Acțiunile Cominternului și ale Puterilor Revizioniste împotriva ordinii internaționale instaurate după Primul Război Mondial

Foto: Conferința de Pace de la Paris

Puterile revizioniste împotriva ordinii europene

Începutul Primului Război Mondial a găsit România într-una din acele situații-limită în care a fost nevoită să ia decizii hotărâtoare pentru a supraviețui ca stat și a-și împlini idealul secular de întregire națională.

La 21 iulie/3 august 1914, Regele Carol I a întrunit, la Castelul Peleș din Sinaia, Consiliul de Coroană, la care au luat parte membrii guvernului liberal condus de Ion I. C. Brătianu, reprezentanții celor două aripi ale opoziției conservatoare și doi foști prim-miniștri.

Participant la acest Consiliu, viitorul prim-ministru I. G. Duca sintetizează astfel discursul introductiv al regelui: „Războiul general a izbucnit. Se dă marea luptă prin care pentru o întreagă perioadă istorică se va stabili harta Europei și soarta popoarelor.

Desigur că în acest război vor fi învingători și învinși, dar e neîndoielnic că dinainte și irevocabil meniți să fie învinși vor fi neutri”¹. Așadar, concluziona regele, România trebuie să se conformeze tratatelor convenite cu Puterile Centrale (ultimul reînnoit în 1913 de guvernul condus de Titu Maiorescu) și să intre în război de partea acestora.

Rând pe rând, participanții și-au expus punctele de vedere. P. P. Carp a susținut poziția suveranului, făcând trimitere la vechea dilemă a politicii românești: „care e interesul statului român, să triumfe slavismul, sau să triumfe germanismul? Evident, germanismul. Izbânda slavismului ar fi moartea noastră”².

Ceilalți participanți au avut însă altă părere: România ar fi obligată să intre în război de partea Puterilor Centrale dacă acestea ar fi fost atacate, dar, întrucât ele au atacat primele, suntem scutiți de orice obligații și trebuie să rămânem neutri. Unii vorbitori au adus ca argument și faptul că opinia publică românească se pronunță „hotărât împotriva intrării în acțiune alături de Austro-Ungaria” (A. Marghiloman).

În final a luat cuvântul I. I. C. Brătianu, care a expus punctul de vedere al guvernului:

„Noi cerem ca România să rămână neutră. Tratatul, precum s-a arătat, nu ne obligă, dar chiar dacă ne-ar obliga, România nu poate admite ca aliații ei să dispună de soarta ei fără ca măcar să-și dea osteneala de a o vesti. Austria și Germania au pregătit războiul și l-au declarat. Nu ne-au făcut cinstea să ne comunice măcar intențiile lor. După ce războiul a fost fapt împlinit, ne-au cerut să luăm armele alături de ele (…). Sentimentul public este aproape în unanimitate împotriva războiului. Problema românilor din Ardeal domină întreaga situație, ea a fost pururea punctul negru al Alianței… Soarta românilor de peste munți, idealul național al românismului, sunt chestiuni peste care niciun guvern român nu le poate nesocoti. Dacă în lucrurile mici se poate trece peste sentimentul public, în ceasurile mari ale vieții naționale oamenii de stat trebuie să țină seama de voința poporului. Nu se poate face un război în vremurile de azi, când acest război nu este aprobat de conștiința națională. Să rămânem deci neutri… Războiul va fi probabil lung și vom mai avea prilejul să ne mai spunem cuvântul”³.   

Cuvinte profetice, care aveau să se adeverească punct cu punct. Într-adevăr, după doi ani de neutralitate, timp în care România a fost curtată insistent cu diverse promisiuni de către ambele tabere beligerante, a venit și vremea ca românii să-și spună cuvântul. Între timp însă, guvernul român nu stătuse cu mâinile în sân să vadă încotro bate vântul biruinței.

Încă din 18 septembrie/1 octombrie 1914, primul ministru I. I. C. Brătianu reușise să încheie, într-o discreție deplină, o convenție cu Rusia prin care aceasta se angaja ca, în caz de victorie și în schimbul păstrării neutralității, România să primească Ardealul și toate ținuturile românești aflate sub stăpânire habsburgică, după cum preciza Nota semnată la Țarskoe Selo de ministrul rus al afacerilor externe, S. D. Sazonov:

„Rusia se obligă să se opună oricărui atentat contra status-quo-ului teritorial al României în întinderea granițelor sale actuale. În același timp se obligă să recunoască României dreptul de a-și încorpora acele teritorii din Monarhia austro-ungară care sunt populate cu români. În ce privește Bucovina, principiul majorității populației trebuie să formeze fundamentul pentru delimitarea teritorială între Rusia și România…”⁴.

Acest document a reprezentat fără îndoială un important succes diplomatic personal al lui Brătianu, iar I.G.Duca era îndreptățit să consemneze că el constituie „mărturia, indiscutabila dovadă scrisă, că n-am făcut politică de oportunism mercantil și că, de la începutul războiului mondial, cu o viziune limpede a viitorului, ne-am legat soarta de grupul de puteri care trebuia să fie învingător și care, numai prin biruința lui, asigura statelor mici realizarea aspirațiunilor lor naționale”⁵.

La 27 septembrie/10 octombrie 1914, regele Carol I a murit subit, locul său fiind luat a doua zi de principele moștenitor Ferdinand.

În 1916, aliații își sporiseră insistențele și presiunile pentru a determina România să li se alăture împotriva Germaniei și Austro-Ungariei. Negocierea condițiilor s-a dovedit însă destul de dificilă, pentru că guvernul Brătianu nu era dispus să trimită țara la luptă fără o serie de garanții ferme, între care: recunoașterea de către Anglia și Franța, alături de Rusia, a revendicărilor naționale românești, în integralitatea lor, respectiv întregirea țării cu Transilvania, Banatul și Bucovina (Basarabia nu intra atunci în discuție, deoarece nu se punea problema destrămării și a Imperiului țarist); garanții militare pentru protejarea împotriva unui eventual atac din spate al Bulgariei; livrarea de armament și muniție pentru trupele române. România avea deja o experiență nefericită din timpul războiului pentru independență (1877) când, deși victorioasă alături de Rusia, a devenit victimă tocmai datorită pretențiilor acestui aliat.

De altfel, chiar în timpul noilor negocieri privind condițiile de intrare în război, rușii își schimbaseră în parte garanțiile date în 1914, în schimbul neutralității, și pretindeau întreaga Bucovină, iar sârbilor le promiseseră o parte din Banat. Brătianu nu era dispus la nicio concesie:

„Nu pot admite – declara el – ca un oraș ca Cernăuți, un focar de cultură românească, sediul unei universități, reședința unei mitropolii române să fie dat rușilor pe motivul că în nordul Bucovinei administrația austriacă, vitregind elementul românesc, a hotărât și încurajat o infiltrațiune rutenească”⁶.

Tratatul de alianță și Convenția militară au fost semnate la 4/17 august 1916, la București, între România, Rusia, Franța, Anglia și Italia. Pentru menajarea sensibilității regelui, datorită originii sale germane, România urma să declare război doar Austro-Ungariei, deși se anticipa că Germania va sări imediat în ajutorul aliatei sale.

În ziua de duminică, 14/27 august 1916, la Cotroceni se întrunea un nou Consiliu de Coroană, sub conducerea regelui Ferdinand, care, cu două zile înainte, serbase aniversarea împlinirii vârstei de 51 de ani.

Dezbaterile au fost și de această dată pline de nuanțe și momente dramatice, dar personalitatea dominantă s-a dovedit din nou Brătianu, prin două intervenții de excepție. El a repetat argumentarea că România, pentru a-și putea împlini idealul de unitate națională, trebuie să părăsească neutralitatea și să se alăture Puterilor Aliate împotriva Puterilor Centrale. Evident, cu asumarea tuturor riscurilor:

„Fără îndoială – sublinia Brătianu – cred că vom ieși învingători, dar nu sunt sigur, se poate să fim și învinși. De aceea vreau să se știe bine de toți, că, chiar învinși, tot cred că țara mea trebuie în această clipă a evoluțiunii ei istorice să facă acest gest. În viața națiunilor sunt afirmări de drepturi care se socotesc mai mult decât izbânzi trecătoare și sunt gesturi de abdicare, de dezertare morală, care compromit viitorul lor pentru veacuri de-a rândul. Într-o atare situație este astăzi românismul, de aceea, chiar de a fi să fim bătuți, faptul că patru din cele mai mari puteri ale lumii au recunoscut temeinicia revendicărilor noastre naționale și au consfințit printr-un act solemn hotarele etnice ale românilor de peste Carpați, cauza românismului va face un pas înainte, mai mare și mai însemnat decât oricând. Și dacă nu azi, mâine vom culege roadele acestor jertfe și acestor afirmări de drepturi”⁷.

România intra așadar în război, alături de Aliați, cu gândul la înfăptuirea idealului unității naționale. În noaptea de 27/28 august 1916, Armata Română trece Carpații și pătrunde în Transilvania, unde obține primele victorii. Armata aliată de la Salonic nu și-a respectat însă  angajamentul de a începe ofensiva împotriva bulgarilor. În schimb, aceștia și turcii au atacat România din sud, iar germanii și austro-ungarii au început înaintarea dinspre Vest. Au urmat zile de cumpănă, pentru țară, pentru armată, pentru regimul monarhic.

Germanii și austro-ungarii au tratat România, pe care o acuzau de trădare, cu o ură mai mare decât cea manifestată împotriva cărora declanșaseră războiul cu doi ani în urmă. Stau mărturie, în primul rând, dramele și tragedia celor aproape trei mii de soldați români care au murit în cursul prizonieratului în Alsacia și Lorena în anii 1917-1918. Max Dollfus, înalt funcționar al Comitetului Internațional al Crucii Roșii în timpul Primului Război Mondial, însărcinat de guvernul român să se ocupe de regruparea trupurilor soldaților români decedați în Alsacia, a efectuat la timpul respectiv o anchetă printre primarii din această provincie pentru a cunoaște împrejurările morții prizonierilor de război români.

Iată concluziile sale: „După ce am interogat sute de martori oculari ai martiriului românilor în 1917, pot vorbi despre voința autorităților militare germane de a-i face să ispășească pe acei țărani nevinovați crima comisă de patria lor în ziua în care a intrat la rândul ei în război. Procedeul impunerii de suferințe a fost aplicat metodic. Trebuia ca el să ducă, până la urmă, la efectul privațiunilor premeditate, adică la moartea lentă…”. Făcând „bilanțul tragediei înfricoșătoare”, același autor conchidea:

„În cinci luni, 1 187 de victime, tineri, pe care mii și mii de martori i-au văzut murind lent, cadavre vii înainte de a fi fost cadavre reale. Cine ar cuteza să spună în fața acestor fapte, în fața acestor cifre, în fața interdicției formulate către populația alsaciană de a nu îi hrăni pe prizonierii români, că nu a avut loc o execuție colectivă, concertată, voită, cu sânge rece?”⁸.

La aceste acțiuni de exterminare în masă, trebuie adăugate desigur și condițiile umilitoare ale armistițiului impus României de Puterile Centrale.

Dar calvarul românilor nu s-a datorat numai inamicilor din Puterile Centrale. Foarte curând, unul dintre cei mai importanți aliați, Rusia, va intra într-un carusel al schimbărilor care va bulversa unitatea Aliaților și va determina o cu totul altă configurație geopolitică în plan regional decât ceea ce se plănuise inițial. Din țări aliate, România și Rusia revoluționară se vor găsi pe baricade diferite, în conflict direct și de lungă durată.

România sub amenințare bolșevică

România s-a aflat de la început în prima linie a luptei împotriva bolșevismului. Românii au cunoscut în mod direct, încă din 1917, ce înseamnă bolșevismul, pe care l-au respins ca pe o ideologie străină spiritului poporului român. Documente de arhivă ale Armatei Române atestă fără putință de tăgadă că, în primăvara anului 1917, aliații ruși de pe frontul românesc s-au transformat peste noapte, sub isteria ideologiei bolșevice, într-o hoardă de prădători, care au refuzat să mai lupte și au pactizat cu inamicul, ceea ce l-a determinat pe Ion Antonescu, pe atunci locotenent-colonel, șef al Biroului operații la Marele Cartier General Român, să consemneze: „Iarna grea, inamicul și rușii se coalizaseră cu toții pentru a ne distruge… Veniți în număr mare, pentru a ne ajuta, rușii s-au instalat în Moldova ca cuceritori. Călăuziți fiind de această mentalitate au pus stăpânire pe toate orașele și satele, pe toate clădirile oficiale și particulare, pe toate aprovizionamentele și pe toate căile ferate. Invocând secretul operațiilor, au impus trupelor noastre să se miște pe jos și numai pe anumite drumuri și să nu se cantoneze decât în localitățile cele mai mizerabile. Trebuie însă să se știe, că la acea epocă – în ajunul revoluției – toate operațiile lor militare se reduceau în a jefui, teroriza populația, dezonora femeile și distruge toată avuția noastră națională”, astfel că, în scurt timp, „prin mărinimia puternicului aliat eram acum străini în țara noastră”.

Poate și mai grav este faptul că, după victoria trupelor române în luptele de la Mărășești (25 iulie – 21 august 1917), germanii și austro-ungarii au început o acțiune de dezorganizare morală a Armatei Române, inamicul fiind ajutat și de soldații ruși, care, cel puțin formal, continuau să ne fie aliați.

Aceștia din urmă, preciza Antonescu, „încă de la izbucnirea revoluției lor, se luptau din răsputeri să tragă, prin minciuni, promisiuni și amenințări și pe ai noștri în apele lor. Soldatul nostru era îndemnat atât de unii, cât și de alții, să părăsească frontul, să răstoarne guvernul și să lupte pentru triumful bolșevismului”⁹.

La 18 aprilie/1 mai 1917, circa 15 000 de soldați ruși cu drapele roșii, cărora li s-au alăturat și o serie de muncitori români, au manifestat pe străzile Iașilor, sub presiunea lor fiind eliberați din închisoare mai mulți adepți ai bolșevismului rus. Printre cei eliberați s-a numărat și Cristian Rakovski, unul dintre colaboratorii lui Lenin și viitor membru al primului Birou restrâns al Comitetului Executiv al Cominternului (martie 1919), care s-a refugiat la Odessa și a început pregătirile pentru declanșarea unor evenimente după modelul celor din Rusia care să conducă la schimbarea regimului constituțional din România.

În pofida multiplelor disfuncționalități apărute în cadrul colaborării militare româno-ruse după intrarea României în război, trebuie precizat că, pe fond, raporturile generale dintre cele două state aliate, în primul rând în plan politic, au fost la început dominate de încredere reciprocă.

O astfel de atmosferă a făcut posibilă, de altfel, luarea în calcul de către conducerea de stat a României a unei eventuale evacuări în Rusia și, mai ales, încredințarea spre păstrare, la Kremlin, a Tezaurului Băncii Naționale a României¹⁰.

Este de menționat, de asemenea, faptul că în partea a doua a lunii aprilie și începutul lunii mai 1917, primul ministru Ion I.C. Brătianu, însoțit printre alții de Dinu Brătianu, generalul Constantin Prezan și colonelul Ion Antonescu, s-a aflat într-o lungă vizită la Petersburg, ca invitați ai guvernului provizoriu rus.

Cu toată dezamăgirea provocată de turbulențele și dezordinea vizibile la tot pasul în vechea capitală a Rusiei, Brătianu s-a întors totuși încrezător, după cum relatează I.G.Duca, deoarece a obținut „asigurarea formală că războiul va fi continuat, că ni se vor restitui proviziile pe care le împrumutaserăm armatelor rusești în tot decursul iernii, că se va grăbi trimiterea și tranzitarea materialului de război și mai cu seamă că se va întreprinde peste două luni alături de noi ofensiva pe linia Focșani-Galați, pe care o proiectaserăm în vederea eliberării teritoriului ocupat”.

Sentimentul de încredere era stimulat și de primirea făcută lui Brătianu și însoțitorilor săi de guvernul provizoriu rus, care „era nu numai cordială, dar cu adevărat regească. (Brătianu) Fusese primit la gară cu muzică și gardă de onoare. Atât el cât și însoțitorii lui… au fost găzduiți în Palatul de iarnă, în apartamentele imperiale. Generalul Prezan dormea în patul Ekaterinei a II-a”¹¹.

Preluarea puterii de către minoritatea bolșevică în toamna anului 1917 avea să schimbe din temelii cursul relațiilor ruso-române. Situația dramatică creată și amenințarea care plana asupra menținerii ordinii constituționale l-au determinat pe primul ministru Brătianu să convoace, în noaptea de 8/9 decembrie 1917, o ședință a Consiliului de Miniștri și să obțină, totodată, aprobarea regelui Ferdinand pentru intervenția în forță a armatei și dezarmarea bolșevicilor.

Acestă acțiune a eliminat un pericol imediat, dar a reprezentat și semnalul unei riposte din partea fostului aliat de o virulență neașteptată. Sunt cunoscute ultimatumul dat de Consiliul Comisarilor Poporului, la 31 decembrie 1917/13 ianuarie 1918 și ordinul lui Lenin din aceeași zi de arestare a reprezentanților României la Petersburg în frunte cu ministrul Constantin Diamandy.

În pofida greutăților, românii aveau tot mai puternic sentimentul că a sosit momentul istoric al înfăptuirii unui ideal secular, după cum consemna ziarul Mișcarea, din 13 ianuarie 1918:

„Idealul unității naționale a rămas busola vieții noastre de stat. La acest ideal nu putem renunța fără a primejdui însăși existența statului român (…). Războiul îl purtăm cu suferințe și îl eternizăm în paginile istoriei cu sângele generației de astăzi. Dar valoarea lui adevărată nu se judecă cu nervii încordați ai celor de astăzi, ci cu seninătatea calmă a celor de mâine. Drepturile pe care le-a fixat războiul de astăzi în conștiința omenirii și în paginile istoriei sunt imprescriptibile. Peste ele nu se va putea trece niciodată. Și astfel se leagă firele istoriei. Unirea cea mică de la 1859 cu războiul Unirii mari de la 1918. Înțelesul politic al acestui război este pasul hotărâtor către Unirea Mare”¹².  

