CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ZIUA DE 10 MARTIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Ziua de 10 martie în Istoria Românilor

1291: Românii din Transilvania sunt menţionaţi pentru prima dată ca participanţi la Dieta specială convocată de regele Ungariei, Andrei al III-lea (1290-1301), care a convocat la Alba-Iulia o adunare „cu toți prelații, baronii, nobilii, secuii, sașii, românii din toate părțile Transilvaniei“ … „pentru îndreptarea stării acestora“.

Tényleg III. András volt az utolsó Árpád-házi király? » Múlt-kor történelmi  magazin » Hírek Nyomtatás

Andrei al III-lea „Venețianul’ (n.cca. 1265, Venetia – d.14 ianuarie 1301, Buda, Ungaria), a fost rege al Ungariei intre anii 1290-1301, fiind  ultimul membru pe linie paternă al dinastiei Árpád.

La 10 iulie 1290, regele Ladislau al IV-lea a fost asasinat de propriii săi adepți cumani  si  astfel, ramura principală a dinastiei Arpad s-a stins.

Andrei, informat de moartea regelui,  s-a dus la Strigoniu,  unde archiepiscopul Lodomer l-a încoronat la 23 iulie 1290.

După încoronare legitimitatea domniei  sale a fost pusă imediat la îndoială, întrucât tatăl său fusese declarat bastard de frații săi; astfel, noul rege a avut de contracarat alți pretendenți la tron.
La începutul lui 1291, Andrei al III-lea a vizitat părțile estice ale regatului, unde adunările nobilimii locale din Oradea și Alba Iulia i-au acceptat domnia.

1482: Voievodul Moldovei, Ştefan cel Mare, ocupă cetatea Crăciuna de pe Milcov.

În Letopiseţul de la Putna nr. I stă scris că „În anul 6990 [1482], martie 10, a luat Ştefan voievod cetatea Crăciuna.”

Cetatea Crăciuna din Ţara Vrancei a fost construită de Radu cel Frumos şi până la 1482 a fost teritoriu al Munteniei.

După ce Ştefan cel Mare l-a învins pe Basarab al IV-lea cel Tânăr (Ţepeluş) şi a alipit cetatea Crăciuna, hotarul Moldovei a fost mutat pe Milcov.

1833: S-a născut Dimitrie Alexandru Sturdza Miclăuşanu, academician, om politic român, de 4 ori prim-ministru al României.

Dimitrie Alexandru Sturdza Miclăuşanu (n.1833-d.1914), academician, om politic român, de 4 ori prim-ministru al României
Dimitrie Alexandru Sturdza Miclăuşanu (n.1833-d.1914), academician, om politic român, de 4 ori prim-ministru al României

La 10 martie 1833 la Miclăuşeni, judeţul Iaşi, Moldova, s-a născut Dimitrie Alexandru Sturdza Miclăuşanu, academician, om politic român, de 4 ori prim-ministru al României (între anii 1895-1909), preşedintele Academiei Române (1882-1884).

A  jucat un rol important în afacerile interne ale României începînd din perioada de preunificare a principatelor Moldovei şi Valahiei pînă la Răscoala ţărănească din 1907.

Descendentul unei mari familii boiereşti din Moldova, Sturza, a participat în anii 1857-1858 la în calitate de secretar la organizarea divanului ad-hoc în Moldova şi apoi al căimăcămiei în trei, pregătind fundalul pentru unificarea principatelor Moldovei şi Valahiei. 

Deşi după Unire domnitorul Alexandru Ioan Cuza îl alege ca secretar personal al său, în scurt timp Sturdza îi va deveni adversar. În 1866 a făcut parte din monstruoasa coaliţie înlăturîndu-l de la putere pe Alexandru Ioan Cuza şi instalîdu-l ulterior pe Carol de Hohenzollern-Singmaringen, primul rege al României.

În cabinetele Ion Ghica şi Ion Brătianu a deţinut cîteva ministere precum ministerul de externe în 1883, semnînd tratatul secret între Austro-Ungaria şi Germania. Din 1892 a fost preşedintele Partidului Liberal din România fiind prim-ministru în anii 1895-1896, 1897-1899, 1901-1904 şi 1907-1908.

Ultimul său mandat de prim-ministru a fost marcat de Răscoala ţărănească din 1907, soldată cu o mare cruzime şi mii de vieţi omeneşti. Mulţi ani consecuv, Dimitrie Alexandru Sturdza a fost secretar general al Academiei Române şi a publicat numeroase studii de istorie.

Dimitrie Alexandru Sturdza s-a stins din viaţă la 21 octombrie 1914 (8 octombrie 1914, stil vechi) la Bucureşti, România, la vîrsta de 81 ani.

 1835: Ia ființă la Scăieni, Prahova, pe moşia lui Emanoil (Manolache) Bălăceanu, din iniţiativa socialistului utopic Teodor Diamant, primul  falanster de tip fourierist din România, (complex de locuințe în comun, ateliere, biblioteci, cantine etc., destinat construirii unei societăți preconizate de socialistul Fourier),  intitulat Societatea agronomică și manufacturieră sau Colonia soților agronomi.

Societatea a fost desființată  un an mai târziu.

Înainte de desființare, avea aproximativ 100 de membri si a eșuat după mai puțin de un an, „soții agronomi” părăsind-o, nemulțumiți de rezultate, de condițiile de muncă și de lipsa interesului lui Bălăceanu față de proiect.

Cartea lui Th.Diamant „Scrieri economice”, a apărut postum, la Editura Științifică, în 1958, în timpul regimului comunist care identificase în el un precursor și care îl folosea pentru a se autolegitima.

În același context a apărut în 1979 filmul Falansterul, în regia lui Savel Stiopul, inspirat din experimentul lui Teodor Diamant.

 1847: Sunt stabilite drepturile mazililor şi ruptașilor (care deţineau în proprietate loturi de pământ cu dreptul de proprietate ereditară) in Basarabia ţaristă, cărora le-au fost acordate unele privilegii.

Mazilii erau descendenţii vechilor boieri destituiţi din funcţiile lor si constituiau, după originea şi tradiţiile lor, adevărata nobilime moldovenească.

Ei au păstrat din cele mai vechi timpuri privilegiile şi organizarea clasei lor, avându-şi propriul căpitan, iar ruşii, după anexarea Basarabiei, nu au putut decât să confirme aceste privilegii în anii 1818 şi 1847. Mazilii au conservat vechile statorniciri ale voievozilor moldoveni.

Nimeni din lumea satelor nu ştia mai bine decât ei să relateze diferitele legende şi episoade din viaţa marilor voievozi moldoveni, în special din viaţa şi faptele lui Ştefan cel Mare.

Ei au păstrat mai bine decât orice altă clasă socială conştiinţa naţională şi orgoliul naţional. Astfel, ei nu îşi căsătoreau niciodată fetele sau feciorii cu oameni de origine străină,  nemoldoveni, şi mai ales nu cu ruşi, considerând aceasta ca o pângărire a demnităţii lor naţionale.

Până în 1905 ruşii au încercat să restrângă drepturile organizaţiei mazililor, tinzând să le impună organizarea ţărănească comună, dar în anii aceia de frământări, 1905-1906, satele de mazili din volostele Corneşti, Chişcăreni sau Teleneşti s-au ridicat ca un singur om impotriva acestor tentative.

Poliţia locală şi jandarmii regionali nu au fost capabili să restabilească ordinea, ba chiar au fost făcuţi prizonieri de răsculaţi.

A fost necesar ca însuşi guvernatorul Basarabiei, Haruzin, să trimită un regiment de dragoni, care să procedeze după toate regulile strategiei de război, pentru a învinge.

Represiunea a fost cruntă: instigatorii şi liderii mazililor au fost condamnaţi la muncă forţată şi deportaţi în Siberia. Abia după multe proteste şi intervenţii, drepturile mazililor au fost totuşi restabilite.

RUPTAŞII (рупташь) – erau o categorie socială privilegiată; descendenţi din familii de preoţi, protoierei şi diaconi . Nu puteau fi supuşi pedepselor corporale fără decizia unui judecator, plăteau un impozit numit dajdie, câte 15 lei de la fiecare familie şi achitau plata pentru prestaţii deopotrivă cu mazilii.

Ruptaşii se împărţeau în trei grupuri: ruptaşi (descendenţi ai clerului), ruptaşi de vistierie şi ruptaşi de cămară. Pentru a li se recunoaşte apartenenţa la categoria respectivă de contribuabili, ruptaşii din Basarabia, la fel ca şi mazilii, au prezentat actele doveditoare instituţiilor autorizate atât în 1816, cât şi în 1834.

Din alte surse aflăm că ruptaşii constituiau ultima categorie privilegiată a populaţiei din Basarabia. Această categorie era  inferioară ca cea a mazililor.

Potrivit Regulamentului organizării administrative a regiunii Basarabia din 29 aprilie 1818, ei „…proveneau din rândurile preoţimii…, nu puteau fi supuşi pedepselor corporale fără sentinţă judecătorească…, achitau în folosul statului impozitul numit dajdia, iar la îndeplinirea prestaţiilor locale participau de rând cu mazilii. Desetina era încasată de la ei cu anumite facilităţi, în bază dispoziţiilor guvernului moldovenesc; cât priveşte încasarea goştinii, vădrăritului şi pogonăritului, ruptaşii erau egalaţi cu ţăranii”.

