CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Necesitatea eliminării denumirii de „trupe de menţinere a păcii” sau „trupe de pacificare” prin care se încearcă să se legitimeze prezența armatei ruse de ocupație în R.Moldova

Republica Moldova vrea să angajeze o companie care să estimeze pagubele  ocupației ruse în Transnistria | ActiveNews

Trupele ruse de ocupație din Republica Moldova și necesitatea derusificării terminologiei

Recentele atacuri ale lui Vladimir Putin și a altor oficiali ruși în adresa doamnei Maia Sandu, noul președinte ales al Republicii Moldova, care a reiterat necesitatea retragerii trupelor ruse de ocupație din regiunea transnistreană, impune imperios o abordare nouă a problemei prezenței militare ruse pe teritoriul nostru.

Această este necesară nu doar pentru că în fruntea Republicii Moldova vine un nou președinte, care vede altfel decât predecesorul său interesele și politica noastră externă, dar și pentru că în ultimii ani coloana a 5-a a Rusiei, în frunte cu Igor Dodon, s-a consolidat, iar la Tiraspol se aud din nou voci despre ”necesitatea sporirii numărului trupelor ruse ”de pacificare” în Transnistria.

Schimbarea politicii Chișinăului față de problematica prezenței trupelor ruse de ocupație pe teritoriul Republicii Moldova trebuie să înceapă, în opinia noastră, cu derusificarea terminologiei utilizată până în prezent atât la Chișinău cât și la Moscova.

Despre această autorul acestor rânduri a vorbit și cu alte ocazii, dar, din păcate, observațiile și sugestiile făcute la acest subiect au rămas fără atenție.

Autorităţile de la Chişinău cât şi analiştii politici, jurnaliştii continuă să utilizeze neadecvat termenii de „trupe de menţinere a păcii” sau „trupe de pacificare” pentru trupele ruse din Transnistria.

Această terminologie a fost utilizată inadecvat de Rusia de la bun început pentru a-şi justifică intervenţia armată de partea separatiştilor transnistreni în anii 1991-1992.

Autorităţile moldoveneşti, precum şi mass-media moldovenească au preluat-o însă fără nici un fel de rezerve, deşi trupele ruse din Transnistria nu au avut niciodată statut de trupe de menţinere a păcii și nici rol de pacificatori.

Acestea au luptat împotriva Republicii Moldova în războiul ruso-moldovenesc de pe Nistru, iar după semnarea Acordului Snegur-Elțîn din 21 iulie 1992, s-au transformat într-un scut de protecție pentru autoritățile separatiste de la Tiraspol.
În anii 1992-1995 diplomaţia rusă a depus eforturi considerabile pentru că organizațiile internaționale și opinia publică internaţională să recunoască trupelor ruse din zonele de conflict din teritoriile ex-sovietice statutul de trupe de „menţinere a păcii”, dar fară succes.

Organizaţia Naţiunilor Unite, dar şi OSCE au refuzat să acorde Rusiei mandat pentru operaţiunile sale de “pacificare” din spaţiul post-sovietic, considerându-le drept unul din mijloacele Moscovei de promovare a unei politici neo-imperiale.

În cadrul dezbaterilor din cadru ONU şi OSCE, precum şi al conferinţelor internaţionale consacrate pacificării, diplomaţii şi experţii occidentali stăruiau asupra faptului că practica de „pacificare rusă” nu corespunde standardelor OSCE/ONU. De regulă se indicau următoarele deosebiri:

– în ”operaţiunile de menţinere a păcii” rusești participă forţe ale părţilor aflate în conflict (Transnistria, Osetia de Sud);

-pretinsele trupe ruse de pacificare sunt părtinitoare, luând apărarea doar uneia dintre părţile aflate în conflict (celor proruse);

– în unele cazuri pretinsele trupe ruse de pacificare au fost introduse în zonele de conflict doar la solicitarea uneia dintre părţi (Tadjikistan);

– unele operaţiuni ruseşti se iniţiază pentru a susţine forţele pro-ruse care suferă înfrângere în conflict sau pentru a întări poziţiile Rusiei în zonele de conflict;

– lipseşte controlul din partea organizaţiilor internaţionale asupra operaţiunilor ruse de menţinere a păcii.