Sub amenințarea noii puteri bolșevice din Rusia și la cererea Sfatului Țării de la Chișinău, dar și a Comandamentului rusesc în frunte cu generalul Scerbacev, rămas fidel vechiului guvern imperial, la 8/21 ianuarie 1918, primele trupe române, conduse de generalul Ernest Broșteanu, trec Prutul pentru restabilirea ordinii în Basarabia. După câteva zile, trupele bolșevice sunt nevoite să se retragă pe linia Nistrului. Nemulțumit de cursul evenimentelor, la 13/26 ianuarie 1918 Consiliul Comisarilor Poporului rupe în mod unilateral relațiile diplomatice cu România, toți reprezentanții români fiind expulzați. Totodată, guvernul rus a dispus confiscarea Tezaurului României depozitat la Moscova, declarat „intangibil pentru oligarhia română”.

Leon Troțki, atunci comandant al Armatei Roșii, propunea chiar o intervenție militară împotriva României care, afirma el, „va fi urmată de o răspândire a bolșevismului în rândul Armatei Române, așa cum s-a întâmplat recent în cazul Ucrainei”¹³.   

Provocările și amenințările Rusiei Sovietice erau însă departe de a se liniști. La Odessa, C. Rakovski improvizase, cu acordul lui Lenin și Troțki, un „Colegiu Suprem pentru reglarea chestiunii Basarabiei și conflictului cu România”, structură care, în noaptea de 27/28 ianuarie 1918, a început arestarea în masă a românilor din oraș și transportarea lor pe vase de război, ca „măsuri de siguranță” datorită stării de beligeranță intervenite în raporturile ruso-române.

O lună mai târziu, Rakovski le telegrafia lui Lenin și Troțki că scopul misiunii sale la Odessa era de „a alunga forțele române contrarevoluționare din Basarabia și de a provoca o mișcare revoluționară în România”¹⁴.

La 18 februarie/3 martie 1918, la Brest-Litovsk se semnează pacea dintre Rusia Sovietică și Germania, atât de mult hulită și detestată de Lenin, care a justificat-o ca fiind rezultatul unei coincidențe de interese între cele două puteri beligerante. Mai mult, el susținea că pacea respectivă avea un caracter temporar, fiind vorba de un compromis cu bandiții imperialismului german, impus și acceptat ca o condiție a supraviețuirii revoluției bolșevice.

Ca o consecință imediată a acestei păci, find încercuită de inamici și lipsită de sprijinul promis de aliați, România se vede nevoită să semneze la Buftea (5/18 martie 1918) Tratatul preliminar de pace cu Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria și Turcia), care se va finaliza prin umilitorul Tratat de pace de la București, din 24 aprilie/7mai 1918. Un tratat care ne-a pus într-o lumină nefavorabilă în fața aliaților vestici.

„Nu noi putem fi făcuți responsabili de pacea de la București”, scria un an mai târziu Ion Antonescu. Responsabilitatea o poartă „aceia care n-au avut, la timp, energia necesară să împiedice atât trădarea Rusiei țariste, cât și trădarea Rusiei revoluționare. Pacea de la București este o consecință. Cauza ei este revoluția rusească și Brest-Litovsk”¹⁵.

În pofida dezastrului care se prefigura, sorții aveau să deschidă totuși un alt drum României, care a renăscut din propria cenușă și a reușit în acel magnific an 1918 să-și împlinească marele ideal al unității și reîntregirii naționale.

Primul pas avea să fie făcut foarte curînd, la 27 martie, de Sfatul Țării din Chișinău, care a decis unirea Republicii Democratice Moldovenești (Basarabia) cu „Mama sa România”, acțiune urmată rând pe rând de toate celelalte provincii istorice românești. Mai târziu, în 1928, referindu-se la acest eveniment cu adevărat epocal, Dimitrie Gusti scria:

„Mâinile care se căutau de veacuri, fără odihnă, acum zece ani s-au împreunat frățește de la Tisa la Nistru, de la Carpați la Mare. Iar poporul român, așezat de destine istorice milenare pe podișul Carpaților, ca să stea strajă neclintită civilizației în Orient, a devenit astfel singurul stăpân al Daciei străbune. Actul politic suprem al unirii întregului neam românesc formează o culme eternă în istoria neamului; el este punctul culminant, cu un nimb de apoteoză, al unui lung proces necesar istoric”¹⁶. 

Martor direct al schimbărilor din România de la est de Prut, care au condus la înfăptuirea unirii, a fost și scriitorul Duiliu Zamfirescu, „primul și ultimul Comisar General în Basarabia”, după cum el însuși mărturisea și care ne-a lăsat câteva constatări memorabile.

Pe parcursul lunilor februarie-martie 1918, Duiliu Zamfirescu s-a aflat într-o misiune specială încredințată de mareșalul Alexandru Averescu, noul șef al guvernului român, pe lângă Consiliul Directorilor Generali (cabinetul de miniștri) al Republicii Democratice Moldovenești, proclamată la 2 decembrie 1917, în contextul destrămării Imperiului țarist și al aplicării principiului autodeterminării națiunilor.

„Basarabia actuală, ca orice țară ieșită din revoluție, este câmpul contrastelor”, devastată de curente centrifuge și promisiuni deșarte, scria D. Zamfirescu câteva luni mai târziu după încheierea misiunii.

„Lumea pare într-un echilibru nestabil”, iar peste tot latet anguis in herba/șarpele se ascunde în iarbă, mai avertiza el. În pofida multiplelor dificultăți pe care le întrevedea, D. Zamfirescu constata cu satisfacție că „poporul basarabean… este pur românesc în substratul său”.

Comentând actul unirii, din 27 martie 1918, scriitorul și diplomatul cu o lungă experiență anterioară la Roma, sublinia:

„În acest pământ locuiește un popor care, de baștină, este popor românesc. Alături de dânsul și adesea ori peste dânsul s-au așezat și alte nații cari, ajutate de administrația rusească, au căutat să-l deznaționalizeze. Dar, aici, ca peste tot pe unde a trecut colonizarea romană, cu caracterul său agricol,– dragostea de pământ a asigurat păstrarea neamului nostru în frontierele țării și în cuprinsul limbei, cu acea neclintită statornicie a legionarului (membru al legiunilor romane, n.n.), pe care nimic n-a învins-o. Aceasta este comoara pe care ne-o aduce Basarabia: țăranul român, lipit de glie”¹⁷.  

La finele Primului Război Mondial au luat ființă, aproape concomitent, două organizații internaționale cu scopuri diametral opuse: Cominternul (Internaționala a III-a, Comunistă) a cărei sarcină mondială stabilită de Lenin era să asigure victoria definitivă a socialismului în lume, și Liga (Societatea) Națiunilor, constituită în baza Pactului decis prin Tratatul de la Versailles dintre Puterile Aliate și Asociate și Germania (28 iunie 1919), al cărei obiectiv declarat era „dezvoltarea cooperării între națiuni pentru garantarea păcii și securității” prin asumarea de către statele membre a obligației de a respecta și menține integritatea teritorială și independența lor contra oricărei agresiuni externe. România a fost unul dintre cele 26 state fondatoare ale Ligii, cărora li s-au alăturat pe parcurs și alte țări.

Cominternul împotriva ordinii internaționale

Încă nu se stinseseră ecourile Primului Război Mondial, iar tratativele de pace de la Paris erau în toi, când Lenin și anturajul său au convocat la Moscova (2-6 martie 1919) „primul Congres comunist internațional” care a consacrat înființarea Internaționalei (a III-a) Comuniste (Cominternul).

Cu acest prilej, Lenin dă semnalul inaugurării unei „ere noi” în istoria umanității, a „prăbușirii capitalismului” și a trecerii proletariatului la „lupta deschisă cu aparatul de stat” pentru sfărâmarea vechii mașinării burgheze și asigurarea victoriei comunismului la scară mondială.

Noul imperialism bolșevic proclamat de Lenin reprezenta o amenințare reală și directă pentru România, țară inclusă de la început în planurile de acțiuni subversive inițiate de Comintern, prin înființarea a două birouri speciale de coordonare a procesului de bolșevizare în zona Balcanilor, unul la Harkov și altul la Odessa.

La două săptămâni după primul Congres al Cominternului, la Budapesta lua ființă Republica Sovietică Ungară/„Republica Sfaturilor” (21 martie 1919), în conducerea căreia rolul de frunte îl avea Bela Kun (responsabil în guvern cu afacerile externe și problemele militare). Bela Kun a devenit în anii următori unul dintre liderii de frunte ai Cominternului și este autorul a numeroase crime sângeroase comise cu cruzime în Crimeea, unde a fost trimis de Lenin, în 1920, să instituie puterea bolșevică¹⁸.

România s-a văzut astfel amenințată din nou, atât de la Vest, cât și din Est, de unde se pregăteau intervenții militare directe și coordonate pentru răsturnarea ordinii constituționale și includerea sa în sistemul republicilor sovietice.

Aproape concomitent cu proclamarea Republicii Sovietice la Budapesta, un detașament al Armatei Roșii organizat de ruși și ucraineni în stânga Nistrului a efectuat, la 27 mai 1919, o incursiune sângeroasă la Bender/Tighina, orașul fiind ținut sub teroare timp de două ore. O acțiune violentă similară fusese organizată în ianuarie 1919 la Hotin.

Presa românească din perioada respectivă informa sistematic despre descoperirea și dezarmarea de către autoritățile din Basarabia a unor grupuri bolșevice înarmate infiltrate de peste Nistru pentru comiterea de acte violente.

Amenințarea bolșevică ce plana asupra României era agravată de atitudinea ambiguă și contradictorie a Puterilor Aliate în privința unei eventuale intervenții militare în Ungaria. În cele din urmă, sub presiunea evenimentelor și amenințată pe două fronturi de „alianța roșie ruso-ucraineano-ungară”, România decide să înlăture guvernul bolșevic de la Budapesta printr-o intervenție militară.

La 4 august 1919, Armata Română intra în capitala Ungariei, de unde s-a retras după patru luni. Pericolul bolșevizării Ungariei a fost înlăturat, dar amenințarea de la Vest va rămâne permanentă în perioada interbelică.

Pe de altă parte, provocările și acțiunile subversive bolșevice din partea Rusiei Sovietice nu au încetat niciun moment pe toată frontiera Nistrului și în interiorul Basarabiei.

În timpul Congresului al II-lea al Cominternului, desfășurat la Moscova în perioada 17 iulie-7august 1920, stimulat de entuziasmul participanților, dar și de marșul Armatei Roșii pornit împotriva Poloniei, Lenin îi transmitea lui Stalin, aflat la Harkov, printr-o telegramă cifrată: „Situația din Comintern este excelentă. Zinoviev, Buharin și cu mine considerăm că ar trebui să încurajăm declanșarea revoluției din Italia chiar acum. După părerea mea, ar fi bine să sovietizăm în acest scop Ungaria, poate chiar și Cehoslovacia și România. Trebuie să analizăm cu atenție această eventualitate…”¹⁹.

În Manifestul adoptat la Congresul respectiv, scris de Troțki și aprobat de Lenin, agresivitatea bolșevismului căpăta accente noi: „Trebuie să ucidem capitalismul pentru ca specia umană să poată supraviețui… Internaționala Comunistă reprezintă partidul internațional al insurecției proletare și al dictaturii proletariatului”²⁰. Dincolo de caracterul utopic al planurilor cominterniste, pentru România ele reprezentau o realitate crudă.

La 13 ianuarie 1921, C. Rakovski îl informa pe Lenin : „După eforturi colosale, precum și după o serie de eșecuri, am reușit să organizăm activitatea ilegală în România, în special în Basarabia. Drept rezultat au fost aruncate în aer două poduri și am reușit să organizăm o diversiune la Senat”²¹.

Un atac violent de o mare gravitate s-a produs în zilele de 12-17 septembrie 1924, la Tatar-Bunar, unde o rebeliune armată, aprobată în prealabil de Comitetul Executiv al Cominternului, urmărea să dea semnalul unei ample mișcări revoluționare în Basarabia, care să se extindă și în restul teritoriului României. Surprinse în prima fază de agresivitatea grupurilor bolșevice, autoritățile române au fost nevoite să apeleze la militarii flotei de pe Dunăre pentru a pune capăt rebeliunii.

Mai târziu, în timpul anchetelor la care a fost supus în cadrul Cominternului (1937), Marcel Pauker, unul din liderii comuniștilor români după înființarea Partidului Comunist din România (PCdR) în 1921, confirma că „toate așa-numitele grupuri ilegale de partid fuseseră pregătite pentru terorism și, în al doilea rând, se aflau în legătură cu organizațiile ilegale basarabene, în care activitatea de partid, cea diversionistă și cea de spionaj în favoarea Ucrainei Sovietice se desfășurau laolaltă”²².

Cominternul, devenită o ramificație și, în multe privințe o anexă a serviciilor secrete sovietice, a reprezentat stindardul sub care Moscova a desfășurat cele mai importante acțiuni subversive de subminare a statului național unitar român și de bolșevizare a întregii zone balcanice în perioada interbelică.

Planurile sale în privința României au ieșit pregnant în evidență la Congresul al V-lea al Partidului Comunist din România (PCdR), desfășurat la Gorkovo, lângă Moscova, în perioada 3-24 decembrie 1931, sub conducerea lui Bela Kun (Schlosser), ca reprezentant al Comitetului Executiv al Internaționalei Comuniste. Prin conținutul său, Rezoluția în problema națională adoptată la acest congres reprezenta un nou atac deschis la integritatea statului român și ordinea stabilită prin Tratatele de la Versailles (1919) și Trianon (1920), dar și o sfidare fără margini la adresa sacrificiilor făcute de poporul român pentru realizarea unității naționale:

„România contemporană” – afirmau membrii grupului cominternist de la Moscova desemnat să vorbească în numele și pentru viitorul poporului român – „nu reprezintă prin sine o unire a «tuturor românilor», ci un stat tipic cu multe națiuni, creat pe baza sistemului prădalnic de la Versailles, pe baza ocupării unor teritorii străine și pe baza înrobirii unor popoare străine.

Burghezia și moșierimea din România, înfăptuind propriile lor planuri imperialiste și îndeplinind, totodată, însărcinarea puterilor imperialiste conducătoare din Europa de a crea la Nistru un avanpost împotriva URSS, au cucerit Basarabia, Transilvania, Bucovina  și Banatul și supun unei asupriri naționale nemaiîntâlnite și unei exploatări semicoloniale pe cele 8 milioane de moldoveni, unguri, ruși, ucraineni, bulgari, nemți, turci și alții”²³.

Liga Națiunilor sub asaltul puterilor revizioniste

„Revizuirea este drumul cel mai scurt spre război”
(Nicolae Titulescu)

În pofida preocupării sale de a păstra nepătată, la nivel oficial, imaginea Puterii Sovietice şi a purităţii ideologice a Partidului bolşevic în privinţa compromisurilor cu „imperialiştii germani” făcute prin încheierea păcii de la Brest-Litovsk, documente declasificate, ascunse vreme îndelungată publicului larg, arată o altă faţă a conduitei lui Lenin.

În perioada ce a urmat încheierii Tratatului de la Versailles, Rusia Sovietică şi Germania se regăsesc din nou pe poziţii apropiate, ambele situându-se net în fruntea statelor revizioniste faţă de ordinea europeană stabilită la sfârșitul Primului Război Mondial.

Iar Rusia Sovietică, trecând peste orice considerente de moralitate şi legalitate internaţională, se arată gata să sprijine pe căi oculte încălcarea de către Germania a prevederilor Tratatului de la Versailles şi sabotarea activităţii Ligii Naţiunilor.

Tonul l-a dat, fireşte, tot Lenin. Încă din august 1918, când perora împotriva nemţilor şi a condiţiilor umilitoare impuse de aceştia Rusiei, într-o „Scrisoare adresată muncitorilor americani” Lenin afirma răspicat că, în cazul unui atac din partea „tâlharilor” imperialismului anglo-francez şi american, „eu nu voi ezita nicio clipă să închei o «înţelegere» identică cu tâlharii imperialismului german”²⁴.

După cum rezultă dintr-o telegramă cifrată trimisă la Moscova, în februarie  1921, de către legaţia sovietică din Berlin, reprezentanţi ai celor două ţări purtaseră deja negocieri asupra unor modalităţi de eludare a clauzelor Tratatului de la Versailles, prin acceptarea activităţii pe teritoriul Rusiei a unor firme ale Reichului (cum ar fi „Blohm”, „Voss”, „Albatrosswerke”, „Krupp”, profilate pe construcţia de submarine, avioane, piese de artilerie) care să contribuie la refacerea industriei germane de război.

În răspunsul trimis şefului legaţiei sovietice, Lenin a precizat că vede posibilă o asemenea colaborare, secretă desigur: „Cred că da. Spune-le aşa. Păstrează secretul”²⁵.

Un bun prilej pentru a oficializa apropierea și colaborarea în expansiune dintre Rusia Sovietică și Germania s-a ivit odată cu convocarea, la inițiativa premierului britanic Lloyd George, în aprilie 1922, a unei conferințe internaționale la Genova (Italia) pentru a discuta chestiuni controversate legate de despăgubiri și datoriile de război ce trebuiau onorate de țările învinse, precum și perspective ale reconstrucției europene pe fundamentul creat de Tratatul de la Versailles. Germania și Rusia se aflau, firește, pe banca „acuzaților”, respectiv în rândul țărilor care trebuie să dea socoteală și să aplice întocmai deciziile învingătorilor.

La o săptămână de la începerea conferinței, delegația rusă, condusă de Gh. Cicerin, comisarul pentru afaceri externe, a propus delegației germane o întâlnire separată, acceptată imediat și desfășurată la Rapallo, un orășel din apropiere de pe litoralul italian. Aici, departe de ochii și urechile învingătorilor, rușii și germanii au convenit un acord prin care cele două state stabileau relații diplomatice, renunțau la pretențiile teritoriale și financiare reciproce și își garantau în comun statutul clauzei națiunii celei mai favorizate.

Pasul făcut de germani și ruși, spre surprinderea învingătorilor care convocaseră reuniunea de la Genova, montând astfel, involuntar, scena pe care s-a jucat actul apropierii sovieto-germane, a reprezentat, după cum apreciază cu îndreptățire Henry Kissinger, „o lovitură decisivă pentru sistemul de la Versailles, iar democrațiile au fost prea demoralizate ca să conștientizeze imediat momentul la adevărata lui valoare”²⁶.

Condițiile extrem de aspre puse țărilor învinse, în primul rând Germaniei (cărora fostul premier britanic Winston Churchill le dedică în „Memoriile” sale un capitol intitulat semnificativ „Nechibzuințele învingătorilor. 1919-1929”), au însemnat laolaltă, cum scrie Kissinger, „cel mai puternic stimulent pentru Germania și Uniunea Sovietică de a trece peste ostilitatea de resort ideologic dintre ele și de a coopera în scopul surpării edificiului construit la Versailles”. Din această perspectivă, se poate aprecia într-adevăr că acordul de la Rapallo „a simbolizat un interes comun prioritar, care a continuat să-i apropie pe liderii sovietici de cei germani pe întreaga perioadă dintre  cele două războaie mondiale”²⁷.

De altfel, înțelegerile de la Rapallo, din 1922,  au fost completate prin încheierea unui Tratat de neutralitate sovieto-german (Berlin, 1926), reînnoit în 1931, prin care fiecare dintre părți se angaja să rămână neutră în cazul în care cealaltă ar fi atacată și, totodată, să nu intre în nicio combinație politică sau boicot economic îndreptat împotriva celeilalte părți.

Pe asemenea baze noi, firește, colaborarea economică și militară sovieto-germană a luat amploare, o bună parte din aceasta fiind rezultatul unor acorduri secrete în domeniile care se sustrăgeau în mod evident prevederilor Tratatului de la Versailles.

Unele documente de arhivă  evocă extinderea colaborării militare bilaterale inclusiv la organizarea unor cursuri de pregătire a ofiţerilor germani pe teritoriul sovietic. O hotărâre adoptată prin consens de Biroul Politic al CC al PCUS face referire, de pildă, la cererea de „reluare” a unor asemenea cursuri, iar Leon Troţki şi Felix Dzerjinski „au fost însărcinaţi să găsească amplasamente convenabile îa afara Moscovei”²⁸.

Dar Germania a fost încurajată și chiar sprijinită să nesocotească prevederile Tratatului de la Versailles nu doar de Rusia Sovietică (apoi de URSS), ci chiar de către doi dintre principalii protagoniști ai deciziilor luate la Paris la finele Primului Război Mondial. Este vorba de SUA și Marea Britanie. „Atitudinea britanică față de Germania, atât de mânioasă la început”, scrie Churchill, „se deplasă curând în direcția opusă”.

În urma unor controverse tăioase între Franța și Anglia, „cele două națiuni s-au depărtat în gândire și acțiune, iar simpatia, ba chiar admirația britanică față de Germania, și-au găsit o exprimare puternică”²⁹.

Nici Statele Unite nu s-au lăsat mai prejos și, alături de Anglia, au acordat împrumuturi uriașe Germaniei, „permițând astfel ca ruinele războiului să fie înlăturate rapid… Istoria va caracteriza toate aceste tranzacții ca nebunești”³⁰.

Dar nu atât ajutoarele economico-financiare în sine pentru refacerea de după război a Germaniei au avut rolul lor, cât mai ales toleranța față de agresivitatea în creștere a acestei țări, care a condus la o nouă catastrofă pentru omenire. Pericolul acestei atitudini l-a descifrat și împotriva lui s-a pronunțat cu luciditate și curaj Nicolae Titulescu, imediat după ajungerea la putere a lui Hitler, la începutul anului 1933, când Mussolini avansase un proiect de „Acord al Pactului celor patru puteri” (Italia, Germania, Franța și Marea Britanie) ce viza asumarea în comun a unor drepturi în viața internațională conform cu răspunderile lor mondiale. Însărcinat de Mica Înțelegere să se deplaseze la Paris și Londra pentru a apăra interesele comune ale țărilor membre „împotriva oricărei tendințe de dictatură în viața internațională”, Nicolae Titulescu a îndeplinit această misiune în intervalul 22 martie – 9 aprilie 1933, după care a prezentat un amplu „Memoriu” regelui Carol al II-lea.

Încă de la început, Titulescu sesiza „o ciudată coincidență” între discursul lui Mussolini care cere ca „Europa să fie guvernată de Marile Puteri” și planul britanic de dezarmare ce atribuie acelorași Mari Puteri dreptul de intervenție în probleme de securitate „conform vederilor lui Mussolini”. Desigur, menționa Titulescu, această coincidență nu se datorează unei înțelegeri între britanici și Mussolini, ci este conformă cu „interesele naturale ale Marilor Puteri”.

Atât la Paris cât și la Londra, Nicolae Titulescu a exprimat fără echivoc, în numele Micii Înțelegeri, punctul de vedere potrivit căruia astfel de acorduri „care dispun de dreptul terților, fie printr-o decizie directă, fie prin mijlocul presiunii” sunt inacceptabile și nu vor fi recunoscute niciodată. Mai mult, constata cu îngrijorare ilustrul diplomat român, proiectul lui Mussolini „înscrie revizuirea la ordinea zilei”, iar „ducerea chestiunii revizuirii în fața Marilor Puteri înseamnă… nu numai războiul, dar și acordarea unei baze morale războiului de agresiune…”.

Din această perspectivă, argumenta Titulescu, proiectul lui Mussolini, chiar cu o serie de amendamente britanice, reprezenta „o primă la mobilizare”, ceea ce contravenea fundamental intereselor statelor mici pe care teama de revizuire le va împinge fatal spre Germania. 

Concluzia lui Titulescu se va adeveri doar peste câțiva ani: „Revizuirea, departe de a fi o soluție de pace, este drumul cel mai scurt la război. Tendința de revizuire va apropia Mica Înțelegere de Germania și, prin aceaasta, îi va spori puterea atunci când Anglia și Franța doresc numai să calmeze Germania, iar nu să o întărească”³¹.

Reacția timidă și prudentă a democrațiilor vremii față de ascensiunea lui Hitler este de acum un fapt bine stabilit. Hitler era atât de grăbit să-și concretizeze planurile agresive încât a recurs la mișcări și decizii bruște și radicale, fără a întâmpina niciun murmur de opoziție din partea Marilor Puteri învingătoare. La 14 octombrie 1933, Germania a părăsit Conferința pentru dezarmare, iar o săptămână după aceea și Liga Națiunilor, pentru a se eliberea de orice restricții internaționale. La începutul anului 1934, Hitler a anunțat oficial trecerea la politica de reînarmare a Germaniei.

Într-o convorbire purtată în Berlin, la 19 aprilie 1939, Hitler se „destăinuia” ministrului de externe român Grigore Gafencu: „Lupta împotriva Tratatului de la Versailles este lupta vieții mele. Până azi, am învins pe toată linia. Îmi mai rămân câteva bătălii de câștigat. Le voi câștiga. Nu lupt împotriva intereselor niciunui popor. Lupt pentru dreptatea cauzei Germaniei”³².

Era stilul său de a învălui adevărul crud în straie cu aparențe de om cuminte, modest și dezinteresat, cum notează Gafencu în „Jurnal”. În scurt timp, însă, Fuhrerul nu va mai simți nevoia de camuflaj și își va da arama pe față. Un an mai târziu, în aprilie 1940, când Germania se afla deja în război declarat cu Anglia și Franța, J. Goebbels, șeful propagandei naziste, arăta într-un instructaj secret:

„Până acum am reușit să-l nedumerim pe inamic în legătură cu adevăratele scopuri ale Germaniei, la fel cum, înainte de 1923, dușmanii noștri din interior nu și-au dat seama unde vrem să ajungem și nici că jurământul nostru de respectare a legii a fost un șiretlic… Ar fi putut să ne suprime (…). Dar n-au făcut-o. Ne-au lăsat în pace, ne-au permis să străbatem zona periculoasă, iar noi am reușit să navigăm printre toate stâncile care ne-au amenințat. Iar după ce am terminat ce aveam de făcut și ne-am înarmat cum se cuvine, mai bine ca ei, ei au fost cei care au declanșat războiul!”³³.

Într-un anumit sens, tonul îngăduinței față de Germania l-au dat chiar Statele Unite, care au părăsit Liga Națiunilor încă de la înființarea ei, iar în 1921, „cu o logică de neînțeles”, cum apreciază Churchill, au argumentat că „ar fi imoral să fie dezarmați învinșii, dacă nu se leapădă de armele lor și învingătorii (…). Astfel, atât în Europa cât și în Asia, Aliații victorioși au creat condițiile care, în numele păcii, au deschis drum renașterii războiului”.

Dacă în întreaga perioadă până în 1934, scrie cu îndreptățire Churchill, ar fi fost aplicate cu strictețe clauzele de dezarmare ale Tratatului de pace, atunci ar fi fost apărată „timp nedefinit pacea și siguranța lumii fără violență sau vărsare de sânge. Dar acestea au fost neglijate cât timp încălcările au fost minore și apoi au fost evitate când încălcările au căpătat proporții serioase. Astfel, a fost înlăturată apărarea finală a unei păci îndelungate”.

Cu un fundament juridic și moral de valoare incontestabilă, Liga Națiunilor s-a văzut de la început lipsită de forța necesară impunerii nobilelor principii proclamate ale securității colective tocmai datorită slăbiciunilor dovedite ani la rând de principalele Puteri învingătoare, în primul rând SUA, Marea Britanie și Franța. Ar fi fost necesară o politică simplă, scria în continuare Churchill, „să ții Germania dezarmată și pe cei victorioși înarmați în mod adecvat pe termen de treizeci de ani, iar între timp, chiar dacă nu se putea realiza o reconciliere cu Germania, să fie edificată o Ligă a Națiunilor adevărată și mai puternică, în stare să obțină respectarea tratatelor sau schimbarea lor prin discuții și înțelegere… Dar această modestă cerință nu a putut fi asigurată de puterea, civilizația, învățământul, cunoștințele, știința învingătorilor. Ei trăiau de pe o zi pe alta; de azi pe mâine și de la o alegere la alta, până când, după trecerea a numai douăzeci de ani, s-a dat semnalul celui de-al Doilea Război Mondial”³⁴.

Ar mai trebui adăugat că Marile Puteri, învingătoare sau învinse, s-au regăsit sistematic pe poziții de „ciudată coincidență”, datorită intereselor lor naturale și tendinței, la care nu au renunțat niciodată, de a hotărâ în problemele mondiale nu doar pentru ele, ci și în numele terților și prin presiuni asupra Puterilor Mici, după cum se exprima Titulescu în 1933. O politică de dictat în relațiile internaționale, camuflată desigur sub lozinca nevoilor strategice și a intențiilor pacifiste. O politică îmbrățișată cu multă înflăcărare nu doar de Germania, ci și de Uniunea Sovietică, celălalt mare sabotor revizionist al Ligii Națiunilor și al păcii mondiale în perioada interbelică.

Regimul bolșevic instaurat în Rusia a supus unor critici permanente Tratatul de la Versailles și creația acestuia, Liga Națiunilor, etichetată ca instrument al puterilor învingătoare pentru a consolida reîmpărțirea imperialistă a lumii. O rezoluție adoptată de Congresul al VI-lea al Cominternului, în 1928, aducea noi acuze Ligii Națiunilor, imputându-i că, în loc de a fi o organizație de pace, nu era decât „un teren de manevră pentru imperiaaliștii belicoși”³⁵.

La începutul anilor ’30 ai secolului trecut, URSS ajunsese la concluzia că un nou război este inevitabil, dar nu era pregătită pentru această perspectivă, motiv pentru care Moscova trâmbița pe toate vocile o neostoită dorință de pace și concordie universală. În 1933, URSS anunța un „nou curs” în politica externă, care semnifica o „deschidere” în relațiile cu democrațiile occidentale, „conciliere” față de politica militaristă a Germaniei și a Japoniei, echidistanță față de diverse conflicte, participare la politica de securitate colectivă promovată de Liga Națiunilor.

Astfel de măsuri au avut ecou, contribuind la stabilirea, în 1934, a relațiilor diplomatice cu SUA, Cehoslovacia și România, admiterea URSS în Liga Națiunilor și ca membru permanent al Consiliului acestei organizații (septembrie 1934), vizita la Moscova a ministrului de externe britanic Anthony Eden (martie 1935) etc., Puterea Sovietică fiind recunosctă nu doar de facto, dar și de jure ca partener de dialog și actor important al vieții internaționale. În realitate, însă, esența Puterii Sovietice rămânea agresivă și imprevizibilă, care urzea în secret planuri de expansiune viitoare.

În martie 1939, la Congresul al XVIII-lea al PC(b)US, când se apropia momentul ca și URSS să-și arate adevăratul chip, Stalin găsea potrivit să justifice aderarea la Liga Națiunilor: deși Uniunea Sovietică nu-și schimbase poziția critică față de Tratatul de la Versailles, declara el, intrarea în Liga Națiunilor a pornit de la principiul conform căruia „cu toată slăbiciunea acesteia…, ea poate fi totuși o tribună de demascare a agresorilor și un oarecare, fie și slab, instrument de pace, care poate înfrâna dezlănțuirea războiului”³⁶.

Era însă deja târziu ca Liga Națiunilor să mai poată fi folosită ca „tribună de demascare a agresorilor”, deoarece peste doar câteva luni URSS se va afla într-o ipostază nouă și va intra cu arme și bagaje în tabăra agresorilor.

Deocamdată, rămâne un fapt stabilit cu certitudine că Rusia Sovietică/URSS a participat sistematic la încălcarea prevederilor Tratatului de la Versailles, printr-o amplă colaborare specială cu Germania, care a cunoscut un moment de recul după venirea naziștilor la putere. Un înalt funcţionar al serviciilor secrete ale URSS, generalul Pavel Sudoplatov, aflat atunci în miezul evenimentelor, scrie în memoriile sale:

„Relaţia cu germanii trebuie înţeleasă pe fundalul unei legături strânse între gânditorii strategici germani şi sovietici. În 1933, Stalin a pus capăt unei lungi perioade de cooperare între conducerile militare ale Germaniei şi Uniunii Sovietice, sub pretextul inventat că germanii transmiteau francezilor informaţii despre contactele militare secrete sovieto-germane”³⁷. Chiar și în cei câțiva ani de restrângere temporară a colaborării militare și a intensificării confruntării propagandistice dintre cele două regimuri totalitare, fascist și bolșevic, sovieticii nu au încetat să se inspire din doctrina expansionistă a Germaniei naziste şi din teoriile care justificau pretenţiile acesteia asupra altor teritorii şi popoare. Cităm, spre exemplificare, doar cazul teoriilor lui Karl Haushofer, fondatorul şcolii geopolitice germane din perioada interbelică, adept al stabilirii unor relaţii speciale de colaborare între Germania şi URSS şi favorabil, fireşte, încheierii Pactului Ribbentrop-Molotov.

În concepţia sa, cele două mari puteri continentale erau chemate să corecteze împreună „nedreptăţile” tratatelor de la Versailles şi să înfrunte cu succes coaliţia statelor oceanice, în primul rând SUA şi Marea Britanie³⁸.

Mai mult, teoreticianul german, promotor al ideii frontierei în mişcare, dezvolta o întreagă metodologie a expansiunii asupra unor teritorii din vecinătate prin efectuarea unor „străpungeri prietenoase”, înţelese la vremea respectivă, ca şi astăzi de altfel, ca acţiuni de propagandă înşelătoare, care să contribuie la promovarea propriilor valori în rândul populației din statele inamice şi, în consecinţă, la demobilizarea ideologică a acesteia în spaţiile ce urmau să fie anexate.

Această strategie de veritabilă „subminare geopolitică”³⁹ a statelor vecine a fost practicată cu succes de sovietici în perioada interbelică la frontiera de pe Nistru, în acţiunile de slăbire și defăimare a administraţiei româneşti în Basarabia.

Cooperarea militară sovieto-germană, întreruptă temporar în 1933, avea să revină în forţă peste doar câţiva ani, în ajunul celei de-a doua mari conflagraţii mondiale, când toţi se aşteptau probabil cel mai puţin.

Atunci însă, cum ar fi spus Lenin, s-a ivit iarăși o „coincidență de interese” între cele două mari puteri, care au semnat înțelegerile secrete cunoscute ulterior sub denumirea generică de Pactul Ribbentrop-Molotov. 

Sursa:

Articolul: ”Puterile revizioniste împotriva ordinii europene (I)” de Ioan C. POPA –Revista Limba Română, Nr. 2-3, 2020

Note:

¹ I. G. Duca (1992), Memorii, vol. I, ediție și schiță biografică de Stelian Neagoe, Editura Expres, București, 1992, p. 54.

² Ibidem, p. 56.

³ Ibidem, p. 59-60.

⁴ Ibidem, p. 195.

⁵ Ibidem, p. 83.

⁶ Ibidem, p. 182.

⁷ I.G. Duca, Memorii, ed. cit., vol. II, p. 173.

⁸ Apud Jean Nouzille (1997), Calvarul prizonierilor de război români în Alsacia-Lorena. 1917-1918, Editura Semne, București, p. 64.

⁹ Antonescu, Ion (1919/1990), Românii, originea, trecutul, sacrificiile și drepturile lor, Editura CLIO, București, p. 41, 43, 49.

¹⁰ În baza înțelegerilor dintre guvernele rus și român, Tezaurul BNR a fost transferat la Moscova în două tranșe, prima la finele lunii decembrie/începutul lunii ianuarie 1917 și a doua la sfârșitul lunii iulie/începutul lunii august 1917. Pentru detalii a se vedea Cristian Păunescu, Marian Ștefan (2011), Tezaurul Băncii Naționale a României la Moscova, Ediția a II-a, Editura Oscar Print, București, passim.

¹¹ I. G. Duca (1992), Memorii, ed. cit., vol. III, p. 228-229.

¹² Cronica Basarabiei. 1918-1944 (culegere de „mărturii din presa timpului și imagini de epocă” realizată de Vlad Darie și Mihai Potârniche), Moldpres, Chișinău, 2012, p. 9.

¹³ „Colecția Eden” (Anthony Eden Papers)/7 februarie 1918. Pentru detalii vezi și I. Popa, L. Popa (2012), Românii, Basarabia și Transnistria, Ediția a II-a, Fundația Europeană Titulescu, p. 66-68.

¹⁴ Ibidem.

¹⁵ I. Antonescu, Românii, originea, trecutul, sacrificiile și drepturile lor, ed. cit, p. 87.

¹⁶ Gusti, D. (1928), Cu prilejul aniversării de zece ani de la unirea Ardealului, Banatului și a părților locuite de români din Ungaria, la vechiul Regat, extras din „Arhiva pentru Știința și Reforma Socială”, Anul VIII, Nr. 1-3, 1929, București, p. 3.

¹⁷ Duiliu Zamfirescu în Basarabia (2012), ediție îngrijită, prefață, comentarii și note de Ioan Adam, Editura Biblioteca Bucureștilor, p. 65.

¹⁸ Detalii interesante din arhiva Cominternului despre cariera și sfârșitul prin împușcare, în 1938, al lui Bela Kun („fiul lui Mor Kon și al Rozaliei Goldenberg”) au fost publicate de Arkadi Vaksberg în volumul Hotel Lux. Partidele frățești în slujba Internaționalei Comuniste (1993/1998), Humanitas, p. 210-213.

¹⁹ Dmitri Volkogonov (1994), Lenin. O nouă biografie, Editura Orizonturi, București, p. 26 și 420.

²⁰ Ibidem, p. 427.

²¹ Ludmila Rotari (2004), Mișcarea subversivă din Basarabia în anii 1918-1924, Editura Enciclopedică, București, p. 238.

²² G. Brătescu (1995), O anchetă stalinistă (1937-1938), Univers Enciclopedic, București, pp. 136-137.

²³ Marin C. Stănescu (1994), Moscova, Cominternul, Filiera Comunistă Balcanică și România (1919-1943), SILEX, București, p. 120.

²⁴ V. I. Lenin (1965), Opere complete, Editura Politică, București, vol. 37, p. 57.

²⁵ D. Volkogonov, Lenin. O nouă biografie, ed. cit., p. 27.

²⁶ Henry Kissinger (1994/1998), Diplomația, Editura ALL, București, p. 222.

²⁷ Ibidem, p. 239.

²⁸ D. Volkogonov, Lenin. O nouă biografie, ed. cit., p. 345.

²⁹ Winston Churchill (1996), Al Doilea Război Mondial, Editura SAECULUM I.O., București, vol. I., p. 18.

³⁰ Ibidem, p. 20.

³¹ Nicolae Titulescu (1992), Documente confidențiale, Editura Academiei Române, p. 48-52.

³² Grigore Gafencu, Jurnal. 1941-1944, vol. I, ediție litografiată (f.a.), p. 44.

³³ H. Kissinger (1994/1998), Diplomația, ed. cit., p. 267.

³⁴ Winston Churchill, Al Doilea Război Mondial, ed. cit., vol. I, p. 21-24.

³⁵ William Z. Foster (1955/1959), Istoria celor trei Internaționale, Editura Politică, București, p. 427.

³⁶ I.V. Stalin (1939/1945), Problemele leninismului, Editura Partidului Comunist din România, București, p. 705.

³⁷ Pavel și Anatoli Sudoplatov (1994, 1995/2013), Misiuni speciale, Editura Litera, București, p. 42.

³⁸ Paul Dobrescu (2008), Geopolitica (ediția a 2-a), Editura Comunicare.ro, București, p. 89.

³⁹ Ibidem, p. 97.

O ISTORIE A ZILEI DE 17 DECEMBRIE. VIDEO

17 decembrie, istoricul zilei

546: Ostrogoţii conduşi de regele Totila cuceresc Roma, nimicesc garnizoana bizantina şi jefuiesc oraşul.

Totila (numele sau original era  Baduila), a fost penultimul rege al ostrogoților si a domnit  din 541 pana la moartea sa (d.la 1 iulie 552), reusind sa  recupereze in  aproape toate teritoriile din Italia pe care Imperiului Roman de Răsărit  le recucerise în 540.

El a fost ales rege de nobilimea  ostrogotă în toamna anului 541, după ce regele Witigis  ajunsese  prizonier la Constantinopol si a  câștigat sprijinul claselor de jos dupa  eliberarea sclavilor și distribuirea de pamant  țăranilor. 

După ce generalul bizantin Belisarius s-a retras la Constantinopol, Totila a recucerit Roma.  

Italia a fost atât de devastata de război, incat  întoarcerea rapida  la o viață normală s-a dovedit a fi imposibila, și la numai trei ani de la moartea sa, cea mai mare parte a țării a fost cucerit de lombarzii condusi de Alboin, care au absorbit populația ostrogotă rămasă.

Cele mai multe dintre datele  istorice referitoare la  Totila   au ramas in cronicile istoricului bizantin Procopius, care l-a însoțit pe generalul bizantin Belizarie în timpul campaniei in asa numitul Război  gotic.

 

908:  A decedat la Bagdad  prințul arab Abdullah ibn al–Mu’tazz (n.1 noiembrie 861 în Samarra),  cunoscut  critic literar și poet arab , autorul lucrarii  al-Badi Kitab, un studiu timpuriu privitor la  formele de poezie arabă din punct de vedere al teoriei si criticii literare.

În politică a jucat  un rol episodic, ajungand  calif în perioada dinastiei Abbassizilor, dar numai pentru o zi, fiind nevoit să se refugieze de teama adversarilor sai.

A scris o poezie in stilul „diwan”, erotică, elegiacă, bahică, ce se remarca prin stilul sau  simplu, dar bogat în imagini alese, colorate, care se adresau sensibilității vizuale.

Lucrarile sale teoretice (Tabaqāt ash-shu`araʼal-muhdatīn – „Clasele poeziei noi” și Kitāb al-Badī` – „Cartea stilului nou”), constituie unele dintre cele mai vechi scrieri din domeniul criticii literare și teoriei literaturii.

1187: A decedat Papa Grigore al VIII-lea (Alberto di Morra); (n. cca. 1100), inițiatorul celei de-a III-a Cruciade.

A fost ales Papă al Romei la 25 Octombrie 1187 și a deținut această funcție numai 57 de zile, murind in urma unei  febre. A fost îngropat în Domul din Pisa, fiind  urmat pe tronul pontifical de Papa Clement al  III- lea .

1273: A decedat la Konya, astazi in Turcia, poetul persan Halal ad-Din Muhammad Rumi; (n. 30 septembrie 1207 la Balch, in vechea Persie) .

A fost unul din cei mai cunoscuți mistici persani și islamici sufisti, întemeietor al ordinului dervișilor mevleviți.

Sufismul este un curent religios  apărut în secolul VIII și răspândit mai ales în Persia. În centrul vieții religioase a acestei doctrine se află iubirea reciprocă dintre Dumnezeu și oameni, respingând, prin urmare, ideea inaccesibilității lui Dumnezeu.

Doctrina sa este influențată de mai multe religii:budism,zoroastrism,hinduism și are la bază apropierea față de Dumnezeu prin cunoaștere mistică,iubire și asceză.

Limba maternă a lui Rumi a fost persana. Tatăl său a fost teolog, jurist, mistic, supranumit sultanul savanților.

Când mongolii au invadat  Asia Centrala (1215-1220), familia sa, împreună cu un grup de discipoli de-ai tatălui, a fost nevoită să se retragă spre vest. În drum spre Anatolia , aceștia îl întâlnesc pe Attar, celebru poet persan, întâlnire care va avea un puternic impact asupra lui Rumi.

Mathanawî – titlul monumentalei sale opere – înseamnă distih (vers dublu), ea fiind compusă din aproximativ 25.000 de mii de distihuri. Aceasta capodoperă a literaturii persane este chintesența intregii gandiri sufite de până atunci, ea cuprinde povestiri și parabole cu caracter etic, ilustrate cu pilde din Coran, Evanghelie si Tora, din culegerea de fabule Kalila și Dimna, a lui Ibn al Mouqaffa , precum și din folclorul oriental, cu referiri la filosofia greacă și indiană.

În limba română, fragmente din Mathnawi au fost traduse și publicate în:Jalaluddin Rumi. 2003. Metafore și parabole. Traducere din limba persana: Otto Starck. București, Editura Kriterion.

O poezie a lui  George Cosbuc  se numește  “Puntea lui Rumi”.

1398: Armata sultanului indian Nasir-u Din Mehmud este infrântă, iar sultanatul de  Delhi (India) este cotropit de oastea turco-mongolă a lui Timur Lenk (Tamerlan).

 

Foto: Tamerlan (Timur Lenk); n.9 aprilie 1336 – d.18 februarie  1405.

1577:  Corsarul englez Francis Drake părăsește  portul Plymouth (Anglia), într-o misiune secretă de explorare a Coastei americane a Pacificului , trimis de regina Eliabeta a I-a a Angliei .

 

1706: S-a născut matematiciana şi fiziciana franceză Émilie du Châtelet; (d.1749).

1777: In timpul revolutiei americane, Franța recunoaște oficial Statele Unite.

1778: S-a născut în Anglia chimistul Humphry Davy ; (d. la Geneva la  29 mai 1829).

A fost un inventator și chimist englez care a descoperit metalele calciu, natriu, bariu și bor. De asemena, a folosit și a studiat electroliza, iar în 1815 a inventat o lampă pentru mineri. A ajutat și la descoperirea clorului și a iodului.I-a influențat pe Michael Faraday și pe William Thomson.

Savantul Berzelius a numit lucrarea lui Davy din 1806  „On Some Chemical Agencies of Electricity”, drept una din cele mai bune lucrari  apărute vreodată în teoria științei chimiei.

1790: Este descoperită  Piatra Soarelui, de multe ori impropriu numita  si Calendarul Aztec, una dintre cele mai faimoase și emblematice opere de arta aztece.

A fost găsită  accidental, in ziua de 17 decembrie de 1790, in Mexico City, timpul lucrărilor de pavare din piața principală a capitalei coloniei Noua Spanie ( Mexic).

Este în prezent păstrată la Muzeul Național de Antropologie din Ciudad de Mexico.

Acest disc a făcut dintr-un bloc monolit de lava olivina bazalt , cu o greutate de 24 de tone, 3,6 m în diametru și 1,22 m lungime. A fost, probabil, un altar de sacrificiu, care  a fost sculptat în timpul domniei lui Axayácatl..

1830: S-a născut Jules Huot de Goncourt, scriitor şi istoric; împreună cu fratele lui, Edmond de Goncourt, a redat atmosfera vieţii culturale a vremii în “Jurnalul” publicat în 1896.

Tot el a împlinit dorinţa testamentară a fratelui lui de a întemeia Academia Goncourt, care acordă în fiecare an Premiul Goncourt pentru cel mai bun roman apărut în Franţa; (m. 20 iunie 1870).

1830: A decedat Simón Bolívar, unul dintre conducătorii luptei de eliberare a popoarelor din America Latină de sub dominaţia spaniolă; (n. 24.07.1783).

1847: A murit sepha Lucia); (n. 12.12.1791).

Ea a fost a doua soție a lui Napoleon și,   împărăteasa a francezilor intre  1810-1814. 

A domnit ca Ducesa de Parma din 1814, până la moartea ei.  

1851: Din iniţiativa lui Ioan Andrei Wachmann şi a lui Ludovic Wiest, se înfiinţează Conservatorul de muzică din Bucureşti, Muntenia. Conservatorul de muzică  va fi reînfiinţat în 1864.

1860: A murit regina Suediei, Désirée Clary; (n. 08.11.1777).

Bernardine-Eugénie-Désirée Clary  Bernardine-Eugénie-Désirée Clary s-a căsătorit  în 1798  cu generalul J.B. Bernadotte,  devenit ulterior regele Carol al XIV-lea al Suediei, după eșecul logodnei sale cu Napoleon Bonaparte.

1863: În Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei a fost votată „Legea secularizării averilor mănăstireşti”. 

In urma aplicarii ei, 25% din teritoriul țării devenea patrimoniul statului.

Alexandru Ioan Cuza (n.1820-d.1873), domn al Principatelor unite ale Moldovei şi Valahiei (1859-1866)

 Proiectul legii a fost prezentat de către Guvernul condus de Mihail Kogălniceanu, Camerei Deputaților la 13/25 decembrie 1863, fiind adoptat, apoi promulgat și publicat câteva zile mai târziu, la 17/29 decembrie același an.

 Legea secularizării averilor mănăstireşti prevedea că:

„Toate averile mănăstireşti închinate şi neînchinate precum şi alte legate publice sau daruri făcute de diferiţi testatori şi donatori din Principatele Unite la Sfîntul Mormînt, Muntele Athos, Sinai precum şi la mitropolii, episcopii şi la metoacele (n.r. mănăstiri mici, subordonate unor mănăstiri mai mari, termen din limba greacă) lor de aici din ţară şi la alte mănăstiri şi biserici din oraşe sau la aşezăminte de binefacere şi de utilitate publică, se proclamă domeniuri ale Statului Român, iar veniturile acestor aşezăminte vor fi cuprinse în bugetul general al statului ”.

Măsura adoptată în 1863, la 4 ani de la Unirea Principatelor era fundamentală pentru formarea noului stat român, întrucît 1/4 din suprafaţa arabilă a ţării aparţinea mănăstirilor româneşti aflate sub influenţă preponderent greacă.

Aceste proprietăţi generau anual venituri de circa 7 milioane de franci, o sumă enormă pentru acele timpuri, bani care luau calea străinilor .

Mihail Kogălniceanu (n.1817- d.1891), Prim-Ministru al Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei (1863-1865)

În total au fost trecute în proprietatea statului 75 de mănăstiri închinate bisericii greceşti, dintre care 44 din Valahia şi 31 din Moldova, care deţineau la rîndul lor mai multe metocuri şi moşii. Numărul moşiilor închinate era de 560 (366 în Valahia şi 194 din Moldova). Ele totalizau circa un sfert din teritoriul arabil al ţării, plus numeroase păduri.

Legea secularizării prevedea o compensaţie de 82 milioane lei (din care aveau să se scadă 31 milioane datoare statului de aşezămintele religioase), o sumă mare pentru bugetul ţării, bani pe care călugării greci i-au refuzat nemulţumiţi.

Conducerea Bisericii Ortodoxe a hotărît să refuze oferta făcută de statul român, în speranţa că Puterile garante vor interveni. În final călugărilor nu li s-a mai plătit nimic. 

Pentru a nu avea aparenţa unei legi xenofobe, au fost secularizate deopotrivă şi averile mănăstirilor româneşti care nu ţineau de greci.

Măsura a suscitat protestele vehemente ale Turciei, dar în ciuda acestora Cuza a mers înainte cu aplicarea ei. Moşiile recuperate au format Domeniile Statului.

O bună parte dintre ele au fost divizate în loturi şi atribuite ţăranilor împroprietăriţi în reforma agrară care a urmat în 1864.

Peste cîţiva ani, în timpul domniei lui Carol I, Parlamentul a declarat definitiv închisă problema mănăstirilor închinate.

1870: S-a născut  Ioan A. Bassarabescu, prozator român, membru al Academiei Române (volume de schiţe: “Vulturii”, “Un om în toata firea”) ; (d.29.03.1952).

1890: Este înfiinţată, la Bucureşti, “Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor”, care va duce o bogată activitate culturală şi politică pentru întărirea unităţii românilor din România şi Transilvania.

La începutul secolului al XX–lea activau în Liga: Take Ionescu, Octavian Goga, V.A.Urechia.

În 1914 îşi schimbă titulatura în “Liga pentru unitatea politică a tuturor românilor”.

1891: A încetat din viaţă Ion Ionescu de la Brad (Ion Isăcescu);  (n. 24 iunie 1818).

A  fost un revoluționar pașoptist român, membru de onoare al Academiei Române. 

În cursul vieții a activat ca agronom, economist și scriitor numarandu-se printre personalitățile secolului al XIX-lea care au militat cu energie și devotament patriotic pentru propășirea poporului român.

A studiat în țară la Academia Mihăileană din Iași, apoi a urmat în Franța agronomia, științele naturii și științele economice.

1892:  S-a născut George Magheru, poet şi dramaturg (volum de poezie postum “Cântece la marginea nopţii”) (n. 17/30 decembrie 1892); (m. 17 august 1952).

Nepot al generalului paşoptist Gheorghe Magheru, a fost  fiul Anei, fiica lui Ion Ghica, şi al lui Romulus Magheru, colonel.

Rămas orfan, si-a  petrecut copilăria la moşia părintească de la Ghergani, unde a primit de la rudele sale materne o educaţie artistică – muzicală, literară, plastică – de excepţie.

1893:  S-a născut medicul Dimitrie Bagdasar, medic neurochirurg român, profesor la Facultatea de Medicină din București. A pus bazele școlii românești de Neurochirurgie din România si a fost  membru post–mortem al Academiei Române; (d. 15.07.1946).

1893: S-a născut regizorul de teatru Erwin Piscator. Odată cu venirea nazismului emigrează în SUA, unde înfiinţează “The Dramatic Workshop”, una dintre cele mai bune şcoli de teatru; i-a avut ca elevi pe Marlon Brando şi Tennessee Williams; (m. 30 martie 1966).

1903:  A avut loc în Kitty Hawk, statul american Carolina de Nord, primul zbor cu un aparat mai greu decât aerul, realizat după planurile fraţilor Orville şi Wilbur Wright.

Durata zborului a fost de 12 secunde, timp în care a parcurs 37 de metri, la o înălțime de circa 10 metri.

1907: A murit lordul  Kelvin ( Sir William Thomson ), fizician britanic; (n. 26.06.1824).

Pe lângă teoria temperaturii absolute pentru care a devenit faimos, Kelvin a formulat și alte idei precum calcularea vechimii Pământului, care la mijlocul anilor 1800 era o problemă foarte dezbătută și controversată.

1912: A încetat din viaţă Spiru Haret, matematician, sociolog, pedagog, cel ce a reorganizat pe baze moderne învăţământul românesc; (n. 15 februarie 1851,la Iași).

1917: La Tiraspol s-a desfășurat Primul Congres al Moldovenilor din stînga Nistrului.

Steagul Republicii Democrate Moldoveneşti, 1918

Harta Etnică a Românilor din Transnistria

La 17-18 decembrie 1917 la Tiraspol se desfășoară Primul Congres al Moldovenilor din stînga Nistrului,o  consecință directă a Congresului Ostașilor Moldoveni din 20-27 octombrie 1917 de la Chișinău, la care a fost proclamată autonomia fostei Basarabii țariste.

 La Congesul de la Tiraspol au participat delegați reprezentanți a circa 20 de localități din județele Tiraspol și Balta, 47 ostași din garnizoana locală și alte orașe din regiune și o delegație oficială a Sfatului Țării din care făceau parte și Pantelimon Halippa, Anton Crihan, Gheorghe Mare și Vasile Gafencu. De asemenea prezent la reuniune, în calitate de ziarist, a fost și Onisifor Ghibu, pe atunci redactor al gazetei Ardealul.

Congresul Moldovenilor din stînga Nistrului a pus în discuție mai multe probleme de larg interes pentru populație, la fiecare capitol fiind adoptată cîte o rezoluție. Privind chestiunea școlară (Voprosul despre școli) se stipula introducerea generalizată a limbii moldovenești și a alfabetului latin;

În chestiunea bisericească (Voprosul despre biserici) s-a decis ca slujbele din satele moldovenești să se facă în limba moldovenească; În chestiunea militară (Voprosul militar) s-a hotărît înființarea de polcuri moldovenești comandate de ofițeri moldoveni; în chestiunea spitalelor și judecătorilor s-a stabilit ca în toate activitățile să fie utilizată limba norodului moldovenesc, iar actele și legile să fie traduse în ”limba moldovenească”.

Dezbaterea principală s-a axat în jurul deciziei privind viitorul moldovenilor din stînga Nistrului și anume rămînerea în componența Ucrainei sau unirea cu Moldova. Decizia a fost amînată, convenindu-se la convocarea unei Adunări Naționale la care să participe toți împuterniciții satelor moldovenești din stînga Nistrului din guberniile Hersonului și Podoliei.

1938: Are loc premiera piesei “Jocul de–a vacanța” de Mihail Sebastian, la Teatrul de Comedie din București, în regia lui Sica Alexandrescu ; din distribuție au făcut parte V. Maximilian și George Vraca.

 1940: S-a nascut  Nicolae Lupescu, fost fotbalist român; a jucat în echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din Mexic, 1970. Este tatăl cunoscutului  fotbalist, Ionuț Lupescu.

1942: Al doilea război mondial: Guvernele britanic, american şi sovietic au somat Germania să pună capăt măsurilor de exterminare a evreilor, sub ameninţarea cu represalii.

În acel moment, în urma aplicării „soluţiei finale” (adoptată la Conferinţa de la Wannsee din 20 ian. 1942), fuseseră ucise deja aproape două milioane de persoane.

1957: Statele Unite ale Americii a lansat cu succes de la Cape Canveral, Florida, prima racheta balistica intercontinentală Atlas.

1967: Primul ministru australian Harold Holt a disparut pe o plaja din Portsea, statul Victoria.Se  presupune ca a murit inecat.

1970: In Polonia comunista, trupele deschid focul împotriva muncitorilor grevisti in portul Gdynia, ucigând zeci de persoane.

1971: In Romania ceausista, Marea Adunare Naţională adoptă Legea nr. 24, a cetăţeniei române, care prevedea pierderea cetăţeniei române de către cei care pleacă din ţară în mod clandestin sau fraudulos şi de către cei care, aflându–se în străinătate, se faceau vinovaţi de asa zise  “fapte ostile”.

1975: S-a născut in Ucraina, top-modelul şi actriţa americana Milla Jovovitch (filmul “Al cincilea element”, “Ioana din Orleans”).

1981:Teroriști din organizatia de extrema stanga italiană Brigazile Rosii l-au răpit la Verona pe  generalul de brigadă american James L.Dozier.

A fost eliberat pe 28 ianuarie 1982 de un comando al trupelor speciale italiene.

Sechestrarea lui Dozier a fost considerat episodul care indica inceputul declinului Brigazilor Roşii, dupa câţiva ani de acţiuni teroriste care au inspăimântat Italia.

1987: A decedat  Marguerite Yourcenar, scriitoare franceză, prima femeie membru al Academiei Franceze; (n. 08.06.1903).

 1989: A inceput masacrul protestatarilor de la Timisoara. In noaptea de 16 spre 17 decembrie a fost executat ordinul de evacuare din Timisoara al pastorului Tokes.

Pe parcursul intregii zile au avut loc ciocniri intre fortele de ordine si manifestanti. Militarii au fost huiduiti si loviti cu pietre, protestatarii atacand sediul PCR. La Bucuresti, Ceausescu a hotarat, in cadrul unei sedinte a CPEx, folosirea fortei armate la Timisoara.

Ion Coman, secretar CC al PCR, a fost numit comandant unic pentru Timisoara, membri din conducerea partidului, armatei si securitatii fiind trimisi in acest oras.

In urma unei teleconferinte organizata de Ceausescu cu activul de partid si de stat din toate judetele tarii, factorii de raspundere au ordonat fortelor de ordine sa traga in manifestantii de la Timisoara.

Au inceput lupte de strada soldate cu morti si raniti, peste 60 de oameni pierzandu-si viata. Timisoara a fost izolata, caile de acces in oras fiind blocate.

1989: Este dizolvata oficial poliţia  secreta comunista  est–germana  (STASI).

 

1997: A început să emită postul privat romanesc de televiziune „Prima TV”.

2007: A început demolarea fostului Stadion Național din Bucuresti.

Noul stadion, numit Arena Națională, a fost inaugurat la 6 septembrie 2011.

2011: Cunoscuta cântăreaţă Cesaria Evora a murit, în Mindelo, Republica Cabo Verde, din cauza unei insuficienţe respiratorii şi unui edem pulmonar.

A fost distinsa cu mai multe premii Grammy, premiul francez Vitoire de la Musique si  a fost cavaler al Legiunii de Onoare (cea mai importanta distinctie in Franţa) etc.

Cesaria Evora s-a născut pe 27 august 1941, în Cabo Verde. Primul album „Distino di belta”, l-a lansat abia în 1987. când avea 45 de ani.

Celebra cântăreaţă era cunoscută în toată lumea. Majoritatea pieselor sale erau intepretate în dialectul creol al limbii portugheze.

Cesaria Evora,  ieşea pe scenă desculţă, această obişnuinţă  devenind o carte de vizita  a sa.

Cesaria Evora întreţinea pe banii ei întreg sistemul de învăţământ în mica Republică a Capului Verde (Cabo Verde) si datorită devotiunii  sale, mii dintre concetatenii sai au învăţat să scrie şi să citească.

  2011:  A murit dictatorul comunist nord-coreean Kim Jong-il, lider suprem al Coreei de Nord (n. 16 februarie 1941).

 Comandant militar cu gradul de mareșal al R.P.D.Coreene si conducătorul suprem al Republicii Populare Democrate Coreene între anii 1994 și 2011, a fost proclamat după moarte, în 2012,  generalisim al R.P.D.Coreene.

În mod oficial, a fost președintele Comisiei de Apărare Națională din Coreea de Nord, Comandant Suprem al Armatei Poporului și Secretar General al Partidului Celor ce Muncesc din Coreea (aflat la putere din 1948).

I-a succedat  tatălui său Kim Ir-sen, fondatorul Republicii Populare Democrate Coreene (Coreea de Nord), care a decedat în anul 1994.

În constituția nord-coreeană din aprilie 2009, este numit implicit „conducător suprem”.

Asemenea tatălui său, Kim Jong-il s-a bucurat de privilegii absolute și a avut un extraordinar cult al personalității în Coreea de Nord, unde  a fost venerat ca un erou, mare om politic, un „om măreț”, și chiar, după cum relatează anumite surse, „rege-zeu”.

2016: A murit medicul american Henry Judah Heimlich;(n. 1920).

A inventat în 1974, tehnica salvatoare care utilizează presiunea aplicată pe abdomen pentru a elibera căile respiratorii blocate ale unei persoane.

A inventat în 1974, tehnica salvatoare care utilizează presiunea aplicată pe abdomen pentru a elibera căile respiratorii blocate ale unei persoane .

2018: A murit Penny Marshall, actriță, producătoare și regizoare americană, prima femeie care a câştigat peste 100 de milioane de dolari cu un film („Big”); (n. 1943).

2018: A murit Galt MacDermot, compozitor, scriitor de teatru muzical și pianist canadian-american, cunoscut pentru celebrele musicaluri jucate pe Broadway „Hair” și „Doi gentlemeni din Verona”; (n. 1928).

Muzica lui a avut un impact imens asupra muzicii pop a secolulului XX.

CALENDAR CREȘTIN ORTODOX

Sfântul Proroc Daniil

Prorocul Daniel s-a nascut din semintia lui Iuda, semintie imparateasca. A trait cu 460 de ani inainte de Hristos. Cand Ierusalimul a fost cucerit de imparatul babilonean Nabucodonosor, Daniel si tinerii Anania, Azaria si Misail au fost luati robi.

Datorita intelepciunii sale, Daniel este chemat de catre Nabucodonosor la palatul sau, impreuna cu cei trei tineri. Refuza sa se hraneasca din bucatele imparatului si ii descopera acestuia ca printr-o alta hrana (doar seminte si apa) se pot arata mai frumosi la chip decat cei ce se hraneau din masa imparatului.

A talcuit visele lui Nabucodonosor, vise pe care niciun vrajitor de la palatul acestuia nu a reusit sa le explice.

Pentru ca nu s-au inchinat unei statui a imparatului, cei trei tineri au fost aruncati intr-un cuptor incins. Datorita credintei lor, Dumnezeu va preface focul în rouă.

Motivul pentru care nu a fost aruncat si Daniel a fost acela ca el primise numele Baltazar de la Asfanez, conducatorul eunucilor de la palatul lui Nabucodonosor, iar la babilonieni numele acesta era de o mare cinste, caci era nume de dumnezeu.

Refuza sa se inchine idolilor si este aruncat intr-o gropa cu lei, in vremea imparatului Darie, din care va iesi nevatamat. In urma acestei minuni, imparatul Darie a scris la toate popoarele: “Pacea voastra sa se inmulteasca.

De mine s-a dat aceasta porunca in tot pamantul imparatiei mele, ca fiecare sa se cutremure si sa se teama de Dumnezeul lui Daniil, pentru ca Acela este Dumnezeul cel viu, Care este in veci si imparatia Lui nu se va strica si stapanirea Lui indelung stapaneste, sprijineste si izbaveste. Apoi face semne si minuni in cer si pe pamant, caci a izbavit pe Daniel din gurile leilor”.

Mai tarziu va fi aruncat pentru a doua oara intr-o groapa cu lei din cauza credintei in Dumnezeul Cel Viu, dar si de aceasta data va iesi nevatamat.

Daniel si cei trei tineri au murit in vremea imparatului Atic. Din Sinaxar aflam ca la Invierea lui Hristos, au inviat si acestia si s-au aratat multora.

Sfintii Parinti au randuit ca pomenirea lor sa fie facuta cu sapte zile inainte de nasterea Mantuitorului, pe motiv ca acestia erau din semintia Iudeii, din care si Mantuitorul nostru Isi trage neamul dupa trup.

Daniel insemna, in ebraica, “Dumnezeu este judecatorul meu“.

Sfantul Proroc Daniel se numara intre cei patru mari Proroci ai Vechiului Testament, impreuna cu Sfintii Isaia, Ieremia si lezechiel.

VIDEO: ASTĂZI ÎN ISTORIE – TODAY IN HISTORY

Bibliografie (surse):

1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
2. Crestin Ortodox.ro;
3. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;
4. e.maramures.ro;
5. enciclopediaromaniei.ro;
6. Ioan Popa, Luiza Popa, Românii, Basarabia și Transnistria, Editura Artemis, București, 2009.
7. Istoria md;
8. Istoriculzilei blogspot.com;
9. Mediafax.ro;
10. Wikipedia.ro
11. Rador.ro;
12. Cinemagia.ro.

Victoria principiului naţionalităţilor în Europa și Marea Unire a românilor de la 1918

În Evul mediu, statele europene erau constituite pe baza principiului dinastic, monarhii respectivi disputându-şi teritoriile şi influenţa, fără a ţine seama de caracteristicile fiecărui popor şi de drepturile persoanelor care-l alcătuiau.[1] Acest principiu a fost contestat de Marea Revoluţie Franceză, care la 26 august 1789 a adoptat Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului[2], document fundamental pentru organizarea statelor pe baze moderne.

În Declaraţie se preciza: „Oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi”. Ca urmare, erau formulte mai multe „principii”: oricare suveranitate rezidă în principal în naţiune, nici un grup, nici un individ nu poate exercita vreo autoritate care să nu emane în mod explicit de la ea; nimeni nu poate fi tras la răspundere pentru opiniile sale; comunicarea liberă a gândurilor şi opiniilor este unul din drepturile cele mai de preţ ale omului etc.

Aceste idei au stat la baza luptei pentru constituirea statelor naţionale în Europa, care s-a desfăşurat pe parcursul unui secol (numit „secolul naţionalităţilor”). În acest proces, care s-a încheiat la sfârşitul Marelui Război (Primul Război Mondial), românii au avut un rol activ. În 1859 au realizat Unirea Principatelor Moldova şi Valahia (Muntenia), care în 1862 au adoptat numele oficial România, iar în 1878, Dobrogea s-a reunit cu Patria Mamă. În deceniile următoare mişcarea de eliberare naţională a românilor aflaţi în afara graniţelor ţării s-a intensificat.

Este o realitate că eforturile guvernanţilor de la Petersburg de a-i rusifica pe românii din Basarabia, a celor de la Viena de a impune românilor din Bucovina limba şi cultura germană, precum şi confesiunea catolică, a liderilor de la Budapesta de maghiarizare a românilor din Transilvania, nu au dat rezultatele scontate. Aceştia şi-au păstrat limba română şi confesiunea ortodoxă, au transmis din generaţie în generaţie tradiţiile, obiceiurile, basmele şi legendele populare, au luptat pentru apărarea şi afirmarea fiinţei naţionale. Documentele atestă faptul Regatul României (proclamat în 1881) a constituit centrul vital pentru toţi românii în aspiraţia lor pentru realizarea statului naţional unitar scrie pe Blogul său istoricul prof. univ. dr.Ioan Scurtu.

În timpul Primului Război Mondial lupta de eliberare a popoarelor europene s-a intensificat, fapt ce a condus la prăbuşirea imperiilor multinaţionale. Primul dintre acestea a fost cel rus (ţarist). După trei ani de război, fără a obţine victoria promisă de ţarul Nicolae al II-lea, în armată rusă s-a instalat o stare de nemulţumire: ostaşii doreau să se întoarcă la casele şi familiile lor, numărul dezertorilor a crescut considerabil; mulţi ofiţeri apreciau că vina pentru situaţia armatei ruse o purta ţarina Aleksandra, care trăia sub influenţa lui Rasputin, un dubios călugăr insinuat la Curtea imperială susţinând că avea puteri miraculoase şi-l putea vindeca prin puterea credinţei pe moştenitorul tronului, ţareviciul Alexei, care suferea de hemofilie. Rasputin era acuzat că ar fi spion german, iar ţarina, fiind de origine germană, îl influenţa pe ţar, insistând să pună capăt războiului şi să încheie pace separată cu Germania. În cercurile generalilor şi ale unor lideri politici se punea la cale detronarea lui Nicolae al II-lea şi înlocuirea lui cu o Regenţă în frunte cu marele duce Mihail, fratele ţarului, care să continuie războiul cu toată vigoarea în vederea obţinerii unei victorieii decisive împotriva Puterilor Centrale[3].

De la sfârşitul anului 1916, criticile au devenit publice, deputatul Vladimir Purişkievici nesfiindu-se să declare în şedinţa Dumei (Parlamentul rus) din 19 noiembrie 1916 că ţarina „a rămas o nemţoaică pe tronul rusesc, înstrăinată de ţara şi de poporul său”. La 30 decembrie 1916, Rasputin a fost asasinat, dar degringolada la vârful imperiului nu a putut fi oprită.

În ziua de 26 februarie (11 martie, stil nou) 1917, în Petrograd (noua denumire a oraşului Petersburg), capitala imperiului, s-a declanşat greva generală sub lozincile: „Jos războiul! Jos ţarul! Vrem pâine!”. Încercarea autorităţilor imperiale de a restabili ordinea prin forţă a eşuat, militarii trecând de partea revoluţionarilor. La 2/15 martie s-a format un guvern provizoriu condus de prinţul Gheorghi Evghenovici Lvov. În aceeaşi zi, ţarul Nicolae al II-lea a abdicat, desemnându-l ca succesor pe marele duce Mihail, dar acesta nu a acceptat să ocupe tronul.

Noul guvern a procedat la înlăturarea din funcţie a guvernatorilor şi viceguvernatorilor, precum şi a celorlalţi demnitari din timpul regimului ţarist, fapt ce a condus la pulverizarea structurilor administrative. S-au anunţat alegeri pentru Adunarea Constituantă, care să stabilească noua formă de organizare a statului. Pe întreg cuprinsul Rusiei s-a declanşat un amplu procers revoluţionar, în cadrul căruia naţionalităţile cereau recunoaşterea dreptului la organizare statală proprie. Generalul Piotr Vranghel avea să aprecieze că „odată cu ţarul dispărea ideea însăşi a puterii, iar poporul rus vedea cum se şterg toate vechile sale obligaţii şi nimic, în ceea ce-l priveşte, nu putea să înlocuiască nici această putere, nici aceste obligaţii”[4].

În lunile următoare confruntările politice s-au amplificat, criza economică s-a adâncit, starea de nemulţumire a sporit, tensiunile sociale au devenit tot mai grave. Guvernul provizoriu a fost remaniat la 8 iulie 1917, când prim-ministru a devenit Alerksandr Fiodorovici Kerenski, care a încercat să restabilească ordinea în ţară, dar fără succes. La 1/14 septembrie 1917, Rusia a fost proclamată republică. În ziua de 25 octombrie/7 noiembrie 1917 puterea la Petrograd a fost preluată de bolşevici, care au constituit un nou guvern, numit Consiliul Comisarilor Poporului, în frunte cu V.I. Lenin. În săptămânile următoare, bolşevicii au preluat puterea la Moscova, Minsk, Lugansk, Kazan, Ecaterinburg, Saratov, Baku şi alte centre urbane. La 2/15 noiembrie 1917, guvernul bolşevic a adoptat „Declaraţia dreptului popoarelor din Rusia”, care proclama dreptul acestora la autodeterminare până la despărţirea de statul existent. A fost decizie tactică, prin care s-a urmărit atragerea naţionalităţilor de partea regimului bolşevic. În acest document se prevedea: „uniunea benevolă şi sinceră a popoarelor din Rusia” şi constituirea Republicii Sovietice Ruse „în baza uniunii libere a naţiunilor libere, ca federaţie a republicilor naţionale sovietice”[5]. În martie 1918, capitala Rusiei s-a mutat de la Petrograd la Moscova.

Naţiunile asuprite şi-au proclamat rând pe rând autonomia şi apoi independenţa. Nu a fost un proces linear, ci unul compex, care s-a întins, în unele situaţii, din 1917 până în 1922[6]. Prima ţară care şi-a proclamat independenţa naţională a fost Finlanda, la 6 decembrie 1917, când s-a format un guvern naţional. Acestă dată a devenit Ziua Naţională a Finlandei. La 18/31 decembrie 1917 guvernul sovietic a recunoscut independenţa de stat a Finlandei dar, în ianuarie 1918, cu sprijinul bolşevicilor de la Petersburg s-a format un guvern paralel, revoluţionar, care a proclamat Republica Muncitorească Finlandeză. Ca urmare, s-a declanşat un război civil (ianuarie-mai 1918) între gruparea sovietică şi cea naţională, ajutată de de trupe germane şi voluntari suedezi. Bolşevicii au fost înfrânţi la 5 mai 1918, puterea fiind preluată de generalul Mannerheim. La 17 iulie 1919 Finlanda a devenit Republică, având capitala la Helsinki.

Estonia şi-a proclamat autonomia la 30 martie 1917[7] şi apoi independenţa la 24 februarie 1918. La 4 martie 1918, Estonia a fost ocupată de armata germană. După prăbuşirea Germaniei, la 11 noiembrie 1918, au urmat doi ani de convulsii interne. La 29 noiembrie 1918, bolşevicii estonieni, sprijiniţi de Armata Roşie, au proclamat Republica Sovietică Estoniană cu capitala la Narva. De această dată, au intervenit armata britanică şi voluntari scandinavi, în urma căreia s-a instaurat un nou guvern naţional în ianuarie 1919 condus de Konstantin Paets. La 5 mai 1919 Adunarea Constituantă a proclamat Republica Estonă independentă, care a adoptat Constituţia la 15 iunie 1919. Prin tratatul de la Tartu din 2 februarie 1920, Rusia sovietică a recunoscut independenţa Estoniei.

Letonia a avut o evoluţie deosebită. În ziua de 21 noiembrie 1917, la Riga s-a instaurat puterea sovietică. În februarie 1918, trupele germane au ocupat această ţară baltică şi au sprijinit formarea unui guvernul naţional. După retragerea trupelor germane, a fost proclamată independenţa Letoniei în ziua de 18 noiembrie 1918 (aceasta a devenit Ziua Naţională a acestui stat). Peste o lună, bolşevicii, cu sprijinul Armatei Roşii, au instaurat din nou puterea sovietică (17 decembrie 1918). Această ţară a fost teatrul confruntărilor între trupele bolşevice şi cele naţionale, acestea din urmă obţinând victoria în ianuarie 1920. La 11 august 1920 a fost semnat tratatul de pace letono-rus, prin care Rusia recunoştea independenţa Letoniei.

Cea de-a treia ţară baltică, Lituania şi-a constituit în septembrie 1917 un Consiliu Naţional cu capitala la Vilna (Vilnius), susţinut de Germania. La 16 februarie 1918, Lituania şi-a proclamat independenţa (aceasta a devenit Ziua Naţională a Letoniei). Prin tratatul de pace semnat de Rusia cu Puterile Centrale la Brest-Litovsk (3 martie 1918), Lituania a fost separată de Rusia, dar a rămas sub ocupaţie germană. După înfrângerea Germaniei, a urmat un război civil (1918-1919). Pe o parte din teritoriul locuit de lituanieni a fost proclamată Republica Sovietică Lituaniană la 16 decembrie 1918. Au intervenit trupe poloneze şi germane în sprijinul guvernului naţional, care au înfrânt Armata Roşie, astfel că puterea sovietică a fost înlăturată în aprilie 1919. În ziua de 12 iulie 1920 s- a încheiat tratatul de pace sovieto-lituanian, prin care Rusia recunoştea independenţa Lituaniei. La 1 august 1922 a fost adoptată Constituţia, prin care Lituania devenea Republică, având capitala la Kaunas (Kovno), ulterior la Vilnius.

Împărţită, încă din 1798, între Rusia şi Austria, neavând, de-a lungul istoriei, o statalitate consistentă, Ucraina s-a constituit cu dificultate. Partea apuseană a Rusiei locuită de ucraineni a cunoscut ravagiile revoluţiei declanşată de Petrograd. În ziua de 10/23 iunie 1917, Rada (parlamentul) de la Kiev a proclamat autonomia Ucrainei în cadrul Rusiei[8]. Au urmat patru ani de război civil. Bolşevicii ucraineni, sprijiniţi de Consiliul Comisarilor Poporului de la Moscova, au format Republica Sovietică Ucraineană cu capitala la Harkov (11/24 decembrie 1917). Aceasta a cerut ajutorul sovieticilor, astfel că, în februarie 1918, Armata Roşie a ocupat o mare parte a Ucrainei. Dar, la 1 martie 1918, trupele germane au ocupat Kiev-ul şi au reinstalat puterea Radei Centrale. Prin pacea din 3 martie 1918, Rusia a renunţat la Ucraina însă, după capitularea Germaniei, Lenin a denunţat la 13 noiembrie 1918 tratatul de la Brest-Litovsk. În ziua de 29 noiembrie 1918 puterea sovietică a fost instaurată în Ucraina de est.

În zona din Austro-Ungaria locuită de ucraineni s-au constitut grupări înarmate care urmăreau să alunge autorităţile existente şi să preia puterea. Aceste bande au început să acţioneze şi pe teritoriul Bucovinei, unde mişcarea naţională românească era în plină desfăşurare. La solicitatea Consiliului Naţional Român din Bucovina, guvernul de la Iaşi a trimis Divizia a 8-a comandată de generalul Iacob Zadik, care la 11 noiembrie 1918 a intrat în Cernăuţi şi a trecut la alungarea bandelor ucrainene înarmate. La 15 noiembrie 1918 s-a constituit Republica Ucraineană de Vest, cu capitala la Liow (Lvov). Aceasta urmărea să cuprindă şi Galiţia, intrând astfel în conflict cu Polonia. Războiul s-a încheiat prin pacea de la Riga din 9/18 martie 1921, care stabilea că o parte din vestul Ucrainei (Volânia şi Galiţia) era anexată de Polonia. Puterea sovietică s-a instaurat în ambele părţi (de est şi de vest) locuite de ucraineni, iar în decembrie 1922, Ucraina a devenit parte a Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice.

Din cele prezentate se poate constata că a existat o tactică folosită de Lenin şi Troţki: iniţial, guvernul bolşevic se declara în favoarea independenţei statelor respective, pentru ca apoi, sub motiv că puterea fusese preluată de burghezie, au constituit guverne paralele dominate de bolşevici, reprezentând „masele populare”. Au fost declanşate acţiuni vizând răsturnare puterii naţionale şi integrarea respectivului stat în cadrul Rusiei sovietice. Bolşevicii au urmărit nu numai refacerea graniţelor fostului imperiu, ci şi extinderea revoluţiei la scară planetară. În martie 1919 a fost creată Internaţionala a III-a Comunistă „ca stat major al revoluţiei mondiale”[9]. Tactica adoptată de liderii sovietici a eşuat în cazul polonezilor şi românilor.

Polonia dispăruse ca stat în 1795, fiind  împărţită între Rusia, Austria (din 1867 – Austro-Ungaria) şi Prusia (din 1871- Germania). Ca urmare, în timpul Primului Război Mondial o parte a polonezilor a luptat în armata Antantei, iar o altă parte în cea a Puterilor Centrale. Fiecare tabără a urmărit să-i câştige pe polonezi, promiţându-le recunoaşterea independenţei. Pe teritoriul Rusiei s-a constituit Comitetul Naţional Polonez, care viza reconstituirea Poloniei medievale sub protecţia Petersburgului. În zona ocupată de Austria s-a proclamat, la 5 noiembrie 1916, Regatul Poloniei sub protecţia Puterilor Centrale. Prin tratatul de la Brest-Litovsk, din 3 martie 1918, Rusia a renunţat la teritoriile poloneze. În contextul înfrângerii Austro-Ungariei, cele două entităţi statale s-au unit, luând fiinţă Republica Polonia, care şi-a proclamat independenţa la 11 noiembrie 1918 sub conducerea lui Jósef Pilsudski.

Având o elită activă, care a stimulat dorinţa populaţiei de a redobândi prestigiul de altădată, polonezii au dus războaie cu vecinii pentru dobândirea teritoriilor din timpul Regatului medieval. Timp de aproape trei ani (1918-1921), conducerea de la Varşovia a luptat atât cu Ucraina, cât şi cu Rusia. Încercările de a constitui un guvern bolşevic pe teritoriile poloneze care făcuseră anexate de ţarism au fost dejucate din faşă de experimentatul politician şi militar Jósef Pilsudski. Beneficiind de sprijinul militar al Antantei (în special al Franţei), Polonia a ieşit victorioasă. După încheierea Primului Război Mondial, regimul Pilsudski a avut conflicte cu Lituania, Cehoslovacia şi Germania în urma cărora graniţele Poloniei s-au extins. Prin tratatele de pace din 1919-1920 şi prin acordurile ulterioare, Polonia a devenit cel mai mare stat din zona central-estică a Europei.

Românii din Basarabia au devenit extrem de activi după izbucnirea revoluţiei la Petrograd. În ziua de 2 aprilie 1917, ziarul «Cuvânt Moldovenesc», care se edita la Chişinău, anunţa constituirea Partidului Naţional Moldovenesc: „Noi suntem chemaţi a ne înfăptui visurile noastre de viaţă slobodă, potrivit cu însuşirile noastre naţionale”. Se aveau în vedere alegeri pentru „adunarea întemeietoare” (constituantă) de la Petrograd, la care deputaţii moldoveni să ceară „dreptul de liberă ocârmuire”. La rândul lor, militarii moldoveni, care făceau parte din armata Rusiei, au organizat la 18 aprilie 1917 o mare întrunire la Odesa, cu participarea a peste 10.000 de basarabeni – ofiţeri, soldaţi, studenţi, profesori, preoţi etc – care s-a pronunţat pentru autonomia Basarabiei.

Aflând despre faptul că Rada de la Kiev se declarase pentru anexarea Basarabiei la Ucraina, sovietul moldovenesc al deputaţilor ofiţeri şi soldaţi din circumscripţia militară Odesa a adresat un protest, declarând că „resping în mod categoric orice posibilitate de anexare a Basarabiei la Ucraina”[10]. În zilele de 20 – 27 octombrie (2 – 9 noiembrie, stil nou) 1917 a avut loc la Chişinău, congresul militarilor moldoveni, la care au participat 989 delegaţi. Congresul a hotărât „să declare autonomia teritorială şi politică a Basarabiei”, iar pentru „ocârmuirea” acesteia „în cel mai scurt timp să se alcătuiască Sfatul Ţării”[11].

Sfatul Tarii decide Unirea Basarabiei cu țara mamă, România, 27martie 1918

Alegerile pentru Sfatul Ţării s-au desfăşurat într-o atmosferă revoluţionară. După mai mult de un secol, populaţia avea posibilitatea să se exprime liber şi să desemneze deputaţi care să-i reprezinte interesele. Sfatul Ţării, întrunit la 21 noiembrie în localul Liceului nr. 3 din Chişinău, l-a ales în funcţia de preşedinte pe Ion Inculeţ. În ziua de 2 decembrie 1917 a votat, în unanimitate, o Declaraţie în care se menţiona: „Basarabia, sprijinindu-se pe trecutul său istoric, se declară de azi înainte Republică Democratică Moldovenească, care va intra în alcătuirea Republicii Federative Democratice Ruseşti, ca parte cu aceleaşi drepturi”. A fost ales un Consiliu al Directorilor, în frunte cu Pantelimon Erhan. Astfel, s-a făcut un pas decisiv spre afirmarea identităţii naţionale, contestată timp de un secol de Imperiul Rus.

Evoluţia evenimentelor din Rusia a făcut ca anunţata Republică Federativă să nu se mai organizeze, iar legăturile dintre Chişinău şi Petrograd să nu poată funcţiona. Republica Democratică Moldovenească s-a confruntat, de la început, cu probleme extrem de grave. Pericolele erau multiple. 1) Anarhia care a cuprins Rusia s-a extins şi în Basarabia, unde vechile autorităţi ţariste au fost înlăturate, iar cele noi, în curs de constituire, nu aveau capacitatea de a domina situaţia. 2) Militarii ruşi care, părăsind teritoriul României, se opreau în Basarabia, recugând la jafuri şi omoruri, acte care generau o stare de mare tensiune în rândul populaţiei. 3) Bolşevicii care au constituit la Chişinău un Comitet Revoluţionar; acesta, într-o telegramă adresată sovietului din Odesa la 13 ianuarie 1918, scria: „Ne gândim să lichidăm astăzi, mâine <Sfatul Ţării> şi <Directoratul>”[12].

Toate aceste provocări aveau loc în condiţiile în care Consiliul Directorilor nu a reuşit să constituie o forţă de ordine internă (poliţie, jandarmerie) şi nici o armată proprie, care să asigure averea şi viaţa cetăţenilor. Ca urmare, Sfatul Ţării a cerut sprijinul armatei române. Guvernul de la Iaşi a acceptat, astfel că Divizia 11 infanterie, comandată de generalul Ernest Broşteanu, a înaintat spre Chişinău, fiind primită de Ion Inculeţ şi ceilalţi lideri politici basarabeni în ziua de 15 ianuarie 1918. Membrii Comitetului Revoluţionar au părăsit în grabă capitala Republicii Moldova.

Presiunea venea şi direct de la Petrograd [13]. Deşi se declarase pentru dreptul popoarelor la autodeterminare până la despărţirea de Rusia, guvernul bolşevic continua să consideră Basarabia ca parte a Rusiei. La 13/26 ianuarie 1918, Consiliul Comisarilor Poporului al Republicii Sovietice Federative Ruse a adoptat o hotărâre în care se aprecia: „Acoperită de fărădelegi, oligarhia română a deschis operaţiunile militare împotriva Republicii Ruse. Obişnuită să-şi impună dominaţia bazată pe sărăcia, robia şi sângele ţăranilor şi muncitorilor români, monarhia română a încercat să se salveze, să-şi salveze moşierii şi pe bancherii săi prin răpirea Basarabiei şi prin transformarea acesteia într-o pavăză împotriva torentului puternic al revoluţiei ruse”. Ca urmare, guvernul sovietic a decis să rupă relaţiile diplomatice cu România. În notă se preciza: „Tezaurul României, aflat în păstrare la Moscova, se declară intangibil pentru oligarhia română. Puterea sovietică îşi asumă răspunderea de a păstra acest tezaur pe care îl va preda în mâinile poporului român”[14]. Guvernul României nu s-a lăsat intimidat, iar armata română a restabilit ordinea în Basarabia, asigurând funcţionarea Sfatului Ţării şi a Consiliului Directorilor.

Deosebit de activă era gruparea bolşevică instalată la Odesa de unde pregătea declanşarea revoluţiei în Basarabia şi în România. Acolo s-a constituit un comitet numit RUMCEROD, care a trecut la arestarea membrilor consulatului României şi a altor români refugiaţi în zonă, inclusiv parlamentari, somând guvernul de la Iaşi să retragă trupele din Basarabia.

În acea atmosferă tensionată, cu ameninţări din partea bolşevicilor, la 24 ianuarie 1918, Sfatul Ţării a adoptat Declaraţia [15] în care se menţiona: „ ne proclamăm, în unire cu voinţa norodului, Republică Democratică Slobodă, de sine stătătoare şi neatârnată, având ea singură dreptul de a-şi hotărî soarta în viitor”. Data proclamării independenţei Republicii Democratice Moldoveneşti evoca ziua de 24 ianuarie 1859, când Moldova s-a unit cu Muntenia, formând împreună România. Ioan Pelivan, ministrul afacerilor străine, informa guvernul României că „republica noastră a rupt orice raporturi de dependenţă faţă de Rusia şi s-a declarat cu totul neatârnată”[16]. Independenţei Basarabiei reprezenta cel de-al doilea pas spre desprinderea de Rusia şi asigurarea libertăţii de a decide în conformitate cu interesele şi aspiraţiile românilor din stânga Prutului.

Potrivit normelor dreptului internaţional, de la 24 ianuarie 1918, Rusia nu mai putea decide asupra Basarabiei. Cu toate acestea, în ziua de 10/23 februarie 1918 s-a constituit la Petrograd un Colegiu Suprem Autonom pentru Afacerile Ruso-Române al cărui preşedinte a fost numit Christian Racovski, fostul secretar al Partidului Social-Democrat din România, plecat în Rusia şi devenit unul dintre colaboratorii apropiaţi ai lui V. I. Lenin şi L. Troţki. Membrii Colegiului s-a deplasat la Odesa şi au hotărât „să propună guvernului român să evacueze Basarabia”[17]. Acest Comitet colabora cu RUMCEROD-ul, care declara că reprezintă puterea sovietică (bolşevică) din Ucraina. RUMCEROS-ul a cerut guvernului român, la 11/24 februarie 1918, să se angajeze că „va evacua progresiv Basarabia de armatele de ocupaţie române”[18].

Sovieticii au reuşit să înlăture Rada ucraineană (naţionalistă) în ianuarie 1918, şi să preia puterea în Ucraina de Răsărit. La 14 februarie 1918, sovietul din Kiev cerea guvernului României ca trupele sale, „care au ocupat teritoriul Republicii Federative Ruse să se retragă în graniţele României” în termen de 48 de ore[19]. Guvernul român nu a dat curs acestui ultimatum.

La 27 februarie (stil vechi) trupele germane au ocupat Odesa, iar Colegiul Suprem Autonom şi RUMCEROD-ul şi-au încetat existenţa.

La 28 februarie 1918, Racovski îi scria lui Lenin: „Sosit cu sarcina de a alunga forţele române contrarevoluţionare din Basarabia şi de a provoca o mişcare revoluţionară în România, am fost nevoit din cauza situaţiei catastrofale create în Sud, ca urmare a ofensivei austro-germano-ucrainene, să mă opresc la jumătatea drumului şi să accept semnarea unui tratat de pace cu România, care ne asigură Basarabia”[20]. 

Racovski îşi lua dorinţa drept realitate, deoarece nu a fost semnat niciun „tratat”, ci a avut loc un schimb de mesaje între Colegiul Autonom şi RUMCEROD pe de o parte şi generalul Averescu, preşedintele Consiliului de Miniştri al României, pe de altă parte.

Şeful guvernului român a precizat în scris că nu acceptă retragerea armatei române din Basarabia.

Într-o altă telegramă adresată lui Lenin, Racovski scria: „Consider încheiată misiunea mea politică de reprezentant al Puterii sovietice centrale”[21].

La 1 martie 1917 trupele germane au ocupat Kiev-ul şi au reinstalat Rada centrală (naţionalistă). Prin pacea de la Brest Litovsk din 3 martie 1918 guvernul sovietic renunţa la Ucraina, astfel că nu mai avea o legătură directă cu Basarabia. Totuşi, ameninţările din Est nu au încetat. Guvernul naţionalist ucrainean a transmis la 16 martie 1918 telegrame către guvernele Germaniei, Austro-Ungariei, Turciei, Bulgariei şi României în care susţinea că „este adânc interesat de soarta unei regiuni limitrofe a Republicii Ucrainene, de Basarabia”, care forma „o unitate indivizibilă cu teritoriul Ucrainei” şi ca urmare cerea să participe la lucrările conferinţei de pace de la Bucureşti la care să se discute „asupra acestei chestiuni şi soluţionarea ei”[22].

În aceeaşi zi, Sfatul Ţării  a transmis Radei şi guvernului Republicii Ucraina „protestul său energic împotriva tentativelor asupra drepturilor de autodeterminare a poporului moldovenesc şi  a altor popoare, locuitoare pe teritoriul fostei gubernii a Basarabiei”.[23] 

La rândul lor, Puterile Centrale nu au luat în seamă solicitarea guvernului de la Kiev.

O altă acţiune care punea în pericol Basarabia era cea iniţiată de Antanta, în special de Franţa, care – pentru a degaja frontul de Vest şi a impune transferul de trupe ale Puterilor Centrale în Est – a iniţiat crearea unui front pe teritoriul Basarabiei şi în sudul Ucrainei alcătuit  din ofiţerii şi soldaţii ruşi care nu acceptatu regimul bolşevic (alb gardişti), precum şi din naţionalişti ucraineni, la care să participe şi armata română. Atât guvernul de la Iaşi cât şi cel de la Chişinău s-au opus categoric acestei iniţiative, care a eşuat.

Era limpede că Basarabia nu putea să facă faţă provocărilor multiple cu care se confrunta, astfel că unirea cu România se impunea ca singura soluţie viabilă. În zilele de 20-23 martie 1918, Ion Inculeţ, Daniel Ciugureanu şi Pan Halippa s-au deplasat la Iaşi, unde au discutat cu Alexandru Marghiloman, Ion I. C Brătianu şi alţi lideri politici, precum şi cu reprezentanţii Antantei, despre modalităţile concrete de proclamare a Unirii Basarabiei cu România.

În şedinţa Sfatului Ţării din 27 martie 1918 (st. vechi), Ion Buzdugan în numele Blocului Moldovenesc, „care de astăzi înainte va fi Blocul Românesc, care va apăra drepturile întregului neam românesc”, a dat citire Declaraţiei privind Unirea Basarabiei cu România[24]. 

„În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa România”. 

După discuţii, a urmat votul individual. Cu 86 voturi pentru, 36  abţineri şi 3 împotrivă, Declaraţia a fost  aprobată[25]. Împotrivă au votat doi deputaţi ucraineni şi unul rus, în timp ce un deputat uncrainean şi unul rus au votat pentru unire. Cei care s-au abţinut au motivat că nu aveau mandat pentru a vota unirea.

În ziua de 30 martie 1918 s-a deplasat la Iaşi o delegaţie reprezentativă a Basarabiei care a predat regelui Ferdinand documentul adoptat de Sfatul Ţării. Prin decretul din 9/22 aprilie 1918, regele a ratificat Unirea Basarabiei cu România, iar printr-un alt decret, semnat în acceaşi zi,  doi reprezentaţi ai Basarabiei – Ion Inculeţ  şi Daniel Ciugureanu – au fost numiţi miniştri secretari de stat în guvernul României[26].

Spre sfârşitul  anului 1918 s-a înregistrat dezagregarea Imperiului Habsburgic, cel de-al doilea imperiu european. 

În 1867 se realizase compromisul dintre clasele conducătoare de la Viena şi Budapesta, luând astfel fiinţă Imperiul  Austro-Ungar. Acest imperiu şi-a legat numele de izbucnirea Primului Război Mondial, prin atacarea Serbiei la 28 iulie 1914.

Moartea împăratului Franz Ioseph în noiembrie 1916 a creat o stare de criză în armată: militarii juraseră credinţă acestui împărat, iar succesorul său, Carol I de Habsburg, nu avea credibilitate. Ca urmare, s-a înregistrat o creştere a numărului de dezertori, mulţi dintre aceştia pronunţându-se împotriva monarhiei austro-ungare şi pentru eliberarea poparelor subjugate.

La 20 noiembrie 1917 a avut loc la Kiev adunarea militarilor ardeleni şi bucovineni din armata habsburgică, la care a fost adoptată o declaraţie în care se afirma: „ne socotim cetăţeni ai aceluiaş stat românesc, ca cetăţeni ai României”.

La 8 ianuarie 1918 au fost date publicităţii  cele „14 puncte ale preşedintelui Wilson”[27], privind organizarea lumii după război. Punctul 10 prevedea: „Popoarelor Austro-Ungariei, cărora noi dorim să le vedem locul salvat şi asigurat printre naţiuni, va trebui să li se dea mai larg ocazia unei dezvoltări autonome”. Aşadar, se avea în vedere ca românilor, cehilor, slovacilor, polonezilor, iugoslavilor, italienilor aflaţi în  Imperiul Habsburgic să li se acorde o „dezvoltare autonomă”, deşi aceştia se pronuţaseră pentru ieşirea lor dintr-o construcţie  statală  multinaţională, pentru autodeterminare şi crearea de state proprii sau unirea cu statele naţionale existente.

Preşedintele Wilson dorea „autonomia intenă a naţiunilor supuse şi menţinerea unei <uniuni federale> aflate sub autoritatea Habsburgilor, nu o dezmembrare a ei, ci mai degrabă o democratizare a Austro-Ungariei”[28]. Această poziţie  se înscria pe linia declaraţiei din 4 decembrie 1917, când SUA au intrat în război de partea Antantei: „Noi nu dorim în nici un fel a slăbi sau reorganiza Imperiul Austro-Ungar”, ci eliberarea popoarelor sale de „neruşinata  dominaţie a autocraţiei militare şi comerciale prusace”.

Liderii popoarelor asuprite din Austro-Ungaria şi-au intensificat colaborarea pentru a determina Marile Puteri, şi în primul rând SUA, să le recunoască drepturile naţionale. În acelaşi timp, s-a impus intensificarea propagandei în străinătate, care devenise tot mai bine organizată începând din 1916[29]. În zilele de 8-10 aprilie 1918, s-a desfăşurat la Roma (Italia), Congresul naţionalităţilor oprimate din Austro-Ungaria. Cu acel prilej a fost  adoptată o rezoluţie prin care participanţii îşi exprimau hotărârea de a obţine constituirea statelor proprii sau unirea cu conaţionalii lor din statele existente. După Congres reprezentanţii cehoslovacilor (cehilor şi slovacilor), polonezilor, românilor, iugoslavilor (sârbilor) au decis să acţioneză în Europa, precum şi în SUA, printr-o propagandă stăruitoare vizând convingerea opiniei publice şi a liderilor politici ai Antantei de justeţea acestei revendicări.

În SUA, românii erau reprezentaţi de Vasile Stoica, cehii şi slovacii de Thomas G. Masaryk, polonezii de Ignacy Jan Padarevski, iugoslavii de Hiko Hinkovici. Lor li s-a asociat italianul Giuseppe Bevione, care lupta pentru eliberarea teritoriilor italiene rămase sub ocupaţia Austro-Ungariei[30].

Aceştia au stabilit relaţii cu presa americană, precum şi cu mai multe organizaţii civice şi oficiale. Un moment semnificativ s-a înregistrat la 15 septembrie 1918, când a fost organizat un mare miting în Carnegie Hall din Washington, la care publicul a fost invitat să asculte „voinţa popoarelor” din Austro-Ungaria. Au participat peste 4.000 de persoane.

La sfârşitul întrunirii, Masaryk, Stoica, Hinkovici, Paderewski şi Bevione au semnat o amplă rezoluţie în care se preciza: „noi cerem dizolvarea actualului Imperiu [austro-ungar] şi organizarea popoarelor sale eliberate în conformitate cu propria lor voinţă”.

Câte un exemplar din această rezoluţie a fost transmis principalelor ziare din SUA, preşedintelui Wilson şi reprezentanţlor Puterilor Aliate la Washington. De asemenea, cei patru au solicitat o audienţă la preşedintele SUA.

Informat despre această solicitare, precum şi despre cuprinsul rezoluţiei, preşedintele Wilson i-a primit în ziua de vineri, 20 septembrie 1918. Acesta i-a ascultat cu atenţie pe invitaţi, după care „a apreciat că Austro-Ungaria este o construcţie care nu mai poate fi menţinută”. I-a asigurat pe interlocutorii săi că „puteau fi siguri de ajutorul lui deplin”.

Vasile Stoica preciza: „Ne-am despărţit în termenii cei mai cordiali. Audienţa ne-a impresionat adânc. Preşedintele Wilson s-a exprimat pentru prima oară pentru împărţirea imperiului, care de mai multe secole era o închisoare a popoarelor”.

Schimbarea poziţiei SUA faţă de Austro-Ungaria a avut un rol important în stimularea luptei de eliberare a popoarelor asuprite, care peste câteva luni aveau să-şi realizeze idealul naţional.

În toamna anului 1918, imperiul se afla în pragul falimentului istoric, mişcarea. În ziua de 4/17 octombrie 1918, împăratul Carol I a lansat un apel Către popoarele mele credincioase, propunând organizarea Austriei ca „stat federativ, în care fiecare popor să formeze o comunitate de stat proprie, în cuprinsul teritoriului său”.

Se preciza că prin această nouă alcătuire „integritatea ţărilor coroanei sfinte a Ungariei nu se atinge de loc”.

În privinţa românilor apelul nu aducea nimic nou: Transilvania rămânea mai departe în Regatului Ungariei, iar Bucovina îşi păstra statutul de ducat în cadrul Austriei. Istoria a dovedit că tentativa lui Carol I de a slava imperiul semăna cu „nişte manevre derizorii”[31].

Înfrântă în bătălia de la Vittorio Veneto din 27-28 octombrie 1918, Austria a cerut armistiţiul, declarând că recunoaşte dreptul de autodeterminare al cehilor, slovacilor şi sud-slavilor. La 30 octombrie a izbucnit revoluţia la Viena. S-au constituit consilii şi gărzi naţionale, care preluau puterea de la autorităţile habsburgice.

În ziua de 11 noiembrie 1918, împăratul Carol I de Habsburg a abdicat, iar Adunarea Naţională provizorie a decis să remită puterea executivă unui Consiliu de Stat în frunte cu Karl Renner (cancelar). La 12 noiembrie 1918, Austria a fost proclamată Republică. Astfel monarhia habsburgică a încetat să mai existe.

Ungaria a cunoscut o evoluţie similară. Ca urmare a dualismului din 1867, structura naţională a Ungariei a devenit profund defavorabilă etnicilor maghiari. Regatul Ungariei anexase teritorii locuite majoritar de români, sloveni, croaţi, slovaci, ruteni (ucraineni). Mulţi lideri politici maghiari contestau dualismul şi militau pentru o Ungarie independentă şi democratică. 

La 25 octombrie 1918 s-a constituit Consiliul Naţional Maghiar, condus de contele Károlyi Mihaly. La 30 octombrie s-a declanşat revoluţia la Budapesta, iar la 31 octombrie Consiliul Naţional, de factură social-democrată, a preluat puterea în Ungaria. La 16 noiembrie 1918, Ungaria a devenit Republică. Acest act marca denunţarea actului dualist din 1867. Societatea maghiară a cunoscut ample convulsiuni politice şi sociale.

La 21 martie 1919 a fost proclamată Republica Ungară a Sfaturilor, după modelul Rusiei sovietice. După acelaşi model, la 25 martie 1919 a fost creată Armata Roşie Ungară. De asemenea, s-a trecut la naţionalizarea întreprinderilor cu mai mult de 30 de salariaţi şi a proprietăţilor funciare de peste 57 ha. Urmărind să extindă revoluţia, Armata Roşie Ungară a atacat România şi Slovacia, angajându-se într-un război care avea să dureze până în august 1919, când Ungaria a fost înfrântă, regimul bolşevic a fost înlăturat, iar puterea avea să fie preluată de amiralul Miklos Horthy.

Cehoslovacia s-a constituit prin unirea cehilor şi slovacilor. Ca urmare a dualismului din 1867, Boemia şi Moravia au rămas în cadrul Austriei, iar Slovacia a fost inclusă în Ungaria. La 14 octombrie 1918 s-a declanşat greva generală la Praga. Pe acest fond, Consiliul Naţional Ceh a preluat administraţia civilă şi militară şi a proclamat la 28 octombrie independenţa Cehiei. Deoarece noul stat nu avea o forţă de ordine proprie, a apelat la trupele române.

Acestea erau alcătuite din militarii români care făcuseră parte din armata austriacă, iar după semnarea armistiţiului au fost organizate de Iuliu Maniu, depunând jurământ de credinţă naţiunii române. Răspunzând solicitării prietenului său Eduard Beneş, Iuliu Maniu a acţionat pentru restabilirea ordinei în Praga. În ziua de 30 octombrie 1918, Consiliul Naţional Slovac a decis unirea Slovaciei cu Cehia, luând astfel fiinţă Cehoslovacia. La 15 noiembrie 1918, Adunarea Naţională l-a ales pe Thomas G.Masarik în funcţia de  preşedinte al Cehoslovaciei.

Polonia s-a reconstituit ca stat prin unirea teritoriilor ocupate de Rusia, Austria şi Germania. La 8 octombrie 1918, Consiliul de Regenţă polonez a rupt relaţiile cu Austria şi a format un guvern de largă coaliţie. Peste o lună, la 7 noiembrie 1918, Consiliul de Regenţă a proclamat independenţa Poloniei sub conducerea lui Joseph Pilsudski, devenit „şeful statului”. În ziua de 20 februarie 1919, Seimul (parlamentul) a adoptat „Mica Constituţie” prin care se stabilea organizarea statului. În 1919-1921polonezii au purtat război cu Rusia şi Uncraina, având câştig de cauză. Prin pacea de la Riga părţile apusene ale Belorusiei şi Ucrainei au revenit Poloniei.

Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor a fost rezultatul unirii cu Serbia a slavilor sud-dunăreni din cadrul monarhiei habsburgice. La 5 octombrie 1918 s-a constituit Vecea Populară Centrală, cu sediul la Zagreb, ca organ suprem reprezentativ al teritoriilor iugoslave din Austro-Ungaria. Vecea a proclamat în ziua de 18 noiembrie (1 decembrie, st. nou) Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor. Acesta cuprindea Serbia, Macedonia, Slovenia, Croaţia, Dalmaţia, Voievodina, Bosnia, Herţegovina reunite sub conducerea dinastiei Karagheorghevici. La 4 decembrie 1918, Muntenegru (stat independent) a decis să se alăture celorlalţi slavi, integrându-se în regat. În 1929, Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor şi-a luat numele de Iugoslavia.

Românii din Austro-Ungaria s-au integrat în această luptă pentru eliberarea naţională, având ca obiectiv Unirea Bucovinei şi Transilvaniei (cu Banatul, Crişana şi Maramureşul) cu Români.  

Bucovina, care avea statutul de ducat în cadrul Austriei, a pornit pe această cale la 17 octombrie 1918[32], când s-a constituit la Viena, Consiliul Naţional Român sub preşedinţia lui Constantin Iosipscu-Grecul. A doua zi, Gheorghe Grigorovici declara în parlamentul de la Viena că „acest bătrân stat şi-a dat sufletul” şi că „la tendinţa de a uni poporul român nu  va renunţa niciodată nici un român”.

La 22 octombrie 1918 a apărut la Cernăuţi, sub conducerea lui Sextil Puşcariu, gazeta «Glasul Bucovinei» care milita pentru unirea acestei provincii cu România.

În ziua de 27 octombrie 1918, Adunarea Constituantă a românilor, întrunită la Cernăuţi, a votat o moţiune prin care se pronunţa pentru „Unirea Bucovinei integrale cu celelalte ţări româneşti într-un stat naţional independent”. A fost ales un Consiliu Naţional alcătuit din 50 de membri şi un Consiliu al Secretarilor de Stat din 14 persoane, în frunte cu Iancu Flondor. Adunarea Constituantă a decis convocarea Congresului general al Bucovinei pentru ziua de 28 noiembrie 1918. 

Consiliul Naţional a solicitat guvernatorului Bucovinei să-i transfere puterea, dar acesta a refuzat, în condiţiile în care la Cernăuţi s-a constituit Vecea Populară ucraineană, care a declarat că Bucovina era „parte componentă” a Ucrainei. Grupuri înarmate de ucraineni au acţionat pentru instaurarea controlului asupra Bucovinei, recurgând la acte de forţă împotriva românilor, inclusiv la asasinate. S-a ajuns la o stare de anarhie şi de nesiguranţă generală.

Cosiliul Naţional român, neavând la dispoziţie forţe cu care să facă faţă acestor acte teroriste, a cerut ajutorul României. Ca urmare, la 6 noiembrie (27 octombrie stil vechi) 1918 armata română a intervenit, reuşind să restabilească ordinea şi liniştea publică în acest teritoriu naţional.

Pe baza deciziei Consilului Naţional au avut loc alegeri pentru Congresului general al Bucovinei, la care au participat organizaţiile politice, civice şi profesionale reprezentate de Consilile Naţionale ale fiecărei naţionalităţi.

Întrunit ziua de 28 noiembrie 1918, Congresul general cuprindea: 74 deputaţi reprezentând Consiliul Naţional Român, 6 – Consiliul Naţional Polon, 7 – Consiliul Naţional German, 13 primari reprezentând comunele de peste Prut cu populaţie majoritar ucraineană. Deputaţii  au adoptat, în unanimitate,  Declaraţia[33], prezentată de Iancu  Flodor, care se încheia cu următoarea concluzie:

 „Noi, Congresul general al Bucovinei, întrupând suprema putere a ţării şi fiind investiţi singuri cu puterea legiuitoare,

În numele suveranităţii naţionale, HOTĂRÂM: Unirea, necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu Regatul României”.

O delegaţie, în frunte cu Iancu Flondor şi Ion Nistor, s-a deplasat la Iaşi, unde au predat Actul Unirii regelui Ferdinand. Delegaţia a însoţit familia regală în trenul de la Iaşi la Bucureşti, unde au ajuns în ziua de 1 decembrie 1918. La 18 decembrie, regele Ferdinand a semnat decretul privind Unirea Bucovinei cu România şi decretul pentru numirea a doi reprezentanţi ai acestei provincii – Ion Nistor şi Iancu Flondor – în guvernul României.

Transilvania a fost cea de-a treia provincie care s-a unit cu România. În urma dualismului austro-ungar din 1867, acest străvechi teritoriu românesc a fost inclus în Regatul Ungariei, nemaibeneficiind de autonomia pe care o avusese de-a lungul istoriei. Românii au desfăşurat o luptă îndârjită pentru apărarea fiinţei naţionale şi a instituţiilor proprii, împotriva politicii de maghiarizare cu obiectivul final – Unirea Transilvaniei cu România.

La 12 octombrie 1918, conducerea Partidului Naţional Român s-a întrunit la Oradea, unde a adoptat Declaraţia privind hotărârea românilor din Transilvania de a-şi decide singuri viitorul. Această Declaraţie a fost citită de Alexandru Vaida-Voevod în şedinţa din 18 octombrie a parlamentului de la Budapesta. Deputatul român a precizat: „Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român din Ungaria şi Transilvania, în calitatea sa de factor autorizat a organizaţiei politice a naţiunii române, constată  în faţa situaţiei create prin războiul mondial că rezultatele războiului justifică postulatele seculare ale naţiunii române, spre deplina sa libertate naţională”.

Pe fundalul vociferările şi întreruperilor din partea majorităţii  maghiare, Vaida a ţinut să afirme că naţiunea română pretinde dreptul „să-şi poată determina însăşi aşezămintele instituţionale de stat”[34].

În contextul izbucnirii revoluţiei la Budapesta în ziua de 30 octombrie 1918, s-a constituit, în noaptea de 30/31 octombrie, Consiliul Naţional Român Central, alcătuit din şase fruntaşi ai Partidului Naţional Român şi şase lideri ai Secţiei Române a Partidului Social-Democrat din Ungaria.

În zilele următoare s-au înfiinţat Consilii Naţionale Române şi Gărzi Naţionale Române, care au preluat conducerea Transilvaniei. Asemenea consilii şi gărzi au creat şi minorităţile maghiară şi germană din Transilvania.

La 9 noiembrie 1918, Consiliul Naţional Român Central a cerut guvernului Ungariei să-i recunoască „puterea deplină de guvernare asupra teritoriilor locuite de români”. Guvernul maghiar a propus organizarea unor tratative, care s-au desfăşurat la Arad în zilele de 13-14 noiembrie 1918.

Acestea nu au dus la un rezultat pozitiv, deoarece delegaţia maghiară a propus ca Transilvania să rămână în cadrul Ungariei, beneficiind de o „autonomie cantonală”, după modelul Elveţiei. După eşurarea tratativelor româno-maghiare, Consiliul Naţional Român Central a decis, la 20 noiembrie, convocarea Adunării Naţionale la Alba Iulie în ziua de 1 decembrie 1918.

S-a stabilit ca la acest for naţional să participe reprezentanţi ai bisericii, asociaţiilor culturale şi profesionale, ai muncitorilor, tinerimii universitate, precum şi deputaţi aleşi pe cercuri (circumscripţii) electorale.

Au fost adresate apeluri ca la Alba Iulia să participe un număr cât mai mare de români, care să fie prezenţi la momentul adoptării deciziei istorice.

Alegerile s-au desfăşurat într-o atmosferă de profundă vibraţie patriotică, cei desemnaţi primind mandate (credinţionale) pentru a vota Unirea Transilvaniei cu România.

În ziua de 1 decembrie 1918, în sala Casinei Militare din Alba Iulia s-au întrunit 1228 deputaţi, iar pe Câmpul lui Horea peste 100 000 de români. Deputaţii au votat Rezoluţia[35] prezentată de Vasile Goldiş, care la primul punct prevedea: „Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie/1 devembrie 1918 decretează Unirea acelor români şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între Mureş, Tisa şi Dunăre”. Moţiunea, susţinută de Iuliu Maniu din partea Partidului Naţional Român şi de Iosif Jumanca în numele social-democraţilor, a fost votată în unanimitate.

Preşedintele Adunării, Gheorghe Pop de Băseşti a declarat: Unirea a fost decisă „pentru toate veacurile”.

Adunarea Naţională a ales Marele Sfat Naţional (parlamentul), care a doua zi a desemnat Consiliul Dirigent, cu misiunea de a conduce administrarea Transilvaniei până a întrunirea Adunării Naţionale Constituante a României.

Hotărârea a fost adusă la cunoştinţa celor peste 100.000 de români veniţi la Alba Iulia pentru a susţine şi aclama decizia de Unire.

Prezent la faţa locului, Lucian Blaga avea să scrie că în acea zi de 1 decembrie 1918 a cunoscut „ce înseamnă entuziasmul naţional, sincer, irezistibil, organic, masiv”[36]. La rândul său, Octavian Goga avea să aprecieze că „poporul român, în vâltoarea unei conflagraţii universale şi-a afirmat misiunea sa istorică”[37].

O delegaţie a Marelui Sfat Naţional s-a deplasat la Bucureşti, unde a predat Rezoluţia de Unire regelui Ferdinand în ziua de 1/14 decembrie 1918. Decretul de ratificare a Unirii a fost publicat în «Monitorul oficial» din 11/24 decembrie 1918. În acceaşi zi a apărut şi decretul prin care trei ardeleni – Ştefan Ciceo-Pop, Alexandru Vaida-Voevod şi Vasile Goldiş – au fost numiţi în guvernul României.

Conferinţa păcii, întrunită la Paris[38], a ratificat modificările teritoriale survenite la sfârşitul războiului. Tratatele de la Versailles cu Germania (28 iunie 1919), Saint Germaine cu Austria (10 septembrie 1919), Neuilly sur Seine cu Bulgaria (27 noiembrie 1919) şi Trianon cu Ungaria (4 iunie 1920), precum şi cel de la Paris încheiat de România cu Franţa, Marea Britanie, Italia şi Japonia (28 octombrie 1920) au consfinţit noile realităţi politico-statale din Europa.

În secolul naţionalităţilor harta Europei s-a modificat radical, ca urmare a constituirii (reconstituirii) statelor naţionale. Între 1820 şi 1914 au apărut 12 state independente, iar la sfârşitul Primului Război Mondial (1917-1919) alte 14 state, deci în total 26 de state. Românii au valorificat contextul istoric şi s-au înscris în acest flux geopolitic, hotărând Unirea Moldovei cu Muntenia şi constituirea statului naţional România (1859), care în 1877 şi-a  câştigat independenţa (1877).

Un an mai târziu, în 1878, s-a realizat reunirea Dobrogei cu România. Punctul culminant a fost atins în 1918, când prin Unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei s-a constituit statul naţional unitar român.

Se cuvine subliniat faptul că spiritul de unitate şi soldaritate a românilor s-a mamifestat plenar în momentele istorice fundamentale, spre deosebire cei din de alte state, care au trecut prin grele războaie civile. Italia – pe teritoriul căreia în 1815 existau mai mult de zece oraşe-state şi teritorii independente, – a realizat unirea, sub numele de resorgimento, trecând prin războaie lungi şi dificile. Unificarea s-a înfăptuit în jurul Piemontului, regele acestuia, Victor Emanuel II, fiind proclamat regele Italiei în 1861, dar abia în 1870 Roma a devenit capitala Italiei. Germania – care după pacea Westfalică (1648) era formată din peste 300 de ducate, comitate şi alte stătuleţe rivale – a cunoscut un proces de unificare abia după 1862, realizat „prin foc şi sabie” din iniţiativa lui Otto von Bismarck.

La 18 ianuarie 1871, regele Prusiei a fost proclamat împăratul Germaniei sub numele de Wilhelm I. O evoluţie similară au cunoscut şi Statele Unite ale Americii, care au trecut printr-un sângeros război civil (Nord contra Sud), care a durat patru ani (1861-1865) pentru a se ajunge a unirea acceptată şi recunoscută sub preşedinţia lui Abraham Lincoln. La sfârşitul Primului Război Mondial, Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Ucraina au cunoscut din plin ravagiile războaielor civile.

Românii nu au trecut prin asemenea drame. Unirea Moldovei cu Muntenia a fost rodul votului din 1857 a Adunărilor ad-hoc de la Iaşi şi Bucureşti. Aplicarea acestei decizii s-a concretizat în alegerea aceleiaşi persoane, Alexandru Ioan Cuza, în calitate de domnitor al Moldovei şi al Muntenia la 5 şi 24 ianuarie 1859. Acest consens a existat şi în 1918.

Este semnificativ faptul că o delegaţie a Sfatului Ţării care la 27 martie a votat Unire Basarabiei cu România s-a deplasat la Cernăuţi unde a asistat, în ziua de 28 noiembrie 1918, la hotărârea Congresului general privind Unirea Bucovinei cu România.

Apoi, delegaţia de basarabeni, împreună cu cea a bucovinenilor a plecat la Alba Iulia. Acolo s-a întâlnit cu persoanele venite din Regat, astfel că românii din toate provinciile istorice au luat parte la marea sărbătoare din 1 decembrie 1918, când la Adunarea Naţională a votat Unirea Transilvaniei cu România.

Anul 1918 a marcat finalizarea unui amplu proces istoric, la realizarea căruia a fost implicat întregul popor român. N. Iorga avea să scrie:

„A fost atunci voia elementară a veacurilor de avânt zdrobit – şi de speranţe împiedicate. Fără a uita pe nimeni din cei care au colaborat la această faptă a minunii, de la general şi de la fruntaş ardelean până la ultimul ostaş şi ţeran, omagiul recunoştinţei noastre să se îndrepte azi către poporul acesta întreg, de oriunde şi din toate veacurile, martir şi erou”[39].

 La rândul său, Ion I.C. Brătianu, în cuvântul său, rostit în primul parlament al României întregite, afirma: „văd în faţa mea pe toţi acei care pentru această mare realizare au muncit, s-au jertfit, pe toţi acei care au crezut în înfăptuirea pe care noi trebuie să o întărim şi de care trebuie să se bucure şirurile generaţiilor ce vor veni”[40].

————————————

[1] I. Ciupercă, Autodeterminarea – trăsătură fundamentală a istoriei Europei la sfârşitul Primului Război Mondial, în vol. Marea Unire din 1918 în context european. Coordonator Ioan Scurtu, Bucureşti, 2003, p. 26

[2]  Nicolae Liu, Revoluţia franceză moment de răscruce în istoria umanităţii, Bucureşti, Editura Academniei, 1994, p.76

[3][3] Vezi, pe larg, Victor Loupan, O istorie secretă a Revoluţiei Ruse, Bucureşti, Editura Corint, 2017

[4] Piotr Vranghel, Memorii. Cuvânt înainte Constantin Erbiceanu. Traducere Nicolae Drăguşin, Brăila, 2017, p. 31

[5] Gheorghe E. Cojocaru,Tratatul de Uniune Sovietică, Chişinău, Editura Civitas, 2005, p.61

[6] Vezi Ioan Scurtu, 1918 – anul întregirii României în contextul european, în «Ştefadina…file de arhivă», nr. 1/2018

[7] Pentru  ţările Baltice, Ucraina şi Polonia au fost folosite mai ales, Istoria universală. Epoca contemporană. 1918-1939, Bucureşti, 1975; Enciclopedia Europei, Bucureşti,  2002

[8] Gheorghe E. Cojocaru , op. cit., p. 43

[9] Eric Hobsbawn, O istorie a secolului XX. Era extremelor. 1914-1991, Chişinău, Editura Cartier, 1999, pp.391-392

[10] Unirea Basarabiei şi a Bucovinei cu România. 1917-1818. Documente. (în contnuare se va cita Documente…). Antologie de Ion Calafeteanu şi Viorica-Pompilia Moisuc. Chişinău, 1995, p.37

[11] Ioan Scurtu (coordonator), Istoria Basarabiei de la începuturi până în 2003, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2010, pp. 126-127

[12] Documente…, p.139

[13]  În martie 1918, capitala Rusiei s-a mutat de la Petrograd la Moscova

[14] Relaţiile româno-sovietice. Documente, vol. I. 1917-1934 (în continuare se va cita Relaţiile…). Redactor responsabil al ediţiei române Dumitru Preda, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1999, pp. 15-16

[15] Ion Ţurcanu, Unirea Basarabiei cu România. Preludiui, premise, realizări. 1918, Chişinău, 1998,  pp. 218-220

[16] Documente…, p. 168

[17] Relaţiile…, p. 19-20

[18] Ibidem, p. 21

[19]  Documente …, p. 160

[20] Relaţiile…, p. 28

[21] Ibidem, p. 31

[22] Ibidem, pp. 135-136

[23] Ibidem, p. 186

[24] Ioan Scurtu (coordonator), Documente privind istoria României între anii 1918-1944, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1995, p.7

[25] Sfatul Ţării. Documente. Procesele verbale ale şedinţelor în plen. Ediţie de Ion Ţurcanu, Chişinău, Editura Ştiinţa, 2016, p. 561

[26] «Monitorul Oficial», nr. 6 din 10/23 aprilie 1918

[27] Alexandru Vianu, Zorin Zamfir, Constantin Buşe, Gheorghe Bădescu, Relaţii internaţionale în acte şi documente (1917-1939), Bucureşti, 1974, pp. 11-14

[28] Charles Zorgbibe, Wilson. Un Cruciat la Casa Albă. Traducere Daniela Boriceanu. Fundaţia Europeană Titulescu, Bucureşti, 2003, p. 229

[29] Gheorghe Sbârnă, Premisele propagandei româneşti în străinătate, în vol. Gheoghe Sbârnă şi Ioan Opriş (coordonatori), România în anii premergători Marii Uniri. 1916-1917, Bucureşti, Editura Muzeul Literaturii Române, 2017, pp. 392-302

[30] Vezi, pe larg,  Vasile Stoica, În America pentru cauza românească, Bucureşti, 1926; Cormeliu Mihail Lungu, Făuritori ai Marii Uniri, Bucureşti, Editura Elion, 2003; Ioan Opriş, Vasile Stoica în serviciul României, Bucureşti, Editura Oscar Print, 2008

[31] Jean-Michel Gaillard şi Anthony Roweley, Istoria continentului european. De la 1856 până la sfârşitul secolului al XX-lea. Traducere de Em. Galaicu-Păun, Chişinău, Editura Cartier, 2001, p.308

[32] Vezi, pe larg, Ion I. Nistor, Unirea Bucovinei. 28 noiembrie 1918, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1928.

[33][33] «Glasul Bucovinei», Cernăuţi, din 29 noiembrie 1918

[34] România. Documentele Marii Uniri din 1918. Ediţie Ioan Scurtu, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2017,  p. 125 ; Ioan Scurtu, Alba Iulia. 1 Decembrie 1918, Bucureşti, Editura Sport-Turism 1988, p.104-106

[35] «Românul», Arad, din 20 noiembrie/ 3 decembrie 1918.

[36] Lucian Blaga, Hronicul sau cântecul vârstelor, Bucureşti, 2012, p. 72

[37]  O. Goga, Mustul care fierbe. Ediţie Teodor Vârgolici, Bucureşti, Editura Scripta, 1992, p. 151

[38] Vezi, pe larg, Corneliu Mihail Lungu şi Ioana Negreanu, Trianon 4 iunie 1920. Un act de justiţie pentru România, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2017; România la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920). Documente diplomatice, vol. I. 1 decembrie 1918-28 iunie 1919. Ediţie de Dumitru Preda, Ioan Chiper şi Alexandru Ghişa, Bucureşti, Editura Semne, 2010

[39] N. Iorga, 1-iu Decembrie 1918, în „Neamul Românesc” din 2 decembrie 1928

[40] Apud Gheorghe Sbârnă, Marea Unire în Parlamentul României. Ediţia a II-a, Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2017, p. 12