Statistica cu referire la ruptaşi atestă că ei nu constituiau o categorie socială destul de  numeroasă: în 1823 – 667 familii, în 1824 – 669, în 1825 – 1226, în 1826 – 1226, în 1827 – 1140, în 1828 – 1126, în 1829 – 1071, în 1830 – 1078, în 1831 – 1079, în 1832 – 1084, în 1833 – 1103, în 1834 – 1156 şi în 1835 – 1159 familii . Majoritatea ruptaşilor erau concentraţi în ţinuturile Orhei, Iaşi şi Hotin. Spre exemplu, în 1826 în ţinutul Orhei erau atestate 596 (48,6%) familii de ruptaşi, în ţinutul Iaşi – 466 (38%), în ţinutul Hotin – 105 (8,6%), în ţinutul Bender – 35 (2,9%), în ţinutul Ismail – 22 (1,8%) şi în ţinutul Akkerman – 6 familii (0,5%).

Ruptaşii, ca şi mazilii, plăteau în vistieria statului dajdia, ce constituia 9 rub. 35 kop.[6]

De la 10 februarie 1847, descendenţi din familii de clerici devin odnodvorţi razesi , împreună cu mazilii.

1855: Se inaugurează linia telegrafică Bucureşti – Giurgiu , prima linie de telegraf din Ţara Românească (10/22)

1857: Apare la Paris, apoi la București, sub direcția lui Cezar Bolliac, săptămânalul Buciumul.

1871: În seara zilei de 10 martie, a pornit o amplă răscoală a populaţiei Capitalei faţă de sărbătorirea cu mult fast a zilei de naştere a împăratului Wilhelm de către colonia germană din Bucureşti.

Manifestanţii nu puteau tolera un asemenea afront şi s-au abătut cu pietre asupra geamurilor sălii unde se ţinea fastul, scandând în acelaşi timp lozinci antidinastice şi republicane. Carol I (1866 – 1914) a scos armata în stradă pentru a restabili ordinea, generând o ciocnire de forţe sângeroasă. Domnitorul l-a convocat pe Ion Ghica, cerându-i pe un ton iritat să demisioneze și făcându-i cunoscută decizia sa de a convoca Locotenenţa Domnească din 1866, pentru a-i preda puterea.

În dimineaţa zilei de 11 martie 1871, Lascăr Catargiu şi Nicolae Golescu s-au prezentat la Palatul Regal, iar Carol I le-a adus la cunoştinţă hotărârea de a abdica.

La insistenţele ferme ale lui Catargiu domnitorul declară că „vrea să mai chibzuiască odată”, cerând in schimb „un guvern tare” care să sprijine legea finanţelor şi modificarea atitudinii Adunării, care în repetate rânduri îşi exprimase ostilitatea faţă de domnitor. Guvernul liberal condus de Ion Ghica demisionează.

Lascăr Catargiu îşi ia răspunderea formarii  noului guvern conservator, acţionând energic pentru împăştierea manifestanţilor şi restabilirea ordinii.

El a format, pentru prima dată în istoria română, un cabinet conservator stabil, care a rezistat până în 1876.

Foto: Lascăr Catargiu sau Lascăr Catargi (n. 1 noiembrie 1823, Iași – d. 30 martie 1899, București), om politic român, prim ministru al României în patru mandate.

1879: S-a născut la Slatina, Dimitrie Caracostea, critic şi istoric literar, folclorist, membru al Academiei Române; (m. 2 iunie 1964).

Dumitru CARACOSTEA - poza (imagine) portret

A urmat cursurile Facultății de Litere și Filosofie de la Universitatea din București, unde își ia licența în 1908. A fost elevul lui Titu Maiorescu, Ion Bianu și Ovid Densusianu.

În 1909 obține o bursă la Viena, unde va lucra sub îndrumarea lingvistului Wilhelm Meyer-Lübke.

A susținut două doctorate, în 1913, unul în filosofie, altul în filologie romanică.

Din 1920, devine docent la Universitate, iar în anul 1930 profesor la catedra de istorie a literaturii române moderne de la Universitatea din București. În același an a fost primit ca membru corespondent al Academiei Române, iar în 1938 a devenit  membru titular .

Datorită strădaniilor sale, în 1933 ia ființă Institutul de Istorie Literară și Folclor. A fost Ministrul educației naționale în Guvernul Ion Gigurtu (4 iulie – 4 septembrie 1940) și Guvernul Ion Antonescu (4 – 14 septembrie 1940).

În perioada 1941 – 1944 a fost director al Fundațiilor Regale pentru Literatură și Artă.

Este considerat a fi, alături de Tudor Vianu, unul dintre cei mai mari stilisti ai literaturii române.

În anul 1948, odată cu instaurarea regimului comunist în România, a fost exclus din învățământ.

Pe 5 mai 1950, in pofida vârstei sale înaintate, a fost arestat și ținut timp de 5 ani în închisoare fără a fi judecat, ca detinut politic.

1883: România a aderat la Convenţia Metrului, tratat prin care s-a promovat Sistemul Internaţional de Unităţi de Măsură. Convenţia a fost semnată la 20.V.1875, la Paris. La 20 mai, în fiecare an, se marchează „Ziua Internaţională a Metrologiei” (10/22)

1901: A decedat la Bucureşti, publicistul, istoricul, scriitorul, avocatul  şi deputatul, Vasile Maniu (n. 24 decembrie 1824, Lugoj, Imperiul Austriac).

În timpul Revoluţiei de la 1848, Maniu s-a implicat în activitatea cercurilor revoluţionare şi a fost în contact direct cu societăţile secrete bucureştene.

A îndeplinit chiar rolul de om de legătură între Eftimie Murgu şi Nicolae Bălcescu. Alături de alţi intelectuali bănăţeni precum Andrei Mocioni, Ioan Mocioni sau Iulian Dobran, luptă pentru cauza Banatului.

A făcut parte din Comitetul Naţional Român de la Sibiu, ocupând funcţia de notar districtual al Făgăraşului.

La momentul înfrângerii revoluţiei în Banat îl regăsim pe post de comisar districtual al Maidanului, post pe care îl menţine până în 1851.

Apoi a avut sarcina de „împuternicit” pe lângă tribunalul de la Oraviţa.

Vasile Maniu.jpg

Convins că ideile revoluţionare trebuiau puse în practică şi constatând că situaţia din Principate era mai favorabilă decât cea din Banat sau Transilvania, la 8 noiembrie 1858 Vasile Maniu a părăsit Banatul pentru a se stabili definitiv la Bucureşti. În 1859 a depus cerere de cetăţenie, discutată la Adunarea Electivă în 1864 şi eliberată în 1869.

Pe plan publicistic a fost deosebit de activ, colaborând la numeroase ziare ale vremii: „Buciumul român”, „Românul”, „Columna lui Traian”, „Trompeta Carpaţilor” etc.
În anul 1876 Vasile Maniu a fost ales membru al Parlamentului ca deputat în colegiul IV Ialomiţa.

În acelaşi an era ales membru titular al Academiei Române, secretar al secţiei de istorie. A fost apoi senator în colegiul II Brăila. A funcţionat în Parlament neîntrerupt până în 1888.

1920: S-a născut Traian Lalescu, poet  simbolist, fiul matematicianului Traian Lalescu.

A decedat la  15 octombrie 1976.

1920: Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române hotărăște ca în Ziua Înalțării Domnului să se oficieze slujba parastasului și pomenirea eroilor în toată țara. Pomenirea eroilor va fi interzisă din 1948.

1929: A debutat, la Societatea de Difuziune Radiotelefonică din România, cel mai de seamă conferenţiar al Radioului, Nicolae Iorga. Şirul prezenţelor sale la microfon a dat viaţă volumului „Sfaturi pe întuneric”.

1921: S-a născut soprana română Arta Florescu ; (d. 1998, Bucureşti).

A activat ca solistă la Societatea Corală „România” din Bucureşti (1937 – 1942), solistă (1942 – 1945) şi prim solistă (1945 – 1968) la Opera Română din capitală, conferenţiar, profesor şi şef al Catedrei de Canto de la Conservatorul din Bucureşti, între 1950 – 1980, şi profesor invitat la Opera din Istanbul (1976).

A interpretat de-a lungul carierei solistice peste 70 de roluri, în Lucia di Lammermoor, de G. Donizetti,Răpirea din SeraiNunta lui FigaroDon Giovanni, de Wolfgang Amadeus Mozart, Ifigenia în Aulida, de Christoph Willibald Gluck, Wilhelm Tell, de Gioachino Rossini, TrubadurulTraviata,AidaRigolettoForţa destinuluiDon CarlosOthello, de Giuseppe Verdi ş.a.

A cântat pe scenele teatrelor „Balşoi” din Moscova, „Staatsoper” din Berlin, «Royal de La Monnaie» din Bruxelles, „Municipal” din Rio de Janeiro, „Staatsoper” din Leipzig, «Champs Élysées» din Paris, „Kirov” din Sankt-Petersburg etc.

A întreprins zeci de turnee artistice în Franţa, Japonia, Austria, Ungaria, U.R.S.S., Polonia, Cehoslovacia, Italia, Anglia, Bulgaria, China, Brazilia, Germania, Belgia, Israel, Iugoslavia, Elveţia, Albania, Turcia.