În documentele Reuniunii Consiliului de Miniştri al CSCE/OSCE de la Roma din decembrie 1993 s-au stabilit următoarele opt principii care trebuie să se afle la baza activităţii forţelor de menţinere a păcii:

1) respectarea suveranităţii şi integrităţii teritoriale a statului pe teritoriul căruia sunt dislocate;

2) acordul părţilor;

3) imparţialitatea;

4) caracterul multinaţional;

5) mandat concret;

6) transparenţa;

7) legătura organică cu procesul politic de soluţionare a conflictului;

8) plan de retragere ordonată.

Dacă raportăm aceste opt principii la pretinsele trupe de pacificare din Transnistria, vedem că, pe lângă faptul că acestea nu au un mandat internaţional, acestea nu au un caracter multinaţional, nu sunt imparţiale, la operaţiune participă trupele statelor aflate în conflict (Rusia şi Moldova), operaţiunea de „ pacificare” nu este transparentă; în sfârşit, pentru că operaţiunea nu este limitată în timp, trupele nu au un plan de retragere ordonată.
Luând în considerare cele menţionate mai sus, ne întrebăm pe cât de îndreptăţite sunt autorităţile moldoveneşti, dar şi jurnaliştii, analiştii politici moldoveni să numească pretinsă operaţiune din regiunea transnistreană a Republicii Moldova drept „operaţiune de pacificare”, iar pe trupele implicate în ea drept „trupe de pacificare” ori „trupe de menţinere a păcii” ?

În opinia noastră trupele ruse şi transnistrene (înarmate şi antrenate de Moscova) au cu totul alt caracter decât cel pe care-l pretind.

Şi anume, acestea nu sunt altceva decât trupe de ocupaţie și ar fi de dorit ca, vorbindu-se despre ele, să fie numite adecvat.

Acum când nu doar Președintele este nou ales, dar avem și nou consilier de politică externă și purtător de cuvânt al Președintelui, consider că ar fi cazul ca aceștia să folosească terminologia adecvată, atunci când vorbesc de trupele ruse de ocupație din Republica Moldova.

Dacă recunoaştem adevărul că trupele ruse, dislocate ilegal pe teritoriul Moldovei sunt trupe de ocupație, într-o cu totul altă lumină apare şi teritoriul pe care sunt dislocate aceste trupe – Transnistria.

Dacă trupele ruse de acolo au statut de trupe de ocupaţie, este incorect să continuăm să numim Transnistria drept “regiune separatistă”. Termenul corect ar fi regiune ocupată sau teritoriu ocupat de Rusia.

Cu atât mai mult că, pe lângă pretinsele trupe ruse de pacificare, în regiune se mai află, fără acordul expres al statului gazdă (Republica Moldova), aşa cum prevede practica internţională, şi trupele Grupului Operativ de Trupe Ruse, care pretind a apăra depozitele fostei Armate a 14-a.

Pentru început să folosim adecvat termenul de teritoriu ocupat de Rusia pentru Transnistria, iar apoi să solicităm ca noul Parlament să adopte și o Lege cu privire la teritoriul ocupat de Rusia, așa cum a procedat Parlamentul georgian în octombrie 2008 cu privire la Abhazia.

În plus, pentru a arăta că Guvernul este serios și responsabil în abordarea să cu privire la retragerea trupelor ruse, acesta ar trebui să solicite Rusiei și despăgubiri pentru ocuparea ilegală a regiunii transnistrene a Republicii Moldova. Pagubele aduse nouă de ocupația rusă a Transnistriei timp de 30 de ani depășesc de câteva ori datoriile pretinsei ”RMN” către Gazprom.

De fiecare dată când Chișinăul reiterează necesitatea retragerii trupelor ruse de ocupație din Transnistria la Moscova și Tiraspol se aud voci care spun că numărul ”pacificatorilor ruși” nu trebuie redus, ci dimpotrivă – trebuie sporit până la 6 batalioane, așa cum prevede Protocolul nr. 1 al CUC, din 28 iulie 1992, prin care au fost introduse în Zona de Securitate pretinșii pacificatori.

Pentru a contracara din fașă asemenea idei năstrușnice, Guvernul Republicii Moldova ar trebui să anunțe foarte clar ”partenerii” ruși și comunitatea internațională că orice discuții despre sporirea numărului ”pacificatorilor” ruși în Transnistria va conduce la denunțarea Acordului „Cu privire la principiile reglementării paşnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova”, semnat de preşedinţii M. Snegur şi B. Elţîn la 21 iulie 1992.

Conform articolului 8, acţiunea acestui Acord poate fi suspendată „prin acordul comun al părţilor sau în cazul în care una din părţile contractante o denunţă, fapt care implică încetarea activităţii Comisiei de control şi a contingențelor militare afectate acesteia” (vezi: „Moldova Suverană”, 23 iulie 1992).

Autorul acestor rânduri s-a pronunțat cu mai multe ocazii în favoarea denunțării Acordului Snegur-Elțin, considerând acest pas drept calea cea mai eficientă pentru Republica Moldova de a-şi elibera teritoriul naţional de trupele ruse de ocupaţie. Denunţarea ar acorda trupelor ruseşti din regiune statutul legal pe care acestea îl au în realitate – de trupe de ocupaţie și Rusia nu ar mai putea pretinde că-și păstrează legal trupele în Transnistria.

În al doilea rând, denunţarea Acordului ar deschide perspectiva schimbării formatului operaţiunii actuale de „pacificare” din Transnistria sau transformării ei într-o operațiune multinațională de poliție civilă.

Necesitatea denunţării acordului Snegur-Elţin este importantă şi din cauză că Rusia, vorbind despre trupele sale din Transnistria, în mod intenţionat nu mai face o diferenţiere între aşa-numitele „trupe de pacificare” şi trupele din Grupul Operativ de Trupe Ruse din Transnistria (GOTR).

Opinia publică din Republica Moldova, dar şi cea internaţională, este astfel dezinformată premeditat, precum că nu doar „trupele de pacificare”, ci şi cele din GOTR, s-ar afla cu acordul Guvernului de la Chișinău în regiunea transnistreană a Republici Moldova.

Inclusiv Președintele Putin dezinformează opinia publică în acest sens. În timpul conferinţei sale de presă din 17 decembrie 2020, comentând solicitarea Președintelui Maia Sandu că Rusia să-și retragă trupele din Republica Moldova, acesta a declarat:

”Maia Sandu, în calitate de reprezentant al unei forţe politice, nu a spus nimic nou, noi demult auzim declaraţiile liderilor occidentali despre necesitatea retragerii contingentului nostru de pacificatori.

Maia Sandu este Preşedinte al Republicii Moldova, dar este şi cetăţeană a României. În general, noi suntem pentru retragerea pacificatorilor (ruşi), dar după ce va fi creată o situaţie favorabilă, va fi stabilit un dialog decent între Transnistria şi cealaltă parte a Moldovei, atunci când se va merge pe o cale paşnică de aplanare a situaţiei’.

În continuare Putin a deplâns eșuarea semnării așa-numitului Memorandum Kozak, uitând că acel document avea scopul de a legifera prezența a 2000 de militari ruși pe teritoriul Republicii Moldova până în 2020 și demilitarizarea completă a teritoriului nostru.

Din păcate, şi unii experţi de la Chişinău, vorbind despre trupele ruse din Transnistria, nu fac o diferenţiere între aşa-numitele „forţe de pacificare” şi trupele GOTR, astfel contribuind la dezinformarea opiniei publice locale şi internaţionale în ceea ce priveşte statutul trupelor ruse din Transnistria.

În opinia noastră, autoritățile moldovenești au un fundament legal foarte solid pentru a denunţa Acordul din 21 iulie 1992: hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului, din 8 iulie 2004, pronunţată în cazul Ilaşcu şi alţii versus Moldova şi Rusia, care, printre altele, constată că Rusia nu doar a susţinut (susţine) militar, politic şi economic separatismul transnistrian, ci şi că „a redactat” Acordul de încetare a focului din 21 iulie 1992 şi pe care „l-a semnat ca parte” (vezi paragraful 381 din Hotărâre); încă în 1999, la summitul OSCE de la Istanbul, Rusia și-a asumat angajamentul de a-și retrage trupele și munițiile de pe teritoriul nostru, însă nu și l-a respectat; în iunie 2018, Adunarea Generală a ONU a adoptat o rezoluție, în care se adresează Federației Ruse să-și retragă militarii și munițiile din Republica Moldova.

Pe parcursul anilor Chişînăul a fost sfătuit de către statele occidentale să nu denunţe Acordul Snegur-Elţin, pentru a nu-şi tensiona relaţiile cu Rusia şi pentru că denunţarea, chipurile, ar putea conduce la un nou conflict pe Nistru. După cum arată însă experienţa Georgiei, „sfaturile” unor emisari ocidentalitrebuiesc, uneori, ignorate, mai ales dacă aceştia privesc Noile State Independente drept monedă de schimb în relaţiile dintre marile puteri şi Rusia.

În acest context considerăm necesar să amintim că unii emisari occidentali au sfătuit şi Guvernul georgian să nu denunţe acordurile ruso-georgiene privind prezenţa „pacificatorilor” ruşi în Osetia şi Abkhazia pentru a nu irită Rusia.

Prezenţa „pacificatorilor” ruşi însă nu numai că nu a împiedicat Rusia să invadeze Georgia, dar a servit tocmai pretextul necesar pentru a o invada. În noiembrie 2009, Gika Bokeria, ministru-adjunct de Externe al Georgiei, fiind întrebat în cadrul unui interviu („Kommersant-Vlasti”, 23 noiembrie 2009), care au fost greşelile Guvernului georgian în august 2008 a răspuns: „Noi acordăm multă atenţie cum vor fi apreciaţi paşii noştri pe plan internaţional.

Şi când s-a pus problema, cât timp vom mai menţine în mod legitim pe teritoriul nostru aşa numiţii pacificatori ruşi, unicul factor, care a redus la zero această chestiune a fost reacţia partenerilor noştri occidentali. În rezultat noi ne-am abţinut de la ieşirea din acele acorduri şi să spunem lucrurilor pe nume. Noi ne-am temut că acest lucru va putea fi folosit împotriva noastră.

Şi am greşit…”

În continuare, fiind întrebat dacă crede că Georgia ar fi putut obţine evacuarea „pacificatorilor” ruşi din Georgia, Bokeria a răspuns:

„Probabil că nu, dar situaţia ar fi fost puţin diferită, iar poziţia noastră ar fi fost cu mult mai clară.

Acestea ar fi fost trupe străine fără statut pe un teritoriu suveran. Şi atunci nu ar mai fi fost întrebări. Da, noi considerăm că acţiunile pacificatorilor nu pot fi justificate nici într-un fel: de-a lungul multor ani acestea au încălcat flagrant toate obligaţiile şi s-au plasat în afară acelei protecţii, de care trebuie să se bucure toţi pacificatorii.

Chiar și acum singură justificare formală a autorităţilor ruse [pentru care au invadat Georgia – aut.] este aceea că ele şi-au apărat pacificatorii. Şi chiar dacă nici misiunea sponsorizată de UE nu a reuşit să demonstreze că noi i-am atacat primii pe pacificatori, această cvasi-legendă continuă să existe”.

Evident că denunţarea Acordului din 21 iulie 1992 trebuie să fie însoţită de o Declaraţie Politică, în care conducerea Moldovei (pentru a nu fi acuzată de autorităţile separatiste de la Tiraspol şi de Rusia de intenţii revanşarde) să explice foarte clar, cel puţin, trei lucruri:

1) denunţarea Acordului nu înseamnă în niciun caz că Chişinăul doreşte o reluare a ostilităţilor militare şi că acesta continuă să considere negocierile drept singura cale de reglementare pașnică a conflictului;

2) denunţarea Acordului este rezultatul ineficienţei operaţiunii „de pacificare” de la Nistru şi Chişinăul doreşte un nou format, la care ar participa forţe ale ţărilor membre ale UE şi OSCE;

3) retragerea trupelor ruse din Republica Moldova, conform angajamentelor luate de Rusia la Istanbul, înseamnă retragerea atât a trupelor din cadrul GOTR şi din forţele de „pacificare” ruseşti, cât şi a armamentului greu transmis de Rusia pretinsei „rmn”.

Suntem conştienţi că utilizarea corectă a terminologiei faţă de trupele ruse dislocate pe teritoriul Republicii Moldova şi faţă de Transnistria poate conduce la o tensionare a relaţiilor cu Moscova. Depinde însă foarte mult de tonul și modalitatea, în care vom spune lucrurilor pe nume.

Japonia, de exemplu, susţine în mod oficial de peste 70 de ani că insulele ei Hokkaido (Kurile de Sud) se află sub ocupaţia Rusiei, şi acest lucru nu o împiedică să aibă relaţii cu Moscova în cele mai diverse domenii.

Chiar dacă declararea Transnistriei drept zonă sub ocupaţie rusească va fi întâlnită cu ostilitate la Kremlin, credem că a venit timpul să spunem lucrurilor pe nume. Dacă noi nu avem curajul să facem acest lucru, nu o va face nimeni pentru noi.

Mihai Gribincea,
Doctor în Istorie,
editor al lucrării ”Trupele ruse de ocupație în Republica Moldova, Culegere de documente și materiale. Vol. 1, Cartier, Chișinău, 2020 (880 p.) prin https://www.timpul.md/articol/trupele-ruse-de-ocupaie-din-republica-moldova-i-necesitatea-derusificarii-terminologiei

17/01/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , | Lasă un comentariu

VIITORUL CREȘTINISMULUI ÎN AFRICA, ASIA ȘI AUSTRALIA

Viitorul creștinismului: Icoane din Africa și Asia

Peste câteva decenii numărul creștinilor din Africa și Asia va depăși numărul celor din Europa și America Latină. Deja astăzi, numărul total de creștini din Africa și Asia este superior celor din Europa.

Schimbarea componentei rasiale duce la o regândire a unor aspecte legate de viața creștinilor, fapt care se reflectă și conceperea icoanelor creștine din țările lumii a treia, scrie publicația de limbă rusă http://ttolk.ru/articles/buduschee_hristianstva_ikonyi_afriki_i_azii.

Astăzi, cel mai mare număr de creștini se află în Europa, urmați de cei din America Latină, iar a treia comunitate creștină ca mărime se află în Africa, urmată de cea din Asia și Australia.

Se prognozează că în anul 2025 numărul total al creștinilor din Africa și Asia va depăși numărul lor în Europa și America Latină împreună. În Africa vor fi aproximativ 634,5 milioane de creștini. În America Latină – 634 milioane, în Europa – 531 milioane.

Numărul creștinilor va crește în Statele Unite ajungând la 252 milioane.

Este mai dificil să calculăm creșterea numărului creștinilor din Asia până în 2025, dar, judecând după ratele actuale de creștere, numărul acestora poate crește până la 650 de milioane de oameni.

Potrivit Centrului pentru Studiul Creștinismului Global, în 1910 ponderea creștinismului în întreaga populație din Asia era de 2%, iar în 2010 era deja de 8%. În același timp, ponderea islamului în populația Asiei în 1910 a fost de 16%, iar în 2010 – 26%.

Din aceste date putem vedea că ponderea creștinismului a crescut de 4 ori, iar ponderea islamului – cu 63%.

În 1910, existau 8 musulmani pentru fiecare creștin din Asia, iar în 2010, există puțin peste 3 musulmani pentru fiecare creștin din Asia.

În ciuda faptului că Asia este ultimul continent pe care a ajuns evanghelizarea și, în ciuda faptului că populația Asiei a crescut de peste 5 ori între 1910 și 2010, ponderea creștinismului a crescut și mai mult.

Aceasta înseamnă că creștinismul din Asia a crescut cu o rată de 4 ori mai mare decât cea a creșterii naturale a populației în ultimul secol.

Se estimează că numărul de hinduși care au părăsit hinduismul în anii 1980 și 1990 a fost estimat la 660.000 pe an. Această cifră a crescut semnificativ la începutul secolului 21.

Multe surse creștine indică faptul că în India până la 5.000 de oameni trec zilnic la creștinism, ceea ce corespunde unui număr de aproximativ 1,8 milioane de oameni pe an.

În 1991, erau doar 50 de mii de creștini în Nepal, dar în 2008 erau aproximativ 800 de mii în această țară.

Dar cele mai mari rate de creștere a creștinării sunt observate în China. Potrivit unor estimări, până în 2030 numărul lor ar putea ajunge la 200-250 milioane. Rata de creștere a numărului lor poate fi urmărită la o provincie chineză – Jiangsu.

În raportul său din septembrie 1997, Amity News citează cifre oficiale ale Biroului de Relații Religioase din Jiangsu cu privire la numărul de creștini din provincie. Conform acestor rapoarte oficiale de stat, doar într-o singură provincie numărul creștinilor era: în 1985 de 125 mii, în 1988 – 250 mii, în 1989, 400 mii, în 1991- 640 mii, iar în 1995 deja 900 mii.

Se estimează că într-o generație, până la o treime din populația Chinei poate deveni creștină.

Aceste schimbări în componenta rasială a credincioșilor vor duce inevitabil la o nouă regândire a creștinismului. În special, atributele exterioare se vor schimba cu siguranță sub presiunea negrilor și a asiaticilor, creștinii caucaziani ar putea accepta să schimbe culoarea pielii lui Iisus Hristos, a discipolilor săi și, în general, a personajelor principale din Biblie.

Iată cum arată astăzi icoanele și redarea unor scene religioase la care se închină negrii africani, asiatici și aborigenii australieni. Poate peste 20 de ani icoanele din casele noastre vor arăta la fel.

Sus: O icoană reprezentându-l pe Iisus Hristos și eroul african Nelson Mandela

Mai jos sunt reproduse icoane din Africa, ale aborigenilor din Australia și din Asia:

17/01/2021 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Mircea Eliade: ”Prin Eminescu, neamul românesc și-a câștigat dreptul la nemurire”

Eminescu este întruparea cerului şi pământului românesc

Parte a Proiectului de recuperare a ganditorului national MIHAI EMINESCU – ROMANUL ABSOLUT

Cuvant Inainte la Mihai Eminescu – Poesii – “editie de pribegie” ingrijita de Mircea Eliade

Dupa rezistentele pe care le-a intampinat in timpul scurtei si chinuitei lui vieti, opera lui Mihai Eminescu s’a impus fulgerator neamului intreg, iar nu numai paturei culte. Nu stiu daca s’a facut vreodata socoteala exemplatelor tiparite din Poeziile lui Eminescu.

Dar, in mai putin de o jumatate de veac. poeziile acestea au fost reproduse in multe zeci de editii, dela modestele tiparituripopulare pana la admirabilaeditie critica a Fundatiilor Regale, ingrijita de Perpessicius.

Astazi, dupa ce-au cunoscut atatea culmi si atatea onoruri Poeziile lui Eminescu, cenzurate in tara, apar, asa cum le vedeti, in haina sfioasa a pribegiei. Gloria lui Mihai Eminescu ar fi poate mai putin semnificativa, daca n’ar fi luat si el parte, de peste veac, la tragedia neamului romanesc.

II

Ce inseamna, pentru noi toti, poezia, literatura si gandirea politica a lui Eminescu, o stim, si ar fi zadarnic s’o reamintim inca o data. Tot ce s’a creiat dupa el, dela Niculaie Iorga si Tudor Arghezi pana la Vasile Parvan, Nae Ionescu si Lucian Blaga, poarta pecetia geniului, cugetului sau macar a limbei eminesciene. Rareori un neam intreg s’a regasit intr’un poet cu atata spontanitate si atata fervoare cu care neamul romanesc s’a regasit in opera lui Mihail Eminescu.

Il iubim cu totii pe Creanga, il admiram pe Hasdeu, invatam sa scrim de la Odobescu, il respectam pe Titu Maiorescu si anevoie putem lasa sa treaca mult timp fara sa il recitim pe Caragiale. Dar Eminescu este, pentru fiecare din noi, altceva. El ne-a revelat alte zari si ne-a facut sa cunoastem altfel de lacrimi. El, si numai el, ne-a ajutat sa ne intelegem bataia inimei. El ne-a luminat intelesul si bucuria nenorocului de a fi roman.

III

Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru si cel mai stralucit geniu pe care l-a zamislit pamantul, apele si cerul romanesc. El este intr-un anumit fel, intruparea insasi a acestui cer si a acestui pamant, cu toate frumusetile, durerile si nadejdile crescute din ele.

Noi, cei de aici, rupti de pamant si de neam regasim in el tot ce-am lasat in urma, de la vazduhul muntilor nostri si de la melancolia marii noastre, pana la cerul noptii romanesti si teiul inflorit al copilariilor noastre.

Recitindu-l pe Eminescu, ne reintoarcem, ca intr-un dulce somn, la noi acasa. Intreg Universul nostru il avem in aceste zeci de pagini, pe care o mana harnica le-a tiparit si le imparte astazi in cele patru colturi ale lumii peste tot unde ne-a imprastiat pribegia. Pastrati-le bine; este tot ce ne-a ramas neintinat din apele, din cerul si din pamantul nostru romanesc.

Mircea Eliade, Paris, Septembrie 1949

Postfaţă

Eminescu

La 15 Ianuarie s’au implinit o suta douazeci si cinci de ani de la nasterea lui Mihail Eminescu. Romanii din exil au comemorat acest eveniment dupa puterile lor, pretutindeni unde i-a aruncat soarta: in Argentina, in Statele Unite, in Franta, sau in Germania si Austria.

Nu e deloc de mirare solidaritatea intregei emigratii romanesti in jurul lui Mihail Eminescu. Deasupra tuturor gloriilor efemere si desertaciunilor legate de patimile noastre omenesti, un singur punct ramane fix, neclatinat de nici o catastrofa istorica: geniul. Vechea Helada a pierit demult, dar geniul lui Homer, al lui Eschil sau al lui Platon a supravietuit tuturor naufragiilor si va supravietui chiar daca ultimul descendent al Greciei clasice va fi sters de pe suprafata pamantului.

Lumea medievala a disparut demult din istorie, dar opera lui Dante continua sa nutreasca viata spirituala a milioane de cetitori, din toate colturile pamantului. Dramele lui Shakespeare vor fi tot atat de proaspete si tot atat de “adevarate” chiar cand istoria Angliei va fi uitata pana si de ultimii descendenti.

Orice s’ar intampla cu neamul romanesc, oricate dezastre si suferinte ne-au fost urzite de Dumnezeu, nici o armata din lume si nici o politie, cat ar fi ea de diabolica, nu va putea sterge Luceafărul lui Eminescu din mintea si din sufletul Romanilor.

In dragostea neamului romanesc pentru cel mai mare poet al sau, se desluseste setea de nemurirea a comunitatii intregi. Un neam supravietuieste nu numai prin istoria sa, ci prin creatiile sale.

Daca vechea Helada n’ar fi avut decat istoria sa, si n’ar fi avut geniile ei dela Homer si pana la Plotin, astazi am fi stiut despre Heleni cam tot atata cat stim despre Sciti, Elamiti sau Iliri; adica atata cat suntem obligati sa invatam la scoala (evident, presupunand ca, fara patrimoniul spiritual Helen, ar mai fi fost posibil sistemul european de educatie, ceeace e cu totul improbabil).

Istoria este prin definitie devenire, transformare continua, in cele din urma desertaciune. Zadarnic incearca un rege sau un despot sa-si cladeasca Statul pentru eternitate.

O forma istorica, chiar daca ar fi perfecta, este totdeauna precara: dureaza un anumit numar de ani, sau de decenii, si apoi lasa locul unei alte forme istorice. Nici un fel de “eternitate” nu este ingaduita organismelor politice si sociale. Singura “eternitate” acceptata de istorie este aceea a creatiilor spirituale.

Care, bine inteles, reflecteaza si specificul national al gintei creatorului si momentul istoric in care a vietuit acesta; le reflecteaza si, am spune, le proiecteaza in “eternitate”.

Patetica lupta a Heladei cu Persii este actuala pentru lumea moderna, pentru ca a cantat-o Eschil.

Au mai fost si alte invazii, de o parte si de alta a Marii Egee, dar despre ele stim foarte putin, pentru ca n’a existat un Eschil care sa le scoata din istorie si sa le fixeze in “eternitate”.

Obscur, dar mai putin patetic, neamul romanesc simte ca si-a asigurat dreptul la “nemurire”, mai ales prin creatia lui Mihail Eminescu. Petrolul si aurul nostru pot intr’o zi, seca.

Graul nostru poate fi facut sa creasca si aiurea. Si s’ar putea ca intr’o zi, nu prea indepartata, strategia mondiala sa sufere asemenea modificari, incat pozitia noastra de popor de granita sa-si piarda insemnatatea pe care o are de un secol incoace. Toate acestea s’ar putea intampla.

Un singur lucru nu se mai poate intampla: disparitia poemelor lui Eminescu. Si cat timp va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului romanesc a fost “proiectata in eternitate” prin versurile unui poet care a suferit toata viata de saracie, uneori chiar si de foame, si a murit, omorat de un nebun, intr’un ospiciu…

Este o lectie de modestie pe care insasi istoria ne-o da, noua tuturor…

Mircea Eliade

15 Ianuarie 1975 – Ziarul America – an 69, nr. 11- Detroit/ Michigan

Mihai Eminescu, Poesii, Norcross – Criterion Publishing, Editie anastatica republicata in 2000, 114 p. – Volumul reproduce ediţia multigrafiată apărută în 1949, sub egida Bibliotecii Române din Freiburg, la care s-a adăugat Postfaţă de mai sus.

Surse: MĂRTURISITORII; Mihai-Eminescu.Ro

17/01/2021 Posted by | MARI ROMANI | , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: