CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Prof.univ.dr.Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române: O zi tristă a culturii naționale

Declaratii socante ale rectorului celei mai mari universitati din Romania:  Oamenii lipsiti de cultura generala si de orizont artistic, oamenii  capabili sa rezolve doar probleme limitate alcatuiesc generatia Google,  generatia Facebook, generatia

Foto: Prof. univ.dr.Ioan-Aurel Pop (n. 1 ianuarie 1955, Sântioana, Țaga, Cluj, România),istoric român, profesor universitar (din 1996) și rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj (2012-2020), membru titular (din 2010) și președinte (din 2018) al Academiei Române.

Ziua Culturii Naționale sărbătorită anual, la propunerea Academiei Române, în 15 ianuarie, nu are loc, în acest moment, sub auspicii bune. Vina o poartă – se va spune de îndată – starea nenorocită creată de această copleșitoare molimă. Așa este, dar mai sunt și alte cauze ale cadrului trist al sărbătorii.

Ziua Culturii Naționale li se pare unora (ca și Academia) de prisos, un fel de reminiscență sentimentală a unui trecut fără rost, menit, pentru anumiți contemporani grăbiți, să fie scos din memoria colectivă.Un motiv al unei asemenea atitudini este legarea sărbătorii acesteia de momentul nașterii lui Mihai Eminescu. Ce să mai caute un scriitor venit pe lume în 1850 în viața noastră? Și, pe deasupra, un scriitor „naționalist”, „autohtonist”, „conservator”, prețuitor al Moldovei, al României și al lui Ștefan cel Mare!

Cam așa este catalogat poetul în anumite cercuri, mai ales online, dar nu numai. Pe vremuri, un student al meu american îmi spunea că pentru el Războiul de Secesiune se petrecuse în Evul Mediu. Cu alte cuvinte, jumătatea secolului al XIX-lea era, în mintea lui, la fel de întunecată, de barbară și de inutilă ca Evul Mediu. M-am mirat teribil atunci, considerând afirmația drept o excepție regretabilă, dar azi nu mă mai mir așa de tare și nu mai pot să spun că o asemenea atitudine este o excepție.

De când am văzut romane celebre propuse spre interzicere, pentru că vorbesc despre sclavie sau muzica Beethoven condamnată ca fiind prea „albă”, prea „elitistă” și chiar „discriminatorie”, nu mă mai mir de nimic. Mă întristez doar.

Alt „păcat” al zilei de 15 ianuarie – când, totuși, a venit pe lume expresia cea mai profundă și deplină a spiritului românesc – este chiar celebrarea culturii.

Pentru unii, cuvântul cultură provoacă reacții bizare, similare celei exteriorizate cândva de un lider interbelic de tristă amintire.

Ce să mai facem azi cu această noțiune și cu al său conținut cândva sfânt, din moment ce, de o vreme, urcă tot mai mult și mai sus pe scara socială inculții, semidocții, grobienii, tupeiștii, șarlatanii, aroganții, delatorii, noii îmbogățiți, sfidătorii bunului simț? Ce mai obținem azi prin cultură? Cultura a rămas un fel de apanaj al învățaților naivi, al pasionaților de valori consacrate, atât de contestate astăzi.

Cine vorbește acum de valorile și de virtuțile tradiționale, care au făcut faima lumii de odinioară și care au adus societatea pe culmi ale civilizației, este repede declarat paseist, retrograd sau naționalist.În fine, sărbătoarea culturii noastre mai cuprinde în numele ei un cuvânt „odios”, anume adjectivul „națională”.

Cultura românească este (sau era, până nu demult) națională, deoarece este produsul sevei spirituale a acestui popor român, coagulat la un moment dat într-o formă de unitate superioară numită națiune. Azi, națiunea este aproape prohibită de unii, acuzată de cele mai mari rele din istorie, diabolizată chiar, ca și cum adepții ei – mari spirite ale umanității dintre secolele al XVI-lea și al XX-lea – ar fi plănuit să ducă lumea spre pieire.

Așa că aceia care celebrează națiunile ca forțe coagulatoare de valori perene sunt aproape puși la zid, stigmatizați drept nostalgici ai dominației forțelor anacronice, disprețuiți, excluși din societatea aleasă. Este adevărat că nu toți. Cei care proslăvesc națiunile mari și puternice, dominatoare ale lumii, sunt cruțați, fiindcă noii ideologi vor „egalitate, dar nu pentru căței”, vorba unui clasic al literaturii române (Grigore Alexandrescu), azi aproape uitat.

Eminescu, națiunea și cultura, contestate vehement de aceia care nu înțeleg nimic din devenirea universală, ne-au dat nouă, românilor, rațiunea de a fi în Epoca Modernă și ne-au dat și încrederea de a pregăti viitorul. Goethe, națiunea și cultura națională germană au creat unitatea germană, prelungită până azi, când, după căderea zidului Berlinului – o rușine a globalismului de formă comunistă – Germania s-a reunificat.

Unirea Germaniei de la începutul anilor 1990 s-a făcut în numele limbii, al tradițiilor, originii, istoriei, pământului, toate comune și dătătoare de energii naționale. Chopin, națiunea, cultura națională, biserica catolică le-au dat polonezilor energia de a se coagula într-un șuvoi, de a-și reinventa țara la 1918 (după circa 150 de ani de la frângerea și apoi dispariția Poloniei de pe harta Europei) și de a porni rezistența din anii 1980, în frunte cu sindicatul „Solidaritatea”.

George Washington, ceilalți „părinți ai patriei” sau „părinți-fondatori”, Abraham Lincoln, idealurile libertății și al democrației susținute de ei, dar și Mark Twain sau William Faulkner le-au conferit americanilor rațiunea de a fi americani și altminteri decât prin geografie, adică prin spirit. Spiritul acesta constructiv, oriunde și oricând, s-a făurit prin cultură și prin culturi, iar culturile acestea au fost și sunt încă naționale, deopotrivă la Washington, la Beijing, la Londra sau la București.Prin urmare, Eminescu, națiunea și cultura – ca valori ale identității românilor – ne-au construit destinul nostru de ființă colectivă.

Destinul acesta nu a fost mereu ideal, nu a fost tot timpul liniar și glorios, nu a fost un marș continuu ascendent, dar a fost calea noastră de înaintare prin istorie, cale pe care am ținut-o deschisă și funcțională până astăzi. Eminescu a sintetizat toate marile valori ale creației spirituale românești. El s-a identificat și cu dacii, și cu romanii, și cu Decebal, și cu Traian, „de la Nistru pân-la Tisa”. Pentru Eminescu, România întreagă exista și trăia intens cu mult înainte de a fi fost oficial pusă pe hartă. În această Românie aveau loc și Alexandru cel Bun, și Vlad Țepeș, și Ștefan cel Mare (mai ales el, părintele Moldovei) și Mihai Viteazul, și Iașii, și Bucureștii, și Oradea Mare, ca și Mica Romă. Toate se pierdeau pentru el „în acest cuvânt mare, covârșitor și foarte frumos, de Țară Românească” (cum avea să spună mai apoi Nicolae Iorga).

Eminescu nu a fost, însă, zeu, ci om, cu toate cele omenești, inclusiv cu defecte și păcate. Deasupra tuturor slăbiciunilor sale s-a situat o imensă energie benefică, sublimată în sufletul acestui popor. Astfel că aceia care-l nimicnicesc pe Eminescu și care ar da un decret ca poetul să fie scos din panoplia valorilor noastre și din postura de poet național, ar putea avea cuvânt să facă asta dacă ei înșiși ar fi produs o creație culturală comparabilă cu a „băietului” cutrierător de păduri nord-moldave. Altminteri, devin cu toții ridicoli, precum „musca la arat”, surprinsă de parabola fabulistului Alecu Donici, și el uitat demult.

Națiunile au fost peste tot în lume – începând cu Europa – factori coagulatori de popoare. Națiunea română nu a fost „inventată” de intelectuali (cum ne învață unii „analiști” contemporani), pentru ca românii să-și poată manifesta „spiritul lor de turmă”. Alte popoare, cu mult înaintea românilor, s-au ridicat la această formă de unitate superioară, au proslăvit-o, au idealizat-o și au comis războaie (crime) în numele ei.

Numai că războaie a purtat omenirea aceasta păcătoasă și în numele iubirii (Războiul Troian), al familiei (Războiul celor Două Roze), al credinței (războaiele religioase din Germania, Franța sau Războiul de Treizeci de Ani), al libertății (războaiele napoleoniene), al democrației, al adevărului, al dreptății etc. Oare se cuvine – conform acestei logici strâmbe – să veștejim dragostea, familia, religia (confesiunea), libertatea, democrația, adevărul, dreptatea? Națiunile, ca realități organice și nu exclusiv politice (cum le consideră unii „specialiști”), nu s-au născut prin decrete ale regilor, președinților de state sau parlamentelor, chiar dacă elitele au lucrat intens la coagularea lor.

În consecință, oricât am urî – unii dintre noi – aceste grupuri umane, ele nu pot fi desființate prin decizii politice. Națiunile sunt deasupra urii, ele se situează în sfera iubirii sincere și dezinteresate. Dacă, însă, această iubire ajunge să fie asociată cu xenofobia (ura față de străini, față de alte națiuni) și șovinismul (ridicarea unor națiuni la rangul de comunități alese, superioare și dominatoare), atunci ea încetează să fie iubire și trebuie eradicată, blamată, condamnată. Iubirea sinceră de națiune, adică de semenii tăi care vorbesc din naștere aceeași limbă, care simt aidoma ție doina și dorul, care tresaltă la numele strămoșilor și al voievozilor „dătători de legi și datini”, care vor să construiască pe mai departe edificiul național, care prețuiesc patria etc., nu are cum să dăuneze cuiva, dimpotrivă. Această iubire, nerisipită și neirosită, ne ține pe noi pe toți.Iar cultura în ansamblul ei – aidoma muncii, rațiunii, educației, sentimentelor generoase – ne dă calitatea de oameni. Cultura națională, la rândul ei, ne încununează calitatea de români.

Ce poate să fie rău în asta? De ce un englez poate să fie englez, un polonez are dreptul să se proclame polonez, un american poate să dorească public ca America să fie iarăși glorioasă, pe când un român nu poate să exprime aceleași lucruri pentru țara și poporul lui? Vor fi românii inapți de cultură, vor fi fiind un neam „inferior” (cum au decretat demult și cum insinuează încă unii), vor fi fost un popor „fără istorie”, în bătaia vânturilor sorții? Nici poveste! Nu avem nevoie decât de un pic de spirit iscoditor, de anumite instrumente ale cunoașterii și de un simț al dreptății („fără ură și părtinire”, vorba lui Tacit), ca să ne convingem că românii nu au fost așa.

Cultura este tezaurul de viață al unui popor, iar românii, ca toate popoarele, au un asemenea tezaur. Cum să ne rușinăm de el, din moment ce în el este cuprinsă esența noastră națională. De ziua culturii, s-ar cuveni să vorbim și de specificul național românesc în cultură, dar, încă demult, a fost exilată și această noțiune. Ea nu mai este deloc la modă, deși continuă să rămână o realitate. Toți marii creatori, înainte de a fi universali, au fost naționali.

Nu am înțelege mai nimic din Dante dacă nu am cunoaște Italia anilor 1300. Shakespeare ar deveni greu inteligibil fără pătrunderea de către cititor a societății engleze dintre 1300 și 1600. Don Quijote ar fi complet superfluu fără perceperea idealurilor cavalerești medievale decăzute, într-o Spanie căutătoare de glorie deșartă. Același lucru se întâmplă și cu Goethe, cu Pușkin, cu Petőfi ori cu Victor Hugo. Universalitatea – valorile general umane – nu se pot exprima decât prin specificul locului, care este în multe cazuri specificul național.

Orice scriitor se exprimă într-o limbă (chiar dacă pentru câțiva e vorba despre o limbă de împrumut), emană o educație din anii copilăriei și adolescenței, are prejudecăți chiar și atunci când sfidează prejudecățile, se raportează la anumite idealuri de grup, adesea idealuri ale națiunii sale. Dacă toate aceste realități locale, transpuse în creații spirituale, ajung la sufletele cititorilor dincolo de spații și de timpuri, atunci ele se universalizează, se globalizează. Astfel că a ne imagina cultura lumii fără culturile naționale este o utopie.De aceea, este bine ca noi locului să ne ținem (vorba lui Eminescu) și să ne păstrăm cumpătul.

La această mare sărbătoare, este de așteptat să prețuim, la modul echilibrat și cuviincios, deopotrivă cultura, națiunea (patria) și pe Eminescu. Prețuirea sentimentală nu mai este, însă, suficientă. Cultura, în lumea aceasta dinamică, agitată și ciudată – în care se doboară statui și se interzic cărți – nu se mai face de la sine. Cultura are nevoie de sprijin din partea autorităților. Din produsele culturale nu trebuie estimat și așteptat câștig bănesc mare și planificat. Cultura autentică aduce câștiguri care nu se pot măsura în bani sau în bunuri palpabile de consum material.În centrul culturii noastre scrise se află limba.

Să preamărim limba română așa cum au făcut-o Eminescu, dar și cronicarii moldoveni, Kogălniceanu, Hașdeu, părintele Mateevici, Nichita Stănescu și mulți alții și să nu uităm niciodată mottoul pus de Duiliu Zamfirescu la ciclul Comăneștenilor: „Suntem datori să citim în limba noastră. Popoarele mari nici nu cunosc alte limbi”. Limba noastră este viața noastră ca popor.

Nici iubirea de limbă nu mai este de ajuns. Este nevoie și de o veghe asupra limbii, pentru a o feri de poluare.În privința națiunii române și a patriei române, ne putem întoarce cu mare folos la Nicolae Iorga (de la a cărui naștere vor fi peste câteva luni 150 de ani): „În timpurile cele vechi, românii nu făceau nici o deosebire în ceea ce privește ținuturile pe care le locuiau; pentru dânșii, tot pământul locuit de români se chema Țara Românească.

Țara Românească erau și Muntenia, și Moldova, și Ardealul, și toate părțile care se întindeau până la Tisa chiar, toate locurile unde se găseau români. N-aveau câte un nume deosebit pentru deosebitele ținuturi pe care le locuiau și toate se pierdeau pentru dânșii în acest cuvânt mare, covârșitor și foarte frumos, de Țară Românească”. Același mare istoric adaugă lămuritor: „Țara Românească a avut odinioară un sens pe care foarte mulți l-au uitat și unii nu l-au înțeles niciodată; ea însemna tot pământul locuit etnograficește de români”.

Pentru Iorga, România era și limba română, dar și pământul acesta frământat, format din țări românești unite. România și, implicit, națiunea au nevoie de protecție cotidiană, de cale deschisă spre viitor.În fine, Eminescu se bucură de foarte multe referințe, dar vocea lui Călinescu rămâne de neegalat: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc.

Ape vor seca în albie, și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”. Deocamdată, cartea românească și lectura în românește, ca și Eminescu, tronează, ne descântă și ne încântă sub orice formă, definindu-ne esența de „trestii gânditoare” (cum scria Blaise Pascal).

Celebrând cultura națională ne întoarcem mereu la Eminescu, la zestrea spirituală a națiunii întruchipate de el, la virtuți, la valori și la încredere. Eminescu se apără singur prin creația sa și astfel protejează și cultura națională. Deocamdată, nu putem să facem ceremoniile consacrate, nu ne putem ilumina sufletele față în față, ochi în ochi și suflet către suflet, dar putem să facem încă un lucru extraordinar de simplu: să ne bucurăm de limba noastră, de literatură, de muzică, de artele plastice, de științele fundamentale, de medicină, adică de toată creația spiritului românesc, pusă sub înaltul patronaj al lui Eminescu.

Să ne bucurăm – fără ranchiună, fără bravadă și fără resentimente – că suntem pe lumea asta ca români și că participăm la concertul internațional, adică la dialogul dintre națiuni. Datorăm acest dialog identității noastre naționale, pe care au exprimat-o toți marii creatori ai culturii române, în frunte cu „cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc”.

Autor: Ioan Aurel Pop

15/01/2021 Posted by | FORUM | , , , , | Lasă un comentariu

Ideea înălțării Catedralei Mântuirii Neamului i-a aparținut domnului Eminescu

 

Catedrala Mântuirii Neamului a fost ideea lui Eminescu

Catedrala Mântuirii Neamului, a fost un deziderat istoric care, niciodată până acum, nu a putut fi împlinit. Iar cel care a avut ideea ridicării unui astfel de edificiu a fost chiar Mihai Eminescu, scrie publicistul Miron Manega, preluat de https://ioncoja.ro/eminescu-si-catedrala-mantuirii-neamului.

Prioritatea istorică a lui Eminescu în formularea ideii acestui proiect a fost semnalată de scriitorul Ioan Slavici, în 1924, într-o relatare apărută în revista „Arhitectura”: „Când a sosit la Bucureşti vestea că Curcanii noştri au cucerit reduta Griviţa, Eminescu şi eu am chibzuit să publicăm în Timpul un articol, în care arătam că Ştefan-Vodă cel Mare, de fiecare victorie câştigată pe câmpul de război, zidea întru mărirea lui Dumnezeu câte o mănăstire, şi stăruiam ca românii din zilele noastre să ridice şi ei o catedrală la Bucureşti, unde nu e nici o biserică mai încăpătoare, în care mulţi creştini să se roage împreună pentru binele obştesc”.

Deci acesta era contextul și sensul pe care Eminescu îl atribuia unui asemenea proiect.

Dar n-a fost doar atât. Într-un interviu publicat în ianuarie 2010, în ziarul „LUMINA”, academicianul Tudor Nedelcea vorbește mai pe larg despre această idee și despre momentul în care marele poet și jurnalist a folosit expresia ca atare (Catedrala Mântuirii Neamului).

Era în 1881, când în spațiul public se iscase o dezbatere privind înființarea unei mitropolii catolice la Bucureşti și ridicarea unui edificiu monumental pe măsură. Propunerea venise din partea cercurilor austro-ungare şi maghiare, care încercau să speculeze faptul că regele Carol I era de religie catolică.

Eminescu a fost primul din România care a luat atitudine împotriva acestei pledoarii, publicând în ziarul „Timpul“ şi câte trei articole pe număr, prin care arăta parlamentarilor că nu este normal ca în capitala unei țări ortodoxe să se ridice o catedrală catolică, atâta timp cât nu există una ortodoxă.

El a demonstrat atunci – sublinia academicianul Tudor Nelcea – că cel care urma să fie numit în scaunul acestei mitropolii catolice, contele Peoli, era de fapt spion.

Iar faptul că Vaticanul l-a retras pe acest monsenior a arătat că argumentarea sa era întru totul justificată. De asemenea, Eminescu l-a somat public pe regele Carol I să aleagă între a fi de partea religiei supuşilor săi sau de partea religiei familiei sale.

În cele din urmă, regele Carol nu a aprobat înfiinţarea acelei catedrale.

În această situaţie, Eminescu a venit cu ideea înfiinţării unei Catedrale a Mântuirii Neamului, propunând și sursa de finanțare: Loteria Națională.

Ideea nu a căpătat rădăcini. Proiectul a fost reluat și dezvoltat de Patriarhul Miron Cristea, dar nici în timpul lui nu s-a putut demara, iminența celui de-al doilea război impunând alte priorități.

ASTRADROM: VISUL LUI EMINESCU DEVENIT REALITATE!!!!

A urmat regimul comunist, când nici nu se putea pune problema. După 1990, Patriarhul Teoctist a reluat ideea, dar moartea sa intempestivă a blocat din nou demararea proiectului.

Acesta a fost materializat, în forma şi cu logistica pe care le știm, de Patriarhul Daniel.

Din păcate la ceremonialul de sfințire a Catedralei Mântuirii Neamului, în toată acea aglomerație festivă, organizatori și vorbitori, mireni și clerici, au uitat să menționeze acest fapt extrem de important, că IDEEA ACESTUI PROIECT MĂREȚ I-A APARȚINUT LUI MIHAI EMINESCU! Păcat! Sau rușine!

15/01/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

ZIUA DE 15 IANUARIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Ziua de 15 ianuarie în istoria noastră

1568: A murit (la Pojon, azi Bratislava), Nicolaus  Olahus, umanist şi istoric român de talie europeană originar din Transilvania , arhiepiscop de Esztergom (în latină Strigonium), regent al Ungariei și apoi guvernator al țării.

Tatăl său, Ștefan, era originar din Orăștie.

Mama sa, Barbara Huszár, era descendentă din familia lui Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei şi guvernator al Ungariei; (n. 10.01.1493 la Sibiu).

  NOTĂ: Unele surse menţionează ca dată a morţii sale,14 ianuarie 1568, iar altele, data de 17 ianuarie 1568.

Numirea sa in demnitatea de  guvernator al teritoriilor maghiare de vest, a fost facuta  de Habsburgi, noii titulari ai coroanei Ungariei, după moartea regelui Ludovic al II-lea în timpul bătăliei cu turcii la Mohács în anul 1526.

În 1562, Nicolaus Olahus a fost creat cardinal al Bisericii Catolice de către papa Pius al IV-lea.

De numele lui se leagă Academia Iezuită din Nagyszombat (1554), considerată de unii ca fiind prima universitate din Regatul Ungariei.

În calitate de umanist și cărturar, Olahus a întreținut o vastă corespondență cu capetele luminate ale epocii, câștigând simpatia și recunoașterea lui Erasmus din Rotterdam.

Lucrările sale cele mai importante, Hungaria și Attila, redactate, se pare, în perioada șederii în Olanda, oferă prețioase informații cu privire la topografia și istoria Ungariei și, în special, a Transilvaniei.

Intre operele sale cele mai importante se numară:

1536 – Hungaria
1537 – Attila
Genesis filiorum Regis Ferdinandi
Ephemerides

1824: Împăratul rus Alexandru I Pavlovici Romanov ratifică hotărârea Consiliului de Miniştri privind alegerea, pe un termen de trei ani, a mareşalilor  nobilimii din trei ţinuturi basarabene: Hotin, Iaşi şi Orhei.

Foto: Harta Basarabiei ţariste autonome, 1826-1878

Drept urmare, în cadrul alegerilor nobiliare din 1825 au fost desemnaţi: Iordache Dimitriu (jud.Hotin), Dinu Rusu (jud.Orhei) şi Alexandru Leonard (jud.Iaşi).

1834: S-a deschis, pe lângă Societatea Filarmonică din Bucureşti, “Şcoala de muzică vocală, de declamaţie şi de literatură”, care avea menirea de a pregăti actori calificaţi.

Directorul şcolii era Ion Heliade Rădulescu.

Ion Heliade-Rădulescu (n. 6 ianuarie 1802, Târgoviște — d. 27 aprilie 1872, București), scriitor, filolog și om politic român, membru fondator al Academiei Române și primul său președinte, considerat cel mai important ctitor din cultura română din prima jumatate a secolului al XIX-lea.

 185o: S-a născut la Botoşani (după altă versiune la Ipoteşti), în Moldova, Mihai Eminescu,  poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară postumă, drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.

S-a stins din viaţă în ziua de 15 iunie 1889, la Bucureşti.

Fotografia realizata de Jan Tomas, cel mai cunoscut portret al poetului Mihai Eminescu

Fotografia executata în 1869 de cehul Jan Tomas, cel mai cunoscut portret al poetului Mihai Eminescu

1870: Ministrul de Externe român adresează marilor puteri europene o notă prin care solicita  recunoaşterea oficială a denumirii de România.

1880: În România este promulgata Legea pentru înfiinţarea Casei de Economii (CEC).

 

1880: S-a născut agrochimistul Haralambie Vasiliu; în urma strădaniilor sale, în 1933 a luat fiinţă Facultatea de Ştiinţe Agricole a Universităţii din Iaşi, al cărei prim decan a fost; este cel care a descris pentru prima dată structura spiralată a substanţelor proteice (1936-1940), fapt atestat mult mai târziu de Linus Pauling şi R. Corey (1948-1953); membru post-mortem al Academiei Române (1990);(m. 1953).

1883: A apărut la Iași, revista Recreații științifice (până în anul 1888), care a avut o importantă contribuţie la dezvoltarea ştiinţelor matematice în România.

A fost înființată de zece învățați din vechea capitală a Moldovei, și anume: Neculai Culianu, Constantin Climescu și I. Melic profesori la Facultatea de științe din Iași, G. I. Lucescu și V. Paladi, profesori de matematică la Liceul Național din Iași, G. I. Roșiu și I. D. Rallet, profesori de matematică la Școala Militară din Iași, G. Zarifopol, profesor de fizică și chimie la Școala Militară din Iași, I. V. Praja, profesor de matematică la Școala Normală „Vasile Lupu“ din Iași și I. M. Dospinescu, profesor de matematică la Gimnaziul „Ștefan cel Mare“ din Iași.

Recreatii Stiintifice nr.1 1883.jpg

Revista a apărut lunar, inițial în 32 de pagini, cuprinzând subiecte variate, ca aritmetică, algebră, geometrie, geometrie analitică, trigonometrie, calcul diferențial și integral, istoria matematicii, mecanică, topografie, cosmografie, astronomie, chimie, geografie și diverse.

În ultima perioadă de apariție a avut 24 de pagini. Deși revista a avut o existență de numai șase ani, ea a depășit granițele în toate zonele locuite de români.

1919:  Banca Naţională a României a deschis la Chişinău, după înfăptuirea Marii Uniri, cea dintâi agenţie a sa.

1919: S-a născut la Chișinău, azi în R.Moldova, Boris Cazacu, lingvist şi filolog român , membru corespondent al Academiei Române, profesor la Facultatea de Litere din București și cercetător științific; (d.24.08.1987).

A fost director al Centrului de Cercetări Fonetice şi Dialectologice al Academiei Române (1970–1974), şef al Catedrei de limba română. Din 1972 a condus publicaţia „Limbă şi literatură”; a fost redactor responsabil, redactor responsabil adjunct sau membru în colegiul de redacţie al mai multor reviste: „Fonetică şi dialectologie”, „Revue roumaine de linguistique”, „Studii şi cercetări lingvistice”, „Lingua e stile” (Italia).

Încă de la începutul carierei sale ştiinţifice, şi-a îndreptat atenţia spre două domenii lingvistice de bază: istoria limbii române (îndeosebi a românei literare) şi dialectologia, cărora li s-au adăugat apoi stilistica şi socio-lingvistica: Istoria limbii române literare. I. De la origini până la începutul secolului al XIX-lea (1961, în colab.); Pagini de limbă şi literatură română veche (1964); Studii de dialectologie română (1966); Limba română literară. Probleme teoretice şi interpretări de texte (1985).

A îndrumat colectivul de dialectologie din cadrul Centrului de Cercetări Fonetice şi Dialectale al Academiei Române, formând echipe de anchetatori de teren şi apoi autori ai atlaselor lingvistice ale Olteniei, Munteniei şi Dobrogei; a iniţiat tipărirea noului Atlas lingvistic român pe regiuni, participând la editarea vol. I, II, III (1967, 1970, 1974) şi a unor serii de glosare, texte şi monografii dialectale (Glosar dialectal. Oltenia, 1967; Texte dialectale. Muntenia, 1973, 1975). A făcut parte din colectivul care a întocmit Atlas Linguarum Europae (1968).

1922: A murit Nicolae Filip, medic veterinar şi agronom, fondatorul ştiinţei zootehnice româneşti, conducător al primului institut zootehnic din România; (n. 1864).

 1934: A fost dat  în folosinţă  postul  naţional Radio România de la Bod, cu un emiţător provizoriu de 20 kw, pe o lungime de undă de 1875 metri, produs  de firma „Marconi”.

 

A fost construit  între anii 1933 și 1934 sub supravegherea inginerului Gheorghe Cartianu și a inventatorului Guglielmo Marconi, care a venit special din Londra la Brașov   pentru a asista la instalarea emiţătorului inventat de el .

În 1940, la cedarea forţată a Ardealului de Nord, postul de emisie de la Bod a transmis declaraţia ministrului de externe Mihail Manoilescu, vorbind în lacrimi, iar mai apoi o înregistrare a clopotelor bisericilor transilvănene, care a fost însă cenzurată de către autorități la numai 10 minute de la începere.

De asemenea, prin staţia de la Bod au fost transmise toate comunicatele importante din timpul războiului, inclusiv mesajul regelui Mihai către ţară, în seara de 23 august 1944, primit de la Bucureşti prin telefon, ori proclamarea Republicii Populare Române, la 30 decembrie 1947.

În 1941, în timpul rebeliunii legionare, postul a fost ocupat de către legionari. Aceştia s-au predat în cele din urmă Armatei Române. După terminarea războiului, în 1946, un pilon afectat de bombardamentele germane a fost refăcut de către firma Siemens. 

În prezent, Staţia de la Bod emite pe unde medii (Radio Târgu-Mureş şi Antena Braşovului) şi lungi (ziua Radio România Antena Satelor, noaptea Radio România Actualităţi).

1937: S-a născut Valeriu Cristea, critic şi istoric literar român (d. 22.03.1999).

1937: A murit la București,  prozatorul român Anton Holban; (n.10.02.1902 la Huși).

A fost fiul lui Gh. Holban, ofiter, si al Antoanetei (n. Lovinescu). Nepot al lui E.Lovinescu  . Studii de franceza la Univ. din Bucuresti;

Licențiat în limba franceză al Facultății de Litere și Filosofie din București, pleacă la studii la Sorbona (1926-1928) in vederea unei teze de doctorat,nefinalizată, pe tema dandyismului lui Jules-Amédée Barbey d’Aurevilly. Revine în țară peste alți doi ani, fără a-și fi luat doctoratul și e numit profesor la Liceul de Băieți „V. Alecsandri” din Galați. A fost profesor de limbă franceză la acest liceu din Galați (1928-1932) și apoi, până la moarte, în București.

Anton HOLBAN - poza (imagine) portret

A debutat in 1924, la revista  lui Liviu Rebreanu, Miscarea literara. A publicat eseuri, recenzii, cronici literare, muzicale, plastice, note de calatorie etc.) la Sburatorul, Viata literara, Rampa, Vremea, Azi, Critica (apoi Critica actualitatii), Romania literara etc. Membru, in 1926, in comitetul de redactie al revistei Sburatorul. A debutat editorial cu Romanul lui Mirel (1929).

Se stinge în 1937, în plină tinerețe și putere creatoare, din cauza unei operații banale de apendicită.

1940: S-a născut Nicolae Anastasiu, geolog român, membru corespondent al Academiei Române.

1943: Mihai Antonescu, viceprim-ministru şi ministru de externe al României propune omologului său italian, contele Galeazzo Ciano, ieşirea simultană din război a Italiei, României şi Ungariei.

Propunerea va fi repetată în vara aceluiaşi an, fără rezultat.

1945: Corpul 7 al Armatei române, care participa la bătălia Budapestei,(în timpul celui de-al Doilea Război Mondial) a fost transferat de comandamentul sovietic pe frontul din Cehoslovacia.

1951: A apărut prima revistă a românilor din Ungaria – „Libertatea noastră”, numită ulterior „Foaia românească”.

65 de ani de presă scrisă românească în Ungaria

1955: A decedat la închisoarea comunistă de la Sighet episcopul martir al Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică) Tit Liviu Chinezu (n. 22 iunie 1904, Iernuțeni, Comitatul Mureș-Turda, din alte surse Huduc, azi Maiorești, Comitatul Alba de Jos, azi în județul Mureș), fost profesor la Academia Teologică din Blaj.

Tit Liviu Chinezu (1904-1955) | Eparhia Greco-Catolică "Sf. Vasile cel  Mare" de București

A fost beatificat de papa Francisc în anul 2019 și este sărbătorit în Biserica Catolică în data 2 iunie.

1970: A murit la Chișinău, fostul lider comunist din Republica Moldova Nicolae Coval; (n. 19 decembrie 1904, Camenca, azi în Transnistria).

A îndeplinit funcțiile de președinte al Sovietului Comisarilor Poporului din RSS Moldovenească (1945–1946) și de prim-secretar al Partidului Comunist din RSS Moldovenească (1946–50).

Prim-secretari ai Comitetului Central al Partidului Comunist al Moldovei  (1940–1991)

La data de 17 martie 1949, Coval împreună cu alți lideri comuniști de la Chișinău i-au adresat lui Stalin “Rugămintea de a permite să fie deportați din republică culacii și alte elemente antisovietice”.

După câteva luni, când deportările au avut loc, cu prilejul Plenarei a III-a a CC al PC din RSS Moldovenească din 1-2 decembrie 1949, liderul comuniștilor de la Chișinău, Nicolai Coval, a raportat cu mândrie despre „strălucita victorie” obținută în lupta pentru lichidarea chiaburilor români/basarabeni ca clasă și deportarea lor :

„O mare importanță în colectivizarea reușită a agriculturii a avut-o trecerea de la politica de limitare la politica de lichidare a chiaburimii ca clasă și efectuarea în legătură cu aceasta a deportării peste hotarele republicii a unei părți considerabile a chiaburimii și a altor elemente ostile”.

1977: S-a născut  la Arad, Daciana Octavia Sârbu, politician român, membru al Partidul Social Democrat, care reprezintă din 2007 România în Parlamentul European. 

Imagini pentru Daciana Sârbu photos

Daciana Sârbu este fiica politicianului și fostului ministru Ilie Sârbu, și este căsătorită cu politicianul Victor Ponta,fost prim ministru al guvernului României.

1980: A murit Constantin Motăş, zoolog, biolog, ecolog; ca profesor la Facultatea de Agronomie din Iaşi, a ţinut primul curs de hidrobiologie şi piscicultură din România.

Împreună cu S. Karaman şi P. C. Chapuis, a pus bazele unei noi discipline – freatobiologia, ştiinţa care studiază organismele din apele freatice; membru titular al Academiei Române din 1948; (n. 1891).

1990: Prin Decizia civilă nr.4 a Tribunalului Municipiului Bucureşti, se reînființa  oficial, Partidul Naţional Liberal, partid politic interzis in timpul dictaturii comuniste.

6 ianuarie 1990: A fost reînfiinţat oficial Partidul Naţional Liberal din Romania - foto: ro.wikipedia.org

 

Reînființarea partidului a fost hotărâtă, în decembrie 1989, de un Comitet de iniţiativă compus din vechi membri ai săi.

PNL este cel mai vechi partid din România, conturat ca formaţiune politică încă din 1864 şi fondat în mai 1875, având printre fruntaşii săi pe Dumitru şi Ion C. Brătianu, C. A. Rosetti şi fraţii Golescu.

După instaurarea dictaturii comuniste şi proclamarea Republicii, la 30.XII.1947, PNL a fost nevoit să-şi întrerupă oficial activitatea politică, pe care şi-a continuat-o, însă, în închisorile şi lagărele de muncă în care au fost trimişi zeci de mii dintre membrii acestui partid.

 1990: A decedat compozitorul, muzicologul şi pedagogul Zeno Vancea; (n. 1900).

Imagini pentru Zeno Vancea; photos

1993: Cel de-al III-lea Congres al UDMR ținut la Brașov, a intrat în atenția opiniei publice în urma apelului lansat de politicianul Gheorghe Funar, prin care se cerea convocarea, în sesiune extraordinară, a Parlamentului pentru interzicerea activității acestei formațiuni politice.

Gheorghe Funar, teorii șocante despre originea lui Iisus | Antena 3

Această propunere venea în urma intenției partidul etnicilor maghiari,UDMR, de a aproba în Congres un „Program de autoguvernare pe principii etnice”.

1999: A cincea mineriadă: Greva minerilor din Valea Jiului este declarată ilegală.

Imagini pentru A cincea mineriadă:photos

1999: A murit George Şerban, scriitor, ziarist și om politic,  iniţiator al  Proclamaţiei de la Timişoara , membru fondator al Alianţei Civice, vicepreşedinte şi preşedinte al Societăţii Timişoara (1990-1994), deputat PNŢCD; (n. 1954).

Proclamația de la Timișoara, actul devenit istorie, dar niciodată aplicat a fost adoptat la Timișoara în data de 12 martie 1990. 

George Șerban, mai târziu deputat PNȚCD de Timiș, inițiatorul Proclamației de la Timișoara și al declarării zilei de 16 decembrie ca zi națională de luptă împotriva totalitarismului, a fost inspirat în demersul său de colaboratoarea sa, Alexandra Indrieș.

Cea mai bine cunoscută cerere a documentului este punctul 8, care cerea ca nici un fost membru al nomenclaturii Partidului Comunist Român sau al Securității să nu aibă dreptul de a lucra în funcții publice pe o perioadă de 10 ani sau trei legislaturi consecutive, punînd accent mai ales pe funcția de președinte.

Această interdicție se numește lustrație.

Punctul 8. Ca o consecință a punctului anterior, propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foștilor activiști comuniști și al foștilor ofițeri de Securitate. Prezența lor în viața politică a țării este principala sursă a tensiunilor și suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească. Până la stabilizarea situației și reconcilierea națională, absența lor din viața publică este absolut necesară. Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să interzică foștilor activiști comuniști candidatura la funcția de președinte al țării. Președintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărțirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vină. Știm cu toții în ce măsură era condiționată viața individului, de la realizarea profesională până la primirea unei locuințe, de carnetul roșu și ce consecințe grave atrăgea predarea lui. Activiștii au fost însă acei oameni care și-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist și a beneficia de privilegiile materiale deosebite oferite de acesta. Un om care a făcut o asemenea alegere nu prezintă garanțiile morale pe care trebuie să le ofere un Președinte (…)”.

În perioada următoare, documentul a fost recunoscut și sprijinit de sute de asociații civice, iar aproape 4 milioane de cetățeni au semnat apeluri în favoarea introducerii punctului 8 în legea electorală. Aplicarea punctului 8 a fost și una dintre principalele cereri ale Golaniadelor.

12 martie 1990: În timpul manifestaţiei populare maraton din Piaţa Operei din Timişoara, care începuse cu o zi in urma, la 11 martie 1990, a fost adoptată Proclamaţia de la Timişoara - foto: presalibera.net

Unul dintre scopurile documentului a fost condamnarea explicită a Comunismului și a luptei de clasă promovată de comunism. Succesul limitat al Proclamației a fost atribuit rezistenței structurilor comuniste.

2000: A murit la București, Dan Smântânescu, scriitor, istoric si profesor, fost secretar particular al marelui istoric Nicolae Iorga în perioada 1931-1940.

Născut la 3 ianuarie 1909 în Bucureşti, în perioada 1931-1940 a fost secretar particular al lui Nicolae Iorga, în 1936, luându-şi doctoratul.

A fost profesor de limba şi literatura romană la clasa palatină (probabil după 1937), o clasă specială de elevi formată în anii 1940 la cererea Regelui Carol al II-lea al României pentru educația fiului său, Voievodul Mihai (mai târziu Majestatea Sa Regele Mihai I al României).

Elevii clasei au fost atent aleși, astfel încât viitorul rege să fie pus în contact cu colegi din clase sociale cât mai diverse (copii de funcționari, țărani, industriași, intelectuali etc.)

A lucrat ca Bibliotecar la Arhivele Statului (1933-1934) şi la Academia Română (1934-1937), profesor de limba română la Colegiul „Sf. Sava”, Liceul „Matei Basarab”, Liceul „Mihai Viteazul”, Institutul Militar Muzical din Bucureşti (1933-1955), funcţionar la Straja Ţării (1938-1940), din 1956 a predat istoria literaturii universale şi istoria artelor la Conservatorul „Ciprian Porumbescu”.

2006: La Biblioteca Academiei au fost prezentate următoarele cinci volume ale ediţiei facsimilate a manuscriselor lui Mihai Eminescu. Pe 15 ianuarie 2005 a fost lansat primul volum al ediţiei facsimilate a manuscriselor eminesciene sub egida Academiei Române.

 2011:  Începând cu acest an, de ziua poetului Mihai Eminescu, se sărbătorește în urma unei legi promulgate la 6 decembrie 2010,„Ziua Culturii Naționale”.

Potrivit iniţiatorilor, membrii Academiei Române, alegerea datei are legătură cu naşterea lui Mihai Eminescu, în care „românii văd un poet reprezentativ pentru spiritualitatea şi forţa lor de creaţie”.

Propunerea legislativă (adoptată de Senat la 6 septembrie 2010 şi de Camera Deputaţilor la 16 noiembrie) mai prevedea că autorităţile centrale şi locale vor sprijini material şi financiar manifestările şi acţiunile cultural-artistice dedicate acestei sărbători, iar TVR şi Radioul public vor realiza programe speciale.

CITIȚI ȘI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/01/15/o-istorie-a-zilei-de-15-ianuarie-video-3/

CALENDAR CREȘTIN ORTODOX

Sfantul Cuvios Pavel Tebeul

Sfantul Cuvios Pavel Tebeul

Sfantul Pavel Tebeul a trait in secolul al III lea. Este considerat in istoria monahismului, drept primul ascet care s-a retras in „cele mai dinauntru ale pustiei”, primul eremit sau pustnic. Informatiile despre viata Sfantului Pavel Tebeul, le avem datorita intalnirii sale cu Sfantul Antonie. Dumnezeu ii descopera lui Antonie, dupa cinci ani de petrecere in rugaciune, ca se afla in pustie o persoana mai desavarsita decat el.

Este demn de retinut modul in care se adreseaza unul catre altul in momentul in care se intalnesc – Parintele Antonie a zis: „Bucura-te Pavele, vasul alegerii si stalpul cel de foc, locuitorule al pustiei”, iar Pavel i-a raspuns: „Bine ai venit soare, care luminezi toata lumea, povatuitorule al celor ce se mantuiesc, gura lui Dumnezeu, care din pustie ai facut cetati si pe diavolul l-ai gonit dintr-insa”.

Nu se trateaza unul pe altul ca de la superior la inferior. Din dialogul cu Pavel aflam ca ajunge in pustie pentru a scapa de mania cumnatului sau. Acesta dorea sa-l denunte imparatului Deciu ca este crestin, pentru a mosteni toata averea familiei sale. Era perioada persecutiilor impotriva crestinilor.

De 70 de ani Sfantul Pavel Tebeul primea o jumatate de paine, adusa de un corb. In ziua intalnirii sale cu Antonie, corbul ii va aduce o paine intreaga. Din Sinxar reiese ca luand sfintii acea paine, se invitau unul pe altul ca s-o binecuvanteze si s-o franga, unul pe altul mai mare facandu-se cu cinstea. Fericitul Pavel a apucat painea de o parte, iar pe cealalta parte a pus-o in mainile parintelui Antonie si indata painea singura s-a frant prin mijloc si fiecare si-a luat partea sa.

Dupa trecerea la cele vesnice a Sfantului Pavel Tebeul, Sfantul Antonie s-a intors la manastirea sa, luand cu sine haina Sfantului Pavel cea impletita cu frunze de finic. Atat de mult cinstea acea haina, incat numai de doua ori pe an se imbraca cu ea: la praznicul Sfintelor Paști si in ziua Cincizecimii.

Bibliografie (surse):

  1. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;
  2. Istoria md.;
  3. Istoricul zilei blogspot.com;
  4. Crestin Ortodox.ro;
  5. Wikipedia;
  6. http://www.worldwideromania.com

15/01/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: