CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Poporul de împărați din ţara nimănui

Astăzi popoarele care au dăruit lumii marile civilizaţii, ori au dispărut (sumerienii, perşii, vechii egipteni, incaşii, …) ori, comparativ cu gloria trecută, vegetează (grecii, italienii, olandezii, spaniolii, portughezii, englezii, turcii, arabii etc.)

NOI cei născuţi din ciocnirea a două civilizaţii care au modelat faţa Lumii Vechi, traco-dacă şi romană, nu am avut încă momentul nostru de strălucire. Ba parcă, cel puţin teritorial, trăim într-un regres continuu!

Suntem un popor „născut bătrân”, sau „neterminat”, spun unii, „popor vegetal”, proclama altii ! „Străinii sunt de vină” şi faptul că ne-am născut în „calea răutăţilor”, proclamăm NOI !

Sau „greaua moştenire a trecutului” susţine fiecare generaţie lamentându-se că „nu sunt vremurile sub oameni, ci bietul om sub vreme” şi refuzând să priceapă că omul nu poate fi „sub vremi” ci tot sub oameni, sub alţi oameni care au avut tăria să-şi supună vremurile.

Şi niciodată nu ne-am pus întrebarea de bun simţ: „Dar NOI, NOI chiar nu avem nici o vină” ? Străinii ne resping pentru că au ceva cu NOI, sau pentru că nu pot să ne înţeleagă ? Dar, NOI, NOI îi înţelegem oare ? Am făcut ceva concret să-i înţelegem şi să ne facem înţeleşi ?

Îi vorbim străinului, adesea copilul său chiar nepotul nostru, la scara istoriei, în limba lui şi pe coordonatele mentalului lui, sau în limba noastră pe coordonatele gândiri, noastre întortocheate, de griji bătrân şi sfătos chiar şi când cere ?.

Se împacă vreunul din NOI cu ideea de a fi doar simplu soldat al datoriei şi nu un Napoleon genial în toate, gata să găsească soluţii şi să dea sfaturi oricui, la orice, oricând şi în oricare împrejurare ?

Se simte vreunul din NOI în stare să primească lecţii, nu numai să dea ? Vrem cu adevărat să învăţăm despre şi de la alţii şi să-i învăţăm, la rândul nostru, câte ceva, despre NOI ? ştim şi dacă ştim, recunoaştem oare cine suntem cu adevărat ?

DE CE?

Ne tragem seva, ca popor statornic, în această parte a Lumii Vechi, dintr-o „seminţie” care era, pentru antici, „cea mai numeroasă” după cea a „inzilor” considera Herodot cu, două milenii şi jumătate în urmă, ar fi putut fi „de neînfrânt şi cu mult mai puternică decât toate seminţiile pământului”! Ar fi putut fi, dar nu a fost ! De ce ? Nu numai că înaintaşii noştri nu au durat un imperiu care să supună lumea, dar si-au pierdut treptat baştina!

Spaţiul nord tracic, spaţiu al etnogenezei omeneşti, cuprins, între Dunărea de mijloc şi Adriatica, Kosovo, Nordul Greciei (linia Skok-Jirecek-Philippide) a explodat în puzderie de “insule” gravitând, de jur împrejurul „continentului nord-dunărean” (Adolf Arnbruster) redus la ceea ce, la 1 Decembrie 1918 s-a numit România Mare. Şi „erodarea” a continuat: am pierdut Tisa cu Jula, Seghedinul şi Debreţinul, Timocul şi Vestul Banatului în 1920, Moldova de Est şi de Nord, cu Ţara Herţei, în 1940, Vlahia Dristorului care s-a dus, tot în 1940, după fosta „Vlahie care este Ţara lui Asan”, Insula Şerpilor în 1948…

De ce, dacă vitejia nu ne-a contestat-o niciodată nimeni ? şi nici dreapta judecată! De ce, dacă înaintaşii noştri au fost „cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci” (Herodot)?

În Evul Mediu românesc nici un proiect de cruciadă nu ne-a ocolit, împăratul latin de Constantinopol, Henri de Hainaut (1206-1216) fiind încredinţat că românii erau „oamenii… cei mai temuţi şi cei mai tari ai întregului imperiu, ba chiar ai pământului”! şi nici un papă, rege ori împărat catolic n-a imaginat o cruciadă anti-otomană fără „Magna Valahia” (Marea Ţară a Românilor, Mapamondul Borgian), sec. XV, sau „blocul dacic” ( 1595 Barton, agent englez la Poartă), scrie istoricul Mircea Dogaru în https://culturaromana.ro/mircea-dogaru-poporul-de-imparati-din-tara-nimanui.

Imagini pentru mircea dogaru

Foto: istoric Mircea Dogaru

De ce, dacă „s-a temut însuşi Soliman (Magnificul, după Anton Verancsics) să ne atace în 1526 când a desfiinţat Ungaria, sau în 1526 când a îndrăznit să asedieze Viena, de ce, când în fata Plevnei, în 1877 ruşii ne-au cerut disperaţi ajutor, de ce, când în prima conflagraţie mondială, Occidentul, prin Georges Clemenceau declara „în faţa poporului român îmi scot respectuos pălăria”, am pierdut treptat aproape totul ? De ce am câştigat bătălii, dar am pierdut de fiecare dată, războiul ?

De ce vitejii traco-daci şi-au pierdut rând pe rând pământurile în faţa legiunilor Romei, în 146 î. Chr. şi 106 p.Chr ? De ce, dacă erau „superiori aproape tuturor popoarelor şi aproape egali cu grecii” (Cassius Dio) şi-au pierdut limba, mare parte din obiceiuri şi tradiţii, într-un cuvânt cultura, capotând în faţa civilizaţiei romane ? şi dacă tot şi-au împletit destinul cu al seminţiilor mediteraneene, de limbă şi cultură latină, venite în dacii „ex toto ni orbe Romano” (Eutropius), de a ce poporul rezultat din împletire n-a moştenit de la români tenacitatea, disciplina, acceptarea ordinei, şi „supunerii faţă de porunci” (Strabon) care, racordate calităţilor lor naţionale, aceştia ca şi ale românilor, iar fi făcut stăpânii lumii ? De ce i-au influenţat ei pe cuceritori, odată deveniţi cetăţeni ai republicii şi militari, legiune după legiune proclamându-si comandantul împărat şi îndreptându-se de la Dunăre spre Roma, cu vechea „netemere de moarte” a „poporului nemuritor” (Herodot, Ovidiu, Pomponius Mela, Strabon).

De ce n-am suportat, ca germanicii ideea unui conducător pe care să-l urmăm ? De ce inteligenţi fiind şi autori individuali de planuri perfecte, niciodată aproape duse la bun sfârşit, n-am durat o putere care să înfrunte veacurile ? De ce împăraţii basmelor noastre, Roş Împărat, Verde Împărat etc. sunt simpli cnezi de sate în realitate, de ce Feţii noştri Frumoşi au alergat după himere şi „tinereţe fără bătrâneţe” sau „viaţă fără de moarte” nu după concret, chiar dacă fetele noastre l-au preferat pe Cătălin, “Luceafarului” ?

De ce ţăranii noştri şi-au spus pruncilor “coconi”, adică fii de împăraţi şi nevestelor „cocoane”, voievozii s-au numit „dominus -domn”, purtând mantia de purpură şi coroana imperială? De ce, având ca indivizi toate calităţile şi stăpânind un pământ atât de bogat, a cărui „dulceaţă” l-am preschimbat în Eden pentru „latrones gentium” din toate timpurile, am fost şi suntem condamnaţi să fim veşnic „popor sărac din ţara bogată ?

De ce, dârzi şi războinici.” ?„adevărată întruchipare a lui Marte” (Ovidiu) ne-am topit în popoarele moderne vecine, constituite pe pământul nostru, cu sângele nostru curgându-le prin vene, cu trăsăturile noastre, dar cu alte apucături în spatele pavezei ridicată de limbi străine nouă, pe care le-am însuşit uitându-ne stirpea ?

De ce suntem români, dar şi, în parte, unguri, secui, ceangăi, bulgari, sârbi, croaţi, sloveni, slovaci, cehi, huţuli, şi de foarte curând „ucrainieni”? De ce buciumele şi doinele noastre plâng? De ce întotdeauna eroul moare acceptându-şi cu fatalism destinul? De ce, la trei români, doi se întorc întotdeauna împotriva celui de-al treilea?

De ce, beneficiind de uriaşul bagaj de cunoştinţe tehnice şi inventivitate moştenit de la înaintaşii traco-romani, am durat o civilizaţie a lemnului, în „Ţara de piatra”? De ce NOI, „urmaşii cetăţenilor Romei” care au clădit Europa, NOI artefact al istoriei suntem astăzi invitaţi să intrăm, alături de urmaşii „barbarilor” în „casa comună” care a fost de fapt CASA NOASTRĂ ?

De ce, din bagajul de înţelepciune moştenit ne-am făcut lozinci doar din proverbele ce acceptă fatalitatea: „Apa trece, pietrele rămân”! „Capul plecat sabia nu-l taie”! „Fă-te frate cu, dracul până treci puntea”! s.c.l., sugrumându-ne în numele lor, în faşă, eroii? şi fără să ne gândim că, apa trecând roade piatra care, se tot micşorează, că nu e nevoie ca sabia să desprindă capul care va fi strivit de cizma străină pusă pe grumaz şi că o dată pe punte, diavolul ne va arunca de fiecare dată în hău ! De ce ne-am împiedicat eroii să-şi urmeze destinul ?

Din „pizma” care, potrivit cronicilor l-a ucis şi pe Domnul Unirii? Ca nu cumva să sară „cizmarul peste calapod”? De ce ne place să ne punem în frunte proşti, pentru a, putea să-i batjocorim apoi cum ne vine la gură, arătându-ne superioritatea doar prin vorbe? şi de ce vedem întotdeauna doar „paiul din ochii altora” şi niciodată „bârna” din proprii ochi ?

De ce la NOI, „prostul moare” întotdeauna „de grija altuia”? De ce n-am acceptat niciodată principiul „omul potrivit la locul potrivit”? De ce clamăm nevoia de Ţepeş, dar admitem că „hoţul neprins e negustor cinstit”? De ce admitem transformarea hoţilor în negustori cinstiţi şi a trădătorilor în eroi, gratulându-i cu invidie cu un „bravo lui, băiat deştept !

Cine poate, oase roade”? De ce, generaţie după generaţie, ne confruntăm în sărăcie cu lustru, exact cu aceleaşi probleme, refacem ca Sisif drumul, la infinit, când soluţia era moştenită? De ce sfârşim la bătrâneţe prin a deveni exact ceea ce uram mai mult în tinereţe, pentru ca generaţia următoare să o ia de la capăt, cu speranţa că, dacă, „strânge un pic cureaua”, o să-i fie mai bine, cândva, „la pastele cailor” sau, mai curând pe lumea cealaltă? „Vulturii nu vânează muşte!”, ne-au lăsat diata moşii şi exact asta facem, născându-ne şi murind, generaţie după generaţie, în una şi aceeaşi veşnică reformă, care ne scoate periodic gunoaiele la suprafaţă, ca furtuna ce răscoleşte fundul apelor adânci, fiindcă mândria ne-a împiedicat de fiecare dată, să începem cu începutul cu acel strop de înţelepciune care spune „Cunoaşte-te pe tine însuţi”! Şi, cunoscâdu-ne, ne-am fi dat seama că tragedia noastră încape în cinci vorbe – „Să moară şi capra vecinului”!

Avem tot ce ne trebuie să clădim piramide dar conştiinţa noastră nu depăşeşte stadiul de plan, fiindcă de mii de ani ne amăgim cu minciuna că “Pe-al nostru steag e scris Unire/ Unire-n cuget şi-n simţiri”! Noi cei care sărim întotdeauna cu uşurinţa nevăstuicii, dintr-o extremă în cealaltă ! De ce scăpaţi de marxism, de patriotardism, ne aruncăm astăzi, cu bucuria prostului într-un nou tip de „înternaţionalism” la fel de antiuman ca şi cel „proletar”? Chiar nu putem trăi fără „isme”?

CE NE LIPSEŞTE ?

Cheia insucceselor noastre din totdeauna nu stă în suma defectelor noastre care, trecând pe plan la elite, ne sabotează INTERESUL NAŢIONAL, aceleaşi defecte sesizate de Herodot în veacul V a.Chr., de Mauricius în veacul VI. P. Chr., de Kekaumenos în 1078, de mii de tineri reformatori ai naţiei sau de observatori străini pe care ne grăbim să-i huiduim şi chiar de NOI înşine, atunci când ne analizăm la rece clasa, politică, în cuvinte identice pe parcursul a două milenii şi jumătate: „umblă pe toţi să-i înşele şi minte straşnic şi fură mult, jurându-ne zilnic cu jurăminte înfricoşate şi îşi calcă uşor jurămintele şi făcând şi frăţii de cruce şi de cumetrii, închipuindu-şi că prin aceasta va înşela pe cei mai simpli !

Cheia se află în cuvintele lui Herodot –„sub o conducere unitară”! „Sub o conducere unitară”, seminţia înaintaşilor noştri şi a noastră ar fi putut deveni „de neînfrânt şi cu mult mai puternică decât toate seminţiile pământului”!

Dar de câte ori au acceptat înaintaşii noştri şi noi înşine unitatea în istorie? – „De ce ăla şi nu EU” ? De circumstanţă l-au acceptat pe Burebista în faţa asaltului Romei şi, când Cezar a pierit, de „Maur” n-a mai fost nevoie ! Porniţi pe un drum uniţi în interes naţional s-au găsit întotdeauna, de-a doua zi, unii cu idei, care au acţionat independent şi contrar, din poziţie subalternă.

Decebal trădat şi părăsit, Vitalian trădat şi ucis, Gelu părăsit şi uitat, Ahtum trădat şi ucis şi aşa mai departe, Vlad Dracul, Vlad Ţepes, Ion Vodă, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Horea, Tudor, Avram Iancu, Ion Antonescu s.c.l. Au rezistat ca lideri la români cei foarte norocoşi şi cei ce au ştiut să-i scurteze de cap pe „hicleni”. Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Petru Rareş s.c.l., dar acestora li s-a dus vestea de „degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat”.

Ţara a rămas aceeaşi şi a îndurat şi mai departe, suportându-şi fatalist boierii pe care Macarie îi definea la 1538, pentru eternitate, drept „minţi oarbe pentru cele ce vor veni, dornici doar să-şi însuşească averile altora, iar pe ale lor să le înmulţească cu mijloace nedrepte”, prea rar săturându-se de reformă şi sculându-se împotriva „balaurilor ce ne înghit de vii” (Tudor Vladimirescu)! Ba chiar acceptând periculoasa idee că nu am fost şi nu suntem în stare să facem nimic decât „sub bici”!

Soarta noastră ar fi fost alta şi va putea fi alta dacă am fi înţeles ori vom înţelege că, în numele INTERESULUI NAŢIONAL ar fi trebuit sau va trebui, odată decizia luată şi liderul ales, să acţionăm uniţi nu numai prin vorbe, de la “opincă la vlădică”, pentru ţelul propus, fără să acordăm prioritate intereselor personale sau de Dovada că două milenii de istorie de experienţe catastrofale, de pierderi irecuperabile, de la Herodot citire la trezirea conştiinţei naţionale, n-au schimbat într-adevăr nimic, stă în plângerea „reformiştilor” de la 1769, care-şi doreau exact ce ne dorim şi NOI astăzi:

„În cele patru părţi ale lumii
Prea numiţi erau românii
Ca sunt escusiţi la fire
Dar n-au între ei unire.
Şi dintr-a lor neunire
Va veni a ţării pieire.”

(Istoria ţării Româneşti dă la let 1769)

Iar dacă cei ajunşi, cel mai adesea pe nemerit, în fruntea bucatelor, au subordonat aproape întotdeauna INTERESUL NAŢIONAL, lăcomiei: setei de putere, ambiţiilor lor meschine, poporul sa făcut în egală măsură vinovat de a se fi complăcut, adaptându-se fără ambiţii oricărei situaţii şi făcând din complăcere şi adaptabilitate un modus vivendi.

În 1736-1739, unul din cumplitele războaie ruso-austro-turce, decise să rezolve „Chestiunea Orientală” (nerezolvată nici astăzi cu toate bombardamentele din Kosovo), ne-au însângerat pentru a mia oară ţara, excese deosebite petrecându-se în Banat, acolo unde românii luptau atât în armata romano-germană, cât şi în armata turcă si, cei mai mulţi pe cont propriu, ca haiduci împotriva coloniştilor catolici.

Cu stupoare notau agenţii imperiali că, la hore, duminica, jucau alături de ţărani, haiduci şi soldaţi români în uniforme nemţeşti sau otomane chiuind „Ţine Doamne tot aşa, nici cu turcu nici cu neamţu ! Ţine Doamne tot aşa!” Haosul devenise stare naturală, iar urmaşii cuceritorilor Lumii Vechi – un popor de supravieţuitori !

Trădările şi ambiţiile personale, lipsa de unitate au făcut ca planul unirii tuturor românilor, conceput atunci, la jumătatea veacului XVIII, să tot fie amânat, până Europa s-a încăierat, miza fiind tocmai bogăţiile noastre, şi – Războiul Crimeei a pus capăt celei de-a „n-“ a „Noi Ordini” continentale introdusă cu tunul de „Sfânta Alianţă”.

Condusă de tineri cu pregătire militară, dar şi şcoliţi în revoluţiile europene, generaţia paşoptistă a reuşit să-şi impună voinţa vechilor „boieri” şi să realizeze, dintr-o ficţiune numită „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei”, printr-o luptă tenace, în perioada 24 ianuarie 1859 – 11 decembrie 1861, unirea reală, într-un singur stat numit ROMÂNIA. Ne va dezvălui secretul scrisoarea din 13 ianuarie 1856 a lui Mihail Kogălniceanu către C.A. Rosetii: „am îndemnat pe toată lumea şi sper să fi reuşit, ca fiecare să lase deoparte orice duşmănie, orice părere de mâna a doua şi să ne ţinem hotărât şi uniţi sub marele şi nobilul steag al Unirii”!

Printr-un efort de voinţă surprinzător, care a dovedit că se poate, unitatea a rezistat atunci până la împlinirea obiectivului Unirii având deci ca liant camarazii de arme şi idei, dar a capotat ulterior în faţa magicului cuvânt „Reformă”. Proiectul de reformă agrară din 1862 i-a făcut pe cei ce purtau în suflet germenul parvenirii şi demonul lăcomiei, să devină peste noapte, din „marxisti”, boieri. Este cazul lui I.C. Brătianu, dacă nu artizanul, cel putin sufletul „Monstruoasei coaliţii” care a dus la răsturnarea ctitorului României moderne, Alexandru Ioan Cuza, punând sub semnul întrebării însăşi Unirea în perioada 11 februarie – 10 mai 1866 !

În locul lui Cuza care a acceptat sacrificiul de dragul INTERESULUI NAŢIONAL, a fost adus un străin şi inoculată criminala idee că nu suntem în stare să ne guvernăm singuri. Că, ne trebuie un mediator străin pentru a realiza ceva ! Nemaivorbind de faptul că NOI cei născuţi într-o Republică devenită „imperium mundi” am acceptat reîntoarcerea de la democraţie la barbarie prin „regalitatea” reintrodusă într-o Europa unită şi civilizată de germanici (franci, ostrogoţi, vizigoţi, vandali, saxoni) la începuturile evului întunecat!

Uităm adesea, datorită meritelor minore incontestabile ale lui I.C. Brătianu, în continuarea operei cuziştilor, de modernizarea structurilor statale, uităm că, la apusul carierei, el a fost alături de Carol I, partizanul şi semnatarul unui tratat secret de alianţă a României cu Austro-Ungaria-Viena, 18/30 octombrie 1883) îndreptat nu numai şi împotriva Franţei, Marii Britanii şi Rusiei, dar şi a INTERESULUI NAŢIONAL care cerea eliberarea teritoriilor celor 4 milioane de români supuşi de Ungaria dualistă genocidului etnic şi cultural şi Unirea lor cu ţara!

Ca o ironie a sorţii însă, cel ce va relua munca lui Mihail Kogalniceanu şi Cuza, în perspectiva primei mari conflagraţii mondiale, avea să fie tocmai fiul său, Ionel Brătianu, adevăratul artizan, alături de Regina Maria, a Marii Uniri din 1918. Cu diplomaţie dar şi cu duritate, el a explicat generaţiei sale că „În chestiunile cele mari, în acele de ordin moral care stăpânesc viitorul unui neam, de care sunt legate interesele lui supreme de onoare şi de naţionalitate, nu pot fi preţuri de tocmeală, nu pot fi motive de oportunitate ca să te hotărască a le compromite, coborându-te de pe tărâmul înalt şi sigur al principiilor. Oricare ar fi vicisitudinile zilelor şi anilor, oricare ar fi durata lor, vine ora răsplătirii!”

De ce era necesara o astfel de punere la punct ? Pentru că adevărul în privinţa elitei noastre politice din primele decenii ale veacului trecut, elita idealizată de„urmaşii” săi întru totul de astăzi, diferă ca Cerul de Iad de ceea ce ni s-a înoculat prin educaţie, şi fără cunoaşterea acestui adevăr, am ajuns să facem scump plătita greşeală din 1996, când ne-am dat pe mâna celor „15.000 de specialişti”, adică propriilor noastre himere!

În cuvinte cumplit de actuale, unul dintre analiştii politici lucizi, făcea din interior, radiografia elitei politice româneşti a anilor 1914-1919 definind-o drept Turn Babel… în care cele mai scârboase ambiţii căutau să-şi facă locul la adăpostul declaraţiilor patriotice… Toată lumea făcea politică europeană şi nimeni românească, adică toată lumea se preocupa de soarta Europei şi nimeni de a României.

„Românii se împărţeau în francofoni şi germanofili şi cereau intrarea noastră imediat în război, după cum simpatiile lor se îndreptau spre unii sau alţii din beligeranţi, fără să se ocupe de interesele româneşti. Nimeni nu mai simţea româneşte.”! (C. Argetoianu).

Dacă am fi cunoscut şi acceptat acest adevăr am mai fi fost oare nevoiţi să o luăm iarăşi de la capăt sau să suportăm orăcăiala bicisnică a unor falşi profeţi botezaţi „analişti politici”? Fiindcă Europa nu a permis Unirii celei Mari, plătită cu un milion de martiri, cărora, în loc de Rememberance Day, le dăm astăzi Valentine’s Day, să existe decât 20 de ani, după care, în anul trădării generale 1940, când diplomaţii leşinară ca midinetele, semnându-i decesul, când regele, politicienii şi generalii, şi-au pus limba în ghips ne primind ordinul de luptă, armata ţării s-a retras de la toate fruntariile fără să fi tras (suprema umilinţă) un foc de armă!

Cu o singură excepţie – maiorul Valeriu Carp, simplu comandant de batalion care s-a jertfit INTERESULUI NAŢIONAL, oprindu-i pe ruşi cu foc în faţa Putnei! Iar răsplata ia fost pe măsură! Proclamat de Rusia „criminal de război” figurează încă pe lista infamiei, în ţara în care, o justiţie chioară i-a declarat eroi pe spionii „defectori”, care, văzând secrete economice şi militare „n-au trădat poporul român, ci pe Ceausescu” ( ! ! ! !)

În aceeaşi situaţie se afla Reintregitorul, militarul care a reînviat virtutea română, angajându-i pe români într-un RĂZBOI NAŢIONAL FĂRĂ ALIAŢI CONSFINŢIŢI PRIN TRATATE! şi a făcut-o ridicând prin proclamaţia „Către români” din ianuarie 1941, steagul lui Mihail Kogalniceanu, Cuza şi Ionel Brătianu: „Fii om, fii drept şi recunoaşte că deasupra ambiţiilor şi intrigilor şi urilor este Patria, este veşnicia Neamului şi că acolo trebuie să ne întâlnim întotdeauna chiar dacă nu înţelegem de fiecare dată.”! (Ion Antonescu).

Pentru că nu Unirea pământurilor noastre într-un tot a fost “cheia de bolta” a edificiului nostru naţional ci „unirea în cuget şi-n simţiri”, unitatea care ne-a lipsit aproape întotdeauna şi ne lipseşte şi astăzi când suntem pe cale să cedăm pentru eternitate, parţi din teritoriul rămas, fără se ne punem, orbi la colapsul spre care ne îndreptăm că neam, întrebări.

Ai voie ?
Ai voie în dispreţul majorităţii, urmând doar propriul interes, să calci în picioare jertfa generaţiilor trecute şi viitorul generaţiile nenăscute? Ai voie să te substitui lui Dumnezeu, decizând unilateral ca binele general nu ţine de voinţa majorităţii dispreţuite, ci de voinţa celor puţini şi (auto) „aleşi”, despre a căror moralitate şi calităţi reale ar fi multe de spus? Ai voie să vinzi în detrimentul INTERESULUI NAŢIONAL suflete de români, pământ românesc, păduri, păşuni, ape, fabrici, holde, mine, drumuri, flote, bănci? Gândeşte-te, spunea geniul naţional şi el hulit astăzi de epigoni, că „Ţara este rodul muncii unor zeci de generaţii şi aparţine altor zeci de generaţii care vor veni.” (Mihai Eminescu).

Iar INTERESUL NAŢIONAL este liantul fără de care ne-am înceta existenţa ca fiinţă etnică, este coloana noastră vertebrală, este ceea ce ne face demni şi egali în rândul celorlalte naţiuni, amintindu-le că avem, NOI „o misie a împlini în lume.” (Nicolae Bălcescu). Cu singura condiţie de a ne ţine „hotărât uniţi” sub steagul lui! Cine s-a săturat de România este liber să plece unde o vedea cu ochii! Dar fără pământul morţilor noştri şi al pruncilor noştri nenăscuţi, pe tălpi ! Pentru că nimeni nu are dreptul să ia decizii pentru alţii !

De mii de ani ne lamentăm! De mii de ani clădim scenarii şi ne ucidem, din indolenţă sau invidie visele. De mii de ani sperăm că, poate o nouă generaţie va avea curajul să se privească sincer în oglinda sufletului şi să extirpeze, în sfârşit cancerul din NOI!

Românul… duşmanul românului! Singurul etern! De mii de ani adormim cu speranţa că generaţia copiilor noştri va fi poate cea aleasă, aceea care va găsi soluţia nu în “isme”, nu pe pământ străin, ci în sine! Să fii sosit oare clipa? Să se fi născut în sfârşit o generaţie de români soldaţi, după atâtea generaţii de români – Napoleoni şi „împăraţi”?

O generaţie unită, capabilă să-i schimbe mentalul, genetic moştenit, de „supravieţuitor”, într-unul de „cuceritor”? Şi, dacă aceasta este generaţia, va întelege ea, oare, că nu Canada trebuie cucerită, nu Statele Unite, nu Germania, ci ROMÂNIA.

Dr. Mircea DOGARU

08/02/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ZIUA DE 8 FEBRUARIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Ziua de 8 februarie în istoria noastră

1796 – A fost înfiinţat la București,  Consulatul francez în Ţările Române.

1856 (8/20)– Barbu Ştirbei, domnitorul Munteniei decreta, pe baza unui text întocmit de Petre Mavrogheni și Mihail Kogălniceanu, desfiinţarea robiei „ţiganilor” în Ţara Românească („Legiuirea pentru emanciparea tuturor țiganilor din Principatul Țării Românești”). Această lege elibera din sclavie și ultima categorie de robi, aceia care aparțineau particularilor.

Astfel, a fost desfiinţată robia romilor din proprietatea particularilor, dându-se drept compensare 10 galbeni pentru fiecare dintre aceștia, din Casa fondului de despăgubire. Odată eliberați, aceștia erau obligaţi să se statornicească, iar nomazii să se aşeze în satele unde doreau, cu obligaţia de a avea locuinţe şi gospodării proprii.

Aşadar, votarea celor două legi, în anul 1855 în Moldova şi în 1856 în Ţara Românească, a constituit, practic, cea din urmă etapă a eliberării robilor ,aceasta fiind prima mare reformă socială, când cetăţenii aceleaşi ţări aveau aceleaşi drepturi, fără nicio discriminare.

Imagine similară

Barbu Dimitrie Știrbei (august 1799 – 12 aprilie 1869), a fost domnitor in Țara Românească în doua rânduri, mai intâi intre iunie 1849 si 29 octombrie 1853 și apoi intre 5 octombrie 1854 si 25 iunie 1856.

El a fost fratele domnitorului Gheorghe Bibescu și fiul lui Dimitrie Bibescu și al Ecaterinei Văcărescu. A fost adoptat de bogatul sau bunic, Barbu Stirbey, caruia i-a preluat numele.

Dupa ce a studiat istoria si știintele de stat la Paris (1817 – 1821), devine sub domnia lui Alexandru Ghica visternic. pentru ca între 1829 si 1847 sa ocupe alte functii importante in administratia publica: ministru de interne, de culte, de justitie și secretarul comisiei de redactare a Regulamentului Organic. In timpul studiilor la Paris, in 1819, este initiat intr-o loja masonica.

Pe tron s-a dovedit a fi un domnitor prudent, activ si bun organizator. Greutatile pe care le-a avut de infruntat, erau: intreținerea armatei de ocupatie ruso-turce si sa faca fata puterii prea mari avute de comisarii extraordinari. Abia in 1851, dupa ce tara se inglodase in datorii grele, a putut sa obtina retragerea ocupantilor.

Știrbei, prin economii si controlul sever al cheltuielilor, a reusit sa scada doua treimi din datoriile Țării si a gasit timp si mijloacele necesare chiar si pentru activități constructive. A ridicat teatrul din Bucuresti, a redeschis scolile inchise pe timpul Revolutiei de la 1848, a mai imbunatatit dispozitiile Regulamentului Organic cu privire la tarani.

Familia princiară Stirbey, apărând prima oara în documente din secolul XV, de origine din Valahia, a dat amprenta sa dezvoltării politice si economice a țării prin mai multe generații.

1859 – Domnitorului Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei Alexandru Ioan Cuza este primit cu entuziasm la Bucureşti, unde rosteşte Proclamaţia către ţară.

Alexandru Ioan Cuza, domn al Moldovei, domn al Munteniei (Valahiei), domn al Principatelor unite ale Moldovei şi Valahiei

Duminică, 8 februarie 1859,  domnitorul Principatului Moldovei şi de curînd domnitorul Principatului Valahiei Alexandru Ioan Cuza este primit cu entuziasm la Bucureşti, unde rosteşte Proclamaţia către ţară.

 Domnul Cuza  a intrat în Bucureşti prin zona Băneasa, fiind întîmpinat cu pîine şi sare aclamat de 100.000 de oameni.

Mitropolitul Nifon al Valahiei (Munteniei) îl întîmpină pe noul domnitor în Catedrala mitropolitană din Bucureşti, iar după închinare în faţa Sfîntului Altar, domnitorul, împreună cu mitropolitul şi tot clerul, a intrat în sala de şedinţe, unde, în prezenţa deputaţilor şi a poporului, domnitorul a pronunţat, cu mîna pe Sfînta Evanghelie, în faţa icoanei Preasfintei Treimi următorul jurămînt:

Jur în numele Preasfintei Treimi şi în faţa Ţării că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele Principatelor Unite; că în toată Domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate, şi că nu voi avea înaintea ochilor mei decît binele şi fericirea naţiei Române. Aşa Dumnezeu şi confraţii mei să-mi fie întru ajutor!”

După depunerea jurămîntului, Mitropolitul Nifon, în calitatea sa de Preşedinte al Adunării deputaţilor, ţine un discurs în care spune:

… Măria Ta, ca cel chemat de poporul român şi trimis de Providenţă, întinde-i (acestuia n.n.) dreapta Ta, ridică-l din căderea sa şi îl condu pe cîmpurile cele pline de flori nevestejite; căci numai acolo poate el să-şi redobîndească cununa gloriei şi a virtuţii cu care se încununară odată nemuritorii noştri strămoşi; iar Măria Ta să trăieşti ani mulţi ca să laşi mai multe pagini de fapte în istoria dulcei noastre Patrii!

Bucuria poporului faţă de alegerea noului domnitor s-a manifestat puternic şi acum, fiind întîmpinat la Bucureşti aproape de întreaga populaţie a Capitalei în aclamaţii şi urale, încît Mihail Kogălniceanu spunea că nici suveranii marilor state nu s-au bucurat de astfel de primiri. (Pr. Prof. Mircea Păcurariu).

Atmosfera prilejuita de sosirii domnitorului Cuza la București este descrisă într-o scrisoare trimisă de D.A.Sturdza lui V.Alecsandri:

Rezultatul întregii acestei călătorii este că toți românii din cele două Principate se vor lăsa mai curînd tăiați în bucăți decît să revie la vechea stare de lucruri (…). La București, de pilda, el e omul cel mai popular. N-am vazut nici o dată salutîndu-se un suveran cu mai multă dragoste și serbări publice ca în această primă capitală a României.

1869 – A apărut Legea privind învăţământul primar în Austro-Ungaria, în baza căreia acesta era scos de sub controlul bisericii şi etatizat. Legea a avut grave repercusiuni asupra învăţământului românesc din Transilvania, predarea în limba română restrângându-se numai la unele sate şi făcându-se după manuale şi metode ineficiente.

1880 (8/20) – Germania, Anglia şi Franţa recunosc independenţa de stat a României, dobândită după victoria împotriva Turciei în războiul ruso-româno-turc din 1877-78 și Tratatul de la Berlin din 1978 Trimişii diplomatici de la Bucureşti au fost ridicaţi la rang de miniştri plenipotenţiari.

  1894, (8/9) – A murit Iorgu Caragiale, actor şi dramaturg, unchiul scriitorului I. L. Caragiale şi frate al actorului Costache Caragiali (n. ~1824) NOTĂ: Alte surse dau ca an al naşterii sale anul 1826.

 

1907(8/21) – Se declanșează răscoala ţăranilor din satul Flămânzi, judeţul Botoşani, în urma unui incident care a luat amploare și s-a desfăşurat sub lozinca „Vrem pământ!”. Prin amploare (în câteva săptămâni a cuprins majoritatea judeţelor Moldovei şi Munteniei),răscoala a avut profunde consecinţe în viaţa economică, socială şi politică a ţării .

Răscoala a durat până la sfîrşitul lunii martie, când a fost înăbuşită prin forţă armată .

  1916: Conform legendei, aflat la Zürich, în cafeneaua „Cabaret Voltaire”, scriitorul originar din România, Tristan Tzara, a creat alături de Marcel Iancu și germanii Max Ernst și Kurt Schwitters, americanul Marcel Duchamp și alții, un nou curent de avangardă: Dadaismul. 

 Se pare că numele său provine din franceză: dadisme (dada – căluț de lemn) și este un curent artistic și cultural creat împotriva rutinei în artă, gândire și viață, care s-a dezvoltat rapid între 1916 și 1923. O altă variantă presupune că originea cuvântului provine de la afirmația “DA”, așa cum Tristan Tzara provine de la “trist în țară.”

Dadaismul cultivă arbitrariul total, neprevăzutul, abolirea formelor constituite, provocând dezordinea şi stupoarea, organizarea unor spectacole de scandal îndreptate împotriva artei, gustului estetic, moralei tradiţionale, programatic puse sub semnul întrebării.

Imagini pentru Tristan Tzara, -photos

Tristan Tzara, pseudonimul lui Samuel Rosenstock, născut la Moinești, la 16 aprilie 1896 și decedat la 25 decembrie 1963, la Paris, a fost un poet și eseist român, de origine evreiască.

Născut în România, dar stabilit ulterior în Franța, unde are loc o împletire a valorilor dadaiste cu cele suprarealiste, lucru posibil datorită colaborării cu Andre Breton, Louis Aragon, Paul Eluard, Phillipe Soupault și Jacques Vache.

Cei mai mulți dadaiști publică în Revista “391” a lui Francis Picabia (înființată la Barcelona, mutată, pe rând, la New York, la Zurich, apoi la Paris).

În 1921, Picabia se separă de grupul dadaiștilor, apoi în anul 1922, se produce această ruptură dintre Dadaism și Suprarealism, iar în rezultatul acestei rupturi se dezvoltă mai mult Suprarealismul.

Dadaismul mai supraviețuiește datorită personalității lui Tzara. („Luați un jurnal, luați o pereche de foarfeci, alegeți un articol, tăiați-l, tăiați pe urmă fiecare cuvânt, puneți totul într-un sac, mișcați…”).

Dadaismului a avut mari influențe asupra artei plastice și literaturii și a creat chiar o revoluție majoră în acest sens.

Copertele revistelor Dada 1 şi Dada 2 ale lui Tristan Tzara (Zürich, 1917), Sursa: http://www.artic.edu/reynolds/essays/hofmann.php

 Marcel Iancu:

„Ne-am pierdut încrederea în cultura actuală. Tot ceea ce este, la momentul actual, trebuie distrus, demolat. Trebuie să reîncepem actul creaței pornind de la o tabula rasa. La Cabaret Voltaire, noi vrem să zguduim ideile, opinia publică, educația, instituțiile, muzeele, bunul simț așa cum este el definit la momentul actual, pe scurt, tot ceea ce ține de vechea ordine.”

Așa a luat naștere mișcarea dadaistă, care a și fost publicată în primul și singurul număr al Revistei “Cabaret Voltaire.”

1916 – S-a născut Corneliu Mănescu, ministru de Externe al României în perioada 1961-1972, semnatar al “Scrisorii celor şase”, din martie 1989, împotriva regimului Ceauşescu; (m. 26 iunie 2000).

Imagini pentru Corneliu Mănescu,

Pierderea portofoliului Externelor a fost resimţită de şeful formal al diplomaţiei româneşti ca o mazilire, care l-a luat prin surprindere…

„Trebuia să facem o vizită în Belgia şi aşteptam cu nerăbdare să mă întâlnesc acolo cu un mare prieten al meu, care era ministru de Externe al Belgiei“, a relatat fostul ministru împrejurările demiterii sale.

 ”Înaintea plecării, Ceauşescu mă cheamă la el ,  şi dintr-o dată mă anunţă că nu mai sunt ministru de Externe. Scurt şi dintr-o dată.

De faţă cu mine, a luat cuvântul şi mi-a spus în culori pozitive că-mi mulţumeşte pentru toată activitatea, că ministerul condus de mine şi-a realizat toate sarcinile, că s-au făcut mari progrese”.

  1925: S-a născut actrița română de teatru și film Eugenia Bosânceanu;  (d. 2018).

Imagine similară

1929- La Radiodifuziunea Română, era difuzată prima „Cronică dramatică”, realizată de scriitorul Ion Marin Sadoveanu.

1932 – S-a născut actorul Emanoil Petruţ (“Fraţii Jderi”); (m. 8 august 1983).

Tatăl său, Gabriel Petrut, era impiegat CFR, iar mama, Ecaterina Petrut, o modestă functionară. Pasiunea pentru teatru și-a descoperit-o activând pe langa trupa teatrului din Focsani, unde a fost remarcat de Ion Lascăr care il va aduce la Teatrul National din Iasi, in 1948.

In Iasi, Emanoil Petrut urmeaza cursurile Facultății de Teatru, dar in anul urmator se transfera la IATC Bucuresti, activând pe scena de la Constantin Nottara.

Din 1957 va face parte din colectivul de actori al Teatrului National, unde va ramana pana la sfarsitul vietii.

Cariera lui actoricească il va aduce sub bagheta unor mari regizori: Dinu Cocea, Gheorghe Vitanidis, Andrei Blaier, Mircea Dragan, jucând in zeci de filme.

A plecat dintre noi la 8 august 1983, la scurt timp după decesul sotiei sale, Catinca Ralea.

Marele actor a fost înmormântat în Bucuresti, la cimitirul Bellu.

In memoria sa, primăria orașului Mărășești a dat numele său Casei de Cultură a orașului. 

1943: S-a născut Sabin Pautza, compozitor, dirijor, profesor universitar, doctor în muzică.

Imagini pentru sabin pautza photos

Numele lui figurează în „Who’s Who in Music” (1988-2003) și în volumul „2000 de oameni de seamă americani” publicat de Institutul Biografic American.

1946 – Este dată publicității o notă a guvernului român, care expunea observațiile sale la prevederile Tratatului de Pace și în care se exprima  regretul României că puterile învingătoare în  cel de- Al II-lea Război Mondial, nu au recunoscut României statutul de țară cobeligerantă.

 

Imagini pentru delegatia româniei la tratatele de la paris 1946 photos

 Foto: Delegația României la Conferința de Pace de la Paris, 1946.

1946 – S-a născut actriţa Cristina Stamate;(m. 2017) a jucat îndeosebi pe scena Teatrului de Revistă „Constantin Tănase”, fiind supranumită „sufletul teatrului de estradă din Bucureşti”.

Imagini pentru cristina stamate

1967- S-a născut Florin Niculescu, violonist de jazz stabilit în Franţa, apreciat pentru strălucita sa interpretare şi reinventarea curentului jazz manouche, creat în anii ’30 de Django Reinhardt şi Stephane Grappelli.

Imagini pentru Florin Niculescu, violonist de jazz

1979 – A decedat Alexandru A. Philippide, scriitor, lingvist, filolog, laureat al Premiului Herder pe anul 1965; (n. 1 aprilie 1900, Iași).

Imagine similară

1918 -1921 — Urmează Facultatea de drept din Iaşi. Simultan urmează cursurile Facultăţii de litere şi filozofie. în 1919 îşi face debutul ca poet în revista „Insemnări Literare” cu poemul Cântecul câtorva.

1922 — Debutează  editorial cu volumul de poezii Aur sterp, la editura „Viaţa românească”, iar în 1922-1928 — Studiază în Franţa şi Germania. Întors în țară, în perioada 1929-1947 se stabileşte la Bucureşti şi lucrează la direcţia presei din Ministerul de Externe, apoi la Ministerul Propagandei.

În 1930 publică volumul Stânci fulgerate. Începe colaborarea la „Adevărul Literar şi Artistic”, „Viaţa Românească”, „Cuvântul Liber”, „Gândirea”, „Vremea”, „Revista Fundaţiilor”.

1939 — Publică volumul Visuri în vuietul vremii și în  1942 publică volumul de nuvele fantastice Floarea din prăpastie, singurul său volum de proză.

1947 — Începe să traducă texte de Goethe, Schiller, E.T.A. Hoffmann, Heinrich Heine, Thomas Mann, Voltaire, Shakespeare, Puşkin, Tolstoi, Rabindranath Tagore. Primeşte Premiul de Stat pentru versiunea română a poemelor lui Lermontov.

1955 — Devine membru corespondent al Academiei Române. 1962 — Apare volumul antologic Poezii.

1963 — Apare volumul Studii şi portrete literare. Devine membru titular al Academiei Române.

1965 — Primeşte la Viena premiul internaţional Herder.

1978 — I se acordă Marele Premiu al Uniunii Scriitorilor pe anul 1977.

1979 — Pe 8 februarie moare la Bucureşti la spitalul Elias şi este înmormântat la Cimitirul Bellu.

1983:  A decedat Grigore Baștan, primul general parașutist român;  s-a născut la 23 ianuarie  1922 în localitatea Coșcodeni, jud. Bălți (azi în Republica Moldova).

Imagini pentru Grigore Baștan,

A făcut parte din prima companie de parașutiști militari din armata română, subunitate înființată la 10 iunie 1941, iar în anul 1944 participând la luptele din nordul Bucureștiului.

În anul 1950 și-a adus o contribuție esențială la reînființarea primului batalion de parașutiști și a avut un aport valoros la dezvoltarea pe noi baze a acestei specialități militare, în pregătirea a mii de parașutiști militari.

A avut preocupări legate de perfecționarea materialelor folosite în  desant, iar spiritul său de inventator și inovator a dus la realizări notabile, inclusiv prin realizarea completului de parașute BG-7M (principală) și BG-3m (de rezervă), care au fost folosite pe o perioadă îndelungată în Armata României.

La 20 august 1970, stabilește un record național la saltul cu parașuta, executând un salt din aeronavă de la înălțimea de 10.000 m cu o cădere liberă de 7.000 m.

S-a implicat activ și în coordonarea parașutismului sportiv în România.

În anul 1971 devine primul general parașutist din armata română și va conduce destinele parașutismului militar românesc până la trecerea în rezervă în anul 1979.

1984 – Se deschide  oficial, de catre președintele Mika Spiljak, cea de-a XIV-a ediție a Jocurilor Olimpice de iarnă de la Saraievo din Iugoslavia.

În acel an Jocurile Olimpice de iarnă au avut loc pentru prima dată într-o ţară socialistă.

Au participat 49 naţiuni, 1272 sportivi (274 femei, 998 bărbați).

România s-a prezentat cu o delegație de 19 sportivi (trei femei și 16 bărbați), dar nu a obținut nici un punct.

La vremea aceea nu exista nicio indicaţie privind, războiul care va devasta oraşul câţiva ani mai târziu.

 1990 – Prin Decretul nr. 111 al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, a fost reorganizat CIE (dată la care se aniversează ziua Serviciului de Informaţii Externe).

1990 – A fost înregistrată, la Bucureşti, prima organizaţie a bulgarilor din România, „Asociaţia culturală a bulgarilor din România”. Ulterior au fost înfiinţate şi alte organizaţii în diverse judeţe ale ţării, iar la 24.V.1992, la prima Conferinţă pe ţară a bulgarilor, s-a hotărât, în unanimitate, constituirea „Comunităţii Bratstvo a Bulgarilor din România”, ca organ coordonator.

1990 – A fost reînfiinţată Uniunea Armenilor din România, cu statut oficial din aprilie 1990. Uniunea a fost fondată la 25.I.1919, dar şi-a încetat activitatea după 1945; preşedinte al Comitetului Director – Varujan Vosganian. La 8 februarie 1990, a fost înfiinţată Uniunea Armenilor din România, prin Decizia Judecătorească 156/1990, la Judecătoria sector 1 Bucureşti, ca organizaţie obştească ce are ca scop apărarea şi promovarea intereselor comunităţii armene din România. Imediat după reînfiinţare, au fost deschise sucursale în mai multe oraşe din ţară: Piteşti, Constanţa, Tulcea, Botoşani, Suceava, Iaşi, Roman, Bacău, Galaţi, Focşani, Cluj-Napoca, Gherla, Baia Mare.

Uniunea Armenilor din România a fost înfiinţată, iniţial, în 1919, pentru a ajuta armenii ce îşi căutau un refugiu în România, după Genocidul din 1915. Primul preşedinte a fost Grigore Trancu-Iaşi, urmat de Armenag Manissalian, care şi-a dedicat o mare parte a activităţii sale ajutorării celor peste 10.000 de armeni refugiaţi, pentru ca aceştia să obţină cetăţenia română. Organizaţia s-a dizolvat după instaurarea comunismului. După anul 1990, comunitatea armeană a reînfiinţat Uniunea Armenilor din România, dorind să păstreze moştenirea culturală şi spirituală a armenilor de pe aceste meleaguri. Uniunea Armenilor din România a fost reprezentată permanent, după 1989, în forul legislativ al ţării. Începând cu anul 2019, la data de 12 octombrie, este sărbătorită Ziua limbii, alfabetului şi culturii armene. Ziua a fost instituită de Parlamentul României prin adoptarea Legii nr. 181/2019, iar iniţiativa legislativă pentru instituirea acestei zile a aparţinut deputaţilor Varujan Vosganian (ALDE) şi Varujan Pambuccian (liderul grupului deputaţilor minorităţilor naţionale), care au argumentat opţiunea pentru data de 12 octombrie prin faptul că, în 2019, la această dată sunt sărbătoriţi în toată lumea armeană „primii creatori de cultură armeană care au scris în limba armeană şi au utilizat alfabetul armean cu peste 1.500 de ani în urmă”

 2000 –  A decedat  politicianul comunist Ion Gheorghe Maurer (n. 23 septembrie 1902, București).

 A fost prim-ministru al României în perioada 1961-1974 și președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române între anii 1958 – 1961.

Fișier:Ion Gheorghe Maurer1.jpg

Tatăl său a fost alsacian, profesor de limba franceză în București. Ion Gheorghe Maurer a studiat științele juridice și a activat ca avocat, calitate în care i-a reprezentat în instanțele juridice pe ilegaliștii comuniști români.

A fost membru al Academiei Române.

2006: A murit (la Hânceşti-Lăpuşna, azi în R. Moldova) prozatorul Chiril Tricolici;(n. 1924).

Imagini pentru chiril tricolici photos

A fost un popular autor de romane de factură poliţistă şi psihologică, precum şi romane pentru copii şi adolescenţi.

2009 – A murit asasinat în Ungaria,  handbalistul român  Marian Cozma (n. 8 septembrie 1982), campion al României și Ungariei la handbal masculin și câștigator al Cupei Cupelor EHF.

Imagini pentru handbalistul român Marian Cozma photos

În noaptea de 7 spre 8 februarie 2009, Marian Cozma se afla în discoteca Patriota Lokal  din orașul maghiar Vesprem  împreună cu alți colegi, pentru a sărbători nașterea copilului unuia dintre colegii săi.

A avut loc o altercație, Cozma fiind atacat de un grup de trei tigani, fiind înjunghiat de trei ori, inclusiv în inima .

Alți doi colegi, croatul Ivan Pesic si sârbul Zarko Sesumau fost și ei atacați, primul fiind înjunghiat în rinichi, iar cel de-al doilea suferind un traumatism cranio-cerebral.

Un alt handbalist  maghiar, născut în România, Ferenc Ilyes , a încercat să-l salveze pe sportivul român făcându-i respirație gură la gură, dar nu a reușit.

Cozma mai fusese implicat într-un incident asemănător în 2005,  când a fost înjunghiat de un grup de opt persoane, suporteri ai unei echipe adversare, la Bucuresti, scăpând cu viață și reușind să revină în scurt timp pe teren.

Procesul criminalilor  a durat  doi ani la tribunalul din Veszprem,  principalul acuzat  sustinandu-si  nevinovatia.Verdictul in procesul asasinilor lui Marian Cozma a fost : Raffael Sandor şi Nemeth Gyozo au primit pedeapsa cu inchisoare pe viata, in timp ce Sztojka Ivan, 20 de ani inchisoare, fara drept de eliberare mai devreme de 15 ani.

In memoria lui, Comitetul Director al Federatiei Romane de Handbal a decis ca  Centrul National Olimpic de Excelenta de la Sighisoara sa poarte numele sportivului, iar in orașul maghiar  Veszprem i  s-a ridicat o statuie.

2016: A murit George Genoiu, dramaturg şi critic de teatru; (n. 1933).

2020: A murit Radu Iftimovici, cercetător virusolog, istoric al medicinei, profesor universitar, eseist, biograf și dramaturg. Opera sa capitală, pentru care a primit premiul Academiei Române, este „Istoria Medicinei și a Farmaciei”, care a avut o activitate deosebită în popularizarea științei.

Imagini pentru Radu Iftimovici, photos

A fost membru al Academiei de Ştiinţe Medicale; (n. 1931).

CALENDAR CREȘTIN ORTODOX

Sfântul Teodor Stratilat; Sfântul Proroc Zaharia

Sfantul Teodor Stratilat; Sfantul Proroc Zaharia

Sfantul Teodor Stratilat a vietuit la sfarsitul secolului al III-lea si inceputul secolului al IV-lea. Imparatul Liciniu, ridicand prigonire asupra crestinilor, ucide pe cei 40 de mucenici din Sevastia si pe multi crestini care refuzau sa se inchine idolilor. Imparatul, auzind ca Teodor era crestin si convertea pe multi pagani la crestinism, merge in cetatea Iracleea, in care acesta era conducator, sa-i ceara sa jerfeasca idolilor.

Aduce cu sine mai multe statui de aur si argint, ridicate in cinstea zeilor. Sfantul Teodor ii cere imparatului aceste statui, spunand ca mai intai doreste sa se inchine lor in casa lui, ca mai tarziu sa le jertfeasca acestora in fata celor din cetate. Teodor distruge statuile si imparte aurul si argintul saracilor. Este supus la multe chinuri, iar dupa cinci zile de temnita, este rastignit asemeni lui Hristos. I-au fost pironite mainile si picioarele, iar trupul i-a devenit tinta tinerilor arcasi.

Apoi, strigand catre Domnul, a spus: „Doamne, ai zis mai inainte: Eu sunt cu tine, iar acum pentru ce m-ai lasat? Vezi Doamne, ca fiarele cele salbatice m-au chinuit pentru Tine. Luminile ochilor mei sunt scoase, mi se raneste fata, mi se sfarama dintii, iar oasele pe cruce mi se frang. Pomeneste-ma, Doamne, pe mine, cela ce rabd cruce pentru Tine, fier, foc si piroane; de acum, primeste duhul meu, ca sa ma duc din viata aceasta”.

Acestea zicându-le, mucenicul a tacut si n-a mai grait nimic. Imparatul, crezand ca este mort, l-a lasat pe cruce. Noapte, ingerul Domnului l-a coborat de pe cruce si l-a facut sanatos. In urma acestei minuni, multi pagani s-au convertit la crestinism.

I s-a taiat mai tarziu capul, din porunca imparatului Liciniu.

Sfântul Proroc Zaharia

Sfantul Proroc Zaharia

Sfantul Zaharia a fost tatal Sfantului Ioan Botezatorul si preot la Templul din Ierusalim pe vremea imparatului Cezar August. In acea perioada, in Israel conducea Irod cel Mare, cunoscut ca fiind ucigasul de prunci.

Sfantul Prooroc Zaharia este praznuit de catre Biserica Ortodoxa in fiecare an la data de 8 februarie.

Este unul dintre cei profetii care apartin perioadei din istoria lui Israel numita „perioada postexilica“ – adica dupa exilul babilonic. Evreii, intorsi in Ierusalim, dupa 70 de ani ptrecuti in Babilon, isi gasesc casele si Templul daramat, iar pamantul lipsit de puterea de rodire. In acest context, profetul Zaharia incurajeaza poporul ca Templul Domnului sa fie ridicat cat mai repede.

Are opt viziuni ce tin de reconstruirea Templului din Ierusalim, de faptul ca Dumnezeu vrea sa intareasca poporul pentru anii care vor urma. In una din viziuni, Ierusalimul este inconjurat de un zid asemanator cu o funie de masurat, ce nu simbolizeaza altceva decat protectia pe care Dumnezeu o va oferi.

Vesteste Intrarea Domnului in Ierusalim (Zah. 9, 9), vinderea Mantuitorului pe 30 de arginti (Zah. 11, 12-13), strapungerea coastei Mantuitorului (Zah. 12, 10), etc.

Din scrierile bisericesti am aflat ca, pe cand slujea la Templul din Ierusalim, i se arata ingerul Gavriil in sfantul altar, vestindu-i ca sotia lui, Elisabeta va naste un fiu, ca rasplata pentru rugaciunile acestora.

Sfantului Proroc Zaharia a adormit in pace, la adanci batraneti.

Bibliografie (surse):

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;
  3. Istoriculzilei blogspot.com;
  4. Istoria md.;
  5. Wikipedia  
  6. Mediafax.ro
  7. http://www.worldwideromania.com
  8. Rador.ro

08/02/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Un preot român ortodox de la Paris cu studii la MIT (Massachusetts Institute of Technology), vorbește despre schimbarea teoriei lui Einstein și despre teoria conspirației. VIDEO

pr-iosif-razvan-benea

Calea spre rai, drumul spre bani şi formarea găurilor negre.

“Teoria relativităţii a lui Einstein este incompletă şi trebuie schimbată cu o descriere microscopică în genul aceleia pe care am descoperit‑o noi”, susţine cu tărie preotul Iosif Răzvan Bena, cel ce “predică” şi faptul că “Universul nu e produsul unei întâmplări”.

Iată cum s‑ar putea întâmpla. Fizicianul întreabă, părintele răspunde. Şi invers. Uite, aici e raiul, ăsta e Universul! Ucigă‑l toaca e un “monstru” din “carne” şi… elemente chimice? Sufletul e al lui Dumnezeu? Dar e de fapt energie pură. Cu stânga ne închinăm. Cu dreapta ”decorăm” formule matematice. Asta e calea spre cer, dincolo e drumul spre cucerirea Universului. Doamne iartă-ne!

Ar putea încăpea un fizician şi o faţă bisericească în aceeaşi piele? Ei bine, după cum vedeţi, da! Pe de o parte apără cu crucea, pe de alta fulgeră cu ştiinţa. Părintele este unul din cei mai valoroşi fizicieni români ai momentului și susţine existenţa în Univers a sute de găuri negre, contrar teoriei generale.

A absolvit fizica la faimoasa universitate americană MIT (Massachusetts Institute of Technology), instituţia ştiinţifică aflată pe primul loc în lume. După doctoratul la University of California, a câştigat o bursă post-doctorală la UCLA. Invitat de marile universităţi americane să rămână în SUA, preferă Franţa, unde este unul dintre cercetătorii de vază la vestitul institut francez CEA-Saclay.

Încă din SUA a urmat şi calea bisericii, devenind preot. Este românul care, în urmă cu câţiva ani, a câştigat cel mai mare grant european pentru cercetare (un milion de euro).

Specialistul numărul unu al Europei (român) în studiul găurilor negre. Pe lângă faptul că este un preot cu har, părintele-profesor Iosif Răzvan Bena, cum e firesc, este respectat de înaltele “feţe” academice.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este un-preot-roman-cu-studii-la-mit-propune-schimbarea-teoriei-lui-einstein-p%C4%83rintele-profesor-Iosif-R%C4%83zvan-Bena.jpg

Slujeşte cu sfinţenie şi har teoriile fizice ale momentului în amfiteatrele, laboratoarele şi cercurile ştiinţifice, la cel mai înalt nivel: doar cerul e deasupra studiilor sale preţuite.

Din amvonul elitei oamenilor de ştiinţă ai lumii, preotul Iosif Bena aghezmuieşte necredinţa ori reaua intenţie.

Conspirațiile ne fac leneși și mândri. Creștinii își asumă responsabilitatea

Iosif Răzvan Bena (45 de ani) este unul din cercetătorii de top de la Institut de Physique Theorique CEA – Saclay și preot la Paris (Palaiseau) în cadrul Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale.

El a vorbit într-un interviu acordat Press One comentat de https://basilica.ro, despre conspiraționism, pentru că, a spus el, „atunci când văd că cineva spune o prostie nu rezist fără să-i arăt că greșește” dar și pentru faptul că credincioșilor săi acest lucru le face mult rău.

„Conspiraționismul auto-justifică lenea și lipsa de inițiativă. Acest mod de a gândi este distrugător. Cu cât o comunitate acceptă mai mult conspiraționismul, cu atât o duce mai prost”, crede părintele Iosif Bena.

„Multora dintre credincioșii noștri le face foarte mult rău. Sunt invadați pe Facebook, pe Twitter cu astfel de teorii, încep să le creadă și după aceea nu se mai protejează și ajung în spital cu probleme. Am un credincios care a fost în spital cinci săptămâni, în comă, intubat. Vărul unui alt credincios a murit recent după ce a fost intubat în România. Sunt oameni simpli care văd ceva pe internet, îi dau crezare, refuză să se protejeze, să poarte mască și apoi mor”.

„Eu nu pot, ca preot, să nu lupt împotriva acestor dezinformări. Ba mai mult, e o datorie, mai ales că pot să-mi dau seama unde este adevăr și unde e minciună”.

Conspirațiile ne fac leneși și mândri

Preotul spune că a crede în diverse teorii e liniștitor, dar pe de altă parte fals, și asta e o mare problemă, e abordarea leneșului. „Dacă nu merg lucrurile cum trebuie, îți sufleci mânecile și te pui pe treabă”

„Omul leneș va spune: ah, nu merge? De vină e ăla sau ăla sau ăla. Când te confrunți cu o problemă, soluția nu e să spui că de vină e Soros sau Bill Gates. Soluția e să întrebi: ce pot eu să fac?

Pe de altă parte, faptul că crezi și răspândești astfel de lucruri poate fi și o dovadă de mândrie.

„Atunci când tu îți închipui cum au făcut ăia de la Pfizer vaccinul și afli că au introdus în vaccin o nanoparticulă lipidică, te crezi un soi de iluminat, un far călăuzitor. Ooooo, toți ăia care se vaccinează sunt proști, vă spun eu cum stau lucrurile”.

„Mai sunt unii care se folosesc de tot felul de texte din viețile sfinților. Sau de anumite prorocii în care se spune că se va întâmpla ceva rău. Și se apucă și interpretează și citesc aceste prorocii ca pe Nostradamus. Ia uite ce a spus sfântul cutare, că o să vină aia și aia!

Doar eu și cu sfântul înțelegem lumea, vedem semnele vremurilor, restul, începând cu Episcopii și Patriarhul, sunt niște proști care orbecăie cu măștile și cu vaccinurile lor, cu pandemia și spitalele lor”.

„E și mândria, deci. E și un sentiment plăcut să te vezi pe tine în compania sfântului Paisie. Noi cu noi, restul cu gloata. E foarte plăcut, îți place când e așa, dar trebuie să învățăm că nu e corect”, atrage atenția Pr. Iosif Bena.

Creștinii își asumă responsabilitatea

Părintele Iosif citează din rugăciunile la vreme de boli molipsitoare și spune că acolo „textul e foarte clar, cristalin, nu spune că a greșit Soros sau Bill Gates și nu spune: vai, săracii de noi, suntem atât de buni și uite ce ni s-a întâmplat!”

„Nu, toate textele spun clar: vinovați suntem noi, fărădelegi am făcut noi, din pricina păcatelor noastre s-a întâmplat asta. Creștinii își asumă responsabilitatea, s-a întâmplat din pricina păcatelor noastre. Când înțelegi asta, te comporți altfel. Dacă dai vina pe alții, atunci tu ești ăla bun. Nu mai e nevoie să te spovedești, nu mai e nevoie să lupți cu tine, nu mai e nevoie să te faci mai bun. Ești perfect așa cum ești. Tu ești perfect și Bill Gates e vinovatul”.

„Conspiraționismul e o pseudo-religie. Nu mai vedem lucrurile cum vin de la Dumnezeu”.

În interviu, părintele Iosif vorbește despre raportul dintre știință și religie, despre vaccin, purtatul măștii la slujbe și povestește cum a trecut comunitatea sa parohială prin pandemie.

Citește interviul integral pe Press One.

08/02/2021 Posted by | stiinta | , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: