-lea a convocat un nou Consiliu de Coroană în seara zilei de 27 iunie 1940.

Cu acest prilej, a fost reluată votarea pe marginea notei ultimative a Moscovei, înregistrându-se următorul rezultat: 19 voturi pentru acceptarea ultimatumului, 6 contra şi 1 abţinere. Din grupul celor şase făceau parte Nicolae Iorga, Ştefan Ciobanu, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop şi Ernest Urdăreanu. Monarhul a fost „amărât” şi a considerat că s-a făcut „o mare greşeală de a ceda fără niciun fel de rezistenţă aproape un sfert de ţară”20.

La scurt timp după încheierea şedinţei Consiliului, în noaptea de 27 spre 28 iunie, la ora 02.30, autorităţile române au primit cea de-a doua Notă ultimativă a Moscovei, care cerea ca într-un termen-limită de 4 zile, începând cu 28 iunie, ora 14.00, România să evacueze Basarabia şi Nordul Bucovinei. În aceeaşi zi, la ora 11.00, C. Argetoianu, noul ministru al afacerilor străine, comunica Moscovei, prin intermediul ambasadorului Gh. Davidescu, că „Guvernul român, pentru a evita gravele urmări ce le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede silit să accepte condiţiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic”21.

La ora 13.00, Armata roşie trecea Nistrul în Basarabia şi Bucovina de Nord, iar postul de Radio Moscova anunţa încorporarea celor două provincii istorice româneşti la U.R.S.S.La 3 iulie 1940, ora 13.00, noua frontieră româno-sovietică de pe râul Prut a fost închisă, iar prin decizia Guvernului român s-a păstrat un moment de reculegere pentru românii rămaşi sub ocupaţia sovietică, următoarele trei zile fiind declarate zile de doliu naţional.

Abandonarea acestor teritorii naţionale fără luptă a fost pragmatică, dar, în acelaşi timp, dezonorantă pentru oamenii politici ai vremii. Umilinţa trăită avea să aibă consecinţe dintre cele mai grave şi nedorite pentru românii din cele două provincii ocupate de Rusia sovietică.În urma ocupaţiei sovietice din 28 iunie 1940, România a pierdut un teritoriu de 55.500 km2 şi o populaţie de 3,7 milioane de locuitori, care nici după 70 de ani nu au revenit la Patria-mamă.

Mai mult, populaţia din cele două provincii istorice şi ţinutul Herţa, ocupate samavolnic, a fost supusă unui proces de comunizare forţată, înfometare premeditată şi deportare în gulagurile sovietice, căruia i-au căzut victime sute de mii de români. * * *În întreaga perioadă de ocupaţie sovietică (1940-1991, cu o pauză între 1941 şi 1944), ziua de 28 iunie a intrat în simbolistica totalitară sovietică şi a fost aniversată anual, prin organizarea pe teritoriul R.S.S. Moldoveneşti a unor ample manifestări, dedicate „eliberării de sub ocupaţia românească”.

Din păcate, şi după declararea independenţei şi proclamarea Republicii Moldova (1991), această zi neagră din istoria României şi, implicit, a Basarabiei, şi-a păstrat semnificaţia impusă de ocupaţia sovietică totalitară, mai ales în mentalul colectiv al rusofonilor şi al generaţiilor rusificate şi deznaţionalizate.

Toate regimurile care s-au succedat la conducerea Republicii Moldova, până în anul 2001, indiferent de culoarea lor politică, nu au avut curajul să repună în drepturi adevărul istoric privind data de 28 iunie 1940, deşi trebuie precizat că nu i s-a mai acordat importanţa din vremurile totalitare.Odată cu restauraţia comunistă sovietică din 2001, prin revenirea la putere a Partidului Comuniştilor, simbolurile regimului stalinist, inclusiv data de 28 iunie, au fost readuse în actualitatea politică din stânga Prutului, pentru o perioadă de 8 ani, fiindu-le redate importanţa şi semnificaţia de altă dată.

După decomunizarea pentru a doua oară a Basarabiei, survenită în urma mişcărilor sociale din luna aprilie 2009 şi preluarea conducerii Republicii Moldova de către o coaliţie politică de centru-dreapta, proeuropeană, pentru prima dată în istoria acestei vechi provincii româneşti a început să se spună lucrurilor pe nume şi să fie întreprinse unele acţiuni concrete de restabilire a adevărului istoric. Iniţiativa şi curajul deosebit, în acest sens, au venit din partea preşedintelui în exerciţiu al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, care, spre deosebire de predecesorii săi, este primul şef de stat care a declarat public că este român şi că vorbeşte limba română.

Mai mult, acesta a înfiinţat o Comisie22 de specialişti în domeniul istoriei şi nu numai, având ca sarcină principală elaborarea unui raport obiectiv şi ştiinţific privind regimul comunist totalitar sovietic din Basarabia şi crimele comise de acesta împotriva populaţiei româneşti, pe baza documentelor desecretizate, tot prin voinţa sa, provenite din arhivele vremii, care urmează să fie prezentat în actualul Parlament al Republicii Moldova şi apoi publicat.

De asemenea, Mihai Ghimpu este primul preşedinte care a emis, la 24 iunie 2010, un decret prin care 28 iunie 1940 a fost declarată ziua ocupaţiei sovietice a Basarabiei23.

Demersurile actualului şef al statului privind repunerea în drepturi a adevărului istoric şi ştiinţific au fost contestate şi atacate atât de adversarii săi politici din Republica Moldova, unii chiar din cadrul coaliţiei aflate la putere(Marian Lupu, liderul Partidului Democrat), cât şi de către Rusia, care nu se împacă cu ideea pierderii Basarabiei şi face toate eforturile pentru menţinerea acesteia în sfera ei de influenţă.

Astfel, Duma de Stat a adoptat o hotărâre de condamnare a decretului privind ziua de 28 iunie, M.A.E. rus a calificat acţiunile lui Mihai Ghimpu drept „analfabetism politic”, iar autorităţile de la Moscova au introdus embargoul asupra vinului din Republica Moldova exportat pe piaţa Federaţiei Ruse24.

Indiferent de reacţiile produse şi de consecinţe, adevărul istoric şi ştiinţific trebuie afirmat şi apărat prin toate mijloacele şi cu orice preţ, mai ales când acesta este de partea poporului român, fără a face niciun compromis pe baza acestuia, deoarece numai aşa vom deveni respectaţi şi admiraţi între celelalte naţiuni civilizate ale lumii.

21/03/2021 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Ocupația sovietică – cea mai lungă ocupație pe care a suportat-o țara noastră în ultimii 300 de ani. VIDEO

Intrarea Armatei Roșii în România, sursă foto: Radio România Actualități

Intrarea Armatei Roșii în România, sursă foto: Radio România Actualități

Ocupația sovietică în România. Armata română a încercat să opună rezistență Armatei Roșii

Ocupația sovietică a fost cea mai lungă ocupație pe care a suportat-o țara noastră în ultimii 300 de ani. Ea s-a întins pe o perioadă de 14 ani, din 1944 până la retragerea Armatei Roșii în 1958.

Ocupația sovietică a fost brutală iar soldații Armatei Roșii s-au comportat pe teritoriul țării noastre nu ca o „armată eliberatoare” staționată într-un stat aliat, ci precum o armată de ocupație, cu toate caracteristicile acesteia din urmă.

Oficial, după cel de-al Doilea Război Mondial, URSS și-a motivat prezența militară pe teritoriul nostru prin necesitatea de a asigura legăturile cu Austria.

Tratatul de Pace dintre România și Aliați a fost semnat pe 10 februarie 1947. Potrivit acordului, în 90 de zile trupele sovietice ar fi trebui să se retragă. Exista însă o clauză de care Moscova a profitat și care preciza că sovieticii își pot menține trupele pentru a asigura legătura cu zona de ocupație din Austria. Tratatul de Pace a limitat și forța Armatei române la 138.000 de soldați.

Dar în mai 1955, sovieticii, conduși pe vremea respectivă de Nikita Hrușciov, au semnat tratatul de pace cu Austria. Astfel Bucureștiul a putut ridica problema prezenței Armatei Roșii în România.

Dej s-a folosit de prezența Armatei Roșii și a cerut plecarea sovieticilor abia după consolidarea puterii

Gheorghe Gheorghiu Dej a fost cel care i-a solicitat lui Emil Bodnăraș să-i propună lui Hrușciov retragerea trupelor sovietice. La început Hrușciov nu a fost încântat deloc de idee, acuzând chiar partea română că nu e recunoscătoare Moscovei. Se întâmpla în 1955, iar România argumenta că o prezență sovietică nu mai era necesară în contextul în care țara noastră era înconjurată de state socialiste.

Hrușciov a acceptat în cele din urmă solicitarea lui Dej, dar acordul privind retragerea a fost semnat abia trei ani mai târziu în 1958. În tot acest timp, Dej, responsabil de stalinizare, a jucat rolul vasalului obedient, inclusiv în 1956 în timpul revoluției maghiare. Paradoxul face că Gheorghe Gheorghiu Dej, unul din liderii politici din blocul comunist care a atins cel mai obedient nivel față fața Moscovei, avea să devină cel care va da naștere politicii de independență față de Moscova și va pune bazele unui comunism autohton de sorginte naționalistă pe care îl va consolida Nicolae Ceaușescu.

Revenind însă la ocupația sovietică, gestul lui Dej de a cere retragerea trupelor nu trebuie privit ca un act de eroism. În fond, Dej s-a folosit de prezența Armatei Roșii. Iar cererea ca trupele sovietice să părăsească România era făcută în contextul în care liderul comunist român își consolidase putere, partidele istorice erau desființate iar liderii lor politici mureau sau au murit deja în închisorile comuniste.

Armata Roșie, o armată de ocupație

2. Soldați ai... (armata-rosie-soldati-sovietici_83999900.jpg)

Foto: Soldați ai Armatei Roșii, sursă foto: Scribd

La mijlocul anului 1946 aproximativ 145.000 de soldați sovietici se aflau în România. După 1950 numărul acestora a fost de aproximativ 30.000, efectul de intimidare fiind deja atins, într-un stat vasal Moscovei.

Sovieticii au fost o armată de ocupație care a recurs la rechiziții forțate, devastări ale bunurilor statului și au jefuit proprietățile private. Soldații Armatei Roșii au tratat militarii români precum inamici. Un raport din martie 1945 al Inspectoratului General al Jandarmeriei precizează că în decurs de patru luni au fost înregistrate 189 de agresiuni ale Armatei Roșii doar împotriva  militarilor români. Majoritatea dintre aceste incidente s-au soldat cu morți și răniți după ce s-a deschis focul. Totodată, în septembrie și octombrie 1944 au avut loc 828 de devastări ale sediilor de stat, fiind jefuite 1.121 de depozite și 22.103 locuințe ale cetățenilor români. Și acestea sunt cifre menționate în rapoarte. Situația la nivelul general al țării era infinit mai gravă.

Istoricul Adrian Cioroianu explică, în volumul său „Pe umerii lui Marx: o introducere în istoria comunismului românesc”, psihologia soldatului sovietic: „în mare parte copii de ţărani de pe teritoriul URSS, fără o pregătire serioasă în afara umanismului comunist pe care-l asimilaseră în şcoala primară (şi care, evident, împărţea lumea, fără nuanţe, în buni şi răi după cum spunea o dogmă politică pe care ei nu trebuiau s-o înţeleagă ci doar s-o înveţe pe de rost), aceşti soldaţi capabili de eroisme şi de sacrificii imense (pe care Armata Roşie le-a şi făcut) simţeau că nu mai pot fi opriţi în drumul lor spre Berlin. Convinşi totodată că au intrat în România ca eliberatori, poate că mulţi dintre ei se aşteptau la mai multă recunoştinţă din partea unui popor care-i privea mai degrabă cu suspiciune şi teamă”

Armata română a încercat, fără succes, să opună rezistență Armatei Roșii

Armata română a încercat inițial să opună rezistență Armatei Sovietice care se comporta ca pe teritoriul inamic. Un ordin din 30 septembrie 1944, al generalului Gheorghe Mihail, preciza următoarele: „ Armata, poliţia şi jandarmeria se vor opune cu ultima energie, la nevoie chiar recurgând la arme, în cazurile când ostaşi sovietici, izolaţi sau în grupuri, sau alţi indivizi care utilizând fraudulos uniforma sovietică vor încerca să ridice cu forţa sau să jefuiască bunurile Statului sau particulare”.

Pe data de 9 octombrie generalul Mihail revine cu o circulară care avea ca scop prevenirea incidentelor dintre cele două armate. El cerea ostașilor noștri să evite, în discuțiile directe sau cele telefonice, orice remarcă provocatoare la adresa sovieticilor. 

Istoricul Adrian Cioroianu semnalează că pe data de 26 decembrie 1948 s-a semnat între Republica Populară Română și Uniunea Sovietică o Convenție referitoare la staționarea Armatei Roșii, în care erau stabilite obligațiile țării noastre. 

Astfel, autoritățile române trebuiau să spună la dispoziție sovieticilor cazărmi, aerodromuri, localuri de serviciu, câmpuri de instrucție etc. Și, asemenea armatelor de ocupație, Bucureștiul a plătit rușilor „eliberarea”. S-au achitat pentru trupele sovietice chirii ale locuințelor și a altor clădiri, energie electrică, aprovizionare cu apă și alte alimente. De-a lungul ocupației au existat mai multe astfel de acorduri pentru aprovizionare. 

Ocupația Armatei Roșii, plătită de statul român

Potrivit unui acord din 8 iulie 1949, „specialiștii” – consilieri sovietici plasați în structurile Armatei noastre –  beneficiau de locuințe mobilate în mod gratuit, serviciile de întreținere precum lumina, telefonul sau apa le erau plătite de statul român.

La fel se întâmpla și cu serviciile medicale. Republica Populară Română achita și transportul acestora din și dinspre URSS. De transport gratuit beneficiau și familiile acestor consilieri. Iar din 1950, RPR, prin Sovrombanc, achita și un salariu acestor consilieri sovietici, între 2.000 și 4.000 de ruble, în funcție de calificarea fiecărora. 

În privința acestei discriminări a condițiilor de viață, în comparație cu ofițerii Armatei române, ca să nu mai vorbim de restul populației secătuită de anii războiului, militarii noștri și conducerea Armatei au fost într-o permanentă neînțelegere cu Armata Roșie, chiar și în anii cei mai obedienți din timpul sovietizării. 

Cu toate că Armata Roșie a părăsit Republica Populară Română pe muzică de fanfară, fiind ovaționată în drum spre gări de oamenii scoși din casă, sovieticii au fost și s-au comportat în cei 14 ani asemenea unei armate de ocupație pe un teritoriu inimic.

Plecarea Armatei Roșii „eliberatoare” e sintetizată perfect, de către istoricul Adrian Cioroianu, într-o singură frază:

„În fapt, Armata Roșie devenea cu adevărat eliberatoare prin însăși plecarea sa”.

Sursă: Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx: o introducere în istoria comunismului românesc, 2005, Editura Curtea Vecheextrase https://www.defenseromania.ro/ocupatia-sovietica-in-romania-armata-romana-a-incercat-sa-opuna-rezistenta-armatei-rosii .

21/03/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: