CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Comisia Europeană confirmă că Guvernul PNL a făcut în 11 luni o datorie publică mai mare decât în primii 19 ani de după Revoluție

Datoria publică a României va trece de 100% din PIB! Comisia Europeană îi dă dreptate jurnalistului Radu Soviani, care spunea că Guvernul PNL a făcut datorie publică în 11 luni mai mare decât în primii 19 ani de după Revoluție

 

Datoria publică a României va trece de 100% din PIB!

Jurnalistul economic Radu Soviani lansa, anul trecut, un avertisment, pe blogul său, www.soviani.com, pe care ActiveNews l-a preluat.El afirma că în cele 11 luni ale guvernării liberale, datoria publică s-a majorat cu 18 miliarde de Euro. Care se adaugă stocului de datorie publică care, dacă va urca la 45% din PIB anul acesta, se îndreaptă spre 90 de miliarde de Euro.

Dacă politicile nu se schimbă, România va intra în incapacitate de plată, avertiza Soviani.
Jurnalistului îi dă dreptate acum chiar Comisia Europeană, așa cum explică Radu Soviani într-un nou text postat pe blogul său.

„Analiza Comisiei Europene este corectă, dar optimistă, mai degrabă conturându-se scenariul meu, de depășire a 100% din PIB în 2025 și nu în 2027, dar sensul este același”, scrie Soviani, amintind că tot ce a profețit el în noiembrie este acum certificat de Bruxelles, datoria publică a României ducând la peste 100% din PIB până în 2027.
Publicăm textul său integral:
”În cazul unui scenariu fără schimbări de politici, Comisia Europeană estimează că datoria publică a României se va duce la peste 100% din PIB până în 2027′‘, spune Comisia Europeană într-o scrisoare adresată Ministrului Finanțelor Publice din România, în 30 decembrie 2020, scrisoare obținută de Hotnews.
Vă reamintesc ceea ce scriam eu în 1 noiembrie 2020:
,,Estimarea mea este că, dacă politicile nu se schimbă (și nu dau semne de schimbare), până în 2025 România va avea datorie publică de 108% din PIB (față de 45% în prezent și față de 13,2% din PIB acumulat în primii 19 ani de la revoluție (1990-2008)”. 

Întreg articolul îl găsiți AICI.

În mod evident, analiza Comisiei Europene este corectă, dar optimistă, mai degrabă conturându-se scenariul meu, de depășire a 100% din PIB în 2025 și nu în 2027, dar sensul este același.
Estimarea Comisiei  nu poate modela așa cum putem face noi, efectele negative pe care o clasa politică nevrotică și agitată nedecisiv cum este cea din România , care, la scutul lui Mugur Isărescu, îndepărtează România de performanță economică și mai ales de aderarea la zona Euro, în mod voit și aș putea spune, chiar ticălos, pentru că niciun oficial al Comisiei Europene nu poate modela derapejele economice voite, mai mari decât cele pe care le-ar fi generat criza (la fel ca în 2008-2012, când prin măsurile bezmetice Isărescu și Guvernul au prelungit recesiunea cu 2 ani).
Esențial este că pragul urmărit și în analiza mea și în cea a Comisiei arată degradarea rapidă a finanțelor publice, pe fondul inacțiunilor din criză.
Și încă ceva: iată ce mai conține similar analizea mea din 1 noiembrie și cea a Comisiei Europene, ceea ce este mai important decât depășirea pragului de 100% din PIB (și îndepărtarea pe termen nelimitat de aderarea la Zona Euro, stabilitate financiară, dobânzi mici, impulsionare a economiei).
Eu vă spuneam în 1 noiembrie 2020, în acest articol, așa:
,,De asemenea, estimarea mea este că, dacă politicile nu se schimbă, România va intra în incapacitate de plată, Guvernul și BNR nereușind să obțină finanțare de pe piața externă de capital în ritmul în care se degradează bugetul.”
Ce spune Comisia două luni mai târziu? Spune așa:
,,Pe baza evaluării Comisiei, riscurile generale pentru sustenabilitatea datoriei par ridicate pe termen mediu. Acest nivel al riscului indică faptul că există vulnerabilități fiscale semnificative care trebuie soluționate prin măsuri adecvate”.

Mai blând, dar același lucru, pe care eu l-am spus pe șleau: România riscă incapacitatea de plată continuând politicile din 2020 (dobânzile mari ale lui Isărescu ținute sus în mod ticălos și în dauna economiei) și nestimularea în mod real a economiei, țintită, temporară și eficientă.
Merită să recitiți întreaga analiză din 1 noiembrie 2020 care a anticipat și a transmis, pe românește, ce riscă de fapt România în urma politicilor economice ale clasei politice agitate nedecisiv și nevrotice caracterizată de: iresponsabilitate, indiferență și incompenteță, în condițiile în care:
În 11 luni, guvernul României a făcut datorie publică mai mare decât în primii 19 ani de după Revoluție. 

Sper că Florin, care continuă să se facă a nu înțelege ce spune Comisia Europeană și ascunde în pozițiile publice pe care le are, ca premier, avertismentele reale privind incapacitatea de plată cu actualele politici și derapajul fără precedent de la stabilitatea financiară pe care îl realizează
Și încă ceva: urmăriți și interviul meu cu Dombrovskis (cel care a semnat acum scrisoarea).

Valdis Dombrovskis este vicepreședintele executiv al Comisiei Europene, iar interviul a fost luat în decembrie 2017 când l-am și prezentat în exclusivitate la TVR.”

Citiți și:

 Cîțu bate toate recordurile. România lui Iohannis s-a împrumutat în 2020 circa 14 miliarde de euro. Datoria externă totală a României a ajuns la aproape 120 MILIARDE DE EURO

11/01/2021 Posted by | analize | , , , , , , | Lasă un comentariu

ZIUA DE 11 IANUARIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Ziua de 11 ianuarie în istoria noastră

1600: Împăratul Rudolf al II–lea din dinastia de Habsburg (n. 18 iulie 1552, Viena – d. 20 ianuarie 1612, Praga) , împărat al Sfântului Imperiu Romano- German, totodată rege al Boemiei și rege al Ungariei, principe al Transilvaniei al Imperiului Austriac, a  primit solia lui Mihai Viteazul, condusă de banul Mihalcea, care cerea recunoașterea domnului român ca principe al Transilvaniei.

1812: S-a născut  pictorul, fotograful  si graficianul maghiar originar  din Transilvania, Carol Popp de Szathmary; (m.14 martie 1887).

 A fost primul fotograf  de artă și documentarist din Regatul Roman și unul dintre primii fotografi din Europa.

În anul 1843 a realizat primele dagherotipii, iar în urma unor cercetări, a realizat și primele talbotipii (calotipii).

În perioada 1860-1870, Carol Popp de Szathmari a publicat un volum cu 100 de fotografii.

A fost printre primii 10 fotografi din Europa și a realizat primul reportaj fotografic de război din lume în timpul Războiului Crimeii. Prin aceasta, el este recunoscut cunoscut ca primul foto-jurnalist de război.

A călătorit în China, iar cu acordul Țarului Rusiei, a ajuns și în Siberia, unde a realizat fotografii artistice.

A deținut un atelier de fotografie pe terenul închiriat de la Ștefan Greceanu, pe Podul Mogoșoaiei, vis-a-vis de Biserica Sărindar.

În anul 1855 a primit patru medalii, pentru albumele de fotografie realizate și pentru activitatea sa fotografică, medaliile fiind acordate de Regina Angliei, Împăratul Austriei, Napoleon al III-lea al Franței și Regele Spaniei.

 În anul 1860 a contribuit la înființarea Bukuresti Magyar Közlöny, prima asociație culturală a maghiarilor din București.

1830: S-a constituit, la Iaşi, un „cerc de cetire medicinală”, prima societate ştiinţifică din România, denumită iniţial „Societatea Doftoricească Moldo-Romanika”, viitoarea „Societate de Medici şi Naturalişti”; fondatori: doctorii Mihai Zota şi Iacob Cihac.

 1838 : In seara zilei de 11 ianuarie (stil vechi)/23 ianuarie (stil nou), la ora 20:45, in regiunea Vrancea se producea al doilea seism distrugator din secolul al XIX-lea, pe teritoriul actualei Romanii,cutremur care a provocat pagube importante cu deosebire in Muntenia, inclusiv in Bucuresti.

Seismul vrancean de la 23 ianuarie 1838 (creditat cu o magnitudine Ms=7,3/Mw=7,5) a fost al doilea cutremur ca ordin de marime produs in zona Vrancea dupa cel din anul 1802.

La Galaţi s-a produs fenomenul de lichefiere a solului. Cutremurul s-a simţit puternic şi în Moldova, unde, printre alte consecinţe, s-a produs o masivă alunecare de teren.

Desi de mai mica amploare fata de seismul catastrofal precedent (produs la 26 octombrie 1802, Mw=7,9), seismul din 1838 a afectat o arie vasta, si a fost resimtit inclusiv in tarile vecine, desi cele mai grave urmari au fost consemnate in sudul si estul Romaniei.

 1846: Pe scena Teatrului Naţional din Iaşi a avut loc reprezentaţia comediei „Băcălia ambiţioasă”, cea dintâi lucrare dramatică a lui Alecu Russo, care avea să-i atragă autorului domiciliul fortat la mănăstirea Soveja.

1865: A avut loc la Cernăuți prima adunare a „Societății pentru cultura și literatura română din Bucovina”.

A fost continuatoarea Societatii „Reuniunea pentru Leptură” infiintata la  1 mai 1862, la Cernăuți, în condițiile revenirii la un regim constituțional în Imperiul Habsburgic, de catre un grup de boieri și intelectuali în frunte cu frații Gheorghe și Alecu Hurmuzachi, sprijiniți de preoțimea românească a Bucovinei.

Aceasta avea să-și schimbe denumirea în Societatea pentru Literatura și Cultura Română în Bucovina în 1865, pentru a deveni, începând din 1869, Societatea pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina (SCLRB), nume sub care s-a reactivat în martie 1990.

1865: A decedat la Bucuresti, Alexandru Depărăţeanu, dramaturg şi poet roman; (n. 25 februarie 1835, Deparați, județul Teleorman).

Alexandru Depărățeanu (Author of Grigorie Vodă, domnul Moldovei)

Și-a făcut studiile în România și apoi în Franța, la Paris. Implicat în politică, a ajuns deputat în Camera care a urmat după lovitura de stat din 1864, dar a murit la scurt timp după aceea.

Pe lângă drama Grigore-Vodă a mai publicat o colecția de poezii Doruri și amoruri în 1861. Criticii literari consideră că, deși avea talent, nu a ajuns decât în faza de imitație a maeștrilor săi, printre care posibil Ion Heliade-Rădulescu, dar mai ales francezi.

Influența acestora este evidentă în vocabularul întrebuințat, plin de neologisme care nu s-au păstrat și care îi fac versurile greu de înțeles pentru cititorul contemporan.

Depărățeanu este cunoscut astăzi mai ales prin „Vara la țară”, poezie postumă și care a ajuns de notorietate prin parodia lui George Topîrceanu „Al. Depărățeanu: Vara la țară…”, din ciclul Parodii originale (1916).

1878: S-a născut în localitatea Sânpetru, în actualul județ Brașov,scriitorul, poetul, dramaturgul și directorul de teatru român Zaharia Bârsan; (d. 13 decembrie 1948, Cluj, Republica Populară Română).

Cea mai importantă lucrare a sa este poemul dramatic în trei acte, în versuri, „Trandafirii roșii” (1915).

A fost fondatorul Teatrului Național din Cluj și primul său director.

Spectacol in memoria lui Zaharia Barsan, la Sanpetru

1883: S-a născut Ion Bâlea, autorul celei mai bogate şi valoroase culegeri de folclor din Maramureş, realizată între anii 1905-1909 şi 1910-1913, parţial în colaborare cu Tiberiu Brediceanu şi Bela Bartok;(m.13 mai 1969).

1897: A murit medicul roman de origine evreiasca Ştefan Stâncă, considerat pionier al medicinii preventive; (n. 1865).

Lui îi aparţin primele încercări din România privind tratarea sistematică a problemelor de sănătate publică. A fost ales post-mortem membru al Academiei Române in 1948 .

1903: Apare săptămînal la Timişoara, in  Transilvania, ziarul socialist „Votul poporului „.

Acesta va apărea până la 17 mai 1905.

1904: S-a născut arhitectul Grigore Ionescu, important istoric de arhitectură, lui datorându-i-se structurarea învăţământului de istoria arhitecturii româneşti şi constituirea catedrei de specialitate; membru titular al Academiei Române din 1992; (m. 1992).

 1906: S-a nascut sculptorul  român, Boris Caragea (  11/24 ianuarie 1906, la  Balcic, azi  in Bulgaria — d. 8 august 1982, București), membru corespondent al Academiei Române din 1955.

În tinerețe a fost barcagiu în Balcic, in Cadrilater. După Primul Război Mondial, între 1924-1925, a luat lecții de desen cu Hrandt Avakian si un an mai târziu, sprijinit de sculptorița Zoe Băicoianu, s-a înscris la Școala de Arte Frumoase din București, unde i-a avut ca profesori pe Frederic Storck și Oscar Han.

Și-a perfecționat sudiile cu Dimitrie Paciurea, lucrând doi ani în atelierul maestrului, după ce, în 1932 câștigase bursa Paciurea.

Aflat intr-o situatie materiala precara, profesorul Oscar Han l-a ajutat să plateasca  examenele  doi ani într-unul singur și astfel Caragea a reușit să-și termine studiile

 1909: La Bucureşti, în România, are loc Congresul Partidului Naţional Liberal (PNL). Congresul l-a ales ca preşedinte pe Ionel I.C.Brătianu.

Ion I.C. Brătianu (cunoscut și ca Ionel Brătianu, n. 20 august 1864, Florica, azi Ștefănești, Argeș – d. 24 noiembrie 1927, București) a fost un om politic român, care a jucat un rol de primă importanță în Marea Unire din 1918 și în viața politică din România modernă.

A deținut funcția de președinte al Partidului Național Liberal. De formație inginer, Ionel Brătianu nu a profesat, ci s-a dedicat vieții politice, fiind cel mai potrivit acestei cariere dintre cei trei băieți ai liderului liberal Ion C. Brătianu.

1910: A decedat la Iași istoricul arheolog român Teohari Antonescu (n. 1 septembrie 1866, București), fost profesor universitar și membru al societății Junimea.

Teohari Antonescu, istoric si arheolog | Iasi | Ziare.com

În 1906, la îndemnul lui Dimitrie Onciul, profesorul ieșean a reconstuit într-o machetă cetatea Sarmizegetusa, pe baza Columnei lui Traian și ale ruinelor de pe Muntele Grădiștea.

1922: Este folosita pentru prima data insulina, intr-un spital din Toronto, in Canada,  pentru tratamentul diabetului.

Pacientul a fost un tanar canadian de 14 ani, Leonard Thompson.

Data de 14 noiembrie, ziua de naştere a fiziologului şi farmacologului canadian Frederick Grant Banting (1891-1941), cel care a introdus în terapeutică insulina, este  marcată anual  începând din 1991, ca „Zi mondială de luptă impotriva diabetului” (la iniţiativa Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii şi a Federaţiei Internaţionale de Diabet).

De fapt, descoperitorul insulinei este medicul român Nicolae Paulescu (8.XI.1869 – 19.VI.1931).

Acesta a publicat, în august 1921, rezultatele cercetărilor sale privind insulina.

Dr. Nicolae Paulescu: „Fără Dumnezeu, viaţa nu poate fi explicată“ | Blogul  Autorului

Nicolae Paulescu

Abia peste 50 de ani va fi recunoscută prioritatea doctorului  Paulescu în descoperirea insulinei, in faţa canadianului Frederick G. Banting şi a scoţianului John J. R. Macleod, care au anunţat descoperirea insulinei în decembrie 1921 şi  care au luat Premiul Nobel pentru Medicină în anul 1923.

 1925: La Bucuresti apare ziarul „Socialismul„ organ al Partidului Social-Democrat din România, avînd în calitate de redactor-şef pe Conatantin Titel Petrescu.

Ziarul a fost ulterior redenumit în „Lumea nouă ” şi va fi editat pană în anul 1940.

1926: S-a născut la Ismail in Basarabia, poetul român Leonid Dimov; (m.05.12.1987).

Leonid Dimov (Author of Versuri)

A fost unul dintre precursorii curentului Postmodernist românesc si un  membru marcant al curentului oniric.

A fost redactor al revistei România literară. În 1959 îl cunoaște pe Dumitru Țepeneag, alături de care va teoretiza onirismul estetic. Grupul oniric îi va include pe Emil Brumaru, Sorin Titel, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, Iulian Neacșu, Florin Gabrea, Vintilă Ivănceanu.

În 1971, după Tezele din iulie, presiunea cenzurii se resimte acut și grupul se destramă, unii dintre membri plecând în exil (Țepeneag, Gabrea, Ivănceanu), alții retrăgându-se din zona vizibilă a lumii culturale (Dimov, Mazilescu, Turcea, Titel).

Relația apropiată a lui Dimov cu Țepeneag și apartenența la Grupul oniric l-a adus pe poet în atenția Securității, care l-a urmărit ani de-a rândul, după cum o dovedesc documentele din arhiva CNSAS.

Dimov a murit în urma unui stop cardiac; este înmormântat la Cimitirul Șerban-Vodă (Bellu).

1931: Este semnat decretul guvernului român prezidat de G.G.Mironescu privind dizolvarea Gărzii de Fier (primul decret de dizolvare al acestei organizatii), iar conducătorul ei, căpitanul Corneliu Zelea Codreanu, a fost arestat.

Asasinarea lui Zelea Codreanu, comandată de la cel mai înalt nivel |  Evenimentul Istoric
Corneliu Zelea Codreanu, întemeietorul Mişcării Legionare din  România

În februarie  însă, justiţia a decis în favoarea lui Codreanu şi a organizaţiei sale.

Ulterior, în martie 1932, Guvernul Iorga-Argetoianu a reînnoit  decretul de dizolvare, iar la 10 decembrie 1933 premierul liberal I.G. Duca operează a treia dizolvare a Gărzii de Fier, iar în urma presiunilor politice la 21 februarie 1938, Corneliu Zelea Codreanu este nevoit sa  dispuna autodizolvarea partidului „Totul pentru Ţară”

1943 : Se încheie un Protocol germano-român prin care guvernul Antonescu se angajează să continue războiul împotriva U.R.S.S. cu condiţia ca Germania să sporească ajutorul in tehnica militara pentru echiparea unor noi unităţi, care să le înlocuiască pe cele pierdute  la Stalingrad, cotul Donului şi în Caucaz.

1943: S-a născut Florin Manolescu, eseist, critic şi istoric literar, traducător şi profesor; s-a remarcat prin apropierea sa de literatura S.F., al cărei promotor a fost în anii ’80, iar mai apoi prin atenţia acordată literaturii exilului românesc, pe care a studiat-o timp de decenii, dar şi interferenţelor literaturii române şi germane cu alte domenii conexe; (m. 2015).

 1954: S-a născut hocheistul Doru Tureanu, multiplu campion naţional cu Dinamo şi unul dintre cei doi români incluşi în Hall of Fame-ul hocheiului pe gheaţă, după Eduard Pană; a evoluat în cariera sa numai la Dinamo Bucureşti, în perioada 1969-1987, echipă pentru care a debutat la 14 ani şi a făcut parte din cea mai bună generaţie pe care a avut-o hocheiul românesc, fiind considerat, neoficial, cel mai bun jucător pe care l-a avut România vreodată.

Imagini pentru hocheistul Doru Tureanu,photos

De asemenea, Doru Tureanu este marcatorul all-time al naţionalei, cu 112 puncte (74 de goluri şi 39 de pase decisive), participând la două ediţii ale Jocurilor Olimpice (Innsbruck – 1976 şi Lake Placid – 1980) şi la 17 ediţii ale Campionatului Mondial (1971-1987); (m. 2014).

1958: Politicianul comunist Ion Gheorghe Maurer este ales președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române

1968: S-a nascut politicianul român Titus Corlățean, membru al Partidului social-democrat, fost ministru al afacerilor externe.

Titus Corlăţean, senator PSD, fost ministru de Externe, despre musulmanii  din România | RFI Mobile

1972: A murit Eugeniu Speranţia, jurist, filosof, sociolog, poet, eseist, estetician, memorialist, publicist şi profesor, fiul folcloristului Theodor D. Speranţia.

 A fost  printre primii autori români care a alcătuit o lucrare de filosofie şi sociologie a Dreptului ; (n.18 mai 1888).

A participat la  mișcarea simbolista reprezentata de  Macedonski, Densusianu și Gheorghe Bogdan-Duică. In același timp, a fost apreciat de Constantin Radulescu-Motru pentru contribuțiile sale filozofice și sociologice.

Cărțile sale  includ colecții de poeme simboliste,  un roman (Casa cu Nalba, 1916) si studii estetice. 

A fost premiat de Academia Română si  membru al Societății Scriitorilor Români din 1916, precum și al asociațiilor internaționale pentru filosofi și sociologi juridice.

A luat parte la numeroase congrese în străinătate si a avut  de asemenea, o activitate culturală prodigioasă în Transilvania în primii ani după război. Savant multidisciplinar  cu un spirit enciclopedic, Sperantia face parte din tradiția umanistă a vietii inelectuale  din România.

El a ajuns la vârsta de pensionare în 1949, la începutul regimului comunist si a fost obligat sa se retraga după ce a trecut printr-o serie de atacuri concertate în cursul a  câțiva ani, atât din partea unor ideologi  comunisti cat  și a oportuniștilor care au aderat  la marxism peste noapte.

2004: A murit Sorin Holban, prozator, poet, dramaturg şi publicist; (n. 1933).

3 "Sorin Holban" profiles | LinkedIn

2012: A decedat la Pitești actorul român de teatru și film și regizorul Ion Focșa; (n. 14 februarie 1925 la Peceneaga, județul Tulcea).

A debutat în 1945 pe scena Teatrului Național, jucând ulterior pe scenele mai multor teatre unde a fost angajat: Teatrul Muncă și Voie bună, Comedia, Teatrul Mic, Teatrul Nostru, Alhambra, Tineretului, Studioul actorului de film „CI. Nottara”, Teatrul din Galați și, din 1958, pe scena Teatrului „Al. Davila” din Pitești.

A murit actorul Ion Focsa | Pitesti | Ziare.com

A fost urmărit de Securitatea comunistă în perioada 1960-1961.

A colaborat cu cei mai mari regizori: Victor Ion Popa, Ion Șahighian, Sică Alexandrescu, Marietta Sadova, Vlad Mugur, Aurel Ion Maican, Horea Popescu, Radu Penciulescu, Valeriu Moisescu, Petre Sava Băleanu, Sorana Coroamă-Stanca, Nae Cosmescu, Mihai Radoslăvescu etc.

Sintetizând întreaga sa carieră, pe parcursul celor 60 de ani de teatru, reținem că a interpretat 210 roluri, pregătite în 11.000 de repetiții a câte două-patru ore, iar numărul spectacolelor la care a luat parte depășește cifra de 12.500.

2014: A decedat în Germania, fosta handbalistă Mora Windt–Martini ; (n. 1937).

Mora Windt-Martini: zwei Vereinen gleichzeitig gedient - Siebenbuerger.de

A făcut parte din echipa României care a câştigat Campionatul Mondial de Handbal Feminin desfăşurat în Germania în anul 1956.

 2016: A murit actriţa Teatrului Național din Cluj, Melania Ursu; (n. 1940).

Melania Ursu, actriță la Teatrul Național Cluj, s-a stins din viață

 2018: A murit poeta și prozatoarea Elisabeta Isanos, fiica scriitorilor Magda Isanos și Eusebiu Camilar; (n. 1941).

CALENDAR CREȘTIN ORTODOX

Cuviosul Teodosie cel Mare, începătorul vieții de obște

Cuviosul Teodosie cel Mare, incepatorul vietii de obste

Sfântul Cuvios Teodosie cel Mare a trait in perioada secolelor V-VI. S-a nascut in satul Mogarisos din tinutul Capadociei, in estul Turciei de astazi. Tatal sau se numea Proeresie si mama sa Evloghia, si erau amandoi credinciosi si cucernici. Intra de tanar in monahism, la o manastire din Ierusalim.

Dupa ce petrece alaturi de pustnicul Longhin, se retrage intr-o pestera din apropierea Bethleemului, unde timp de 50 de ani s-a hranit doar cu ierburi salbatice si legume.

Datorita vietii sale, aduna in jurul sau multi ucenici. Va ridica o manastire langa pestera in care vietuia, unde va pune bazele vietii monahale de obste.

De aici si supranumele de „incepator al vietii de obște“. Sfântul Cuvios Teodosie cel Mare a trecut la cele vesnice in jurul anului 529.

Bibliografie (surse):

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric; 
  3. Calendar Creștin Ortodox.ro
  4. https://www.rador.ro/2019/01/07/calendarul-evenimentelor-7-ianuarie-selectiuni-5/;
  5. https://istoria.md/articol/695/7_ianuarie,_istoricul_zilei;
  6. Cinemagia.ro.

11/01/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Descoperirea geografiei românilor de pretutindeni. VIDEO

Exclusiv: Descoperirea Geografiei Românilor de pretutindeni

 „ Din marea unitate etnică a tracilor romanizați care ocupa veacul de mijloc aproape întreg teritoriul Peninsulei Balcanice, începând de sub zidurile Constatinopolului, a Atenei și a Triestului și ajungând până la Nistru spre miazănoapte și răsărit, până-n șesurile Tisei spre apus, n-a rămas decât mâna acesta de popor românesc liber pe peticul de pământ dintre Prut, Dunăre și Carpați… „

Mihai Eminescu , Timpul (25 mai 1879)

Descoperirea Geografiei Românilor de Pretutindeni – Conferință Dr Mihai NICOLAE la ICR

Etnonimele care le-au fost atribuite de străini (valahi, vlasi, volohi în limbile slave, olahi în maghiară, ciribiri în croată, bogdani sau caravlahi în turcă, sințari sau țintari în sârba veche, vlahi sau moldovlahi în greacă, ulagh (Al- Awalak/Valahia) în arabă ș.a.) nu au fost adoptate de populațiile românești.

Circulația mai multor exonime nu i-au împiedicat pe români să folosească doar endonimul rumân sau român. (Acest nume de autoidentificare apare timpuriu în „Apostolul”- „Faptele apostolilor”- tipărit de Coresi la Brașov în 1563, sub formula „Rumâni sântem”; cu siguranță circula cu mult înainte de această menționare.)

„Termenul de romanus a căpătat definitiv o conotație etnică, definind poporul sintetizat în vechiul spațiu etnogenetic tracic, creștin și purtător direct al moștenirii culturale romane, poporul român.”

De-a lungul timpului, românii, prin personalitățile lor culturale, au fost permanent conștienți de existența unor conaționali dincolo de hotarele istorice ale statelor în care locuiau, aflăm dintr-un articol publicat exclusiv de RBN Press referitor la  Descoperirea geografiei românilor de pretutindeni, Dr. avocat Mihai Nicolae, președintele Institutlui Frații Golescu pentru românii de pretutindeni, apărut în prestigioasa publicație https://romaniabreakingnews.ro/descoperirea-geografiei-romanilor-de-pretutindeni-conferinta-publica-la-icr/

Mai mult, cu ocazia călătoriilor de negoț sau în campaniile militare au putut descoperi nemijlocit unitatea lingvistică, obiceiurile și uneori unitatea de port.

De aceea „descoperirea” de care vorbim a însemnat în primul rând o re-descoperire, din perspectiva comunității de origine, iar mai târziu al conștiinței de neam.

Datorită dimensiunilor, în mod inevitabil, restrânse ale unei astfel de  prelegeri, ne-am limitat să punctăm liniile generale, caracteristice acestui subiect complex și în bună măsură nedezvoltat.

De aceea conținutul prezentei comunicări ar putea fi considerat doar un eseu asupra bibliografiei temei: autori și cărți, care au contribuit la cunoașterea răspîndirii românilor în lume.

Încercăm de fapt să răspundem la o întrebare simplă: când și cum a descoperit România comunitățile romanesti din afara hotarelor sale ?

Desigur, istoricii au inclus în narațiunea cronologică toate informațiile disponibile la un moment dat despre fragmentele noastre etnice. Noțiunea de român de pretutindeni a lărgit însă aria de preocupări introducând un punct de vedere fundamentat pe sentimentul împărtășit de apartenență și un interes autentic pentru soarta acestor conaționali.

Pe scurt, au fost considerați „de-ai noștri”. În acest sens este pilduitoare precizarea pe care o găsim în memoriul adresat sultanului în 1860 de către Costache Negri- la vremea aceea reprezentantul Principatelor la Constantinopol- prin care solicita ameliorarea situației românilor balcanici:

„ Românii din Grecia nu sunt greci, sunt români… Nu, nu vrem să-i unim cu noi, căci suntem departe de dânșii… Nu vrem să-i ajutăm să se revolte. Ceea ce vrem este ca ei să aibă conștiința naționalității lor și să-și păstreze limba și datinile”.

 Poziția formulată de Costache Negri a reprezentat și a rămas astfel până în 1944, un obiectiv urmărit consecvent în acțiunile politice și diplomatice ale statului român.

Noțiunea de „român de pretutindeni”,  chiar dacă reprezintă un anume grad de ambiguitate a câștigat dreptul de expresie. Formula ca atare e folosita , pentru prima data de  Simion Mehedinți, care își dedică manualul din 1903: „Pentru românii de pretutindeni”.

Până în primele deceniii ale secolului al XIX-lea, cu puține dar notabile excepții, referințele la românii de pretutindeni sunt puține.
Excepțiile privesc cele trei țări românești Transilvania, Moldova și Țara Românească, care și-au găsit locul în relatările istorice, dat fiind și
legăturile permanente pe care le-au stabilit de-a lungul timpului.

În acest context considerăm emblematică Predoslovia lui Varlaam la „Răspunsul împotriva catehismului calvin”, tipărită în anul 1645.
Adresându-se creștinilor ortodocși din Ardeal- cărora le era destinată critica
sa teologica- Mitropolitul Sucevei și Arhiepiscopul Țării Moldovei îi numește:
„Iubiți creștini și de un neam  (românesc) cu noi…”.

Miron Costin scrie în Cronica polonă (către 1684) în legătură cu Macedonia: „ Este acolo un ținut mare care se numește România (în realitate Rumelia) și acel ținut este o colonie romană.”

Stolnicul Constantin Cantacuzino în principala sa cronică Istoria Țării Românești (elaborată către 1706) îi menționează pe vlahii sud dunăreni, adică aromânii, ca aparținători poporului român.

Domnitorul Moldovei, Dimitrie Cantemir (1673- 1723), cu
experiența șederii în Imperiul Roman- de care amintește de altfel- susține
originea comuna a romanilor nord-dunăreani si a românilor transdanubieni. În Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor (1714), afirma:

„Astfel astăzi moldovenii, muntenii, valahii transalpini, misyenii,
basarabenii și epiroții se cunosc pe sine cu toții cu numele cuprinzător nu
vlahi, ci romani, iar limba lor neaoșe îi spun limba română.”

În Descrierea Moldovei (1716), Cantemir reia discuția subliniind că prin limbă și numele lor comun, românii sud-dunărenii sunt parte a poporului român.

Reprezentanții Școlii Ardelene, Samuil Micu (către 1792), Petru Maior (1812) menționează românii de dincolo de Dunăre, observând că au aceeași limbă ca cei nord-dunăreni. Gheorghe Șincai e un caz special, deoarece menționează și româniii de la nord și de la răsărit, precizând că neamul românesc e împrăștiat prin „Noua Dacie”, Bulgaria, Macedonia, Tracia, dar și… Crimeea, Podolia, Pocuția, Pesta și celelalte târguri de dincoace de Tisa. (Elementa linguae Daco-Romanae sive Valachicae, 1780).

Ion Budai Deleanu, autorul „Țiganiadei”, la aproape trei decenii de la anexarea Bucovinei de către Imperiul Hasburgic întocmește memoriul Scurte observații asupra Bucovinei. Lucrarea este redactată probabil în 1803, atunci când autorul ocupa funcția de consilier în Guberniul din Lemberg(Liov), dar va vedea lumina tiparului abia în 1894, tradusă în românește de Gheorghe Bogdan Duica.

  Budai Deleanu consideră că moldovenii din Bucovina sunt de origine română, „caracterul lor principal și în general al tuturor românilor, este o iubire puternică pentru neatârnare și libertate”; ei au: „o mare adeziune la Țeară, locul în care șed, familie, obiceiuri, din care cauză rar emigrează…”

Concluzia lui I. B. Deleanu menționată la finalul dării de seamă este surpinzătoare și am spune neobișnuit de îndrăzneață pentru un oficial gubernial:

„Desigur! Să însumăm toate acestea și să exclamăm: o, nefericită Bucovină!”

Cărturarii aromânilor sud-dunăreni descoperă și ei comunitatea de origine a aromânilor și a românilor.

Aromâniii se identificau ca vlahi- cum îi numeau grecii- dar curând se vor recunoaște ca aparținători a spiței românești.

Gheorghe Roja (născut la Monastir) tipărește în germnă și greacă, la Pesta, în 1808, Cercetări asupra românilor sau așa numiților vlahi care locuiesc dincolo de Dunăre. Roja afirmă: „Numele de români este astăzi propriu națiunii mele, precum și fraților noștri care se găsesc în Transilvania, Vlahia și Banat…”.

Daniil Dimitrie Philippide folosește primul termenii de România și români, în loc de Vlahia și vlahi.

Daniil Dimitrie Philippide, Geografia României/Δανιήλ Φιλιππίδης - Γεωγραφικόν της Ρουμουνίας (Λειψία, 1816)


Foto:
Tipărituri vechi – WordPress.com – Daniil Dimitrie Philippide – Geografia României, ca mijloc pentru o mai bună și mai deplină înțelegere a istoriei ei.

Lucrările sale Istoria României și Geografia României sunt publicate la Leipzig în anul 1816, dovedind o bună cunoaștere a subiectelor: „ Mai mulți români răspândiți dincolo de Dunăre… se numesc ei înșiși până astăzi români în propria lor limbă
românească”.

Harta României

Daniil Dimitrie Philippide – Harta României

(De notat că autorul nostru e revendicat de greci drept „savant
grec”- deși, cum afirmă Valeriu Papahagi- nici un grec autentic nu le-ar fi zis
românilor altfel decât vlahos). De altfel, în Geografia României, Daniil Philippide îi include și pe românii din Macedonia.

La rândul său, Mihail Kogălniceanu menționează „valahii transdanubieni” în istoria sa (1837), referindu-se mai ales la Petru și Asan din dinastia Asăneștilor (1182-1280). El insită că valahii de pe muntele Hemus: „nu se confundă cu bulgarii, ci se numesc români (aromâni), alte nume care li se dă, le privesc ca pe insultă.”

Ei rămân în Tracia și Macedonia, cunoscuți drept cuțovlahi (Pind), morlaci (Bosnia), țîntari (exonim folosit de sîrbi sau maghiari), maurovlahi (Dalmația).

În primele decenii ale secolului al XIX-lea se inmulțesc
studiile dedicate tulpinelor poporului român, volume întregi fiind dedicate
subiectului în locul succintelor mențiuni anterioare.

O personalitate autentică și un precursor a fost Iosif (Ioan) Genilie, considerat a fi creator de terminologie geografică în limba română. Era născut în Transilvania, la Săliște, și din 1832 funcționează ca profesor de geografie și de „hronologie” la Colegiul Sf. Sava din București. În 1835, tipărește la București, în tipografia lui Eliad, un prim manual de Geografie istorică, astronomică, naturală și civilă, a continentelor în general și a României în parte. Profesorul precizează: „S-a tipărit spre întrebuințarea tinerimii din clasele de umanioare.”.

Erudiția lui Genilie este admirabilă, date fiind puținele surse, și acelea parțiale, de care dispunea la timpul său. Când prezintă poporul român, indiferent de regiunile în care locuiește spune: „ Așa Romănimea sau toată nația romănească este peste cinci milioane suflete, din carii la două sunt subt Austria, iar trei în Romania, ș.a.”.

Ce este țara? „Este acum pământul dintre Carpați, Dunăre și Prut, cuprinde staturi sau țări: Romănia și Moldova,  apoi Transilvania și alte ținuturi și coloniii Romănești vechi, 10 cu totul.” Profesorul Genilie folosește pentru prima dată, după știința noastră, termenul geografic de Transnistria, explicând „Transnistranii sânt romanii carii lăcuiesc în Transtiria [Tyras] sau Transnistria peste Nistru”.

Iosif Genilie identifică și alte ținuturi în care locuiesc românii, vorbind și de „Transistrani sau aurelianii care locuiesc peste Dunăre” [Istru], dar și de „Transtizanii care locuiesc în Transtizia, pe lângă râul Tisa, spre răsărit și apus de el”. Putem remarca influența pe care au avut-o manualele și cursurile prof. Genilie, autoritatea de care se bucura asupra generației de la mijlocul secolului XIX .

Spre exemplificare, notăm că Dimitrie Bolintineanu, el însuși cu ascendență aromână , frecventează „Sf. Sava” și ulterior a sprijinit înființarea școlilor din Balcani.  Călătorește la sud de Dunăre și publică în 1863 o relatare a „expediției sale”, sub titlul Călătorii la românii din Macedonia și Muntele Atos sau Santa Agora. În calitate de ministru al cultelor și a instrucțiunii publice, contrasemnează decretul lui Al. I. Cuza prin care elevul D. Athanasescu din Macedonia primește ajutor domnesc „întru întoarcerea sa spre a deschide acolo o școla primaria (pentru) învețiaturile limbii române.”.

După anexarea în anul 1812 a Moldovei răsăritene, Imperiul Țarist a îngrădit circulația transfrontaliera, păstrând doar două puncte de trecere. Ca atare ,relatările sunt rare și superficiale. Firește, nu putem afirma că Basarabia ar fi fost o descoperire.

În schimb, neîmpăcată cu pierderea Basarabiei, Moldova își afirma cum putea interesul  pentru ținutul răpit.

Ce l-a determinat pe Gheorghe Sion (1822-1892) să întreprindă în 1857 o călătorie peste Prut? După războiul Crimeei, la Congresul de la Paris, Rusia se vede nevoită să cedeze Moldovei partea de sud a Basarabiei.

Dacă urmărim itinerarul lui Sion, observăm că drumurile sale, coincid întocmai cu cele trei „județe dunărene” (Cahul, Bolgrad, Ismai). Broșurica (108 pagini, format mic) publicată de G. Sion, poartă titlul Suvenire de călătoria în Basarabia Meridională și apare la București în 1857. Sion trece prin Leova, Cahul, Vulcănești, Bolgrad și îsi încheie drumul la Ismail.

Observațiile sale sugerează o preocupare precisă- pregătindu-se parcă pentru o informare oficială- pentru starea celor trei județe la momentul reîntoarcerii lor în hotarele Moldovei. Sion vorbește despre „starea morală a țăranului”, „ceva despre cler” (imperiul înființase aici propria eparhie, condusă de ierarhi ruși), „despre școli și naționalitate”, „despre lipoveni”, „coloniști” (deja avusese loc o amplă colonizare cu populații străine, în special în sudul Basarabiei), „școli și privilegii”, „starea actuală a cetății Ismail”. („Suvenirele” lui Sion sunt tipărite în alfabet chirilic; nu am reușit să identificăm nici o ediție ulterioară tipărită în alfabet latin).

În 1860 se elaborează regulamentul pentru formarea Societății Literare Române. Statutul nu va fi aprobat decât în 1866. Membrii urmau să fie aleși dintre personalitățile culturale afirmate în toate ținuturile românești, inclusiv aromânii. Prima ședință are loc în 1867, când i se schimbă denumirea în Societatea Academică Română. 

În 1879 Societatea este decretată instituție națională și rebotezată Academia Română.

Lista membrilor fondatori cuprindea următoarele personalități din afara țării. Din Transilvania: George Barițiu, Timotei Cipariu, Gavriil Munteanu și Alexandru Roman, profesor de limba romana la Universitatea din Budapesta, deputat în Parlamentul ungar. Din Basarabia: Alexandru Hașdeu- tatăl lui Bogdan P. Hașdeu, Ion Străjescu și Constantin Stamati.

În 1888 Academia Română îl primește ca membru de onoare pe Ion Suruceanu (1851-1897) istoricul basarabean, care a întemeiat „Muzeul Antichităților din Pontul Scitic” de la Vadul lui Vodă. Din Bucovina: Alexandru Hurmuzachi, Ambrosiu Dimitrovici, care va fi înlocuit de folcloristul Ioan Sbiera.

Din Banat: Alexandru Mocioni și Vincențiu Babeș. Din Macedonia: Ioan de Caragiani și filologul Dimitrie Cozacovici. Din Maramureș: Iosif Hodoș (Hodoșiu). Prin însuși actul să de fondare,

Academia a rămas până în prezent, forul care a reușit să grupeze toți oamenii de cultura proeminenți ai poporului român, din țară sau „de pretutindeni”.

Până la sfărșitul secolului al XIX-lea, interesul pentru românii aflați dincolo de hotare devine o constantă în diplomația și politica oficială.

Se extinde tot odată și aria de cercetare pentru a cuprinde și zonele
mai îndepărtate, neglijate anterior, sau chiar necunoscute. În această perioadă
își începe activitatea Teodor Burada (1839-1923), care își propune să cunoască,
pe cât i-a stat în putință, toate comunitățile cu populație românească.
Începând din anul 1880, după ce publică la Iași O călătorie în Dobrogea, provincie intrată în componența României cu doi ani înainte, Burada începe să studieze, la fața locului, ținuturile locuite de conaționalii săi.

În 1890 publică Cercetări despre școalele românești din Turcia, după care, programatic, își intitulează toate cărțile O călătorie la…: românii din Bithinia/Asia Mică (1893) în, satele moldovenești din gubernia Cherson/Rusia (1893), românii din Moravia-cu figuri în text și cu Charta Valahiei de Moravia (1894), românii din insula Veglia/Dalmația (1895), în satele românești din Istria- aici îl descoperă pe Andrei Glavina, pe care îl recomandă pentru studii în București (1896), românii din Silesia
Austriacă (1896), românii din gubernia Kamenitz-Podolsc/ azi Ucraina (1906) și,
ultimul titlu dedicat românilor din afara hotarelor, O călătorie la vlahii (românii) din Kraina, Croația și Dalmația (1908). Prin lucrările sale  dedicate acestor români, Teodor Burada reprezintă, fără discuție, cel mai asiduu cercetător al comunităților naționale din străinătate.

După inaugurarea (1875) Societății Geografice Române, George Ion Lahovari- secretarul general al societății are inițiativa de a publica seria de Dicționare geografice ale provinciilor române în afară de regat. Astfel apar, sub semnătura lui
Zamfir Arbore Dicționarul geografic al Basarabiei (1904) și Dicționarul
geografic al Bucovinei
 (1908), datorat lui Emanuil Grigorovitza.

Celelalte dicționare planificate- Transilvania, Bulgaria, Serbia, Macedonia nu au mai fost realizate.

Menționăm totodată Enciclopedia română, coordonată de Corneliu Diaconovici, lucrare care apare la Sibiu între anii 1898- 1904, în trei volume. Apărută sub auspiciile „Asociației Transilvane pentru literatura și cultura poporului român” a fost prima enciclopedie românească (numită și Enciclopedia Astra). Aici găsim articole despre naționali din afara țărilor românești, dar și un articol distinct,
foarte bine documentat despre numărul și răspândirea românilor.

La începutul secolului XX, problematica românilor de pretutindeni devine obiect de studiu în școală. Primul act normativ este Legea asupra învățământului primar și normal primar, „sancționată” prin Înaltul Decret Regal Nr. 219 din 26 aprilie 1896 și publicată în Monitorul Oficial Nr. 24 din 30 aprilie 1896. Până în aprilie 1908 (data exemplarului consultat) actul normativ cunoaște zece modificări.

La „școalele de adulți de curs primar” se preda în cadrul orelor de geografie „ cunoștințe sumare despre ținuturile locuite de români” (art. 8, lit. e). Tematica „România și țările locuite de români” urmărea programa analitică pentru clasa a IV-a a școalilor normale de învățători (art. 16, lit. e).

Metodica specială pentru „provinciile locuite de români” indica: Transilvania, Bucovina, Banatul, Crișana, Maramureșul, Basarabia și Macedonia.

Legea preciza în cazul fiecăreia din aceste provincii următoarele teme: marginile, apele principale, trăsături mari ale reliefului,scurte noțiuni istorice, statul căruia aparțin, locuitorii, așezămintele principale românești de cultură, limba, starea economică, religia, părțile locuite de români și numărul acestora; două ore și jumătate pe săptămână erau dedicate pentru sinteza întregului teritoriu locuit de români (În clasa a IV-a se preda și Insula Șerpilor, la capitolul  Insule, urmată de „Exerciții pe harta Europei”.).

În anul 1903, Simion Mehedinți scrie un manual intitulat Țările locuite de români. Avea următoarele capitole: „Românii din Macedonia”, „Țara dintre munți și cea din șesul Tisei”, „Țara dintre Prut și Nistru” și „Bucovina”. Manualul, aprobat de Ministerul Instrucțiunii și Cultelor, era destinat clasei a III-a primară
urbană și divizia a treia, anul I al școlilor rurale. Până în 1911 cunoaște
șase ediții.

Pentru ediția din 1911 se folosește însă titlul România și țările locuite de români care va fi folosit și de autorii ulteriori.

Profesoara Polixenia Rădulescu, este autoarea unui alt manual, volumul fiind aprobat pentru clasa a III-a primară.
Cea de-a V-a ediție apare în anul 1915. (O referință indică o ultima ediție-
coautor Petre I. Rădulescu- publicată de Editura Societății Cooperative Librăria Națională în anul 1919, fără a putea consulta și această ediție.  

Prin Ordinul Nr. 252 din 20 mai 1909, Ministerul aprobă și cartea semnată de dr. G.
M. Murgoci, universitar impreuna cu  I.
Popa Burcă, profesor secundar, tot un manual de geografie pentru uzul clasei a
IV-a secundare. Academia Română premiază volumul cu Premiul Asociațiunii
Craiovene pentru Cărțile Didactice.

Capitole: „ Țările locuite de români din Regatul Ungariei”, „Bucovina”, „Basarabia”, „Românii din Serbia și Bulgaria”, dar și „Românii de peste Nistru”, „Românii din Galiția, Silezia și Moravia”, „Țările românești din Peninsula Balcanică”, „Românii din Asia Mică, Istria, Croația, Corinthia, etc.”.

Am mai identificat și următoarele manuale, fără să putem găsi niciun exemplar disponibil în bibliotecile cercetate. Mihai G. Mumuianu este autorul unei Geografii a României și a provinciilor locuite de români, tipărită la Editura Socec (pe copertă
este specificat anul 1911 și mențiunea ediția a VIII-a).

Mumuianu a predat geografia la școala „I. Genilie” din București. Cel de-al doilea manual este tot o Geografie a României și a provinciei locuite de Români, având ca autor pe G.N. Costescu, Ion Ghiață și I. Ciorănescu.

Cartea este tipărită la București de Editura Librăriei Școalelor C. Sfetea în același an în 1911. Nu dispunem de mai multe date.

Pentru a accentua interesul în epocă pentru aromânii de la sud de Dunăre trebuie menționat profesorul Dem Abeleanu. O aparție inedită este manualul acestuia Geografia fizică și politică a Turciei Europene. Manualul este destinat „școalelor romane din Macedonia, Albania, Epir și Tesalia”. Dem Abeleanu (1957-1933?) își publică cartea în 1905 la Tipografia Universitară A.C. Brătănescu. (Fostul profesor și director al Gimnaziului românesc din lanina a semnat și lucrearea, redusă ca proporții Neamul aromânesc din Macedonia.
Cele două titluri nu sunt disponibile.)

Către mijlocul secolului al XX-lea, o dată cu amplificarea studiilor privind românii de pretutindeni apar titluri noi dedicate regiunilor răsăritene, mai puțin cunoscute și cercetate. Un studiu cuprinzător publică Nicolae Dragomir despre prezența oierilor mărgineni (zona Sibiului) în Basarabia, Crimeea, Caucaz.
Autorul urmărește drumurile lor de transhumanță în Turkmenistan, Daghestan, regiunea Terek, Bataisk de lângă Don și alte centre din Caucazul de Nord. Mărginenii iernau cu turmele lor în bălțile Niprului.

(Anterior acestui studiu, unele
surse menționează caravanele aromânilor din Zagorul Pindului- „cârvânarii”-
care ajungeau la București, la Iași, dar și la Chișinău, Odessa, înaintând până
Nijni Novgorod, la confluența fluviului Volga cu afluentul său Oka.)

Transnistreanul Nichita Smochină dedică mai multe studii românilor de dincolo de Nistru, prezentând si instituția sovhozului și alte aspecte din Rusia sovietică,  necunoscute în țară. În 1939 publică la Iași, Les Roumaines de la Roussie Sovietique, o premieră în literatura de la noi.

După începerea Campaniei din Est, îi apare studiul  Românii de peste Nistru (1941). În august 1940 la solicitarea Mareșalului Ion Antonescu, Petre Petrinca, șef de serviciu în Direcția Minorități din Ministerul de Externe al României, examinează situația minorității române din Ungaria. (Două dintre studii sunt realizate împreună cu Nichita Smochină).

Perioada războiului aduce noi titluri dedicate românilor răsăriteni, interesul fiind sprijinit și de efortul de propagandă. Aici trebuie menționate operele istoricului Emil Diaconescu și în special cele dedicate Banatului românesc (1941) și Românilor din răsărit- Transnistria (1942).   (Aceasta lucrare îi are în vedere și pe românii din nordul Transnistriei, la miazanoapte de localitatea Balta, care nu vor mai fi menționați după 1944. )

În aceeași perioadă, o cercetare de o importanță excepțională a urmărit identificarea și studiul românilor de dincolo de Nistru și mai ales a
românilor de la est de Bug.

Acest demers sociologic și etnografic a rămas până astăzi un exemplu ireproșabil de probitate științifică.

O echipă a Institului Central de Statistică, condusă de Anton Golopenția (1909-1951) a cercetat așezările românești din Valea Hoțului
(Ananiev, Nordul Transnistriei) până dincolo de Harcov, acolo s-a retras D.
Cantemir în 1711, după înfrângerea suferită la Stănilești. Specialiștii români
au fost dispersați în teren pe o largă arie geografică: de la Tiraspol la
Odesa, de la Bug la Nipru, Bazinul Donețului, Crimeea și Melitopol (reg.
Zaporijia, Ucraina).

Într-o scrisoare adresată soției (1942), A. Golopenția relateaza telegrafic: „Munca de aici merge. Explorăm românii cu și fără conștiința moldoveniei lor, județ de județ, plasă de plasă și până în cătunele pierdute. Cum caută alții zăcămintele de preț.” 

Studiile efectuate au dovedit că teritoriile dintre Bug și Nipru
(inclusiv „Noua Rusia/ Novorossiya) a fost colonizate si de strămutați din
toate provinciile românești.

La invitația lui Galopenția, Constantin Brăiloiu (1892-1958) efectuează cercetări etnomuzicale, studiind pentru prima dată, folclorul muzical românesc din răsărit. Cele cinci piese înregistrate cu această ocazie vor fi incluse de Brăiloriu- după autoexilarea sa în Elveția- în colecția „La Collection universelle de musique populaire enregistree” (40 de discuri vinil apărute la Geneva în perioada 1951-1958).

Opera sociologului și statisticianului Anton Golopenția trebuie valorificată în prezent și prin prisma încercărilor de fundamentare teoretică a noțiunii „români de pretutindeni”.

Împreună cu Ion Conea, Vintilă Mihăilescu, M. Popa- Vereș, C. Brătescu, atât în revista Geopolitică și geoistorie, cât și în articolele teoretice, A. Golopenția contribuie la schițarea unei concepții moderne a noțiunii. Astfel este introdusă distincția dintre „națiunea cuprinsă între fruntariile țării” și „conaționalii risipiți în
lume”, adică „națiunea considerată ca o comunitate spirituală aparte în lume”.

În anul 1942, o dată cu înțelegerea faptului că războiul este pierdut  se înființează „Biroul Păcii”, pentru a pregăti argumentele necesare pentru viitoarea conferință
postbelică. Condus de diplomatul Vasile Stoica (1889-1959), el însuși un bun
cunoscător al acestor probleme,„Biroul Păcii” din cadrul Ministerului de Externe solicită mai multor personalități culturale, pregătirea „dosarelor” menite să asigure „câștigarea păcii”.
Preocuparea pentru românii din afara țării este prezentă. Cu o sumbră
premoniție se caută căile pentru a salva ceea ce se mai putea salva,
încercându-se să fie influențata în bine soarta  acelor români ce ar fi rămas sub autoritatea statelor invingătoare, și în primul rând, a Uniunii Sovietice. 

Lucrările de sinteză sunt repartizate următorilor specialiști: prof. Silviu Dragomir și T. Trâpcea (românii dintre Morava și Timoc), Vasile Stoica (românii maramureșeni și Maramureșul de Nord, românii din regiunea Vidin, Bulgaria), dr. Aurel Cosma (Banatul de Vest), Ștefan Ciobanu (Basarabia și Transnistria), prof. Vintilă Mihăilescu (harta răspândirii românilor), prof. Ion Nistor (Bucovina), prof. I. Minea (granița de nord a României), Laurian Someșan (fruntaria noastră de vest), Vespasian V. Pella (constantele geopolitice românești) ș. a. Această viziune generală a „Biroului Păcii” nu mai este urmată după încheierea celui de-al II-lea Război Mondial.

Între 1944-1989, interesul pentru românii de pretutindeni, pur și simplu, dispare din politica oficială; totodată subiectul este marginalizat ca temă de cercetare
academică.

De pildă, atunci când guvernul bulgar adoptă unilateral decizia de a închide școlile românești (1945), autoritățile din țară se conformează, apreciind că: „nu se mai justifică susținerea acestor școli într-o țară prietenă” (1947). Ana Pauker, ministru de externe între 1947-1952 adoptă o poziție similară în privința celor 117 școli și licee din zona Greciei, Albaniei și actualei Macedonii.

În perioada menționată (1944-1989) aceste direcții de politică externă, sau mai bine spus absența lor, au drept cauză: orientarea diplomatică dictată de comisarii sovietici, îmbrățișarea doctrinei internaționalismului proletar, dar și o vizibilă teamă în a aborda un subiect considerat sensibil.

Principiul neamestecului în treburile interne, invocat obsesiv a țintit să protejeze o relativă independență în cadrul lagărului socialist; în același timp a anihilat orice preocupare pentru sprijinirea minorităților românești din afara țării. La toate acestea se adauga o frică paralizantă ca nu cumva o politică favorabilă conaționalilor de peste hotare să încurajeze pretenții noi din partea
țărilor „vecine și prietene”.

Rezultatul a fost abandonarea românilor balcanici, ca și a celorlate comunități românești din jurul României: patria tuturor românilor se dezice de rostul său fundamental.

După accederea la conducere a lui N. Ceaușescu, pe fondul problemei basarabene, autoritățile au acceptat memoriile adresate Consiliului de Stat de către Pan Halippa, Onisifor Ghibu sau chiar Nichita Smochină.
Institul de studii istorice și social-policiti de pe lângă CC al PCR examina
punctele de vedere exprimate de aceste personalitatăți și uneori solicita
opinia celor menționați, păstrând deschis un fel de dialog

      După 1989, prin inființarea unui Departament pentru Românii de Pretutindeni, devenit ulterior, prin Hotărârea Nr. 17 din 12 ianuarie 2017  Ministerul pentru Românii de Pretutindeni  s-a deschis o perspectivă nouă relației români- români, permițând României să gestioneze problemele contemporane ale
românilor de pretutindeni într-un mod  eficient.

Abandonarea unei anume abordări birocratice, marcată  uneori de unele temeri sau poziții politice ar fi de natură să sprijine realizarea integrală a  atribuțiilor stabilite prin Legea Nr. 299/2007.

În acest sens, implementarea sistematica a „Strategiei naționale pentru românii de pretutindeni”, aprobată prin Hotărârea Nr. 405/2007 ar putea constitui, cu adevărat, începutul unui viitor promițător pentru noi toți, români din țară sau din afara ei.

Audio: Descoperirea Geografiei Românilor de Pretutindeni – Conferință Dr Mihai NICOLAE la ICR

11/01/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: