ZIUA DE 28 FEBRUARIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Ziua de 28 februarie în istoria noastră

1754 – Se naște în localitatea Raciu de Câmpie, actualul județ Mureș, Gheorghe Şincai, istoric, filolog și scriitor român, reprezentant al Școlii Ardelene. A decedat la data de 2 noiembrie  1816 la Sinea (Slovacia).

A fost fiul lui Ioan Șincai și al Anei (n. Grecu), aparținând micii nobilimi făgărășene.

A urmat teologia și filosofia la Institutul  Propaganda Fide din Roma (1774-1779), dar și Facultatea juridica si Scoala normală „Sf. Ana” la Viena (1779-1780), unde își va desavârși formația luministă și va aprofunda cercetările de istorie.

A fost un reprezentant de seamă al Şcolii Ardelene; l-a ajutat pe Samuel Micu la elaborarea lucrării „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae”, prima gramatică tipărită a limbii române.

A militat pentru înlocuirea în scrierile laice a literelor chirilice cu cele latine, precum şi pentru învăţământul în limba română.

A fost profesor de poetica la Gimnaziul din Blaj din 1781, director al scolii „normaiesti” si al scolilor unite satesti din Transilvania (1782-1794), consacrându-se propasirii invatamantului national și elaborand manuale fundamentale: Prima principia latinae grammatices,  A.B.C. sau Alphavit, AB.C. sau Bucoavna, Catehismul cel Mare (1783); îndreptare către Aritmetica (1785).

Atitudinea nonconformistă și colaborarea sa la redactarea în limba latină a Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae ( Petiția Valahilor din Transilvania), coalizează impotriva lui pe puternicii zilei, fiind intemnițat si destituit din funcție (1794). Peregrineaza ani in șir, preocupat exclusiv de elaborarea și incheierea Hronicii sale.

Dupa ce colaboreaza la volumul omagial in cinstea palatinului Iosif cu un poem în lb. română, Șincai este  numit corector la Tipografia crăiasca din Buda și continuă munca la Hronica, dar în 1811 cenzura, socotind-o primejdioasa, o confiscă.

Caracter temerar, ȘINCAI este, după Ion Budai-Deleanu, spiritul cel mai putin religios si cel mai deschis raționalismului și pragmatismului „ Secolului Luminilor”.

OPERA

Elementa linguae daco-romanae sive valachi-cae, in colab. cu SINCAI Micu, Viena, 1780 (ed. II, 1805; ed. III, 1980); Prima principia latinae grammatices, Blaj, 1783 (ed. II, 1785); A. B.C. sau Alphavit, 1783 (ed. II, 1788; ed. III, 1796); AB.C. sau Bucoavna, Sibiu, 1783; Catehismul cel Mare cu intrebari si raspunsuri, Blaj, 1783; indreptare catra Aritmetica, Blaj, 1785; Elegia Nobilis Transilvani, Georgii Sinkai de Eadem, in Orodias, Oradea Mare, 1804; Epistola Georgii Sinkai de Eadem ad Spectabilem et Clarissimum Virum loannem de Lipsky, Buda, 1804; Adplausus, Buda, 1806; Povatuire catra economia de camp, Buda, 1806; Hronica romanilor si a mai multor neamuri, I-III, ed. ingrijita de Aug. Treboniu Laurian, A. Panu, M. Kogălniceanu , Iasi, 1853-1854; Hronica românilor si a mai multor neamuri, I-III, ed. ingrijită de Gr. Tocilescu, Bucuresti, 1886; Vocabularium pertinens ad tria regna Naturae (fragmente), in Dacoromania, V, 1927-1928; invatatura fireasca spre surparea superstitiei norodului, studiu introductiv si ed. critica de D. Ghise si P. Teodor, Bucuresti, 1964; Opere, I-IV, ed. ingrijita si studiu asupra lb. de F. Fugariu, pref. de M. Neagoe, Bucuresti, 1967-1973; Cronica romanilor, I-III, ed. ingrijita de F. Fugariu, pref., tabel cronologic si note de M. Neagoe, Bucuresti, 1978; Elementa linguae daco-romanae sive valachicae (Facsimil dupa ed. 1780 si 1805).

1785 – Horea și Cloșca, conducătorii răscoalei țărănești din Transilvania de la 1784, sunt executați prin tragere pe roată.

Crisan, cel de-al treilea conducator al marii revolte țăranesti, s-a spânzurat în inchisoare cu nojitele de la opinci.

Horia, Closca si Crisan

La puţine zile de la izbucnirea răscoalei Horea a trimis nobilimii maghiare, reprezentată prin Tabla comitatului Hunedoara, un ultimatum care cuprindea de fapt scopurile răscoalei. Punctele acestui ultimatum erau :

„1. Ca nobilul comitat dimpreună cu toţi posesorii şi cu toată seminţia lor să pună jurământul sub cruce!”

„2. Nobilime (nemeşime) să nu mai fie, ci fiecare nobil, dacă va putea să capete vreo slujbă împărătească, să trăiască din aceea.”

„3. Stăpânii nobili să părăsească odată pentru totdeauna moşiile nobilitare.”

„4. Că dânşii (nobilii) încă să plătească dările întocmai ca poporul contribuabil plebeu.”

„5. Pământurile nemeşeşti să se împărţească între poporul plebeu, în înţelesul poruncii ce o va da Maiestatea Sa Împăratul.”

Datorită faptului că cea mai mare parte a nobililor din Transilvania era de origine maghiară (sau români maghiarizaţi complet), a fost necesar doar un mic pas pentru a se trece de la scopul social al răscoalei la scopul naţional al acesteia, răsculaţii din Zărand şi Munţii Apuseni fiind în majoritate români.

La 13 februarie 1785 Crişan a fost găsit mort în celulă. El s-a sinucis prin strangulare, profitând de faptul că nu era păzit de santinele în interiorul celulei sale şi ştiind ce soartă îl aşteaptă la finalul judecăţii. Trupul său a fost totuşi tăiat în bucăţi şi expus în diferite localităţi din Munţii Apuseni unde autorităţile au considerat că faptele sale au fost mai violente, ca avertisment şi exemplu pentru cei care ar mai îndrăzni pe viitor să se mai răscoale.

Execuţia lui Horea şi a lui Cloşca a avut loc pe Dealul Furcilor, de lângă cetatea Alba Iulia, în prezenţa a peste 2000 iobagi români aduşi din 419 sate, care au fost obligaţi să asiste la supliciul celor doi conducători ai răscoalei.

O parte dintre ţăranii capturaţi în timpul evenimentelor au fost executaţi de nobilimea maghiară, fără judecată, în cele mai oribile moduri, drept răzbunare.

O altă parte a fost întemniţată şi a fost eliberată doar după ce împăratul Iosif al II-lea a decretat amnistia pentru toţi participanţii la răscoală.

Cei consideraţi mai periculoşi dintre răsculaţi au fost deportaţi în zone mai îndepărtate de localităţile lor de baştină, în Banat şi în Maramureş.

1849 –  Se inaugurează Catedra de limba și literatura română pe lângă Institutul de Studii Filosofice din Cernăuți, în Bucovina ocupata de austrieci.

1859 –  A apărut săptămânal la București (până la 15 august 1859), prima revistă umoristică românească, intitulata Țânțarul, până la 15 august 1859, editată de  CA Rosetti care semna cu pseudonimul C. Trandafirescu şi  N. T. Orăşanu care semna cu pseudonimul N. T. Cetăţenescu.

 Colaborator l-au avut pe  Enric Winterhalder cu pseudonimul Iernescu.

 În total au fost scoase 25 de numere, tipărite la Tipografia C. A. Rosetti.

1863 – S-a născut la București, savantul român Gheorghe Marinescu, medic neurolog , profesor la Facultatea de Medicină din București, membru titular al Academiei Române, fondatorul Școlii Românești de Neurologie; (d.15 mai 1938, București).

Dr.Gheorghe Marinescu a scris peste 1000 de publicatii, si a facut una din cele mai mari descoperiri din domeniul neurologiei moderne. Numele sau este legat de tratamentul paraliziei generale. 

Dupa terminarea facultății, primește o bursă de studii la Paris, acolo unde iși cladește studiile, iar dupa 9 ani petrecuți în Franța, Gheorghe Marinescu revine la Bucuresti, pe 1 mai 1897. Isi ia doctoratul, iar apoi este numit director al departamentului de Neurologie Clinica de la Spitalul Colentina, in paralel conducând și un departament profesional înființat special pentru el la Spitalul Pantelimon.

A folosit metode experimentale ca transplantul si culturile de tesut nervos, a contribuit la localizarea formatiunilor nervoase, a studiat fiziologia si fiziopatologia sistemului nervos, fiind primul medic din lume care a folosit metoda encefalografica si metoda reflexelor conditionate in studiul isteriei, a nevrozelor sau a epilepsiei. A izolat o boala a sistemului nervos, cunoscuta sub numele de sindromul „Marinescu-Sjoegren”. 

Din anul 1925 s-a preocupat foarte intens de problema sclerozei multiple. A fost adeptul originii virale a acestei boli.

 A fost primul vicepresedinte al Societății Științelor Medicale din Cluj. A indeplinit in cadrul conducerii Facultatii de Medicina functia de decan (1920-1921), prodecan (1921-1922) si rector al Universitatii din Cluj (1926-1927).

A fost decorat in anul 1930 cu medalia „Rasplata muncii” pentru invatamant clasa 1, pentru sarcinile aduse invatamantului superior timp de 10 ani si decorat cu gradul de Comandor al Coroanei Romane, in 1936. A fost membru al Academiei de Medicina.

Iar pentru a intregi imaginea asupra acestui mare medic, iata un citat din testamentul sau:

”Plecând in lumea din care nimeni nu s-a intors vreodată, n-aș voi sa supăr pe nimeni, dar adevarul totuși trebuie spus: prea multa nedreptate este in blagoslovita Țara Românească. Nicio floare, niciun discurs. Acei care m-au iubit sa intrebuinteze banii pentru copiii saraci, iar vorbele bune pentru a incuraja pe cei suferinzi…”.

1913: S-a născut sculptorul maghiar din România,Géza Vida; (d. 1980).

A fost un politician comunist, sculptor modern din Maramureș, membru corespondent al Academiei Române.

1922: S-a născut  la București, omul politic liberal român Radu Câmpeanu; (d. 19 octombrie 2016, București).

A fost șef al Tineretului Liberal înainte de cel de-al doilea război mondial și student în decursul războiului. După război, participă la manifestațiile anti-comuniste din 24 – 28 februarie 1945. Este arestat în 1948 și deținut politic în perioada 1947 – 1956.

Radu Câmpeanu a emigrat în Franța împreună cu soția sa Monica Papadopol și cu fiul lor Barbu. La Paris, se arată foarte activ în rândurile exilaților.

Radu-Anton Câmpeanu  a fost  primul președinte al PNL după căderea regimului comunist. A deținut funcția de președinte al PNL din 1990 până în 1993.

1944: Are loc premiera comediei „Iată femeia pe care o iubesc” de Camil Petrescu, montată la Teatrul Național din București.

1945 – Sub presiunea ocupanților sovietici și a slugilor lor comuniste, primul ministru al Guvernului României, generalul Nicolae Rădescu, a fost silit să- și prezinte demisia după numai două luni de guvernare.

Foto: Gen. Nicolae Rădescu (n. 30 martie 1874, Călimănești – d. 16 mai 1953, New York)

Nicolae Rădescu  a fost un erou al războiului de întregire (1916-18), apărător al demnităţii româneşti în faţa acceselor imperialiste ale ambasadorului celui de-al treilea Reich, Manfred von Killinger, atitudine pentru care a fost încarcerat în lagărul de la Târgu Jiu, şef al Statului Major al Armatei Române din 14 octombrie 1944, când trupele române luptau alături de forţele aliate pe fronturile celui de-al Doilea Război Mondial, a fost însărcinat de Regele Mihai I să conducă Guvernul României la 6 decembrie 1944.

Scurta perioadă de guvernare a fost caracterizată de intransigenta sa atitudine anticomuniste şi de curajoasa împotrivire la presiunile ocupantului sovietic de instaurare a regimului comunist în România. În timpul mandatului său, au fost emise monedele de aur “Ardealul nostru” în scopul contracarării inflaţiei pregătite de ocupantul sovietic şi al diseminării în rândul populaţiei a unei părţi din rezerva de aur a ţării, preîntâmpinând astfel jefuirea ei de către ruşi.

Pe 23 februarie 1945, ziarul comunist “Scânteia” publica pe prima pagină un manifest prin care chema populaţia Capitalei şi pe ţăranii din Ilfov să ia parte la o manifestaţie organizată de Frontul Naţional Democrat (camuflajul politic al PCR) în Piaţa Naţiunii (azi Unirii) din Capitală. A doua zi, după mitingul comunist din Piaţa Naţiunii, manifestanţii au pornit pe Calea Victoriei, spre Palatul Regal, cerând cu virulenţă demisia guvernului Rădescu, pe care-l acuzau de… “fascism”, şi instaurarea unui guvern FND (adică unul comunist). În timpul manifestaţiei, s-a tras asupra protestatarilor din clădiri adiacente Pieţei Palatului, căzând 4 morţi şi 27 răniţi. Comuniştii au acuzat armata şi forţele guvernamentale de acest atac, deşi ancheta procurorilor a dovedit că gloanţele erau de calibru mic, nefolosit de armată.

Agenţii sovietelor deschiseseră focul pentru a acuza guvernul Rădescu şi pentru a crea o criză politică în România. Instabilitatea a crescut în zilele următoare, iar comuniştii exploatând propagandistic moartea celor 4 oameni şi cerând demisia guvernului. Venirea la Bucureşti a komisarului sovietic Vîşinski, care în cadrul audienţei la Regele Mihai, a cerut acestuia, în mod brutal, demiterea generalului Rădescu şi instaurarea unui guvern “de largă concentrare democratică” (de fapt, alcătuit exclusiv din comunişti), în caz contrar, România putând fi distrusă. În acest timp a avut loc Conferința de la Ialta, dar și manifestația antiguvernamentală din 24 februarie.

A.I. Vâșinski s-a deplasat la București pentru a-i impune regelui Mihai destituirea cabinetului. Vîșinski a mers din nou în audiență la rege. Suveranul se întâlnise deja cu Rădescu și începuse consultările și negocierile pentru un nou guvern.

Britanicul Ivor Porter redă vorbele unui Vîșinski surescitat, care bate cu pumnul în masă:

„Noi considerăm că generalul Rădescu și membrii guvernului său sunt niște fasciști. Vă spun oficial că nu putem tolera asemenea guvern. […] Până la ora șase, trebuie să-i anunțați demisia și până la opt un nou guvern trebuie format“. Apoi, a plecat trântind ușa atât de tare încât tencuiala de deasupra a căzut.

Nicolae Rădescu, și-a prezentat demisia după două luni de guvernare, în condiții extrem de grele, avînd în vedere prezența, pe teritoriul românesc, a Armatei Roșii. Istoricul Dinu C. Giurescu caracteriza guvernarea Rădescu astfel:

„Este etapa care a dus, prin forță, înșelăciune și demagogie, prin intervenția directă a autorităților civile și militare sovietice, la impunerea guvernului de la 6 martie 1945, dominat și controlat de Partidul Comunist din România”.

După ezitări şi constatând că anglo-americanii nu sunt dispuşi să se implice pentru stoparea abuzurilor sovietice în România, Regele Mihai îl demite pe generalul Rădescu şi numeşte ca prim-ministru pe Petru Groza.

A fost ultimul guvern democratic al României, până la Revoluția din 1989.
Comuniştii îl vor consemna pe generalul Nicolae Rădescu în arest la domiciliu, intenţionând să-l pedepsească pentru opoziţia curajoasă cu care încercase să le blocheze accesul la conducerea României. Cu sprijinul serviciilor secrete americane, el va fi scos din ţară şi ţinut câteva luni în exil, în Cipru. În acest timp, autorităţile comuniste îl vor condamna în contumacie la închisoare, în aşa-numitul „Proces al Mişcării Naţionale de Rezistenţă”.
Ulterior, Nicolae Rădescu s-a stabilit în SUA, unde, cu sprijinul autorităţilor americane, a fondat Comitetul Naţional Român al cărui prim preşedinte a devenit, sprijinind apariţia publicaţiilor exilului românesc şi acordarea de burse tinerilor români aflaţi în exil.

A decedat în mai 1953, fiind înmormântat în Cimitirul Calvary din New York.
În noiembrie 2000, rămăşiţele pământeşti ale bravului general Rădescu au fost aduse în ţară datorită iniţiativei dr. Ştefan Issărescu, soţul Principesei Ileana a României şi a nepoţilor săi, distinşii prof. dr. neurolog Alexandru Şerbănescu şi prof. dr. Vlad Rădescu, cu sprijinul primului ministru al Guvernului României, acad. Mugur Isărescu şi al preşedintelui Emil Constantinescu.

1953 –  S-a născut principesa Irina a României, fiica regelui Mihai al României.

1961- A decedat la Botoșani, Gavrilă Mihali Ștrifundă, fost primar al localității Borșa și opozant al regimului comunist; (n.25 aprilie 1901, la Borșa, Maramureș).

A avut un rol determinant în păstrarea Maramureșului în hotarele României, în anul 1945, când o organizație numită „Congresul Poporului din Maramureș”, sprijinită de sovietici, a încercat alipirea Maramureșului sudic la Ucraina Subcarpatică.

Opozant al colectivizării, a fost condamnat de 2 ori de autoritățile comuniste: prima dată la 1 an și 6 luni (condamnare executată la Canal), a doua oară la 8 ani. A decedat în penitenciarul Botoșani în 1961, fiind reînhumat în Borșa în anul 1969.

1980 – S-a născut la Pechea, jud Galați, boxerul  român Lucian Bute, campion mondial IBF la categoria super mijlocie in 2007

A deținut centura NABF la categoria semigrea și   a fost campion mondial IBF la supermijlocie timp de aproape 5 ani, perioadă în care și-a apărat titlul de 9 ori.  În anul 2003 a devenit boxer profesionist, semnând un contract cu clubul canadian Interbox.

Locuiește în orașul Montréal, dobândind și cetățenia canadiană în 2012.

Are în palmares 30 de victorii din 32 de meciuri, dintre care 24 prin KO, fiind antrenat de Stéphan Larouche, cel care i-a antrenat și pe foștii campioni mondiali Éric Lucas și Leonard Doroftei. În noiembrie 2007 a fost decorat cu Ordinul „Meritul Sportiv”, clasa I

1993- A avut loc premiera spectacolului „Richard al III-lea”, la Teatrul Odeon din București; sub semnătura regizorului Mihai Măniuțiu, spectacol de referință în istoria teatrului românesc de după 1989.

1997 – După înfrângerea lui Ion Iliescu la alegerile prezidențiale, președintele Emil Constantinescu i-a reactivat regelui Mihai cetățenia română și i-a permis să-și viziteze țara când dorește.

Regele Mihai a revenit din exil în Romania, după 49 de ani de pribegie, fiind pentru prima dată după 1989 când sosirea fostului suveran a fost acceptată de toate formațiunile politice.

A reprimit paşaport românesc.Regele Mihai și Regina Ana au depus flori la Crucile eroilor din Piața Universității, în prezența a 20.000 de persoane care au vrut să-i ureze bun-venit. Au fost invitați la cină, la Palatul Cotroceni, de către președintele Emil Constantinescu

Regele a fost invitatul Guvernului, la Palatul Victoria, și a purtat discuții cu prim-ministrul Victor Ciorbea și cu membri ai Executivului, a luat prânzul cu conducerea Senatului și a Camerei Deputaților, în prezența unor membri ai Legislativului, au vizitat Patriarhia Română și au fost oaspeții Patriarhului Teoctist.Familia Regală a locuit la Palatul Elisabeta.

A fost prima oară în care Regele Mihai a pus piciorul în palat, după plecarea sa din reședință, în dimineața de 31 decembrie 1947. La data de 4 martie 1997, în urma convorbirilor purtate de membrii Casei Majestății Sale cu Instituția Președintelui României și cu Guvernul, Majestatea Sa Regele a acceptat să întreprindă șapte vizite oficiale pentru susținerea integrării țării în NATO. Prima vizită a început pe 21 martie 1997.Activitatea publică a Familiei Regale a continuat, fără întrerupere, timp de 20 de ani.

2000-A decedat matematicianul academician Nicolae Victor Teodorescu.

 

Este considerat creatorul școlii românești de teoria ecuațiilor cu derivate parțiale; (n. 7 martie 1908, Bucuresti).

2018 -A murit Liviu Leonte, critic și istoric literar, profesor; și-a consacrat cea mai mare parte a activității de istoric literar studierii și editării operei lui Constantin Negruzzi;(n. 1929).

CALENDAR CRESTIN ORTODOX

Sfintii Cuvioși Ioan Casian și Gherman din Dobrogea.Sfântul Cuvios Vasile Marturisitorul.

Biserica Ortodoxa ii praznuieste pe Sfintii Cuviosi Ioan Casian si Gherman din Dobrogea  pe 29 februarie in anii bisecti, iar in anii nebisecti – pe 28 februarie.

Sfântul Ioan Casian era cunoscut din vechime, mai ales prin scrierile sale, însă despre Cuviosul Gherman nu se spunea acelaşi lucru.

Situaţia s-a schimbat abia în 1989, când mitropolitul Antonie al Transilvaniei l-a scos din uitare pe Cuviosul Gherman din Dacia Pontică, spunând că date despre Cuvios se găsesc în cartea Sfântului Ioan Casian “Convorbiri cu părinţii pustiei”.

Aici scrie că Sfinţii se împrieteniseră încă din vremea în care erau copii, elevi ai unei şcoli mănăstireşti, amiciţia lor continuând şi în vremea în care au fost luaţi la oaste, precum şi în viaţa călugărească. De neam străromân, ambii erau din Scythia Minor, trăitori în veacurile al IV-lea şi al V-lea.

De altfel, Dobrogea de astăzi le păstrează “paşii”, “Podişul Casian” sau “peştera lui Casian” rămânând mărturie a trecerii lor prin aceste locuri. Despre Cuviosul Părinte Ioan Casian se ştie că s-a născut în jurul anilor 360.

Părintele profesor Mircea Păcurariu arată în volumul “Sfinţi daco-romani şi români” că unul dintre cei care i-au cercetat viaţa şi nevoinţele este preotul Ghenadie din Marsilia, care i-a fost şi fiu duhovnicesc (…).

“În jurul anului 380, cei doi prieteni ­ şi cu sora lui Ioan Casian ­ au plecat într-o călătorie în Orient, în dorinţa de a cunoaşte Locurile Sfinte în care a trăit şi a propovăduit Mântuitorul Iisus Hristos.

S-au aşezat, pentru început, într-o mănăstire de lângă Betleem, în apropierea locului în care s-a născut Iisus, iar după cinci ani, cei doi prieteni s-au îndreptat spre pustiurile Egiptului, unde trăiau mulţi monahi cu viaţă aleasă, pentru a primi de la ei cuvinte de învăţătură şi a le urma nevoinţele duhovniceşti.

Au rămas acolo ani îndelungaţi ­ doar cu o scurtă întoarcere în Betleem ­ căutând mereu modele de viaţă şi mari Părinţi ai pustiei”.

Părintele profesor Păcurariu subliniază totodată importanţa “Convorbirilor cu părinţii”: “Sfântul Ioan prezintă cu multă nostalgie viaţa lor în îndepărtatele pustiuri ale Egiptului, fiind «aprinşi de dorul de fiecare zi al inimii, să ne întoarcem în provincia noastră şi să ne revedem părinţii.

Ceea ce ne reaprindea mereu dorul era amintirea credinţei şi a evlaviei lor…».

Mai departe scria de «moşia străbună a strămoşilor noştri», de frumuseţea peisajului Scythiei Minor, de «dorul de patrie».

În aceeaşi lucrare a lui Ioan Casian sunt redate mai multe convorbiri ale lor cu mari Părinţi ai pustiei, ca Moise, Avraam, Isaac, Serenus. Dar în aceste Convorbiri, cel care punea întrebările era Gherman; deci el conducea discuţiile, ca un adevărat «dascăl», câtă vreme Casian se prezenta mai mult ca «ucenic».

Valoarea Convorbirilor scrise de Ioan Casian se datorează ­ în mare măsură ­ tocmai măiestriei cu care punea Gherman întrebările. El apare astfel ca un adevărat coautor.

Erau întrebări sau teme de teologie adâncă, mai ales de spiritualitate, dar şi de filosofic şi psihologie.

Amândoi erau interesaţi să cunoască părerile Părinţilor pustiei despre lupta cu păcatul, prin post şi alte mijloace, despre desăvârşire, despre rugăciune, despre unirea credinciosului cu Dumnezeu şi altele.

Cercetând întrebările lui Gherman, mitropolitul Antonie a ajuns la constatarea că aceşti doi daco-romani au fost primii isihaşti de la noi, mai ales datorită rugăciunii neîncetate pe care au practicat-o în chiliile lor. (…)”

În jurul anului 400, cei doi prieteni au venit la Constantinopol, capitala Imperiului roman de Răsărit, unde păstorea Sfântul Ioan Gură de Aur.

Părintele profesor Păcurariu spune că Sfântul Ioan Gură de Aur l-a hirotonit preot pe Gherman, iar pe Casian – diacon şi ambii au rămas în preajma marelui Părinte al Bisericii până la primul său exil, în anul 404.

În anul următor, au plecat la Roma să ceară sprijinul papei. “Misiunea lor în capitala Imperiului roman de Apus este prezentată de istoricul bisericesc Sozomen (sec. V), care scria că ei, fiind cei mai devotaţi prieteni ai Sfântului Ioan, au dus la Roma o scrisoare a clerului şi a credincioşilor din Constantinopol, către papa Inocenţiu I, prin care-i cereau sprijinul în vederea readucerii lui din exil. De la Roma, ştirile despre Gherman încetează.

Probabil a murit aici, după anul 405. Înainte de anul 415, Ioan Casian a plecat la Marsilia, în sudul Galici, unde a întemeiat două mănăstiri ­ una de călugări şi alta de călugăriţe ­, cărora le-a dat rânduielile de viaţă ale călugărilor din pustiurile Egiptului.

Acolo a trăit, singur, până în jurul anului 435. Şi tot acolo şi-a scris lucrările sale teologice, între care şi Convorbirile cu Părinţii pustiei”. (Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, “Sfinţi daco-romani şi români”).

Sfântul Cuvios Vasile Marturisitorul.

Sfântul Cuvios Vasile Marturisitorul a trait in timpul imparatului Leon Isaurul (717-741), cel care a luptat impotriva sfintelor icoane. Inca de tanar a luat hotararea sa urmeze calea monahala si sa traiasca in nevointa. 

Este numit „Marturisitorul” deoarece in timpul persecutiei iconoclaste a propovaduit cu fermitate adevarul de credinta, impreuna cu Sfantul Procopie Decapolitul, inaintea prigonitorilor sfintelor icoane. Pentru aceasta a fost inchis in temnita, patimind multe chinuri.

Dupa moartea Imparatului Leon Isaurul, Sfântul Vasile Marturisitorul a fost eliberat din temniță . A trait ca monah, in aspre nevointe duhovnicesti, pana la mutarea sa la cele vesnice.

Bibliografie (surse) :

1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
2. http://www.worldwideromania.com;
3. Wikipedia.ro;
4. mediafax.ro;
5. Istoria md.;
6. http://www.rador.ro/2019/02/27/calendarul-evenimentelor;
7.  Crestin Ortodox.ro;
8. Cinemagia.ro.

Publicitate

Primele decizii din 2021 ale Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

Foto credit: Basilica.ro / Mircea Florescu

Sfântul Sinod: Primele decizii din 2021

În ziua de 25 februarie 2021, în Palatul Patriarhiei din Bucureşti, sub președinția Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, s-a desfășurat ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Sfântul Sinod l-a ales prin vot secret pe Preacuviosul Părinte Arhimandrit Nichifor Horia ca Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iașilor. Noul Episcop-vicar va purta titulatura de Preasfințitul Părinte Nichifor Botoșăneanul. Hirotonia va avea loc la Iaşi în ziua de duminică, 07 martie 2021.

Sfântul Sinod l-a ales  prin vot secret și pe Preacuviosul Părinte Arhimandrit Nestor Dinculeană ca Arhiereu-vicar al Episcopiei Devei și Hunedoarei. Noul Arhiereu-vicar va purta titulatura de Preasfințitul Părinte Nestor Hunedoreanul. Hirotonia va avea loc la Deva în ziua de duminică, 07 martie 2021.

În cadrul aceleiași ședințe, au mai fost luate următoarele hotărâri:

• Declararea anului 2022 în Patriarhia Română ca Anul Omagial al Rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului și Anul comemorativ al Sfinţilor isihaști Simeon Noul Teolog, Grigore Palama și Paisie de la Neamț.
• Începerea demersurilor de canonizare a unor mărturisitori şi mari duhovnici misionari români din timpul comunismului, în anul 2025, cu prilejul împlinirii a 140 de ani de autocefalie a Bisericii Ortodoxe Române (1885) şi a 100 de ani de la înființarea Patriarhiei Române (1925).
• Sfântul Sinod a reamintit obligaţia statutară a Bisericii Ortodoxe Române de a rămâne în comuniune şi unitate dogmatică (doctrinară), liturgică (sacramentală) și canonică (disciplinară) cu Biserica Ortodoxă universală. Prin urmare, Biserica Ortodoxă Română nu poate modifica doctrina sa, ritualul său liturgic-sacramental şi disciplina sa canonică, îndemnând pe toți slujitorii săi la mai multă responsabilitate în săvârșirea Sfintelor Taine şi ierurgii*.

Biroul de Presă al Patriarhiei Române

Citiți articolul integral accesând : https://basilica.ro

*ierurgíe, ierurgii s. f. Slujbă bisericească de binecuvântare și de sfințire a oamenilor și a lucrurilor, care se săvârșește în diferite împrejurări (sfințirea apei, binecuvântarea caselor, înmormântare, parastas etc.). – Din gr. ierurgia.

Eșecul încercării calvine din prima jumătate a secolului al XVII-lea de a-i face pe românii transilvăneni să părăsească credința strămoșească ortodoxă

Foto: Patriarhul Ecumenic Chiril Lukaris (1570-1638, Papă și Patriarh al Alexandriei între 1601 și 1620, apoi în cinci rânduri Patriarh al Constantinopolului în perioada 1620-1638, sfârșind tragic la 27 iunie 1638, strangulat de ieniceri și aruncat în apele Bosforului ca urmare a intrigilor țesute în juru-i de adversarii săi greci și apuseni, care l-au denunțat sultanului drept trădător trecut de partea dușmanilor Porții.

Din momentul urcării pe tronul patriarhal din Constantinopol și până la sfârșitul vieții sale, luminatul patriarh a desfășurat o politică de anvergură europeană, urmărind în esență patru obiective:

1) distrugerea uniatismului din vastul regat al Poloniei (vestul Ucrainei de astăzi);

2) stoparea activității prozelite a ordinelor catolice în Levant;

3) recuperarea din mâinile franciscanilor a Locurilor Sfinte din Palestina;

4) modernizarea Bisericii Ortodoxe prin înlăturarea influenței negative a Romei și readucerea ei la puritatea creștinismului apostolic, demers în care credea că se poate întâlni convergent cu protestantismul, de unde și relațiile sale apropiate cu teologii și principii protestanți a căror alianță a căutat-o, tocmai fiindcă vedea în sprijinul lor unica salvare a orto­docșilor în fața propagării uniatismului și ofensivei catolicismului contrareformator.

Așa se explică relațiile cordiale cu ambasadorii Olandei și Angliei la Constantinopol și raporturile bune cu teologii calvini de la Geneva, care au publicat în martie 1629 o Mărturisire de credință calvinizantă sub numele lui Chiril Lukaris, provocând tulburare în mediul teologic și politic din Răsărit și Apus.

În ciuda faptului că Patriarhul a negat paternitatea textului, etichetarea sa ca eretic a persistat de-a lungul timpului în anumite cercuri eclesiastice și laice ortodoxe și catolice.

Un schimb istoric de scrisori

Apelând la sprijinul protestant contra prozelitismului catolic, Chiril Lukaris a cultivat relații amicale și cu principele calvin al Transilvaniei, Gabriel Bethlen (1613-1629).

Bazându-se probabil pe deschiderea Patriarhului față de protestanți, Bethlen i-a scris lui Lukaris o scrisoare, în contextul Războiului de 30 de ani dintre catolici și protestanți (1618-1648), prin care îi cerea aprobarea și sprijinul tacit pentru a-i trece pe supușii săi români din Ardeal de la Ortodoxie la calvinism, pro­mițând în schimb „nenorocitului popor român și preoților săi larga sa bunăvoință și protecție”.

Patriarhul era rugat să-l încurajeze în acest sens pe Mitropolitul Ghenadie al Ardealului, dân­du-i-se totodată asigurări că puternicii suverani protestanți – regele Suediei Gustav II Adolf, principele elector de Brandenburg, alături de alți principi germani – au încuviințat planul său, iar sultanul nu ar avea nimic împotrivă.

Epistola principelui ardelean către Patriarhul constantinopolitan s-a pierdut, însă scrisoarea de răspuns a ierarhului s-a păstrat în colecțiile contelui maghiar transilvănean, Kemény József, fiind publicată la Pesta, în limba latină, în anul 1869. Trei traduceri ro­mânești, ușor diferite, li se datorează pr. acad. Ioan Lupaș (1940), pr. acad. Nicolae M. Popescu (1946) și pr. prof. dr. Ioan-Vasile Leb (1999).

Cu toate acestea, conținutul scrisorii este prea puțin cunoscut mediului eclesial și cultural larg românesc.

Scrisoarea Patriarhului Chiril Lukaris către principele Gabriel Bethlen, emisă la Constantinopol în 2 septembrie 1629, oferă un răspuns clar atât asupra convingerilor și râvnei ortodoxe a Patriarhului, cât și a simțămintelor etnice și confesionale pe care le aveau românii din cele trei țări, distincte din punct de vedere politic, la începutul secolului al XVII-lea se subliniază în articolul https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/documentar/patriarhul-chiril-lukaris-marturisitor-al-unitatii-romanilor

Cheia corectă de analiză și înțelegere a conținutului scrisorii este agenda pastoral-misionară a Patriarhului Ecumenic Chiril Lukaris, pe de o parte, și cunoașterea desăvârșită, prin experiență directă, a realităților românești, pe de altă parte.

Cărturar fin și diplomat abil, Patriarhul Chiril Lukaris a apreciat bunăvoința principelui față de românii tolerați din Transilvania, dar nu putea accepta convertirea lor la calvinism din nici un motiv.

Patriarhul îi amintea principelui că în fața planului său stăteau mai multe opreliști de netrecut: opoziția românilor înșiși; prejudicierea celorlalte confesiuni din Transilvania; tulburarea și iritarea spiritelor din Ardeal; legătura tainică, dar puternică „de sânge și de simțiri” a românilor ardeleni cu cei munteni și moldoveni; împotrivirea voievozilor din Moldova și Muntenia, care „niciodată nu vor îngădui aceasta şi foarte sigur vor pune piedici, dacă nu cu armele, cel puţin cu îndemnuri tainice”.

Scrisoarea din 2 septembrie 1629 ne descoperă atât că Patriarhul Chiril Lukaris nu aproba folosirea forței în scopul convertirii religioase – ceea ce constituia miza războiului european în desfășu­rare atunci între catolici și protes­tanți -, cât și că era un bun cunoscător al situației etnice și confesionale a Transilvaniei, a statutului inferior al populației românești ortodoxe din principat, dar mai ales a coeziunii etnice și a comuniunii bisericești a acestora cu confrații lor de neam și confesiune din Moldova și Țara Românească, ai căror voievozi erau dispuși să sară în apărarea identității ortodoxe și românești a fraților lor de dincolo de munți cu armele și cu îndemnuri tainice.

Cu alte cuvinte, Patriarhul Chiril Lukaris dă mărturie la 1629 despre unitatea națiunii române, fecundată de originea etnică comună și de aceeași identitate bisericească ortodoxă, în ciuda dezbinărilor politice și a statutului inferior al românilor ardeleni în sistemul social-politic și confesional al Transilvaniei medievale.

În fine, scrisoarea Patriarhului Chiril Lukaris este un izvor edificator referitor la conștiința solida­rității etnice și a unității confesionale a românilor și ar trebui luat în considerare mai ales de contestatarii națiunii medievale românești și de așa-zișii demitizatori ai istoriei noastre națio­nale, deveniți destul de vocali în ultimii 20 de ani și colportați fără discernământ de unele edituri și publicații.

La începutul secolului al XVII-lea, s-a încercat să se tragă sforile peste capetele românilor transilvăneni, dar iniţiatorul acestui demers s-a lovit de rezistenţa nobilă şi calmă a celui căruia i s-a adresat şi care a fost uimit de îndrăzneala de a i se fi cerut să aprobe aşa ceva, să „închidă ochii” la aşa ceva, scrie Vasile Lechințan în https://ziarulnatiunea.ro.

Despre ce este vorba aflăm de la acad. N. Cartojan, din a sa Istorie a literaturii române vechi, dar şi de la acad. Ioan Aurel Pop, din excelentul studiu Patriarhul Kiril Lukaris despre unitatea etno-confesională a românilor (care se găseşte pe internet).

Iniţiatorul demersului amintit a fost principele Bethlen Gábor (cca. 1580-1629) (căruia i s-a dezvelit recent, la 20 noiembrie 2020, o statuie mare în centrul municipiului Târgu Mureş, iar o altă statuie i s-a dezvelit şi în Cluj la 27 octombrie 2013, în curtea Bisericii reformate cu două turnuri, de vizavi de Regionala CFR).

Despre acest principe calvin (reformat), zis „Ţiganul” în cronicile româneşti, datorită tenului său oacheş, se ştie că a vrut să ia în stăpânire toate cele trei ţări româneşti sub numele de Dacia (o Dacie, desigur protestantă, fără ortodocşi, care să devină reformaţi, sub stăpânire maghiară). Ce s-a întâmplat de fapt?

La 2 septembrie 1629, Bethlen Gábor se adresa patriarhului ortodox din Constantinopol, Chiril Lucaris (1572-1638) (vezi foto), sub jurisdicţia căruia erau şi bisericile ortodoxe din Ardeal, prin „scrisori cât se poate de secrete”, „să permită “sărmanului popor” român din Transilvania să primească unele puncte ale doctrinei calvine şi să încurajeze pe mitropolitul ortodox din Ardeal, Ghenadie (cunoscut ca Ghenadie II, mitropolit între 17 octombrie 1627 – 3 septembrie 1640), să intre în vederile guvernului, iar patriarhul chiar dacă nu aprobă, măcar „să închidă ochii şi urechile” la acest demers al lui.

Culmea este că deja trăsese sforile şi în alte părţi pe seama românilor transilvăneni în acest scop, spunând că regele Suediei, principele Brandenburgului şi mulţi principi ai Germaniei au încuviinţat intenţia de calvinizare a românilor. (Nu putem să nu observăm iarăşi o înţelegere ungaro-germană pe seama românilor).

Sigur că ar fi fost un demers onorabil şi demn al lui Bethlen ca să ajute şi pe românii transilvăneni să acceadă la cultură şi la învăţătură, dar lăsându-i în legea lor românească, nu să-i atragă la calvinism şi să-i supună episcopului calvin, fapt care pentru majoritatea românilor ar fi însemnat un atentat la identitatea lor şi chiar renegarea strămoşilor lor.

Vicleanul principe a motivat că „românii din Transilvania au decăzut aşa de mult, încât nu sunt în stare nici să citească, cu atât mai puţin să înţeleagă şi să înveţe sfintele evanghelii, şi că, din această cauză, bunele moravuri şi legea creştinească se strică din zi în zi”.

Promite larga sa bunăvoinţă şi protecţie românilor dacă trec la calvinism. (Aici nu putem să nu asociem gestul lui Bethlen cu promisiunea lui Kossuth făcută românilor la 1848, că vor avea absolut toate drepturile şi privilegiile pe care le au şi ungurii dacă renunţă la limba şi la etnia lor).

Dar cine era de vină pentru soarta românilor? Nu spune că această ignoranţă este o consecinţă tocmai a Constituţiile medievale ale Transilvaniei pe care el însuşi la apăra.

Patriarhul Lucaris îi răspunde cu demnitate, diplomaţie şi înţelegere perfectă a situaţiei social-politice a românilor transilvăneni.

A spus că „nu poate săvârşi pe faţă sau în ascuns asemenea deserţiune, pentru că ar săvârşi un păcat pe care nu i l-ar putea şterge toate chinurile pământului”, amintindu-i lui Bethlen că ar fi totul o nereuşită pentru că mai întâi ar trebui ruptă „legătura de sânge şi de simţiri care trăieşte, deşi în mod tainic, dar cu atât mai puternic, între românii din principatul Transilvaniei şi locuitorii ţărilor Valahiei şi Moldovei”.

Este una dintre cele mai clare şi mai vechi atestate enunţuri privind unitatea românilor de-o parte şi de alta a Carpaţilor. Nici „principii români extracarpatici nu vor fi de acord niciodată cu aceasta şi vor pune în mod absolut sigur piedici, dacă nu cu armele atunci cel puţin prin îndemnuri tainice”, mai spune patriarhul.

Foarte bine observă acad. I.A. Pop că atunci când patriarhul afirmă că Gabriel Bethlen este considerat un principe „căruia Dumnezeu i-a încredinţat spre ocrotire atâtea popoare aşa de mari”, faptul arată că înaltul ierarh de la Constantinopol ştia bine care era componenţa etnică a Transilvaniei, românii fiind de fapt unul dintre acele „popoare aşa de mari” în ţara Transilvaniei.

Aşadar, demersul lui Gabriel Bethlen de a trage sforile peste capetele românilor a suferit un eşec datorită unui mare ierarh luminat.

Scrisoarea Patriarhului Chiril Lukaris, între diplomație bizantină și mărturisire ortodoxă

„Prea Luminate Principe

Din scrisoarea de curând repetată a Luminăţiei Voastre, precum şi din gura domniei sale a solului, am fost silit să înţeleg cu firească durere că preoţii români supuşi Luminăţiei Voastre sunt neciopliţi, neînvăţaţi, foarte vătămători stăpânirii Luminăţiei Voastre şi nevrednici de treapta lor, care este atât de joasă încât nu sunt în stare nici să citească, darămite să înţeleagă și să înveţe Sfintele Evanghelii. Din această pricină, cum drept arată Luminăția Voastră, este vrednică de plâns, cu drept cuvânt, adânca stricare zilnic crescândă a năravurilor şi a religiei creştine.

Înţelegând acestea, durerea apasă inima şi condeiul nostru. Şi dacă nenorocirea obştească nu ne-ar apăsa pe noi şi pe oamenii de credinţa noastră din aceste ţări (aflate) în mijlocul necredincioşilor întru Hristos, negreşit ne-am grăbi să mergem acolo, unde este atât de necesară învăţătura religiei lui Hristos şi îndreptarea moravurilor. Dar suntem ţinuţi aici şi supuşi neîntreruptelor bănuieli pentru credinţa creştină, pe care o mărturisim. Şi nici nu ne prisosesc atare apostoli, cărora să le putem încredinţa însănătoşirea unei credinţe atât de înjosite şi de neîngrijite. Însă ne mângâiem că Luminăţia Voastră, căruia Dumnezeu i-a încredinţat spre îngrijire atâtea popoare mari, a făgăduit că va arăta acestui sărman popor şi preoților lui larga sa bunăvoinţă şi apărare.

Dar, de vreme ce condiţia aceea, pe care Luminăţia Voastră a hotărât-o ca un fel de preţ pentru această bunăvoinţă a sa, şi pe care foarte tainic ne-a încredinţat-o în scrisoarea trimisă, este de aşa fel că n-o putem înţelege bine – şi chiar dacă ar fi scrisă foarte limpede, credinţa prea înal­tei noastre slujiri patriarhiceşti ne-ar opri s-o înţelegem -, Luminăţia Voastră poate de aici uşor să priceapă că noi nu putem nicidecum să dăm ajutorul nostru făţiş unei lucrări de felul acesta.

Negreşit înţelegem că propunerea Luminăţiei Voastre în această chestiune ar putea să-şi atingă mai lesne ţinta, dacă Ghenadie, [Este vorba despre Mitropolitul Ghenadie II de la Brad (1627 – 3 septembrie 1640)], episcopul acestor ţinuturi, ar căpăta de la noi un îndemn cât de uşor. Tot aşa (înţelegem) şi aceea că acelaşi Ghenadie ar fi lesne de adus la tăcere, apoi şi la lucrare, dacă noi ne-am astupa ochii şi urechile.

Dar şi secretele îşi au prea adesea soarta lor. Mai înţelegem şi aceea că prea puternicul împărat al Turcilor nu ar pune nici o piedică acestui plan al Luminăţiei Voastre, deoarece lui îi este destul să-şi aibă popoare supuse (şi) credincioase, chiar dacă ele mărturisesc altă credinţă decât a lui Mahomed.

Dar suntem siliţi să ne îndoim că învoirea neîndoioasă a Turcilor ar putea îndupleca neamul românesc (latină: «gentem Valachorum», subl. n.) să îmbrăţişeze cu plăcere, din toate celelalte secte religioase, numai singura credinţă mărturisită cucernic de Luminăţia Voastră (ne este limpede că aceasta este dorinţa Luminăţiei Voastre), pentru că această (îmbrăţişare) nu s-ar putea înfăptui fără tulburare supărătoare de suflete şi fără nedreptăţirea altor secte aflătoare în stăpânirea Luminăţiei Voastre, unde se bucură de aceleaşi drepturi.

Dar pentru îndeplinirea fericită şi paşnică a acestei (schimbări de religie) ar trebui mai întâi să se rupă legătura de sânge şi de simţire care zvâcneşte în taină, dar cu multă putere, între Românii din ţara Transilvaniei şi locuitorii din ţările Munteniei şi Moldovei (subl. n.). Negreşit, Domnii vecini ai ziselor ţări niciodată nu vor îngădui aceasta şi foarte sigur vor pune piedici, dacă nu cu armele, cel puţin cu îndemnuri tainice (subl. n.).

Nu zicem că religia aceea, pe care o urmează Luminăţia Voastră şi o mare parte a poporenilor (voştri), nu este cu totul creştină şi nu păgână, dar de credinţa mărturisită de Biserica răsăriteană, al cărei preot prea înalt aici pe pământ suntem noi, ea se deosebeşte în temeiurile ei, mai mult chiar decât aceea care se predică la Roma şi care este plină de greşeli, cum însăşi Luminăţia Voastră drept spune.

Mai scrie Luminăţia Voastră că monahii şi preoţii Românilor din ţinuturile supuse Luminăţiei Voastre nu au niciun fel de religie, şi ar fi de dorit ca ei să aibă vreuna, fie şi greşită după părerea Bisericii noastre, decât să nu aibă niciuna. Dar cine va zice că nu este acelaşi lucru să ai o religie greşită şi să nu ai niciuna?

Dacă acel sărman popor, lipsit de orice dreaptă învăţătură, ar trece la credinţa Luminăţiei Voastre din neştiinţă sau din silă, ce nu credem să se întâmple în ţara Luminăţiei Voastre, noi nu-l putem împiedica din pricina depărtării mari a locului şi a lipsei noastre de puteri; şi nici nu ni se cade nouă să ne luptăm altfel decât cu cuvântul. Dar întinderea mâinilor noastre pe faţă sau pe ascuns în sprijinul acestei părăsiri de credinţă ar fi din partea noastră un păcat, pe care nu l-ar putea spăla toate chinurile pământeşti.

Primim şi acea părere a Luminăţiei Voastre că numai acele ţări ar fi fericite, în care deosebirile religioase ar fi foarte puţine, şi că legea politică şi chibzuinţa Principilor Domnitori spre aceasta ar ţinti. Dar fie acest argument, din partea mea, politica Domnitorilor; el însă nu va fi niciodată şi învăţătură bisericească, pentru că nouă nu ne este iertat să jertfim credinţa noastră socotinţelor politice pentru bunuri pământeşti, fie ele cât de mari: mântuirea sufletului stă deasupra mântuirii pământeşti.

Nu punem la îndoială nici adevărul acelei păreri a Luminăţiei Voastre, ba pentru noi este destul de limpede, că prea puternicul rege al Suediei şi prea luminatul Duce de Brandenburg şi mulţi Principi germani nu ar putea să nu primească acest plan al Luminăţiei Voastre. Dar ceea ce place mai multora şi ceea ce se vădeşte foarte sănătos pentru mulţi poate să fie cu toate acestea de aşa fel încât să aducă pagubă altuia.

Ce ar trebui primit şi ce ar trebui înlăturat în atare deosebire de stan şi de păreri, asta are să cântărească foarte bine cuminţenia Luminăţiei Voastre. Noi nu ne vom lupta cu soarta, căci nu este menirea noastră să purtăm arme pământeşti, ci vom ruga pe Dumnezeu să reverse prea milostiv peste sărmana naţiune Duhul Sfânt, în care sălăş­luieşte tot adevărul şi toată înţelepciunea, iar viața Luminăţiei Voastre să o păzească neatinsă de niciun rău.

Al Luminăţiei Voastre prea Îndatorat, Chiril, Patriarh al Constantinopolului

Constantinopol, 2 Sept(embrie) 1629.

P.S. Vom păstra statornic tăcerea secretelor.” *

* Ioan Vasile Leb, „Ortodoxia Transilvană între Reformă și Contrareformă, sec. XVI-XVII”, Teologie și cultură transilvană în contextul spiri­tualității europene în sec. XVI-XIX, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1999, pp. 148-151