 Cântăreaţă cu largi disponibilităţi vocale în toate genurile şi formele muzicale, nu a cunoscut graniţe între creaţia clasică şi contemporană, între muzica universală şi muzica românească, între operă şi operetă, între lied şi oratoriu.

1927: A fost înfiinţată Societatea de Chimie. Până la această dată, aceasta funcţionase ca secţie a Societăţii Române de Ştiinţă.

 1929: Se constituie la Bucureşti, România, Partidul Liga Agrară, din iniţiativa marilor proprietari pe pămînt şi a unei părţi a intelectualităţii, legate de cercurile agrare.

Preşedinte este ales Constantin Garoflid. Partidul editează ziarul „Agricultorul ” (1929-1941) şi îşi încetează activitatea la 30 martie 1938.

1930: S-a născut la Coroisânmărtin, judeţul Târnava Mică, filologul şi istoricul literar român Octavian Şchiau,  fost profesor la universităţile din Cluj, Alba Iulia, Leipzig şi Tübingen; ( d. 22 noiembrie 2013, Cluj-Napoca).

1936: A încetat din viaţă la Bucuresti, criticul, istoricul şi teoreticianul literar, Garabet Ibrăileanu ; (n. 23 mai 1871, Targu Frumos).

A colaborat sub directia lui Al. Philippide, la Dicţionarul limbii române.Publica (1901), în Noua revista română, articolul  „Cu prilejul foiletoanelor d-lui Caragiale si studiul Curentul Eminescu”, iar în 1905 ii intâlnim numele în  publicaţia Curentul nou din Galaţi.

Impreuna cu C. Stere, Ion si C. Botez si Mihai Carp scoate, în 1906, revista  Viaţa românească., und deţine functia modesta de secretar de redacţie. Publică cronici literare si articole de orientare.
In 1908 este numit profesor suplinitor la Universitatea din Iaşi. Apare (in 1909) Spiritul critic in cultura romaneasca. Tot acum, Scriitori si curente. In Viitorul (decembrie 1909 — ian. 1910) publica o serie de scrisori deschise catre Gherea, incercind sa justifice trecerea intelectualilor („generosilor”) in partidul liberal.
Sub initialele T.P. îi apar (in 1910) insemnari pe teme diverse, revelindu-se un fin moralist (Din carnetul unui om de ieri. Barbatii uriti si amorul etc).

Susţine doctoratul cu teza : Opera literară a d-lui Vlahuţă (3 iunie 1912), fiind, apoi, numit titular al Catedrei de literatura romana, in defaarea lui E. Lovinescu, concurent si el pe acest post. Introducerea la teza de doctorat (Literatura si societatea), publicata ulterior in Viata romaneasca, sistematizeaza ideile estetice ale lui G. Ibraileanu.

Editează, în 1918, Momentul (nr. i, 4 aprilie), iar în 1919, cu M. Sadoveanu si G. Topirceanu, revista Insemnari literare (nr. 1, 2 februarie). Cezar Vraja publica, aici, aforisme (Privind viata) si articole de orientare literara, grupate, apoi, in lumul Dupa razboi (1921). Prevede dezltarea romanului social, „touffu”, „plin de probleme”

Reapare, in 1920, Viata româneasca (revista isi incetase aparitia in iunie 1916). Apare lumul Note si impresii (1920).
Dintre contributiile lui G. Ibraileanu se detaseaza, in acesti ani, studiul despre Caracterul specific national in literatura romana (1922) si un altul, cu opinii radicale, despre Poezia noua.

Polemica, in 1924-l925, cu E. Lovinescu pe tema istoriei civilizatiei romane moderne. Alta, mai directa, izbucneste in 1929 si are ca subiect editarea poeziilor lui Eminescu.

Interventiile lui Ibraileanu sint : Editiile lui Eminescu — Editia d-lui E. Lovinescu (Viata romaneasca, nr. 5—6/1929) si D-l E. Lovinescu este vesel (Idem, nr. 1l-l2/1929). Mai inainte (in 1928), intervine in polemica M. Ralea—Paul Zarifopol, luind apararea criticii sociologice si psihologice (Greutatile criticii estetice. Idem, nr. 1).

Tipareste in 1931 volumul Studii literare, care se deschide cu eseul Creatie ti analiza. In 1933 apare romanul Adela. Moare la 10 martie 1936.

  În noaptea de 10 spre 11 martie 1936 , Ibrăileanu a părăsit lumea celor vii la sanatoriul “Casa Diaconeselor” din Bucureşti.
La 12 martie corpul sau  a fost incinerat şi timp de un sfert de oră i s-a cântat andantele din Simfonia Nr.6 „Pastorala” de Ludwig van Beethoven.
Urna conţinând cenuşa dispărutului a fost depusă la cimitirul „Eternitatea” din Iasi.

În 1948, Garabet Ibrăileanu e proclamat membru post-mortem al Academiei Române.

1940: S-a născut la Oreșaț, în Voivodina, Serbia,poetul, romancierul și publicistul român , Slavco Almăjan.Absolvent al Facultății de Filozofie din Novi Sad,Serbia, a funcționat ca redactor mai întâi la revista Poezia, apoi la revistele Lumina și Art Plus. A devenit redactor-șef la editura Libertatea. Ulterior, a fost președinte al Societății de Limba Română din Voivodina, președintele Asociației Scriitorilor din Voivodina și președinte al Centrului pentru Dialog Deschis Argos din Novi Sad. Din scrierile sale: Pantomimă pentru o după-amiază de duminicăCasa deșertuluiTrezirea clepsidreiLabirintul rotativVersiuneaposibilăRoata nebunăAntistress show.

1941: S-a născut omul politic român Teodor Meleșcanu, diplomat, avocat și om politic; fost președinte al Senatului (sep. 2019 – feb. 2020), senator (1996-2000; 2004-2012; 2016-2020), ministru de externe (1992-1996; 2014; 2017-2019); ministru al apărării în Cabinetul Tăriceanu (2007-2008); director al Serviciului de Informaţii Externe (2012-2014).

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este images

A fost unul din fondatorii partidului Alianţa pentru România (în 1997) și președinte al acestuia (1997-2002), partid care a fuzionat cu PNL în 2002, ulterior ocupând funcţii de conducere în formaţiunea liberală.

1950: Transporturile morții. În anii 1949 și 1950 au avut loc o serie de crime comise de Securitate împotriva unor deținuți politic, deja condamnați de instanțele de judecată, dar ale căror pedepse erau considerate „prea mici” de către autoritățile comuniste.Pădurea Verde (Timișoara) a fost locul asasinării, la 10 martie 1950, a unor partizani din lotul „Babadag”, trimiși în decembrie 1949 să-și ispășească pedeapsa la penitenciarele Gherla și Aiud.Cazul este mult mai complex și, după investigații migăloase, inginerul Teodor Stanca, președintele AFDP Timiș, a reușit să descopere amănunte lămuritoare.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 1950-Grup-de-partizani-din-Dobrogea.-Fotografie-facuta-de-Securitate-dupa-arestarea-lor.jpg

Se știa inițial că „dobrogenii” au fost transferați din cele două închisori și executați cu toții în Pădurea Verde. Asta se întâmplase însă doar cu o parte dintre ei, omorâți în 10 martie 1950. Alții au fost transferați în februarie 1950 la Pitești, fiind asasinați, unii la 20 martie, iar alții la 23 martie 1950. În evidențele Direcției Generale a Penitenciarelor, cea care dăduse ordinele de transfer spre și dinspre Aiud și Gherla, este consemnat decesul fiecărui deținut și data acestuia, însă nu se vorbește nimic despre împușcare: la rubrica „Motivul morții” apar, ca de obicei, diagnostice cardiace, digestive sau, în câteva cazuri, pur și simplu, „moartea naturală”.

1953: A încetat din viață la Frasin, Câmpulung, zugravul de biserici Gheorghe Baba ( n.1863, Caransebeș).A pictat și portrete, naturi moarte, peisaje; tatăl pictorului Corneliu Baba.

1955: S-a născut Mihaela Miroiu, teoreticiană și militantă feministă din România.

Este profesoară universitară la Școala Națională de Studii Politice și Administrative (SNSPA), conducătoare de doctorat în Științe Politice și predă cursurile Ideologii politice actuale, Etica în relații internaționale, Teorii politice feministe.

A inițiat primul program doctoral de Științe Politice din România în 2000 si a  inițiat primele cursuri de teorii feministe: în 1994, cursul de filosofie feministă la Universitatea București, Facultatea de Filosofie și a primului masterat de Studii de gen din România în 1998. În 2001 a inițiat și a coordonat prima colecție de Studii de gen din țară, la Editura Polirom.

Interesele sale de cercetare vizează teorii politice, cu accent asupra teoriilor politice feministe, Etică politică, ideologii politice actuale și politici de gen. 

1955: S-a născut la Sibiu, muzicianul Adrian Ordean.Chitarist, vocalist și compozitor. Este unul dintre compozitorii de marcă ai muzicii ușoare românești și unul dintre cei mai prolifici compozitori români. A creat trupa ASIA și a făcut din formația Compact un brand pe scena pop-rock-ului.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 1966-Adrian-Ordean.jpg

A cântat în lunga sa carieră în formații precum RiffRoșu și NegruVocal Jazz Quartet Stereo precum și în Schimbul III și Grup 74. Perioada petrecută alaturi de Compact împreuna cu Leo Iorga, este considerata perioada de aur a trupei. A susținut multe turnee, având rol și de compozitor și textier în proporție de 95% din materialul înregistrat în cei 8 ani petrecuți la Compact.

1969: A murit  la Bucureşti, compozitorul Emil Scarlat Skeletti; (n.28 septembrie 1888, Galaţi). 

1974: Echipa de handbal masculin a României a câştigat campionatul mondial, după ce a învins în finală echipa RDG-ului cu scorul de 14 – 12 şi a devenit pentru a patra oară campioană mondială.

Câștigând al patrulea titlu,echipa României a ajuns după a opta ediție a Campionatului Mondial, să fie câștigătoarea a jumătate din turneele disputate.

Competiția a fost găzduită de Germania de Est (RDG), a cărei echipă  România a învins-o în finală, cu 14-12.

Foto: Cornel Penu și Cristian Gațu cu trofeul Campionatului Mondial de Handbal

Lotul nostru a fost format din Ștefan Birtalan (golgeterul turneului, cu 43 de goluri), Liviu Bota, Adrian Cosman, Marin Dan, Alexandru Dincă, Cristian Gaţu, Mircea Grabovschi, Roland Guneš, Gavril Kicsid, Ghiţă Licu, Ștefan Orban, Cornel Penu, Mircea Stef, Werner Stöckl, Constantin Tudosie și Radu Voina. 

1987: A încetat din viață la București, matematicianul român Gheorghe D. Marinescu; (n.21 septembrie 1919, Pitești); membru titular al Academiei Române.A fost primul din România care s-a ocupat de teoria distribuțiilor.

1993: A murit Dan Simonescu (numele la naştere: Simon), bibliograf şi istoric literar; continuator al lui Ioan Bianu şi Nicolae Cartojan, s-a consacrat literaturii române vechi şi disciplinelor conexe, de la istoria cărţii şi a tiparului până la literatura comparată; membru de onoare al Academiei Române din 1992; (n. 1902).

1993: Regizorului român Dan Piţa i-a fost decernată de către guvernul francez distincţia „Officier de l’ordre des arts et des lettres”, pentru merite în domeniul culturii.

2004 : A încetat din viaţă la Iași,poetul Mihai Ursachi, un adversar declarat al regimului totalitarist din România, fost deținut politic în anii 60;(n.17 februarie 1941, Băile Strunga, județul Iași).

S-a născut la 17 februarie 1941, în comuna Strunga din judeţul Iaşi. După absolvirea prestigiosului liceu „August Treboniu Laurian” din Botoşani, în 1957, devine, la numai şaisprezece ani, student al Facultăţii de Filosofie de la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi.

În 1961 a fost arestat pentru încercarea de a trece înot Dunărea lângă Porțile de Fier şi condamnat la patru ani de temniţă grea.

În 1964, pe baza unui decret de amnistie, a părăsit închisoarea Jilava.

Între 1965-1970 a urmat  cursurile Facultăţii de Germanistică a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, pe care a absolvit-o, ca şef de promoţie.

 Până în 1981, când a emigrat în SUA, nu a avut nici un fel de loc de muncă stabil.

Vara lucra ca salvamar la Lacul Ciric, lângă Iași, activitatea sa literară însumând mai multe volume de poezie, eseuri și traduceri din limba germană.

A tradus în limba română creațiile unor scriitori ca Hölderlin, Schiller și Paul Celan.

În Statele Unite a intrat în viața universitară, fiind  pe rând, asistent de limba germană la Universitatea Statului Texas din Fort Worth, apoi doctorand și lector la Universitatea Statului California.

A revenit în România după Revoluție, când a obținut și primul său contract de muncă în țara natală, fiind numit director al Teatrului Vasile Alecsandri din Iași.

După ce în 1992 a fost demis, printr-un decret al ministrului culturii, a preferat să trăiască cât mai discret, având puțini prieteni.

În 1998, a publicat un volum retrospectiv al carierei din România, intitulat Nebunie și lumină. Autorul locuia în Iași, România, unde preda la universitate și era secretar al Uniunii Scriitorilor.

A facut  eforturi să recupereze casa părintească din Ţicău, confiscată de autorităţile româneşti după expatrierea sa, dar nu reuşeşte. Îşi construieşte o casă în zona numită „La doi peri”, cu intenţia de-a o lăsa Uniunii Scriitorilor.

Moare în noaptea de 9 spre 10 martie 2004, din cauza unui cancer pulmonar nedescoperit la timp.

2007: Miliardarul român Ion Ţiriac a devenit primul român aflat în topul Forbes al celor mai bogaţi oameni din lume.

El a figurat pe locul 840 în clasamentul pe 2007, cu o avere de 1,1 miliarde de dolari.

2010: A încetat din viaţă părintele profesor Dumitru Popescu,  membru de onoare al Academiei Române (din 2001); (n.29 iunie 1929, Călugareni).

A studiat la Seminarul Teologic „Nifon Mitropolitul“ din București (1940-1948).
A satisfacut stagiul militar, timp de trei ani, la Șinca-Veche, în jud. Brașov, într-un detașament de muncă forțată.
Continua studiul la  cursurile Institutului Teologic Universitar din București (1959-1962).
În anul 1972 devine doctor în teologie dogmatică ortodoxă prin susținerea tezei de doctorat cu titlul Eclesiologia romano-catolică după cel de-al doilea Conciliu de la Vatican și ecourile ei în teologia contemporană.
Rector al Institutului Teologic din București (1972-1980; 1988-1992) și decan (1992-1996).
Din 1980 devine director de studii în cadrul Conferinței Bisericilor Europene (KEK), cu sediul la Geneva.
A avut o bogată activitate didactică la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian” din București.
Din 1998 a ținut cursuri de dogmatică ortodoxă la Institutul Ecumenic și Patristic din Bari, de pe lângă Universitatea San Tomaso din Roma.
A fost membru de onoare al Academiei Române și doctor honoris causa al mai multor universități.

2010: A încetat din viață la Tel aviv, în Israel, dramaturgul, publicistul, istoricul literar și traducătorul Alexandru Mirodan (Alexandru Zissu Saltman; n.5 iunie 1927, Budeasa, Argeș).

2014: A murit la Boulder, Colorado,Stephen Fischer-Galați,istoric american de origine român, autor și editor al unor lucrări de primă importanță în domeniul istoriei est-europene, consultant pentru probleme est-europene al Casei Albe; (n.15 aprilie 1924,București).

2018: A murit Marin Petrişor, lingvist și profesor; contribuții deosebite în cercetarea graiurilor insulare și a graiurilor românești de tranziție; (n. 1933).

2019: A decedat regizorul de film și actorul român, Gheorghe Naghi; (n. 1932).

Aarc.ro - Cineast -Gheorghe Naghi

2020: A decedat actorul român și regizorul de teatru, originar din Transnistria, Mihai Donțu; (n. 20 noiembrie 1973).

CITIȚI ȘI :

 https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/03/10/o-istorie-a-zilei-de-10-martie-video/

CALENDAR CREȘTIN ORTODOX

Sf. Mc. Codrat, Ciprian, Dionisie și cei împreună cu ei.

Imagini pentru Sfinții Mucenici Codrat, Ciprian, Dionisie, Pavel, Anecton si Crescent photos

Sfinții Mucenici Codrat, Ciprian, Dionisie sunt pomeniți în calendarul creștin-ortodox în 10 martie.

Sfântul Codrat era doctor și a venit pe lume în timpul împăraților romani Deciu (249-251) și Valerian (253-259), care au declanșat ample persecuții împotriva creștinilor.

Mama sa, pe nume Rufina, se afla între creștinii din orașul Corint (Grecia) care încercau să scape de prigoana păgână, fugind în munți. Fiind însărcinată când a fugit din cetate, i s-au împlinit zilele și a născut un prunc de parte bărbătească, chiar acolo în pustie, căruia i-a pus numele Codrat.

Peste alte câteva zile, Rufina a murit, Codrat rămânând orfan. Dumnezeu a avut grijă de micul orfan, astfel încât el a fost găsit de oameni credincioși care l-au crescut și i-au purtat de grijă.

În cetate, copilul a învățat carte și a devenit doctor. Dar cei mai mulți ani i-a petrecut în munți și pustietăți, iubind singurătatea și îndeletnicindu-se în gândirea de Dumnezeu, deși venea în cetate câteodată pentru anumite trebuințe.

Sfântul Mucenic Codrat fiind în sihăstrie, unde se aflau și câțiva dintre cei care îl căutau pentru a se folosi de sfaturile sale: Ciprian, Dionisie, Anecton, Pavel și Crescent, a fost prins împreună cu aceștia și aruncat în temniță.

În timpul persecuției împăratului Deciu (249-251), un demnitar imperial a fost trimis de acesta în Corint pentru a judeca pe cetățenii care nu doreau să părăsească creștinismul.

Printre cei chemați la judecată a fost și Sfântul Mucenic Codrat care, mărturisind credința sa în Iisus Hristos și neacceptând să se închine zeităților păgâne, a fost supus chinurilor și martirizat prin decapitare.

Mărturisind cu aceeași putere credința în Hristos, și prietenii săi Ciprian, Dionisie, Anecton, Pavel și Crescent au suferit moarte martirică la ordinul aceluiași demnitar.

Bibliografie (surse) :

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric ;
  3. e.maramures.ro ;
  4. Wikipedia.ro.;
  5. mediafax.ro ;
  6. worldwideromania.com ;
  7. Enciclopedia Romaniei.ro ;
  8.  rador.ro/calendarul- evenimentelor;
  9.  Istoria md.
  10. istoriculzilei.blogspot.ro
  11. Cinemagia.ro.

10/03/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Aleksandr Dughin, Geopolitica și Basarabia. VIDEO

10/03/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

„Perit-au dacii?”

BP Hasdeu - Pierit-au dacii

Fragment din studiul lui Bogdan Petriceicu Haşdeu «Perit-au dacii?»:

”În anul 182 de la Crist, adică 76 după cucerirea Daciei, sub domnia lui Comod, Dion Casiu vorbind despre mişcările barbarilor povesteşte: ,,Trimiţînd burii solie la Roma, Comod le hărăzi pace, deşi mai înainte vreme o a fost respins, în mai multe rînduri, ştiind că, fiind pînă arunci tari, ei au fost cerut nu atît liniştea precît timpul pentru a se pregăti la război…

De asemenea Sabinian linişti 12 mii dintre dacii cei mărgineni, făgăduindu-le pămînturi în partea Daciei supusă romanilor, căci, fiind înşişi izgoniţi din locurile lor, ei se pregăteau a da sprijin celorlalţi daci.

„Ho de Savinianos kai Dakon ton prosoron murious kai dischilious ek tes oikeias ekpesontas, kai mellontas tois allois voethesein, hupegageto, gen tina autois en te Dakia te hemetera dothesesthai huposchomenos (LXlX, 1)”.

Spre a nu mă prea lăţi, nu voi să adaug cîteva pasagiuri nu mai puţin clare. Sapienti sat. Să adaug, numai că, pe timpul lui Comod, la care se repoartă adusul tras, Dion Casiu fu senator roman. Din cuvintele lui Appian, cercetate în paragraful al 2-lea al studiului meu, am văzut că sub împăratul Antoniu, cu 39 de ani înainte de întronarea lui Comod, romanii stăpînea Dacia gia numai ,,în unele locuri”.

Mărturisirea lui Dion Casiu întăreşte această zisă, vădind, mult mai tîrziu, înfiinţarea unei ,,Dacii supuse romanilor” şi pe de altă parte, a unei ,,Dacii nesupuse”, pe a-i cărei locuitori Roma-i putea acum îmblînzi numai cu făgăduinţi: ,,dacii mărgineni” şi ,,dacii romanilor”. Nu mai puţin, povestea lui Dion Casiu arată că, pentru a se fi romanizat dacii, n-a fost de agiuns o sută de ani; simţul slobozeniei nu se uită degrabă…

Thierry descrisese fazele îndelungatei lupte între elementul norman şi anglosaxon, pînă a se fi putut alcătui din ele o singură naţionalitate engleză. Scopul meu este de a dezveli aşijderea, se înţelege mai în urmă, după ce voi izbuti a legitima sintezul prin scrupulozitatea analizului, în ce chip lupta elementului dacic şi roman au dat naştere românilor.

Metodul, primit de mine se deosebeşte cu desăvîrşire de al lui Thierry; însă şi obiectul meu este cu mult mai greu, atît în privinţa intrinsecă, precum şi din pricina adîncului întuneric întru care au îmbrobodit corifeii ardeleni toată anticitatea noastră, folosindu-se de un timp, cînd, între români, mai mult ei ştiau ceva carte. Nu fără temei unul dintre prietenii mei înseamnă între ardeleni şi ceilalţi români tot o aşa legătură, precum acea dintre fanarioţi şi ceilalţi greci; dar, fanarioţii erau mai procopsiţi şi mai pricopsiţi: iacă totul.

  1. dr. Trebonian Laurian, dr. Petru Maior, şi alţi doctori ardeleni, iubesc a cita din Dion Casiu, mai cu seamă bucata atingătoare de vestitul pod, pe ale cărui rămăşite ei se preumblă cu mai mare dibăcie decît ar umbla cineva pe un pod întreg. Aduc aici, în deplinătate această vestită bucată, dupre cum a fost tradus d. efor de instrucţiune publică din Valahia, în nu mai puţin vestita sa scriere obştită, dintîi româneşte, în Magazinul istoric sub titlul ,,Discurs introductiv” tălmăcită apoi de însuşi autorul în franţuzeşte, nemţeşte, latineşte, etc. sub deosebite titluri, şi pe care, în sfîrşit ne mai ştiind ce a face, domnia sa a început a o retraduce iar în româneşte în ,,Instrucţiune publică din Valahia” sub titlul de ,,Diviziunea Daciei vechi”.

Iacă dar pasagiul: ,,Atunci Traian făcu un pod peste Dunăre, despre care eu nu mă pociu mira destul, căci deşi făcu Traian alte lucruri minunate, totuşi acest pod întrece cu mult toate celelalte fapte ale sale. Acest pod are 20 pilaştri de piatră pătrată, singuri fără fundament sau o înălţime de 150 picioare, o lăţime de 60 picioare şi uniţi cu bolte. Cheltuiala acestui lucru poate fi necrezută, dară cu toate aceste este mai mare mirare că este făcut într-un rîu plin de vîrtejuri şi într-o albie noroioasă, din care curgerea lui nu s-a putut abate aiurea.

Însă eu nu spui lăţimea acestuia fiindcă este prea mare (căci uneori inundează îndoit şi întreit), ci pentru că este atît de mare în acel loc atît de îngust, şi nici unu nu era mai potrivit spre a face pod. În acest loc cu atît mai mare curge rîul din lat în îngust şi iarăşi din îngust în lat, că atît merge etc.”. Să lăsăm deoparte chipul cam tătăresc al traducerii (şi încă d. Laurian este mai bun elinist decît ceilalţi doctori ardeleni): este destul că însuşi traducătorul se înţelegea, căci, în uimirea ce-i pricinui descrierea podului, el zbeară: ,,Minunat pod!” Ei bine!

Însă, ştiţi oare că, din toate zisele lui Dion Casiu, cea atingătoare, de această minunăţie, este poate, cea mai îndoielnică? Oricare arhitect, sau chiar oricine cu o cît de mică ştiinţă în arhitectură, va adeveri fără sfială, că amănunţimile unui aşa pod sînt puţin putincioase. Gautier, Marsigli şi alţii, şi-au emis de mult temerea în această privire. Însuşi vestitul Canina, deşi anticar mai mult dogmatic decît critic, totuşi zice: ,,le dimensioni non fossero di tanta grandezza, come sono da Dione indicate, specialmente in riguardo all’altezza dei piloni (Architet. Antica, t. 7, p. 323)”.

Rămăşiţele podului, cercetate în mai multe dăţi, de curînd şi mai nainte, de-a valma cu teoria arhitectonică, vădesc neadevărul măsurilor înfăţişate de Dion Casiu. Fără a mă rosti pentru astă-dată, hotărît asupra cestiunii, fără a mă încerca de a micşora oarecum geniul lui Apolodor, făcătoriul podului, totuşi socot că doctorii ardeleni, voind a se rezema pe o astfel de zicere, ar fi trebuit, mai nainte de toate, să o dovedească.

Au nu este deşanţ că, primind şi repeţind fără critică, un pasagiu din cele mai de sfială din toată istoria lui Dion Casiu, tot aceşti doctori ardeleni au trecut cu desăvîrşire cu vederea unele pasagiuri netăgăduite, precum bunăoară cele aduse de mine mai sus: cum că Traian a supus iar nu că a stîrpit pe daci; cum că după moartea cuceritorului, numai o parte din Dacia a rămas sub stăpînirea romanilor; cum că îndelungat timp după cucerirea Daciei, dacii păstrau încă vechea lor naţionalitate, pînă şi înspăimîntînd pe romani şi alte? ,,Et voila comme on écrit l’histoire” zicea Voltaire.

Sinuciderea lui Decebal, detaliu de pe Columna lui Traian, Roma

Perit-au dacii?

Locul de a vorbi despre Eutropiu, ar fi fost poate tocmai în capul studiului de faţă, dacă ţinta mea ar sta numai întru a dărma deşănţata teorie a nedacismului, fără a clădi pe zăriştele surpatului edificiu, o nouă şi trainică zidire; căci atunci, n-aş ave decît a vădi neîntemeierea dovezilor lor, ce se pot reduce numai la mincinoasa răstălmăcire a zisei lui Eutropiu. Începînd de la Cantemir şi păn’ la clicile ardelene de acum, toţi puriştii noştri fără osebire îşi tîmpesc toată isteţimea asupra încîlcirii a cinci ori şase cuvinte din breviarul acestui scriitor: infinitae copiae…orbis romanus…Dacia exhausta!

Doctrina lor se lăţi astfel încît, sînt mai mulţi, chiar de pe bancele şcoalelor, cari fără a fi citit pe Eutropiu, pînă şi fără a înţelege bechiu lătineşte, se îngînfă de a putea arunca în faţa orişicui, învăţata pe de rost bucată, apăsînd cu un aer de triumf, asupra sonurilor: infinitae, romanus, exhausta.

Doctorul Petru Maior, ardelean, începe: „Traian, văzînd Dacia deşeartă acum de lăcuitori, trimise nenumărată mulţime de romani cari să umple Dacia toată şi să moştinească satile, şi oraşele. Voi să scriu aici, cuvintele lui Eutropiu în treaba aceasta, cari ni se spun şi cît de mare a fost Dacia: ,,Deşertîndu-se, zice, Dacia de bărbaţi cu îndelungatul război al lui Decebal, Traian, spre a umple ţara, carea giur înpregiur are zece sute de miluri, din toată lumea romană nemărginită mulţime de oameni a dus acolo, ca satele şi oraşele să le moştenească”.

Lipseşte aici să arătăm că atunci cînd zice Eutropiu: „deşertîndu-se Dacia de bărbaţi”, nu se cade a înţelege că doar de bărbaţi fu deşertată Dacia prin războiul ce avu Decebal cu romanii, şi muierile să fi rămas în Dacia, nu (!); ci, fiindcă bărbaţii stăpînesc satele şi oraşele şi ei agonisesc cîmpurile, şi vrînd Eutropiu a spune cugetul lui Traian (să vedeţi ce comentariu!) căci a vrut a trimite acea nemărginită mulţime de cetăţeni romani în Dacia spre a moşteni satele şi oraşele, adică pentru că Dacia era lipsită de stăpînitori şi agonisitor, cari sînt bărbaţii nu muierile, nu se cuvenea aici să grăiască şi de muieri, etc”.

Doctorul Murgu, bănăţean, însă ardelenit, răsună în nemteşte în vestita sa ,,Dovadă a netăgăduitului romanism al românilor”, în următorul chip: ,,dass eine ungeheure Menge Roemer das oede Dazien unter Trajan bezogen, ist nicht nur aus Sachumstaenden (cari anume) vermuthlich sondern auch aus den Geschichtssschreibern(de ce în număr înmulţit?) gewiss. So schreibt unter andern (?) Eutropius:”. Precum vedeţi, doctorul Murgu, bănăţean, însă ardelenit, nu face decît a traduce în limba germană a cuvintelor doctorului Petru Maior, ardelean.

Doctorul Trebonian Laurian, ardelean, iarăşi răsună: ,,Eutropiu, în cartea 6, capitolul 6, cu vorbe scurte, dară după modul său ponderoase (?ce fel de mod?), se sileşte mai mult amirînd decît determinînd (cum aşa?), să arate şi întinderea provinciei şi numărul locuitorilor aduşi într-însa: ,,Fiindcă Dacia se deşertase de oameni prin războiul lui Decebal, de aceea Traian, spre a popula această provincie, ce avea înpregiur un milion de paşi, a adus di tot imperiul roman o nenumărată mulţime de oameni spre a cultiva cîmpiile şi cetăţile etc”. Iacă dar şi doctorul Trebonian Laurian, ardelean, retraducînd după obiceiul său din româneşte în româneşte, zisa doctorului Petru Maior, ardelean.

Maior, Murgu, d. Laurian şi alţi cîţiva, sînt capii purismului însă tot sistemul cată să aibă un mare număr de partizani de a doua mînă, uneori nefăţarnici din prostie, cîteodată năimiţi, totdeauna sturlubatici. Toţi cîţi au fost şi cîţi mai sînt (cucuta creşte mai dehai decît plantele cele bune), propovăduitorii romanismului purced de la închipuita mărturisire a lui Eutropiu.

Cît de departe au agiuns unii dintre ei în dezvoltarea consecinţei aceste quasi-mărturisiri, o poate dovedi, între altele, următorul pasagiu, intraductiver în româneşte, cel puţin pentru mine, şi scos din cel mai stropşit românofil din lume, d. Vaillant: „…S’il a donné son linge aux soldats blessés, il (Traian) donnera sa vie pour venger Longin (măcelar de daci); il le jure… désormais plus de Daces; il les passera tout au fil de l’épée et lavera le crime de Decebale dans le sang de toute sa nation”. Aşteptatu-s-a vreodată Eutropiu de a sluji de tipariu pentru o asemenea fabuloasă cusătură? Pasă de mai spune că d. Vaillant nu ucide pe daci fără frică de giudecată, sau mai bine cunoscînd neghiobia unor şi părtenirea celor mai mulţi dintre giudecători.

În scurt, toată presupusa tărie a doctorilor ardeleni şi a învăţăceilor lor se încheie întru mai sus arătate cîteva cuvinte răstălmăcite, ce ei spun a fi de ale lui Eutropiu: nemărginita mulţime, romani din toate părţile imperiului, Dacia deşeartă. Deci, dindată ce se va pruba că aceste cîteva cuvinte, singurul razem al îndărătniciei puriste, sînt născocite de ea însăşi; că Eutropiu vorbeşte cu totul altceva; că adevăratul înţeles al trasului, celui în atîtea rînduri citat, e chiar împotrivitor teoriei de preste plaiuri… atunci nu va rămîne nici o îndoială, că această din urmă teorie s-a înălţat pe năsip, ba grăind şi mai nimerit: tocmai pe nimic. Iacă ce voi să dovedesc eu.

Eutropiu, deşi scriind lătineşte, totuşi fu grec, cumu-i arată însuşi numele. Asupra vieţii sale avem cele mai puţine date. Singur el se face părtaş la războiul împăratului iulian cu perşii în 363 de la Crist: qui expeditioni ego quoque intefui (Lib. X, cap. Vlll). După porunca împăratului Valinte, domnitor între 364-372, el alcătui o prescurtare, breviarium, din istoria Romei: ,,ex voluntate mansuetudinis tuae (Ded.)”.

Întreaga cărtece se împarte în zece capitole, cuprinzînd fiecare între 20 şi 28 paragrafuri (afară de unul şi mai scurt) iar tot paragraful cîteva rînduri. Astfel întregul brteviariu, spre a vorbi mai pipăit, nu este numai o broşură, un fel de introducere la istoria romană, mai degrabă decît o statornică operă.

De aceea, cea mai mare parte a editorilor, începînd de la 1471, obicinuiau a-l însoţi cînd cu Paul Diacon, cînd cu Mesala Corvin, Iuliu Obsecinte, şi alţi broşurişti romani. Scopul lui Eutropiu a fost de a înfăţişa ,,res Romanas quae in negotiis vel bellicis vel civilibus eminebant(Ded.)”. Orice amănunţuri sînt înlăturate. Critica lipseşte.

Au un asemene scriitor strîngînd în cîteva pagini istoria Romei, de la Romul păn’ la Valentine, 250 de ani după desăvîrşita cucerire a Daciei, poate sluji drept martur în privirea lui Traina şi a dacilor? Au zisa unui aşa autor poate a avea în ochii unui istoric, un mai mare preţ, decît al părerei tot cum zisele unui Maior, d. Laurian, Murgu, etc?

Dar, însă şi părerile pot fi temeinice, ver netemeinice. Părerile doctorilor ardeleni îs mincinoase; ale lui Eutropiu sunt în cea mai mare parte adevărate. Gustul meu în atingerea lătiniei clasicităţii poate fi greşit; totuşi nu mă cumet de a-l mărturisi în gura mare; îmi place pînă şi stilul lui Eutropiu. Simplicitatea sa seamănă a nepărtinire. Unele locuri sunt chiar vioaie şi pătrunzătoare.

Pe deasupra, în descrierea domniei lui Traian, acest scriitor se artă chiar ceva mai amănunţit, decum în celelalte părţi ale breviarului, încît ne e iertat de a presupune, că şi obîrşiile sale, în acest raport au fost mai numeroase. Bunăoară luaţi următorul tras: ,,Daciam subegit (Trajanus), provinxia trans Danubium facta in his agris, quoi nunc Thaiphali habent, Victophali et Thervingi. Ea provincia decies centena millia passuum in circuitu tenuit”.

Pentru ce Eutropiu nu înfăţisă nişte aşa amănunţimi şi în privirea celorlalte provincii, supuse imperiului roman, de nu e la mijloc acea împregiurare, că el nu le cunoştea tot aşa de bine? Astfel, recunosc fără sfială părerile lui Eutropiu de temeinice, deşi nu le pot alătura ca valoare cu mărturisirile lui Pausania, Appian, Dion Casiu şi ale atîtor alţi autori, ce voi să-i cercetez mai la vale. Prin urmare, cum de nu sînt temeinice, totodată, şi părerile doctorilor ardeleni, deoarece ei pretind a le fi răzemat pe ale lui Eutropiu? Mincinoasă le e pretinderea – iacă totul!

Pasagiul lui Eutropiu după cele mai bune ediţiuni (Egnatius, Schonhovius, Verheyk, Tzchucke) se rosteşte aşa: ,,qui(Adrianus), Trajanus additerat; et de Assyria, Mesopotamia et Armenia revocavit exercitus, ac finem imperii esse voluit Euphraten. Idem de Dacia facere conatum amici deterruerunt, ne multi cives Romani barbaris traderentur; propterea quod Trajanus, victa Dacia, ex toto orbe Romano infinitas eo copias hominum transtulerat, ad agros, et urbes colendas. Dacia enim diuturno bello Decebal: viris fuerat exhausta”.

Doctorii ardeleni recunosc tot acest text, adăugînd numai unii din ei, că în loc de ,,viris exhausta” s-ar putea citi şi ,,rebus exhausta” ceea ce nu mă priveşte. Cu toate aceste ei minţesc traducînd ,,infinitae” prin ,,nemărginite”, ,,orbis romanus” prin ,,romani”, ,,exhausta” prin ,,deşeartă” şi scăpînd din vedere însemnătatea zicerei: ,,ne multi cives Romani barbaris traderentur”.

Aceste patru puncturi închipuiesc noima întregii bucăţi, a nu le înţelege, e a nu o înţelege pe ea, este a nu fi de părerea lui Eutropiu. Iacă, de ce zic şi susţin, că doctorii ardeleni, de vreme ce nu se sprijină de Eutropiu, precum voi desluşi măcar că înşişi ar vrea să ne înduplece dimpotrivă, se sprijină chiar pe nimic.

Raţionamentul lor este: Dacia fu deşeartă – adică daci nu mai erau; Traian aduse în deşearta Dacie o nemărginită mulţime de oameni – adică noi ne tragem numai de la oamenii lui Traian; oamenii lui Traian, împărat roman au fost toţi romani – adică noi sîntem romani în înţelesul cel mai nemărginit al cuvîntului.

Raţionamentul arată că doctorii ardeleni au învăţat logica, ceea ce sînt departe de a le tăgădui, recunoscîndu-le pînă şi dreptul de a o preda la alţii; dar, nu mai puţin ei nu cunosc istoria, şi totodată, nu se roşesc de a face de rîs pe bietul Eutropiu, pe care aşişdere-l cunosc mai rău, decît eu pe istoricii chinezeşti. Oricît de mic este breviarul, nu mă îndoiesc, că ei nu l-au citit în întregime.

Eutropiu zice că Traian aşează în Dacia infinitas copias hominum. ,,Copias hominum” la toţi scriitorii romani înseamnă mulţime, gloată. Cicierone întrebuinţă în mai multe rînduri această zicere. Deci Traian aşeză în Dacia infinitas gloate. Au infinitas are aici înţelesul de ,,nemărginite” după cum vor a ne face a crede doctorii ardeleni?

Cei drept, Cicerone obicinuieşte cuvîntul infinitus în însemnare de nemărginit zicînd bunăoară infinita multitudo însă stilul lui Eutropiu în această privire, precum şi în mai multe alte, se deosebeşte de al marelui orator. Greşeala doctorilor ardeleni este de a fi măsurat, fără critică, un scriitor din timpul lui Valinte, cînd stilistica latină se apropia de desăvîrşita ei decădere, cu vorba tulliană, cu floricelele veacului lui Octavian.

La Eutropiu infinitus nu vrea să zică decît ,,mare”. Astfel descriind domnia lui Nerone, el zice: ,,infinitam partemsenatus interfecit (Vll, 9)”. Au acest pasagiu se poate traduce prin ,,omorî nemărginita parte a senatului”?, Senatul, chiar întreg iar nu în parte, fu la romani, precum şi la toate popoarele, fără osebire, foarte mărginit. Aşadar adusa frază înseamnă simpliceminte: ,,omorî mai mulţi senatori”.

Descriind războiul lui Cezar în Africa, Eutropiu zice: ,,Inde in Africam profectus est, ubi infinita nobilitas cum Iuba bellum reparaverat. Duces autem Romani erant C. Corn. Scipio, M. Pereius, Q. Varus, M. Porc. Cato, L. Corn. Faustus. Contra hos, commisso proelio, victor fuit Caesar (Vl, 18)”. Au aici infinita nobilitas, anume mărginită de către însuşi autorul se poate traduce prin nemărginită boierime în loc de a se trăda prin mulţi boieri?

După ce descrie războiul romanilor cu Perseu, Eutropiu aduce cuvintele lui Emiliu Paul, rostite, zice el, în conventu infinitorum (lV, 4). Au aici se poate înţelege vreo adunare a nemărginitelor popoare în loc de a se traduce numai prin ,,a mai multor”. Tot în acest chip, adică în însemnarea de ,,mare, mult”, Eutropiu întrebuinţează zicerile: infinita sacra et templa (I, 2), infinitus pondus (II, 16), infinita spolia (III, 11), infinita auxilia (lV, 20), infinita copia (V, 2), infinita nobilitas (Vll, 2 şi lX, 25), etc.

Acesta e un idiotism netăgăduit a lui Eutropiu? Breviarul întreg, necitit de doctorii ardeleni stă de dovadă întru asemenea. Prin urmare zisa: ,,Trajanus, victa Dacia, infinitas eo copias hominum transtulerat…” nu însemnă decît ,,Traian aşeză în cucerita Dacie mai multe gloate”. Despre nemărginime nu poate fi nici o vorbă. Însuşi Eutropiu, cu cîteva rînduri mai sus, precum vom vedea îndată, în loc de ,,infintas copias” pune ,,multi cives”.

Eutropiu spune că cele multe gloate aşezate de Traian în Dacia, au fost aduse ex toto orbe romano. ,,Ex” înseamnă ,,din”, ,,totus” – ,,tot”, ,,orbis” – ,,lume”, ,,Romanus” – ,,roman”. Doctorii ardeleni restrînd aceste cuvinte la unul singur, traducînd ,,totus orbis Romanus” prin ,,romani”. Pare-se că ar fi trebuit să ne încredinţăm mai înainte de a putea face o astfel de traducere, dacă ,,lumea romană” era compusă numai din romani, adică dacă Eutropiu, în zicerea ,,orbis romanus” ar fi avînd numai pe romani în vedere. Cu breviarul şi cu întreaga istorie a Romei în mînă înfrunt pe doctorii ardeleni.

Apocalipsul, după unii tîlcuitori, înfăţişă imperiul roman chipul unui zmeu cu şapte capete. Această icoană e foarte nimerită. Roma fu un singur trup însă alcătuit din elementele cele mai eterogene, un singur trup încăpător giumătatea lumii. De la marginile Persiei şi ale Arabiei pînă la stîlpii Erculeni şi Murul Britanic, de la Sahara şi Nubia pînă la Elba, toate neamurile cele mai felurite alcătuiau trupul Romei, se numea ,,totus orbis romanus” sau chiar, cîteodată simplicemente dupre sumeţia scriitorilor romani ,,orbis”.

În acest întins înţeles întrebuinţă şi Eutropiu zicerea ,,ex toto orbe Romano”. Astfel după ce înşiră războaiele lui Cezar în diferitele provincii din Asia, Africa şi Europa el încheie: ,,Inde Caesar, bellis civilibus toto orbe compositis Romam rediit (Vl, 20)”. Vorbind despre războaiele lui August în cuprinsul imperiului roman, el iarăşi adauge: ,,Ita bellis toto orbe confectis Ostavianus Romam rediit (Vll, 8)”. Spuind despre Nerone ,,per haec Romano orbe execrabilis, ab omnibus simul destitutus est (Vll, 15)”, Eutropiu adauge că galii şi spaniolii aleseră de îndată pe Sever Galba.

Descriind domnia lui Septimiu Sever, el zice: ,,Nigrum, qui in Aegypto et Syria rebellaverat, Cyzicum interfecit, Parthos vicit, et Arabas interiores, et Adiabenos. Multa toto Romano orbe reparavit. Sub eo etiam Clod. Albinus – Caesarem se in Gallia fecit,victusque apud Lugdunum est et interfectus (Vlll, 10)”. Acest pasagiu e de cea mai mare claritate. El arată că nescine, este tot aşa de îndreptuit de a traduce ,,totus orbis romanus” prin arabi, perşi, gali, etc. precum doctorii ardeleni se socotesc îndreptuiţi de al traduce prin romani.

Deci, cele multe gloate aşezate de Traian în cucerita Dacie, au fost în cea mai mare parte, alcătuite( precum o voi arăta şi în paragraful atingător de inscripţiuni), din felurite popoare barbare supuse Romei. Adevăraţii romani puteau intra doară ca o mică partea în întregimea unor aşa gloate. Cele singure semne de unire, între nişte strînsături atît de dezbinate, fură Aquila Romei, de care trebuiau, toţi deopotrivă să asculte şi limba lătină, ce toţi trebuiau să o vorbească, perfas et nefas, pentru a se putea înţelege, împrumutat.

Pînă a avea prilegiul de a dezvolta principiile acelei ascultări politice şi ale acestei limbi barbaro-lătine, în legătura lor cu cestiunea formării poporului român, socot oarecum de îndemănatic de a aduce aici, în paranteze, pentru unii, două mărturii vrednice de credinţă: ,,Roma, zice sfîntul Augustin, imperiosa civitas, impunea barbarilor nu numai giugul ei, ci şi limba… Pretorii, rostesc Digestele, trebuie a desluşi legile în lătineşte, latine”. În sfîrşit, zisa lui Eutropiu: Trajanus, victa Dacia, ex toto orbe Romano infinitas eo copias hominum transtulerat”, se traduce prin: ,,Traian aşeză în cucerita Dacie mai multe gloate de diferite popoare, supuse imperiului roman”. Despre romani, în înţelesul ardelean al cuvîntului, breviarul nici nu vorbeşte.

Eutropiu încredinţă, că în urma războaielor din Traian şi Decebal, Dacia a fost exhausta. Dupre chibzuiala doctorilor ardeleni, exhausta înseamnă deşeartă. Astfel de tălmăcire mi se vede a fi smintită. Chiar în clasicii romani cei mai vestiţi, cuvîntul exhaurire vrea să zică, de mai multe ori, nu alta fără ,,a împuţina”.

Tacit, scriitorul cel mai laconic, al cărui stil e prin urmare cel mai nimerit pentru a dezlegarea aceluia al unui breviar, scris în aceeaşi limbă, sună: ,,Tibi e Judaea et Syria et Aegipto novem legiones integrae nulla acie exhaustae, non discordia corruptae: sed firmatus usus miles, et belli domitorexterni, etc”. Îndemn pe orice latinist de a traduce în această bucată, ,,exhaustae” prin ,,deşerte” sau prin vreun alt asemenea termen. Este prea vederat că Tacit vorbeşte de nişte legiuni ,,neîmpuţinate încă prin războaie”.

Au doctorii areleni sînt în stare a demonstra prin stilul breviarului sau prin contextul pasagiului, că Eutropiu n-ar fi întrebuinţat cuvîntul ,,exhaurire” tot cu aşa însemnare? Manuscriptele lui înfăţeş două citiri: unele zic ,,Dacia fuerat viris exhausta”, cele mai puţine pun ,,rebus” în loc de ,,viris”. Dindată ce recunoaştem că Traian aduse în Dacia ,,copias hominum” trebuie recunoscut de asemene că şi citirea ,,viris” e mai adevărată fiindcă ,,hominum” se află aici în cea mai strînsă legătură cu ,,viris”.

Traian aduse aci oameni căci oamenii aci se împuţinaseră. Astfel, chiar de am primi aici citirea ,,rebus” şi tot încă cată să pricepem această zicere, – cea mai vagă în limba latină în înţeles de ,,viris” neavînd ea almitere nici o noimă. Ei bine, eu susţin că frazul ,,bello viris exhausta” de ale lui Eutropiu e cu desăvîrşire identic, în fond cu celălalt de ale lui Tacit: ,,legiones acie exhaaustae”. Ambele frazuri înfăţăşă ideea unei adunături de oameni, împuţinate prin omorîrea unora din cei ce au fost alcătuit.

De se va dovedi, că în acest loc Eutropiu nu se uneşte cu Tacit, adică că zicerea breviarului trebuie răstălmăcită prin ,,deşert” – voi închina steagul. Departe de aceasta, cercetînd stilul lui Eutropiu, mă încredinţ, că, nu numai în atingerea dacilor, ci şi în mai multe alte analoge priviri, înţelesul cuvintelor întrebuinţate în breviariu, trebuie scăzut iar nu încă îngreuiat. Eutropiu iubea metafore.

Bunăoară cine se va oţări a înţelege literar următoarea zisă: ,,Tantus casus pestilentiae fuit, ut post victoriam persicam, Romae ac per Italiam provinciasque maxima hominum pars, militum omnes fere copiae languore defecerint(Vlll, 12)”? Mai apoi chiar de am traduce exhaurire prin ,,a deşerta” şi tot n-ar urma ca Dacia să fi fost ,,deşeartă” ci numai precum în cazul de mai sus ,,împuţinată” de bărbaţi.

Breviarul ne înfăţăşă următoarele pilde: ,,Pyrrhus, zice Eutropiu, Romam perrexit, omnia ferro ignique vastavit Campaniam depopulatus est (ll, 7)”. Au de aici se trage încheiere, că Campania despoporată (depopulata) şi celelalte părţi deşertate (vastatae) din Pir, s-au făcut deşerte? ,,Scipio, mai spune Eutropiu, Corsicam et Sardiniam vastavit (ll, 16)”. Au Corsica şi Sardinia deşertate (vastavit) de Scipione, se chair deşertaseră?

Dupre sistemul doctorilor ardeleni, pînă şi zicerea letopiseţului Urechea, bunăoară: ,,Ştefan Vodă a prădat ţara secuiască: nici a avut cine să-i iasă împotrivă”, trebuie a se înţelege că ţara secuiască a fost cu totul deşeartă. De este undeva deşertul, apoi nu în Eutropiu, ci numai în capetele doctorilor ardeleni. Pe scurt, pasagiul: ,,Dacia enim bello Decebali viris fuerat exhausta” şi dupre logică, şi dupre geniul limbei lătine, şi dupre stilul breviarului, se traduce prin: Dacia fu împuţinată în bărbaţi prin războiul lui Decebal.

Prietenii lui Adrian, zice Eutropiu, l-au oprit de a scoate legiunile aşezate în Dacia, pentru a nu se lăsa aici mulţi supuşi romani în voia barbarilor, ,,ne multi cives Romani barbaris traderentur”. Cea mai firească întrebare e, dacă barbarii despre cari se vorbeşte în acest tras, au fost lăuntrici ori din afară?

Barbarii din afară au început a năvăli în Dacia după moartea lui Adrian, sub Antonini. Deci e foarte cu îndoială, ca prietenii împăratului să se fi temut de nişte duşmani, ce încă nu erau; căci tot pe temeiul unei aşa temeri, ei ar fi putut din patriotism, să ceară trimiterea legiunilor romane pînă şi în China pre apărarea cetăţenilor romani, ce ar fi poate, a se aşeza în această ţară cu sute de ani în urmă.

Totul arată că Eutropiu vorbeşte despre duşmani lăuntrici. De ne vom aduce aminte pasagiu lui Dion Casiu, cercetat în paragraful al 3-lea şi unde se arată cît de primejdioşi erau pentru Roma barbarii daci, rămaşi în Dacia, după cucerirea ei de către Traian, vom recunoaşte că zicerea lui Eutropiu trebuie tradusă: ,,Prietenii lui Adrian se temeau de a se lăsa coloniştii romani în voia dacilor”.

Dion Casiu lămureşte pe Eutropiu, care fără o aşa lămurire, ar rămîne, în cazul de faţă, mai întunecos decît cei mai întunecoşi prooroci. Însă chiar de n-am avea în mînă mărturisirea lui Dion Casiu, şi tot n-ar fi putut vederat din însăşi alcătuirea frazului, că Eutropiu sub numele de barbari, vorbeşte anume despre dacii aşezaţi în Dacia.

Să fi fost Dacia locuită numai de cetăţeni romani, cuvîntul ,,multi” ar fi de prisos, fiind de agiuns atunci a se zice simplicemintre, ,,ne cives romani barbaris traderentur”. Acest ,,multi” arată în chip neînlăturăcios, că ,,cives Romani” nu făceau decît o parte din împoporarea Daciei. Să dau o pildă. Presupuină-să că guberniul austriac, voind a retrage oştirile sale din Galiţia, cineva l-ar fi înduplecînd de a nu fi lăsat astfel acei ,,mulţi” leşi din această ţară în voia năvălitorilor. ,,Mulţi” aici ar fi foarte ilogic, întreaga Galiţie fiind locuită de leşi.

După toate desluşirile cîte le-am făcut să înfăţăş acum tălmăcirea vestitului pasagiu, în toată întregimea sa: ,,Cucerita Dacie fiind împuţinată de bărbaţi prin îndelungatul război al lui Decebal, Traian aşeză în ea, prin oraşe şi prin sate mai multe gloate aduse din toate părţile imperiului roman; de aceea, cînd Adrian, din pizma slavei înaintaşului său, după ce puse marginea împărăţiei pe Eufrat (rechemînd legiunile din Asiria, Mesopotamia şi Armenia, trei provincii adause de către Traian), a voit să scoată oştirile din Dacia, el fu oprit de prietenii săi spre a nu se lăsa cei mulţi romani în voia dacilor”. Acest este înţelesul cel nestrîmbăţit al părerii lui Eutropiu, pe carele totuşi precum am spus mai sus, sînt departe de a-l socoti de martur în privirea lui Traian şi al dacilor, ba nici am nevoie de asemene.

Ceea ce am vrut să vădesc este, că doctorii ardeleni, pentru care acest scriitor a fost singura nădejde de ispravă, nu l-au înţeles; că el e pînă şi contrar teoriei lor, că ei, prin urmare se sprijină pe nimica. Însă, chiar dacă Eutropiu ar şi fi prin vreo minune, întocmai cum îl doresc zişii doctori ardeleni, şi atunci încă ce ar pute un abreviator din suta a 4-a în alăturare cu un şir de scriitori, contimporani împregiurărilor?!

Mă folosesc de a putea răspunde aici la oarecari învinovăţiri, din partea unor limbuţi. Dupre chibzuinţa lor, toată osteneala mea întru descoperirea adevărului punct de purcedere al istoriei române, ar fi o faptă antinaţională. Ei se vînzolesc pînă şi a presupune în mine planuri diaboleşti, nişte planuri care de aş şti, că vor putea vreodată a se furişa în gîndul meu, mi-aş tăia limba şi mînile, pentru ca urîta cugetare să rămînă stearpă, fără putere de a ieşi afară prin scriere sau prin grai.

Răspunsul meu, pentru astă întîie dată, va fi scurt. Voi să dovedesc, că naţionalitatea noastră s-a format din cîteva elemente, din care nici unul n-a fost predomnitor. Voi să dovedesc, că firea acestor elemente, şi chipul contopirei lor în un singur ce, au făcut ca noi să fim o viţă neatîrnată, o compoziţie chimică, fie-mi iertat cuvîntul, ale cărei însuşiri de acum sunt de istov deosebite de însuşirile fiecărei părţi constitutive, din cele ce s-au fost dintru-nceput introduse în ea.

Altă dată vom vorbi mai mult; pînă atunci să sfîrşesc paragraful de faţă, precum şi cele trecute, prin întrebarea: Perit-au dacii?”

Text preluat din «Scrieri Istorice. vol l», de B. P. Haşdeu, Editura Albatros 1973

10/03/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: