CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Povestea luptătorilor anticomuniști parașutați de americani în România și executați la Jilava

procesul-parasutistilor-in-presa-comunista-2

Treisprezece luptători anticomuniști parașutați de aviația americană au fost executați la 31 octombrie 1953, în urma unui proces reflectat strident de presa comunistă, dar și în ziarele occidentale, iar povestea lor este extraordinară, scrie Adrian Petreanu în https://www.buciumul.ro/parasutati-de-americani-in-romania.

Nu teroriști sau spioni, ci eroi

După 1945, românii au aşteptat jumătate de veac apariţia sub zări a aparatelor de zbor occidentale. “Vin americanii!” a fost formula care a menținut vie nădejdea unui popor întreg. Dar care s-a dovedit o amarnică iluzie. Și totuși…

Dacă rezistenţa anticomunistă din munți este în general cunoscută românilor, în schimb nu se cunoaşte aproape nimic despre faptul că, în anii 1951-1953, avioane militare americane au survolat cerul României ocupate, parașutând oameni pregătiți să întărească rezistența armată și transmită în Vest informații despre pozițiile ocupantului. Comuniștii i-au numit spioni și teroriști. Pentru români, ei au fost însă luptători anticomuniști. Eroi. Temerari care au renunţat la confortul și traiul bun din Occident, riscându-și viaţa în ceea ce părea o ultimă şi deznădăjduită încercare de eliberare a poporului român.

În ultimele trei decenii, presa românească a abordat arareori acest subiect. Între istorici, cu atât mai puțini sunt cei care s-au încumetat să se aplece asupra lui. Singura comemorare anuală a parașutiștilor este organizată, de zece ani încoace, la Fortul 13 Jilava, prin grija Fundației Ion Gavrilă Ogoranu.

Operațiuni speciale în Europa de Est. România, pe locul 2

Cine erau însă acești tineri parașutați de americani în România ocupată de sovietici? Erau români, refugiați politici în țările occidentale. Cei mai mulți dintre ei au fost recrutați din rândurile legionarilor.

1953, ziarul comunist România liberă
1953, ziarul comunist România liberă

Ei erau instruiţi în prelabil de serviciile secrete americane și franceze. Instrucția lor se făcea în bazele militare americane din zona franceză de ocupaţie. Operațiunile făceau parte dintr-un proiect mai amplu, subordonat direct preşedintelui american Harry Truman şi celui francez Vincent Auriol, și care viza implantarea în țările ocupate de URSS a unor agenți, cu scopul de a transmite informații strategice, dar și de a încuraja rezitența anticomunistă din aceste țări. Trei țări au fost vizate de acest proiect militar secret: Ucraina, Albania și România.

Șeful operaţiunilor acoperite ale CIA în Balcani, Gratien Yatsevich, confirma că operaţiunile desfăşurate în România s-au aflat pe locul doi, după Albania, ca număr de agenţi şi resurse alocate. Iar Gordon Mason, fostul şef al staţiei CIA la Bucureşti între 1949-1951, declară că “agenţii ce urmau să fie paraşutaţi aveau misiunea să contacteze grupurile de rezistenţă din munţi, să le dezvăluie interesul Occidentului pentru activităţile lor şi să aprovizioneze rezistenţa cu arme, muniţie, medicamente, fonduri. Staţiile radio urmau să fie înmânate rezistenţilor pentru a le asigura contactul cu occidentul”. Parașutiștii urmau să încurajeze combatanții din Rezistență pentru a acționa contra trupelor sovietice în cazul unui război.

Decizia trimiterii unor voluntari din emigrație în țările Europei de Est a fost determinată de informaţiile obţinute de Foreign Office, conform cărora mişcarea de rezistenţă din România a cunoscut o creştere semnificativă începând cu 1949. Aceleaşi informaţii dezvăluiau că Rezistenţa beneficia de sprijinul ţărănimii. Rapoartele vorbeau de aproximativ 30.000 de oameni implicaţi în Rezistenţă în timp ce liderii acesteia avansau cifra de 60.000.

Concomitent, se înregistra o creştere a interesului SUA pentru românii din emigraţie, pe fondul desfiinţării la București a Oficiului American de Informaţii, considerat de sovietici un „butoi de pulbere ce putea declanşa oricând o revoluţie anticomunistă în România”. Comuniștii înscenaseră procese funcționarilor și ofițerilor OAI, care era prezentat ca o „instituţie odioasă de spionaj şi terorism” menită să oprească „cursul României spre democraţie şi progres.”

În acest context începea recrutarea refugiaţilor români în lagărele din Germania, Austria și Iugoslavia de către Oficiul de Coordonare Politică. OPC fusese înființat în 1948, fiind finanţat din fondurile planului Marshall, și avea să devină curând o ramură de contraspionaj a CIA. La înființarea OPC contribuise decisiv Frank Wisner, care devenise și conducătorul acestuia.

Frank Wisner fusese şef al Biroului de Servicii Strategice (OSS) din România între 1944 și 1948. Era un bun cunoscător al realităţilor acestei părţi a Europei. El infiltrase agenți OSS în Partidul Comunist Român, obținând informații despre proiectele sovieticilor de ocupare a întregii Europe.

Unii oficiali americani aveau să- reproșeze lui Wisner o atitudine antisovietică excesivă în perioada de început a războiului rece.

Dar tocmai atitudinea sa anticomunistă determinase autorităţile americane să înfiinţeze OPC.

Mircea Ioanițu, Regele Mihai și Frank Wisner

Inițial, OPC avusese misiunea recrutării unor elemente din taberele de refugiaţi de pe teritoriul  Germaniei, Austriei şi Iugoslaviei, în perspectiva creării unor reţele de agenţi ai serviciilor secrete americane, franceze şi engleze în ţările blocului sovietic.

Wisner însă dorea să imprime OPC-ului un pronunţat profil de propagandă și război economic mergând până la sabotaj, subversiune împotriva statelor ostile şi mai ales asistență acordată grupărilor clandestine de rezistenţă.

Practic, Wisner, care devenise unul dintre cele mai influente personaje ale noului CIA, își propunea constituirea din rândurile refugiaților Europei de Est a unei coloane a V-a antisovietice, alcătuite din formațiuni paramilitare subversive, implantate în țările ocupate de URSS.

Numele de cod al operaţiunii a fost “Bloodstone“ (Piatra sângelui), aluzie la o legendă conform căreia piatra pe care s-a scurs sângele lui Hristos în timpul crucificării poate conferi invizibilitate celui ce o deține.

În acei ani, statele occidentale care fuseseră în război aliatele Uniunii Sovietice, se reorientau pe linia unei ample defensive anticomuniste menite să apere civilizaţia europeană.

Occidentalii conştientizau pericolul pe care îl exercitau asupra Europei libere diviziile sovietice staţionate pe Oder, în vreme ce NKVD furniza neîncetat instabilitate și subversiune în Franța, Italia, dar și în Grecia, unde gherile comuniste continuau să lupte în munți.

Cancelariile occidentale constatau că stabilirea unui modus vivendi cu blocul sovietic era o utopie ce putea fi scump plătită de restul popoarelor Europei.

Vorbim, așadar de o reconsiderare a politicii externe a administraţiei Roosevelt, ale cărei efecte dezastruoase aveau să fie simțite în perioada paraşutărilor, când cârtiţele KGB infiltrate în serviciile speciale engleze şi americane – în mod special rețeaua lui Kim Philby – aveau să transmită Moscovei informaţii importante despre aceste operațiuni.

În  acest context, măsurile draconice luate de administraţia Truman împotriva comuniştilor din SUA ori vânătoarea de bolșevici a senatorului Joe McCarthy, s-au dovedit perfect întemeiate.

Cum decurgeau parașutările

Refugiații recrutați în cadrul operațiunilor erau antrenați în zona franceză de ocupaţie a Germaniei – la Issny, Biberach, Lindau, şi respectiv în Franţa (Longjoumeau, Montfermeil, Andilly si Chevilly la Rue). După stagiu, voluntarii erau transportați cu avioane militare în Grecia.

De aici, un alt avion survola teritoriul Bulgariei, unde lua direcția Est, zburând la foarte mică altitudine, sub 100 m, deasupra Mãrii Negre, pentru a nu apărea pe radarele bulgărești și românești. Avionul făcea apoi o curbă de 180 de grade, zburând tot la rasul apei, apoi survola la mică înălțime Dobrogea și Câmpia Română.

Doar în apropiere de locul paraşutării era nevoit să ia înălțime, până la cel puțin 300 m. În acel moment avionul apărea pe radarele românești, lucru care se întâmpla și în situațiile când trebuia să treacă Carpații (unele lansări s-au făcut în Transilvania). Aceasta mărea enorm riscul operaţiunii.

Pentru a nu fi interceptat de aviaţia de vânătoare comunistă, pilotul nu mai avea timp să caute cu precizie locul de paraşutare.

În plus, fiind noapte sau vreme nefavorabilă, recunoașterea locului era cu atât mai dificilă.

Așa se explică de ce majoritatea parașutărilor s-au făcut departe de coordonatele stabilite.

De ce legionarii?

Dintre cei 70.000 de români aflați în taberele de refugiați din vestul Europei, serviciile secrete occidentale estimau între 20.000 și 50.000 numărul românilor dispuși să lupte împotriva comunismului.

Problema era că majoritatea acestora nu dispuneau de o experiență militară sau de aptitudini adecvate acestui gen de misiuni.

Reprezentanții partidelor istorice din exil nu au putut furniza elemente corespunzătoare acestui proiect.

De aceea, CIA a fost nevoită să se orienteze spre destul de numeroasa comunitate legionară din exil.  Dintr-un interviu realizat de Liviu Vălenaş cu Mircea Dimitriu, aflăm că după ce Tribunalul de la Nurnberg nu a încadrat mişcarea legionară în rândul formaţiunilor fasciste/naziste, serviciile secrete americane, franceze şi, mai puţin, engleze, au început colaborarea cu structurile legionare pentru a recruta persoane hotărâte sa fie trimise în România ocupată.

Aceștia s-au declarat dispuși imediat să pornească în astfel de misiuni. Unii dintre ei aveau deja experiența unor acțiuni similare, fiind instruiți de Germania nazistă în tehnici de gherilă și parașutați în România ocupată de sovietici în 1944-1945.

În necesitatea combaterii comunismului, CIA a văzut o oportunitate în experiența lor paramilitară, în buna lor organizare și solidaritate, dar mai ales în anticomunismul lor radical.

Proiectul fiind subordonat direct președinților Truman și Auriol, este de la sine înțeles că aceștia au fost la curent cu participarea legionarilor și au aprobat-o.

De asemenea, a existat și aprobarea Comitetului Național Român și a Regelui Mihai personal.

Legionarii aveau să fie deosebit de apreciați în acest context, ei înțelegând uriașa oportunitate ca autoritățile occidentale să-și îmbunătățească percepția cu privire la mișcarea lor.

Liderii legionari au acceptat oferta americană și, în consecință, au ajuns să joace un rol important în recrutarea și coordonarea viitorilor agenți.

În costisitorul proiect au fost selectați 100 de voluntari, 50 dintre ei urmând să fie parașutați în interiorul țării, în timp ce alți 50 urmau să îi susțină din exterior.

Hotărârea occidentalilor de a pregăti voluntari din emigraţie pentru trimiterea lor în România a fost influenţată decisiv de informaţiile obţinute de Foreign Office, informaţii conform cărora mişcarea de rezistenţă din România a cunoscut o creştere semnificativă începând cu 1949. Aceleaşi informaţii dezvăluiau faptul că rezistenţii beneficiază de sprijinul ţăranilor. Rapoartele vorbeau de aproximativ 30.000 de oameni implicaţi în rezistenţă sau de 60.000 după cum susţineau liderii rezistenţei. Oficiul pentru Coordonare Politică începe recrutarea refugiaţilor români în lagărele din Germania, Austria, Iugoslavia.

Pregătirea voluntarilor s-a realizat la Isny, Biberach, Lindau (în Germania), Longjoumeau, Montfermeil, Andilly, Chevilly la Rue (în Franţa). Centrele de instrucţie, finanţarea şi o parte a instructorilor erau în sarcina franco-americanilor. Alţi instructori erau desemnaţi de liderii legionari. Instrucţia consta în: însuşirea telegrafiei Morse, deprinderea de confecţionare a legitimaţiilor şi actelor de identitate false ( cu un chibrit şi tuş cel în cauză trebuia să poată confecţiona orice ştampilă), folosirea armei pentru apărare, identificarea locului de paraşutare, cunoaşterea amănunţită a acestuia şi interpretarea hărţilor militare.
În timpul instruirii s-au făcut cel puţin 10 salturi cu paraşuta. Se parcurgeau 20 de kilometri pe timp de noapte pentru perfecţionarea orientării în teren. S-au confecţionat aparate de emisie-recepţie de mici dimensiuni
;(https://www.marturisitorii.ro).

Echipele sacrificiului

Prima echipă, ai cărei membri nu au fost legionari, parașutată în noaptea de 18/19 octombrie 1951, în zona Munților Făgărașului a fost alcătuită din: Constantin Săplăcan, Wilhelm Spindler, Gheorghe Bârsan, Matias Bohm și Ilie Puiu s-au dovedit o pradă ușoară pentru Securitate, vădind carențe de instrucție.

Guvernul comunist va trimite SUA o notă de protest, acuzând ingerințe în problemele interne ale României și faptul că agenții fuseseră trimiși „pentru a pune în aplicare acte de sabotaj și de spionaj contra armatei române”.

Cu excepția unuia din ei, care apucase să folosească fiola cu cianură, membrii echipei aveau să fie judecați și executați la sfârșitul lui 1951.

Tot în 1951, în noiembrie, a fost parașutată lângă Agnita echipa numită “Jaques”, formată din Ion Samoilă, Ion Golea și Ion Tolan. Aceștia se vor menține aproape doi ani, transmițând informații în vest, făcând legătura cu rețele clandestine de anticomuniști.

În noaptea de 1/2 octombrie 1952, undeva în zona Calafatului, a fost parașutată echipa cu numele de cod „Robert”, alcătuită din Mircea Popovici și Alexandru Tănase.

Împreună cu cei din echipa Jaques, vor răspândi mii de manifeste în timpul Festivalului Mondial al Tineretului de la București, din vara lui 1953.

Echipa “Pascal”, compusă din Gheorghe Gheorghiu, Constantin Gigi și Făt Savu, a fost lansată la 1 iulie 1953, în Munții Apuseni.

Capturați de Securitate, aceștia vor ceda și vor accepta să transmită în Occident informațiile montate de comuniști, devenind agenți dubli. Ei nu au fost condamnați și au trăit în continuare în România comunistă cu identități false.

Tot în iulie 1953, în pădurile dintre județele Satu Mare și Sălaj au fost parașutați Sabin Mare – fost ofițer în Armata Regală a României, Ilie Rada și Gavril Pop, în cadrul echipei “Fiii Patriei”.

Sabin Mare avusese legături cu Ion Gavrilă Ogoranu, al cărui grup de rezistență îl aprovizionase  cu arme și informații, înainte de a fugi din țară. Ajuns în vest, el informase pe americani despre rezistența din munți.

Revenit în țară, el a eșuat în recontactarea partizanilor din Făgăraș, deoarece oamenii de legătură din sate fuseseră deja arestați.

procesul-parasutistilor-in-presa-comunista-3

Sabin Mare avea să cadă în luptă cu Securitatea, în timp ce Gavrilă Pop avea să fie capturat.

Ilie Rada a fost singurul parașutat despre care se știe că a reușit să se întoarcă în Occident pe cale terestră (probabil prin Iugoslavia), fiind verificat îndelung de CIA pentru a nu fi devenit agent dublu.

După 1990, el va accepta să fie intervievat de Radio România Actualități.

Un alt agent a fost Toma Bebi, capturat de Securitate chiar la aterizare. Și acesta va colabora cu Securitatea, până la prinderea celorlalți camarazi ai săi. El nu va fi condamnat la moarte, dar va fi închis până la grațierea generală din 1964.

În octombrie 1953, comuniștii organizează un proces în care vor fi judecați 13 luptători: 7 parașutiști și 6 gazde și susținători locali ai acestora.

Există stenograma ședinței Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, în care Gheorghe Gheorghiu Dej dispune ca pedeapsa celor 13 în proces să fie condamnarea la moarte.

Ei au fost executați la 31 octombrie 1953, la Fortul 13 Jilava.

În felul acesta, liderul comunist dorea să lovească în americani, acuzându-i de metode teroriste de acțiune împotriva României comuniste.

Pe lângă aceștia, au fost condamnați la ani grei de închisoare zeci de oameni, rude, familii, prieteni și susținători ai luptătorilor parașutați. Mulți dintre ei aveau să sfârșească în detenție, ca urmare a condițiilor de exterminare din închisorile politice.

În dosarul 2568/1953 sunt judecaţi cei care îi ajutaseră pe Mircea Popovici şi Alexandru Tănase. Facem precizarea că anchetele au cuprins aproape o sută de oameni.

În lotul „Vlăduleni” au fost inculpaţi câteva zeci de oameni. Procesul a fost judecat la Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti.

Prin sentinţa 1371/28 noiembrie 1953 sunt condamnaţi pentru crima de favorizarea infractorului la trădarea de patrie, infracţiune prevăzută şi pedepsită de articolele 157 şi 25 punctul 6 Cod penal, coroborate cu articolele 6 aliniatul 1,4 şi 7 din Decretul 199/1950 şi articolele 304 şi 463 Codul de justiţie militară, următorii: Ularu Nicolae – 10 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică şi confiscarea averii personale , Corlan Constanţa, 10 ani închisoare, 10 ani degradare civică şi confiscarea averii, Popovici Gh. Filimon, 12 ani închisoare, 10 ani degradare civică, confiscarea averii personale, Popovici Paraschiva, 7 ani închisoare, Popovici Gheorghe, 5 ani închisoare, Stetin Octav, 8 ani închisoare , Ularu Ana, 7 ani închisoare, Sever Ularu, 8 ani muncă silnică, 5 ani degradare civică şi confiscarea averii personale.

Elena Ularu a fost condamnată la 1 an închisoare corecţionară pentru infracţiunea de omisiunea denunţării, infracţiune prevăzută şi sancţionată de articolele 6 aliniatul ultim, 1 şi 7 din Decretul 199/1950 combinate cu articolul 157 Cod Penal şi articolele 304 şi 463 din Codul Justiţiei Militare (https://www.marturisitorii.ro/2016/10/31/cei-13-parasutisti-impuscati-la-fortul-13-pe-31-octombrie-1953-colaborarea-cia-si-nato-cu-miscarea-legionara-zadarnicita-de-cartitele-kgb-din-mi6-balada-celor-treisprezece) .

Au existat presupuneri cu privire la faptul că executarea parașutiștilor ar fi fost impusă de sovietici, care oricum exercitau un cvasicontrol asupra României comuniste, ca un răspuns la decizia administrației SUA de a îi executa de soții Rosenberg, dovediți ca spioni în favoarea URSS, căreia îi furnizaseră inestimabile informații tehnice din programul nuclear american.

Trădări și ingratitudine

În 1954, proiectul de parașutare a unor agenți în statele ocupate de sovietici avea să fie abandonat, în ciuda resurselor logistice colosale investite în el. Apariția unor modalități mult mai eficiente de obținere a informațiilor, precum și reorientarea politicii externe americane față de URSS, inițiată de președintele Eisenhower, prin adoptarea principiului status-quo-ului și coexistenței pașnice pe glob a două sisteme politice diferite, au fost determinante în această decizie.

În general, se va înregistra un recul al activităților anticomuniste și antisovietice americane îndreptate spre Europa de Est, context în care Frank Wisner va suporta o pierdere de poziție în favoarea mai versatilului Allen Dulles, devenit între timp director al CIA.

Lipsa unor reacții adecvate din partea SUA față de reprimarea brutală de către sovietici a Revoluției din Ungaria, în 1956, avea să-i certifice lui Frank Wisner faptul că Europa de Est era definitiv abandonată.

Se simțea vinovat că, prin Radio Europa Liberă, încurajase acțiunile insurgenților maghiari, pe care-i făcuse să creadă că America îi va susține.

Conștientizând că mii de agenți din rețelele lăsate de el în România, Ungaria și în Balcani aveau să fie măcelăriți de comuniști, el avea să sufere o profundă depresie psihică în acel an. Peste câțiva ani avea să se pensioneze și în 1965 se va sinucide.

În România, toți cei condmanați în loturile aferente procesului parașutiștilor din 1953 vor executa pedespe grele cu închisoarea, iar o bună parte vor muri în temnițe.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este Ion-Samoila-Comandant-Legionar-Post-Mortem.jpg

Iubita luptătorului Ion Samoilă, Maria Muscalu, nu își va mai revedea ani la rând fetița născută înaintea arestării.

După căderea comunismului, susținătorii eroilor parașutați și rudele acestora nu vor primi nici un fel de atenție din partea statului român sau Ambasadei SUA.

Au beneficiat doar de indemnizațiile aferente Decretului-lege 118/1990 oferite de altfel tuturor deținuților politici, dar nu a existat nici un gest de considerație sau de onorare a contribuției și suferinței lor.

Mai mult de un deceniu după 1989, dosarele Securității referitoare la acest episod au continuat să fie secretizate.

Doar Ileana Samoilă și ulterior, din 2010, Fundația Ion Gavrilă Ogoranu, au comemorat public acești oameni care au renunțat la viața tihnită din Occident, întorcându-se să lupte pentru eliberarea țării lor.

ADDENDA:

SENTINȚA

În procesul unor spioni si teroristi parasutati de serviciul de spionaj american.

La 12 Octombrie Tribunalul Militar Teritorial Bucuresti a pronuntat sentinta în procesul unor spioni si teroristi parasutati de serviciul de spionaj american pe teritoriul tarii noastre, pentru a desfasura actiuni de spionaj, terorism si alte forme de activitate subversiva împotriva Republicii Populare Române.

Pe baza dosarelor de cercetari, a interogatoriilor acuzatiilor, a depozitiilor martorilor, a corpurilor delicte, a rechizitoriului procurorului si a sustinerii apararii, completul de judecata a stabilit urmatoarele: Acuzatii Tanase Alexandru, Popovici Mircea, Golea Ion, Samoila Ion, Pop Gavrila si Bebi Toma au fost recrutati si instruiti de serviciul de spionaj american, dotati cu armament, munitii, aparate de radio emisie – receptie, substante explozive si otravitoare, cifruri, documente false, sume de bani, si parasutati din avioane americane pe teritoriul Republicii Populare Române cu scopul de a savârsi actiuni criminale de spionaj, teroare si diversiune si de a desfasura o activitate subversiva împotriva independentei nationale si a orânduirii de stat a Republicii Populare Române.

Acuzatul Tolan Ion, recrutat si instruit de catre serviciul de spionaj, a fost strecurat în mod clandestin pe teritoriul Republicii Populare Române cu aceleasi misiuni criminale. Ajunsi pe teritoriul tarii, acuzatii au trecut la executarea acestor misiuni, pâna la descoperirea si arestarea lor de catre organele de stat. 2.

Acuzatii Tartler Erich, Vlad Mihai Vasile, Buda Ion, Dinca Gheorghe, Corlan Aurel, Popovici Alexandru, Stetin Elena, Ion Iuhasz si Ion Cosma au adapostit pe spionii si teroristii parasutati de serviciul de spionaj american, le-au dat sprijin activ în desfasurarea activitatii lor criminale, le-au înlesnit legaturi cu alte elemente criminale si le-au dat informatii din diferite domenii de activitate, cu scopul de a fi transmise serviciului de spionaj american.

Stabilind ca faptele mai sus aratate sunt deplin dovedite, Tribunalul a pronuntat sentinta prin care: Au fost condamnati la moarte si confiscarea totala a averii pentru crima de tradare de patrie: Tanase Alexandru, Popovici Mircea, Golea Ion, Samoila Ion, Pop Gavrila si Tolan Ion.

De asemenea au fost condamnati la moarte si confiscarea totala a averii pentru complicitate la crima de tradare de patrie: Tartler Erich, Vlad Mihai Vasile, Buda Ion, Dinca Gheorghe, Corlan Aurel, Iuhasz Ion si Cosma Ion.

Au mai fost condamnati pentru crima de tradare de patrie: Bebi Toma la 3 ani temnita grea si confiscarea totala a averii, acordându-i-se circumstante atenuante pentru ca s-a prezentat organelor de stat dupa parasutare, a predat toate obiectele si materialele cu care fusese înzestrat înaintea parasutarii si a marturisit misiunile de spionaj, diversiune si teroare pe care le-a primit înainte de parasutare; Stetin Elena, pentru complicitate la crima de tradare de patrie, la 25 ani munca silnica, întrucât i s-au acordat circumstante atenuante pentru ca a marturisit la primele cercetari faptele savârsite de ea si a ajutat cercetarile; Popovici Alexandru pentru complicitate la crima de tradare de patrie, la 20 ani temnita grea, întrucât i s-au acordat circumstante atenuante.

Oamenii muncii au primit cu profunda satisfactie dreapta sentinta a Tribunalului Militar.

“Scinteia”, Marți, 13 Octombrie 1953

01/11/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

O ISTORIE A ZILEI DE 1 NOIEMBRIE. VIDEO

1 noiembrie, istoricul zilei

Anul 333 î.H.: Are loc bătălia de la Issos, a douăsprezecea victorie a lui Alexandru cel Mare asupra perșilor.

Alexandru, cu o armată experimentată şi compactă, a întâlnit  la Issos o armată dezorganizată formată din soldaţi din mai multe ţări,  într-un câmp deschis.

Darius, care dispunea de o imensa armată de 600.000 de oameni pe care o concentrase pe câmpia de la Issos, a atacat primul aruncând, în prima faza a luptei, cavaleria.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este mosaic.jpg

Oastea lui Alexandru s-a desprins în două lăsând cavaleria să intre pintre ei şi, prizând-o ca într-un cleşte, a distrus-o (vreo 80.000 de soldaţi).

Apoi Alexandru a lansat un atac puternic în flancul armatei persane. Perşii pierzând grosul armatei lor (cavaleria), au început să dezerteze, lăsându-l pe Darius singur si obligandu-l sa scape cu fuga.

In imagine: Alexandros III Philippou Makedonon (Alexandru cel Mare); (356î.e.n – 323î.e.n).

 Doi ani mai târziu, Alexandru cel Mare îl învinge încă o dată pe Darius al III-lea , care recurge la aceeași metodă pentru a scăpa, fuga.

Regele persan moare, fiind ucis chiar de apropiați ai săi.

 Bătălia de la Issos din anul 333 î.Hr, a fost decisivă și a marcat începutul declinului marelui Imperiu Persan, ceea ce părea de neimaginat până atunci.

365: Triburile germanice ale alemanilor  trec Rinul si invadeaza Galia, fiind contraatacate de trupele romane conduse de imparatul Valentinian I.

Valentinian I: Roman coin, c. AD 370

Valentinian I (Flavius Valentinianus Augustus; n. 321 – d. 17 noiembrie 375), a fost imparat al Romei intre anii  364 -375.

Proclamat, la Niceea, împărat de către armată, la moartea lui Iovianus, Valentinian îl numește împărat pe fratele său mai tânăr, Flavius Valens, căruia îi încredințează guvernarea Orientului, rezervând pentru sine conducerea, din Augusta Treverorum (Trier), a provinciilor occidentale cele două părți ale imperiului începand astfel să fie administrate separat.

In timpul domniei sale a luptat cu succes impotriva alemanilor in Galia,  obtinand o victorie notabila la Solicinum in anul 367 impotriva  francilor și saxonilor  la Rin si contra   sarmațiilor și quazilor la Dunăre.

451 : Se incheie  Conciliului din Calcedon (al 4-lea Conciliu ecumenic), întrunit in data de 8 octombrie 451, la  inițiativa împăratului Marcian  si  prezidat de episcopul Anatolie al Constantinopolului. A reunit aproape 370 de episcopi.Papa Leon I  a trimis cinci reprezentanți

A fost convocat cu privire la  Eutychianism (Monofizitism), care a fost apărat de Eutyches şi Dioscorus, şi condamnat de Sfântul Leo (cel Mare) al Romei.

I-a condamnat pe Eutyches şi Dioscorus  si  afirmat canoanele celorlalte 3 anterioare Concilii Ecumenice (Imperiale).

A condamnat Monofizitismul afirmand caracterul complet al celor două naturi a Domnului Isus Hristos: divinitatea şi umanitatea (Dumnezeu perfect şi om perfect).

A condamnat Nestorianismul şi pe cei care divinizau pe unul şi singurul născut Fiu’.

A condamnat simonia, a reafirmat interzicerile episcopilor care acţionează în afara teritoriului lor, a reafirmat Noua Romă (Constantinopole),  ca a doua în onoare (după Vechea Romă) a patriarhatelor.

Sinodul prezintă textul Crezului și menționează că “nimănui nu îi este permis să producă, să scrie sau să compună orice alt Crez sau să gândească sau să învețe pe alții altceva”.

996 : Împăratul Otto al III-lea  acordă episcopatului bavarian de Freising 30 “ținuturi regale” printr-un document în care se pomenește pentru prima oară denumirea “Ostarrîchi”, toponim din care provine numele Austriei.

1179: Filip al II-lea (Philippe Auguste, n.21 august 1165 – d.14 iulie 1223), este incoronat rege al Frantei.

A fost regele Franței între 1180-1223.A reorganizat guvernarea, a adus stabilitate financiară, fiind simpatizat de populație.

Membru al Dinastiei Capețienilor, el era  fiul lui Ludovic al VII-lea, rege al Franței și a celei de-a treia soții, Adela de Champagne.

Filip a avut cele mai mari succese dintre regii Franței medievale, extinzându-și regatul și sporind influența monarhiei. A învins coaliția adversarilor săi (Sfântul Imperiu Roman, Anglia, Flandra), în Bătălia de la Bouvines din 1214.

1295 : Are loc căsătoria regelui Iacob al II-lea de Aragon, cu  printesa Blanche d’Anjou.

Iacob al II-lea (10 aprilie 1267 – 2 sau 5 noiembrie 1327), supranumit cel Drept, a fost al doilea fiu al lui Petru al III-lea de Aragon și Constance de Sicilia, rege al Siciliei (ca Iacob I) din 1285 până în 1296 și rege de Aragon și al Valenciei și Conte de Barcelona din 1291 până în 1327. În 1297 i-a fost garantat regatul Siciliei și al Corsicii.

A folosit titlul latin Iacobus Dei gracia rex Aragonum, Valencie, Sardinie, et Corsice ac comes Barchinone.

1337: Incepe Razboiului de 100 de ani  (1337 – 1453) dintre Franța și Anglia, care a izbucnit in urma unor dispute teritoriale atunci cand regele Frantei, Filip al VI-lea de Valois , a confiscat ducatul de Aquitaine  (cunoscută și cu denumirea de Guyenne), parte din regatul Franței, dar si datorita pretentiilor dinastice ale regelui Angliei  aparute dupa  1328.

Prin moartea regelui francez Carol al IV-lea  fără urmași direcți (1328), dinastia capetiana se stinsese, iar drepturile dinastice cele mai solide la tronul Franței le avea chiar regele Angliei, Eduard al III-lea  – fapt doar în aparență paradoxal, ținând seama de mariajele dinastice dintre capețieni și Plantageneți, care îi aduceau acum regelui Angliei temeiuri puternice pentru a viza tronul Franței, el fiind  singurul descendent masculin al regelui Filip al IV-lea , care era bunicul său pe linie maternă.

1478: Papa Sixtus al IV-lea  emite bula “Exigit sincerae devotionis” prin care autorizeaza crearea Inchizitiei spaniole.

Papa Sixtus al IV-lea

Regii catolici Ferdinand si Isabela I

 Inchiziția spaniolă a fost fondată de regii catolici Ferdinand si Isabela I, pentru a intari ortodoxia catolica  în regatele lor și s-a aflat sub controlul direct al monarhiei.

Nu a fost abolită definitiv decât în 1834 , în timpul domniei reginei Isabela a II-a.

Teologul italian Tommaso d’Aquino  (1225-1274) a stabilit teoretic prin fraza „Accipere fidem est voluntatis, sed tenere fidem iam acceptam est necessitatis” ( „pentru acceptarea și păstrarea credinței este necesară o hotărâre liberă și voluntară”), piatra de temelie a inchiziției din Evul Mediu.

Pedeapsa aplicată pentru erezie era excomunicarea sau pedeapsa cu moartea. În anul 1231, papa Grigore al IX-lea (1167-1241) formează o comisie permanentă pentru combaterea ereziei, formată mai ales din călugări ai ordinului dominican.

Pedeapsa pe care o cere papa Grigore al IX-lea este închisoarea pe viață a ereticilor recidiviști.

Procesele intentate de inchiziție s-au extins și asupra vrăjitoarelor. Un acuzat avea, de exemplu, libertatea de a-și acuza la rândul lui unii dușmani, și dacă acuzarea lui se dovedea reală avea șanse de grațiere.

Majoritatea cazurilor de erezie nu erau pedepsite cu moartea, ci prin pedepse ca: obligația de a lua parte la slujbe, pelerinaje, cruciade, pedepse financiare, sau legarea de stalpul infamiei .

Inchiziția din evul mediu s-a limitat geografic la Europa centrală și sud-vestică, în Anglia sau peninsula Scandinavă manifestandu-se  numai cazuri izolate.

1503: Cardinalul Julien della Rovere  este ales Papă cu 37 de voturi din 38 de votanți și isi ia  numele de Iuliu al II – lea.

Tizian – Portretul papei Iuliu al II-lea

A fost unul din precursorii Renașterii. I-a încredințat lui Michelangelo pictarea plafonului Capelei Sixtine.

A întemeiat Garda Elvețiană. Pe 22 ianuarie 1506 s-a așezat la Roma prima formațiune a gărzii, alcătuită din 150 de soldați veniți din cantonul elvetian Uri.

A fost primul papă care a contractat „boala franceză” (adică sifilisul), de la un prostituat din Roma. La slujba din Vinerea Mare, în anul 1508, nu a putut șă-și arate picioarele pentru a fi sărutate de credincioși, deoarece erau pline de leziuni sifilitice.

1512: Plafonul Capelei Sixtine de la Vatican, pictat de Michelangelo, este expus  publicului  pentru prima dată.

chapelle sixtine

1520: Este descoperită de navigatorul Ferdinand Magellan, în cursul primei călătorii in jurul lumii, strâmtoarea  prin care se trece  din  Oceanul Atlantic  in Oceanul Pacific, pe care o numeste „Estreito de Todos los Santos”.

La data de 21 octombrie, de ziua „Fecioarei Maria”, el descoperă în apropierea latitudinii de 52 grade o peninsulă pe care o numeşte „Capul Fecioarelor” (Cabo Virgenes).

      O furtună teribilă, care a durat peste 36 de ore, împinge corăbiile la 1 noiembrie, de Ziua Morţilor, în strâmtoare, ceea ce-l determină pe Magellan să o boteze Estreito de Todos los Santos.Din cauza fumului provenit de la focurile indienilor, această regiune va fi denumită „Ţara de foc” („Tierra del Fuego”). 

În 28 noiembrie 1520, după ce a trecut prin această strâmtoare care poarta astăzi numele lui, Magellan descoperă Oceanul Pacific.

 Pe harta- Stramtoarea Magellan

Fernando Magellan (n. primăvara lui 1480, d. 27 aprilie 1521, Mactan, Filipine), a fost un explorator portughez care a navigat în serviciul regelui Spaniei.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 0-135.jpg

A fost primul european care a navigat în Oceanul Pacific și primul care a condus o expediție în jurul lumii.

1596: S-a nascut  Pietro da Cortona, arhitect şi pictor italian, reprezentant de seama al barocului; (d. 1669).

1599: Intrarea triumfală în Alba Iulia  a lui  Mihai Viteazul. Transilvania intra sub stăpânirea domnului muntean.

1604: La Whitehall Palace din Londra, este prezentată pentru prima dată, tragedia Othello a lui William Shakespeare.

1611: La Whitehall Palace din Londra, este prezentată pentru prima oara, comedia romantică a lui William Shakespeare, Furtuna.

1636:  S-a nascut scriitorul Nicolas Boileau sau Despréaux (d. 13 martie 1711), considerat cel mai mare teoretician al literaturii franceze.

Portrait de Nicolas Boileau

În scrierea sa Arta poetică, Nicolas Boileau-Desprèaux a sintetizat principiile clasicismului, pornind de la anumite norme generale de creație, ilustrate apoi pe genuri și specii literare.

1755: In Portugalia se produce un cutremur devastator, al carui epicentru a fost la cca 200 km in largul Oceanului Atlantic (in directie vest-sud-vest fata de Capul Sf. Vicentiu).

A lovit Lisabona in dimineata Zilei Tuturor Sfintilor.

Seismul, cu o magnitudine de 9 grade pe scara Richter, a durat intre 3,5 si 6 minute, distrugerile materiale si pierderile de vieti omenesti fiind completate de un urias val tsunami.

Numarul victimelor s-a ridicat la peste 50 000 (desi exista controverse in acest sens, pentru ca s-au avansat si cifre mult mai mari), in timp ce peste 85% din cladirile din oras au fost distruse.

Ceea ce nu a fost distrus de seism a cazut prada flacarilor, dupa ce incendii devastatoare au izbucnit in tot orasul.

Opere arhitectonice deosebite, biblioteci, biserici si catedrale, care adaposteau comori culturale nepretuite au fost distruse.

1770: S-a nascut  Constantin Diaconovici – Loga, cărturar român latinist, care s-a dedicat emancipării culturale a românilor bănăţeni;  (d. 12.11.1850).

Din opera sa au mai rămas în manuscris o serie de scrieri cu caracter istorico-religios, precum şi o „Istorie a românilor, dela zidirea Romei, până la înjugarea Ţarigradului de Turci”. Constantin Diaconovici-Loga a rămas în conştiinţa bănăţenilor un simbol al emancipării culturale a românilor din Banat.

1778: S-a nascut Gustav al IV-lea, regele al Suediei din 1792 până în 1809; (d. 1837).

A avut o domnie agitata care s-a incheiat brusc. În 1805, el s-a alăturat celei de-a Treia Coaliții  împotriva lui Napoleon. Campania sa a mers prost și francezii au ocupat Pomerania suedeză. Cand aliatul său, Rusia, a făcut pace și a încheiat o alianță cu Franța, la Tilsit, în 1807, Suedia și Portugalia au rămas ca aliați europeni ai Marii Britanii. La 21 februarie 1808 Rusia a invadat Finlanda, care era condusă de Suedia, sub pretextul de a-i convinge pe suedezi să adere la Sistemul Continental al lui Napoleon.

Danemarca a declarat, de asemenea, război Suediei. În doar câteva luni după aceea, aproape toată Finlanda a fost pierdută și preluată de Rusia. Ca urmare a războiului, la 17 septembrie 1809, în Tratatul de la Hamina, Suedia a predat o treime din partea estică  Rusiei.

La 29 martie, Gustav a abdicat în mod voluntar, însă pe 10 mai, Parlamentul suedez, dominat de armată, a declarat că nu numai Gustav pierdea tronul ci toată familia,excluzand-o de la succesiune.

La 5 iunie, Ducele Carol a fost proclamat rege sub numele de Carol al XIII-lea al Suediei, după ce a acceptat o nouă constituție liberală, care a fost ratificată a doua zi. În decembrie, Gustav și familia sa au fost transportați în Germania.

1784: Răscoala a ţăranilor iobagi din Transilvania condusă de Horea, Cloşca şi Crişan.

În ziua de 28 octombrie 1784, la târgul săptămânal din Brad,  Crisan a venit cu vestea că Horea a adus noi porunci de la împărat, pe care le va comunica în duminica viitoare (31 octombrie 1784), la biserica din Mesteacan, îndemnând pe iobagi ca în acea zi să vină cât mai mulți, sau cel puțin 4-5 din fiecare sat.

Duminică se întruniră circa 500- 600 de țărani iobagi, iar Crișan le arătă o cruce aurită, susținând că a fost primită de Horea de la împărat ca semn că este împuternicit să îndrume pe iobagi să-și hotărască singuri soarta de a rămâne în continuare iobagi sau de a se înscrie grăniceri în regimentele împărătești. Iobagii, la îndemnul lui Crișan, se hotărâră să plece la Alba Iulia  pentru a se pune în slujba împăratului.

Oamenii au pornit  spre Alba Iulia peste munte, ocolind orașul Brad, ca să nu fie opriți de trupele  nobililor maghiari, și au înnoptat  în satul Curechiu.

În timpul nopții  au fost atacați de trupele de husari, pe care însă le-au  învingsși le-au  dezarmat.

Câţiva slujbaşi ai nobililor din Brad şi  Baia de Cris au încercat în seara zilei de 1 noiembrie să îi oprească, dar au fost ucişi de răsculaţi.

Confruntarile armate izbucnite in noapte de 31 octombrie  spre 1 noiembrie 1784, s-au întins cu repeziciune în toată Transilvania. În mai puţin de două săptămâni răscoala cuprinsese comitatele de pe actuala suprafaţă a judeţelor Alba, Arad, Hunedoara, Cluj, Mureş şi Sălaj si a pus în discuție statutul de tolerați în Transilvania al românilor, ceea ce i-a conferit și un caracter național .

Cea mai violentă manifestare a răscoalei a avut loc în judeţele Hunedoara şi Alba, unde aceasta izbucnise şi de unde îşi aveau originea şi conducătorii răscoalei.

Revolta  s-a încheiat la sfârșitul lui decembrie 1784, când au fost capturați Horea și Cloșca de către autorități.

 Ţăranii iobagi răsculaţi  au atacat curtile nobiliare de la Criscior ucigand 17 persoane. De aici o parte din răsculaţi s-a  îndreaptat spre Mihăileni, iar alta spre Brad. In curand flacara revoltei a cuprins cea mai mare parte a Transilvaniei.

Pentru a-l prinde pe Horea, nobilii au pus pe capul lui un premiu de 300 de galbeni. . Prin trădare, la 27 decembrie 1784, Horea și Cloșca au fost prinși în pădurea Scorușetului din Muntii Gilaului. În 30 ianuarie 1785 a căzut prizonier și Crișan.

Crișan s-a spânzurat în închisoare, iar Horea și Cloșca au fost supuși celei mai grele pedepse prevăzută de Codex Theresianum, prin frângerea cu roată. În ziua de 28 februarie, orele 9:00, a început procesiunea execuției.

Horea și Cloșca au fost transportați în două care separate, având alături până în momentul execuției pe preotul Rațiu din Maierii Bălgradului. Pe Dealul Furcilor (astăzi Dealul lui Horea), în jurul podiumului amenajat, au fost aduși cu forța între 2500-3000 de iobagi români, câte trei tineri și trei bătrâni, din peste 400 de sate din cele patru comitate apropiate, unde s-au desfășurat principalele evenimente ale răscoalei.

Execuția prin tragere pe roata  s-a desfășurat după un ritual dinainte stabilit. Mai întâi a fost executat Cloșca care a primit 20 de lovituri, în timp ce Horea asista în picioare. A urmat Horea, căruia i-au dat 4 lovituri prin care i-au zdrobit picioarele, apoi călăul, un țigan pe nume Grancea Rakoczi din Alba Iulia, i-a zdrobit pieptul și după alte 8-9 lovituri și-a dat sufletul.

Conform sentinței, organele interne au fost îngropate pe Dealul Furcilor, iar corpurile le-au fost tăiate în 4 părți și puse în țeapă în cele mai importante localități din comitatele Alba și Hunedoara pentru intimidarea poporului. Corpul lui Crișan a fost pangarit în acelasi fel.

1814: Se deschide  Congresul de la Viena care redeseneaza harta politică europeană, după înfrângerea Franţei  în războaiele napoleoniene.

1815: S-a nascut Crawford Williamson Long, medic american, primul american care a folosit eterul ca anestezic într-o operaţie; (d. 16 iunie  1878).

1823: S-a nascut  Lascăr Catargiu, om politic român, prim-ministru al Principatelor Unite şi al Regatului României ; (d. 30 martie 1899).

Fişier:Lascăr Catargiu.jpg

1834: A fost înfiinţată, la Iași, in cadrul Manastirii Barboi, prima şcoală de fete de la noi din ţară – “Institutul pentru educaţia fetelor”.

Fondatorul acestei instituţii a fost carturarul Gheorghe Asachi.

1835: Apare prima revistă de specialitate “Gazeta Teatrului Naţional” (pînă în decembrie 1836), sub conducerea lui Ion Heliade Rădulescu.

1848: Samuel Gregory inaugureaza prima școala medicala  din lume pentru instruirea femeilor in New England.

1860: A murit  imparateasa Charlotte  de Prusia, soția Țarului Nicolae I al Rusiei; (n.13 iulie  1798).

1864: Se reînfiinţează Conservatorul de muzică şi declamaţiune din Bucureşti, România, sub conducerea lui Alexandru Flechtenmacher, intre anii  1864-1869.

 Alexandru Adolf Flechtenmacher (n. 23 decembrie 1823, Iași – d. 28 ianuarie 1898, București) a fost un compozitor, violonist, dirijor și pedagog din România, autorul muzicii pentru Hora Unirii.

Intemeiat prin decret domnesc, face parte din instituţiile noului stat român si  includea două şcoli principale de artă: Institutul de muzică vocală şi Şcoala de muzică instrumentală. A avut  filiale iniţial  şi la Iaşi, Clasă de muzică de cameră (din 1900) şi de compoziţie (1905).

 1879 : S-a nascut Oskar Barnack, mecanic german, inventatorul primelor prototipuri ale camerelor foto Leika; (d. 1936).

 1884: Intră în funcţiune la Timişoara prima centrală de curent electric, una dintre primele de acest fel în Europa, pentru iluminatul public electric. Apoi apar centralele de la Caransebeş (1887), la Craiova şi Sibiu (1896), la Brăila şi Arad (1897), iar la Sinaia se pune în funcţiune în 1898 o microcentrală, care furnizează curent electric necesar iluminatului oraşului şi Castelului Peleş, iar la Iaşi (1899) se dă în exploatare o centrală cu trei grupuri electrogene de cîte 285 kW fiecare.

1884: Are loc instalarea primei linii telefonice de stat din România. Linia telefonică făcea legătura dintre Ministerul de Interne şi Poşta Centrală.

1894: A murit  Țarul Alexandru III al Rusiei; (n. 1845), fiul sau  Nicolae al II-lea devine noul Țar al Rusiei după  moartea  tatălui  său, Alexandru al III-lea.

1903: A murit  Theodor Mommsen, istoric şi jurist german, autor al unei istorii monumentale a Imperiului Roman, laureat al Premiului Nobel; (n. 30 noiembrie 1817).

 1920 : La Chişinău apare ziarul “Dreptatea“, organ al Partidului Naţional-Liberal din România, care de la 20 mai 1925 s-a editat săptămînal. Ziarul “Dreptatea” şi-a încetat activitatea în iunie 1925, reîncepînd activitatea cu 29 ianuarie 1927.

 1922: Are loc inaugurarea oficială a Şcolii Române din Roma, Italia. Şcoala asigură studenţilor merituoşi ai facultăţii de litere din România, un stagiu de perfecţionare de doi ani. Primul director este Vasile Pîrvan (pînă în 1927).

1922: A abdicat ultimul  sultan al  Imperiului Otoman, Mehmed VI.

 Mehmed VI  Vahdettin, n. Constantinopol, 1861 – d.San Remo, 1926), ultimul sultan al Imperiului Otoman, a domnit intre anii 1918-1922,si a fost a fost destituit de Adunarea Națională prezidata de Mustafa Kemal Atatürk, fiind forțat să abdice in data de 1 noiembrie, iar la 16 noiembrie a renuntat si la titlul de calif.

La 17 noiembrie sultanul  a plecat la bordul unei nave de război britanice spre  Malta. În cele din urmă s-a stabilit în Italia, unde a rămas până la moartea sa în 1926.

 1928: Inaugurarea Radio Romania. A  fost efectuata prima transmisiune radiofonică a postului Radio România, joi, 1 noiembrie 1928, la ora 17, pe lungimea de undă de 401,6 metri, cu o putere de 0,15 kw.

Foto: Prof. Dragomir Hurmuzescu

Emisiunea a fost deschisă de profesorul Hurmuzescu în calitate de președinte al Consiliului de Administrație.

A urmat un program muzical, știri de presă, s-au recitat versuri, s-a transmis un buletin meteorologic, știri sportive.

În zilele următoare, emisiuni similare au fost difuzate între orele 17.00 – 19.00 și 20.30 – 24.00, programul îmbogățindu-se cu noi rubrici.

 Bazele legale ale constituirii primei societăți naționale de radio din România, cu capital majoritar de stat, s-au pus la sfarsitul anului 1927.  

Consiliul de Miniștri  a declarat  constituită Societatea de Difuziune Radiotelefonică din România (art.2 din Jurnalul nr. 2915/22 decembrie 1927 al Consiliului de Miniștri).

Prima Adunare generală a Societății de Difuziune Radiotelefonică a avut  loc la 17 ianuarie 1928. Societatea a fost  înregistrată oficial la tribunal în martie 1928.

1928: Alfabetul turc se reformează, prin adoptarea caracterelor latine care înlocuiau  alfabetul arab  folosit anterior.

 1934: S-a nascut Umberto Agnelli, un important om de afaceri.

Umberto Agnelli (d.27 mai 2004) a fost un industriaș și politician italian, fratele mai mic al lui Gianni Agnelli.

A ocupat funcția iar la moartea fratelui său Gianni, a fost pentru scurt timp președinte al grupului FIAT, 2003-2004, până la moartea sa, la vârsta de 69 de ani, în anul următor.

El a fost de asemenea președinte și președinte de onoare mai târziu al clubului sportiv Juventus din Torino și al echipei de fotbal susținute financiar de FIAT.

A fost senator al Republicii Italiene din 1976 până în 1979.

1942: S-a nascut Larry Flynt, editor american, fondatorul revistei Hustler.

Pe numele intreg Larry Claxton Flynt, editorul american s-a nascut intr-un satuc izolat din Kentucky. Era cel mai mare dintre cei trei copii ai unei familii sărmane.

Ca sa se intrețina pe el si mama sa a acceptat slujbe marunte, insa nu era deloc multumit si s-a inrolat in Marina americană.

Dupa cinci ani de serviciu militar, Flynt a cumparat un local pe care l-a transformat in club de striptease. Afacerea a mers bine, astfel ca intr-un singur an a reusit sa deschida mai multe asemenea localuri.

De aici a aparut si ideea editarii unei fituici in care sa anunte evenimentele organizate in cluburile sale. Viata sa era in acea perioada un sir neintrerupt de petreceri. Tot atunci a intalnit-o si pe Althea Leasure, o dansatoare de numai 17 ani, care avea sa ii devina sotie in 1976.

Nemultumit de continutul publicatiilor pentru barbați existente pe piata SUA, Flynt s-a gandit sa transforme fițuica sa intr-o revista adevarată.

Asa a aparut, in 1974, Hustler, cea mai indrazneata publicatie americană, in care nuditatea era prezentata fara perdea, iar scenele de sex nu erau cenzurate.

Bad Boys, Hustler and Jon Cryer 1

Acesta a fost si punctul de pornire a lui Flynt in lupta de aparare a libertatii de exprimare, prevazuta in primul amendament din Constitutia SUA, el fiind implicat intr-o serie de procese in care era acuzat de raspandirea de material obscen.

In martie 1978, a fost impușcat in fata Tribunalului din Georgia si a ramas paralizat la picioare pe viață.

Actiunile in justitie indreptate impotriva sa au continuat sa curga, el fiind acuzat si condamnat in mai multe procese celebre care au facut din Larry Flynt un simbol al luptei contra cenzurii.

1943: S-a nascut  Salvatore Adamo, muzician belgian de origine italiana, compozitor şi interpret.

1948: Este înscaunat, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului  Athenagoras I.

Patriarhul Athenagoras ( n.6 aprilie  [ s.v. 25 martie]  1886 – d.7 iulie, 1972) a fost al 268 -lea  patriarh ecumenic al Constantinopolului  intre anii 1948-1972.

A ramas in istoria Bisericii in urma intâlnirii sale cu Papa Paul al VI-lea în 1964, în Ierusalim , care a dus la anularea excomunicărileor reciproce din 1054, dintre ortodocsi si catolici, care marchează istoric Marea Schismă , schisma dintre bisericile din Est și Vest, fapt care a reprezentat un pas semnificativ spre restaurarea comuniunii dintre Roma și Constantinopol, precum și  cu  celelalte patriarhate ale Ortodoxiei, invrajbite timp de 1000 de ani.

Acesta a produs Declarația comună catolico-ortodoxă din 1965 , care a fost citit la 7 decembrie 1965, simultan la o ședință publică a Conciliului Vatican II , în Roma și la o ceremonie specială în Constantinopol .

Declarația controversata nu a pus capăt schismei din 1054, dar a arătat mai degrabă o dorință de reconciliere mai mare între cele două biserici, reprezentate de către Papa Paul al VI-lea și Patriarhul Ecumenic Atenagoras I.

Nu toți liderii ortodocși au primit cu bucurie declarația, contestand în mod deschis eforturile sale de lapropiere fata de Biserica Romano-Catolica, temându-se că ar duce la erezie .

1949: A apărut primul număr al publicației vest-germane Frankfurter Allgemeine Zeitung.

1950: Are loc o tentativă de asasinat  a naţionaliştilor  portoricani  Griselio Torresola şi Collazo Oscar,  impotriva președintelui american  Harry Truman.

1952: SUA au detonat în Insulele Marshall prima bombă cu hidrogen, cu o putere de 10 megatone.

1955: S-a nascut la Craiova cantaretul roman de muzica usoara  Gabriel Cotabita.

1960: John F. Kennedy l-a învins pe Richard Nixon  în competiția pentru funcția de președinte al SUA.

Foto: Kennedy (stânga) și Richard Nixon

1960: A intrat în vigoare Tratatul de constituire a Benelux ca uniune economică, semnat de Belgia, Olanda și Luxemburg  la 3 februarie 1958.

1962: Din URSS  a fost lansată  pentru prima oară, o rachetă cosmică avand ca  destinație planeta Marte.

La bord era instalată stația automată interplanetară MARTE-1.

1972:  A murit  poetul  american, Ezra Pound, fondatorul imagismului in literatura, reprezentant de marca al modernismului secolului XX;  (n. 30 octombrie 1885).

 Începând cu anul 1917 a fost  redactor la revista ”Little Review” și corespondent la Paris pentru ”The Dial”, călătorind  mult în Europa si stabilindu-se în cele din urmă la Londra.

În această perioadă, Pound s-a implicat în politica fascistă și  cand s-a întors în Statele Unite abia în 1945, a fost arestat sub acuzația de trădare datorită difuzării propagandei fasciste la posturile de radio din Statele Unite în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Considerat a fi nebun, a fost închis într-un azil timp de 12 ani.

Întreaga creație poetică a lui Ezra Pound a fost publicată în doar două volume: ”Collected Shorter Poems” (Londra,1984) – ediția americană fiind intitulată ”Personae: Collected Poems” (1971) și ”The Cantos of Ezra Pound” (1972).

Ezra Pound a decedat  la Veneția in Italia.

1989: A murit  asasinată, Mihaela Runceanu, solistă română de muzică ușoară; (n. 4 mai 1955).

1993: La Bruxelles a luat ființă în urma Tratatului de la Maastricht, Uniunea Europeană.

Acesta a fost semnat de sefii de state si de guvern din cele 12 state membre ale CEE (Piata Comuna), documentul fiind actul de nastere al Uniunii Europene.

Tratatul a prevazut crearea unei banci centrale europene, introducerea in circulatie a unei monede unice europene (ECU), precum si elaborarea unei politici externe si de apartare comune.

2000: În R.P. Chineză a început cel mai mare recensământ al populației din lume, în cadrul căruia au fost recenzate 350 de milioane de familii.

2005: Astronomi ai NASA au anunțat că au descoperit încă doi sateliți ai planetei Pluto, care au primit numele Nix si Hydra.

Doi sateliţi ai lui Pluto descoperiţi recent au primit numele unui câine cu  mai multe capete şi al unei zeiţe - Descopera.ro

2011: A murit compozitorul francez de jazz André Hodéir; (n. 1921).

2017: A murit în localitatea Krasny, regiunea Rostov, Vladimir Makanin, prozator şi scenarist rus, considerat un maestru al literaturii contemporane din țara sa; (n. 1937).

Vladimir Makanin – Underground – SemneBune

Vladimir Semyonovich Makanin (n. 13 martie 1937 în Orsk , Regiunea Orenburg din fosta Uniune Sovietică).

În 2012 a fost distins cu Premiul European pentru Literatură .

1 noiembrie este in  Algeria – Ziua Naţională. Aniversarea Revoluţiei (1954).

Republica Algeriană Democratică și Populară este o țară din nordul Africii vecină cu Marea Mediterană la nord, Tunisia la nord-est, Libia la est, Niger la sud-est, Mali și Mauritania la sud-vest și Maroc la vest, precum și câțiva kilometri din teritorile anexate din Sahara Occidentală. Are o suprafață de 2 381 741 km² și avea o populație de 40 400 000 locuitori în 2016.


 

Algeria a fost integrată Imperiului Otoman de Khair ad-Din și fratele său Aruj, care au făcut din coastele țării o bază pentru corsari. Ei au intrat în Alger în anii 1600, după ce centrul lor de activitate s-a mutat la Tripoli, în Libia.

Această țară a fost cotropită de Franța în 1830; oricum, rezistența intensă din partea unor mari personalități precum emirul Abd el-Kader a reușit să împiedice cucerirea rapidă, tehnic finalizată doar în anii 1900 când ultimul tuareg a fost cucerit.

Între timp, francezii au făcut Algeria parte integrantă din Franța, statut care s-a sfâșit doar la căderea celei de-a patra republici. Sute de mii de cuceritori din Franța, Italia, Spania și Malta s-au mutat peste Mediterană pentru a pune bazele fermelor algeriene de pe coastă și au ocupat cele mai bogate părți ale orașelor algeriene, beneficiind de confiscarea ținuturilor comunale realizată de guvernarea franceză.

Persoanele cu descendenți europeni (așa numiții pieds-noirs) cât și evreii algerieni nativi, au fost cetățeni francezi de la sfârșitul secolului al XIX-lea; în contrast cu aceasta, marea majoritate a musulmanilor algerieni au rămas în afara legilor franceze și nu au posedat nici cetățenia și nici dreptul de a vota.

Deși au putut cere cetățenia totală începând cu 1865, doar puțini au optat pentru aceasta.

În 1954, Frontul de Eliberare Națională (FLN) a pornit Războiul Algerian de Independență, un război de gherilă; după aproape un deceniu de lupte urbane și rurale, au reușit să-i învingă pe francezi în 1962. Majoritatea din cei 1.025.000 de pieds-noirs, precum și 91.000 harkis (musulmani algerieni pro-Franța care serveau în armata franceză), împreună formând aproape 10% din populație în 1962, au părăsit Algeria pentru a se stabili în Franța, în doar câteva luni, la mijlocul acelui an.

CALENDAR CRESTIN ORTODOX

Sfinții doctori fără de arginți Cosma și Damian

Sfintii doctori fara de arginti Cosma si Damian

Sfinții Cosma si Damian au trăit în Asia Mică în secolul al IV lea e.n. Au avut un tată păgân si o mama crestină.

Datorita vindecarilor daruite oamenilor, ei sunt cunoscuti si sub numele de doctori fara arginti.Au primit acest nume pentru ca vindecarea era data nu de medicamente, ci de Hristos.

Pentru acest motiv ei nu primeau niciun fel de plata de la pacientii lor.

Singura lor plata era ca cel tamaduit sa creada in Hristos. Pentru ca Damian a acceptat trei oua de la Palladia, o femeie care a fost vindecata de o boala, acesta a cerut sa nu fie ingropat alaturi de fratele sau.

Dar, prin purtarea de grija a lui Dumnezeu, cei doi au fost ingropati impreuna.

Trebuie sa retinem ca orice sfant alina suferintele oamenilor, dar unii au fost si doctori: Cosma si Damian (1 noiembrie), Chir si Ioan (31 ianuarie), alti sfinti ce poarta numele Cosma si Damian (1 iulie) si Pantelimon (27 iulie).

VIDEO: Astăzi în istorie – Today in history

Bibliografie (surse) :

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
  2. Crestin Ortodox.ro;
  3. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;
  4. e.maramures.ro;
  5. mediafax.ro;
  6. Istoria md;
  7. Istoriculzilei blogspot.com;
  8. Wikipedia.ro.

01/11/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

DEZVĂLUIRI: Cum și de unde au apărut cei care au preluat puterea după căderea comunismului

Vasile Secăreş dezvăluiri după 30 de ani de la Revoluția din 1989

Iată o seamă de informaţii inedite despre cei care au ajuns după Revoluție la putere. V. Secăreş, unul dintre ei, vorbeşte despre numirea lui Mugur Isărescu la conducerea BNR în septembrie 1990, despre alte nume celebre atunci…

1. Discuţia asta despre începutul reformelor în sectorul financiar-bancar şi mai ales despre „schimbarea la faţă“ a BNR se încadrează în mod natural în alta, despre ceea ce numesc „tranziţia timpurie“ – primele reforme care au aşezat drumul către democraţia liberală şi desigur către economia de piaţă. În această privinţă rămân încă – la 30 de ani şi mai bine după începutul schimbării – tot felul de „basme“, de clişee… Ceea ce ar trebui spus poate de la bun început este faptul că în acei primi ani în România „s-au mişcat“ o mulţime de lucruri…

2. Iar această discuţie are şi ea o componentă şi importantă, şi con­troversată. Este vorba despre oameni. Cu ce oameni „s-au mişcat“ lucrurile? Cine i-a inventat? Cine, al cui era? Şi mai departe: cine, ce a făcut? De altfel, şi în primul articol, din 4 septembrie, apar întrebările astea şi explicit şi în subtext. Cine era şi cum a apărut Mugur Isărescu? Ce au propus sau făcut Severin şi Dijmărescu?

3. Aceste întrebări au fost prezente şi după Revoluţie, prin ianuarie şi februarie ’90. Pentru că şi Severin şi Isărescu… şi alţii apar „în filmul ăsta“ de la început. Cine îşi mai aduce aminte că înainte de a pleca la Washington, Mugur Isărescu a fost membru al Comisiei de politică externă a CFSN? Apoi membru al parlamentului provizoriu – e vorba de CPUN, din partea CFSN, alături de mine, de Ioan Mircea Paşcu, de Adrian Severin, Dan Mircea Popescu, Adrian Năstase şi alţii – ca „independenţi“… Rămânând, noi toţi, membri ai Comisiei de politică externă. În ce mă priveşte, devenisem, în 27 decembrie ’89, vicepreşedinte al acestei comisii şi împreună cu colegii deja menţionaţi „ne băgam nasul“ din primele zile în hotărâri de politică internă, pentru că „aveau implicaţii externe“. De pildă, în decretul referitor la paşapoarte, dar mai ales în cel care deschidea drumul iniţiativei private în România – care iniţial era mai prost decât cel al lui Ceauşescu privind „mandatarii“.

Aşa că a apărut imediat întrebarea: cine sunt „băieţii“ ăştia – care nu erau chiar „băieţi“, aveam vreo 40-42 de ani; Severin era cel mai tânăr: avea 33. Asta pentru că se puseseră deja etichete: în peisajul vremii unii erau oamenii ruşilor sau ai francezilor, ai americanilor… Brucan îi avea în spate şi pe americani, şi pe ruşi… Nu puteai să nu te întrebi cum… Mazilu venea din Securitate, dar fusese dizident şi publicase raportul pri­vind drepturile omului în Ro­mâ­nia… ăştia ai cui sunt? Pentru ca lucrurile să fie foarte limpezi – apropos de Securitate şi de cine, ce a făcut – la puţină vreme am avut o discuţie cu rezidentul CIA din ambasada ame­ricană – care ar fi trebuit să ştie cel mai bine aceste lucruri – şi atunci când a fost vorba de „numele de pe listă“ care proveneau din aşa-numitul Grup de la ADIRI, nu a avut nici o obiecţie…  

4. Vorbeam de „tranziţia timpurie“. în ’89, ţara noastră stătea cel mai prost în Europa Centrală şi de Est în privinţa aşezării pe linia de start a schimbărilor, a ruperii de comunism. Nu avusese loc nici un fel de dezbatere publică sau în partid privind reformele necesare, nici o pregătire sau vreun fel de „pre­tranziţie“. Mai rău, din punct de vedere politic nu mai eram pe nici o agendă. România risca să cadă în gol. Ce furtuni aveau să se abată asupra noastră? Şi totuşi, această „tranziţie timpurie“ a avut de a face cu un anume „stoc de expertiză“ de care, de bine, de rău, România a dispus în acel moment. E vorba de oameni din aşa-numita „tehnostructură“, din administraţie sau chiar din partid care îl urmau pe Ion Iliescu – vezi discuţia despre nivelurile 2 şi 3… Dar nu a fost doar asta… Nu poţi să începi reforme cu oameni care nu ştiu despre ce e vorba, nu şi-au pus întrebările practice relevante sau, vorba lui Florin Georgescu, nu au citit acele câteva „cărţi groase“ de care o să ai nevoie… Cel puţin câţiva oameni – sigur, nu doar ei – existau pe la Institutul de Economie Mondială ( IEM) – Mugur Isărescu, Eugen Dijmărescu, Napoleon Pop, Victor Babiuc, Adrian Constantinescu, Petru Rareş, la Institutul de economie naţională – înainte de „aducerea la cârmă“ a lui Bârlădeanu, Bogdan Teodoriu era preşedintele Comisiei economice a CFSN, la Institutul de ştiinţe politice – sigur, fusese „înghiţit“ de Academia „Ştefan Gheorghiu“, aşa şi, la Centrul de Istorie şi Teorie Militară (unde lucrasem şi eu în anii ’70) – Ioan Talpeş şi Mihail Ionescu, la Universitatea din Bucureşti – nu l-aş uita pe Cătălin Zamfir… Unii dintre aceşti oameni petrecuseră ceva timp la pregătire, în institute de cercetare – aflate atunci în prim planul relaţiei Est-Vest – din Occident, de la Institutul de Studii de Securitate Est-Vest (IEWSS) la NY, la Seminarul de la Salzburg sau la universităţi din Marea Britanie: eu, Ioan Mircea Paşcu, Mugur Isărescu, Petru Rareş şi alţii.

„După 30 de ani“. Vasile Secăreş, unul dintre personajele cele mai influente ale anilor ‘90, dezvăluie cum a început cariera lui Mugur Isărescu la BNR şi cum au apărut cei care au preluat puterea după căderea comunismului

Mai mult, de prin ’87-’88, după reorganizarea ADIRI, în cadrul Secţiei de politică externă şi relaţii internaţionale pe care am condus-o, au avut loc lună de lună şi chiar mai des discuţii în legătură cu caracterul şi implicaţiile schimbărilor în curs în lume şi desigur în URSS şi în Europa Centrală şi de Est.

Era greu să discutăm atunci despre „castravete“ într-un mod explicit, dar măcar începeam să formulăm întrebări cu relevanţă practică. De multe ori discuţiile plecau de la „introducerile“ făcute de oaspeţii noştri străini.

Poate nu era „mare lucru“. Dar era un pas. Ne gândeam la momentul când va cădea „şandramaua“… Participanţii erau, de regulă, alături de cei din domeniul relaţiilor internaţionale, apărare şi securitate internaţională (Vasile Secăreş, Ioan Mircea Paşcu, Dan Mircea Popescu, Cornel Codiţă, Ioan Talpeş, Mihail Ionescu), oamenii de la IEM: Mugur Isărescu, Eugen Dij­mărescu, Napoleon Pop, dar şi specialişti din alte instituţii academice sau de cercetare ca Adrian Severin, Daniel Dăianu, Dorel Şandor, Adrian Năstase, Lazăr Comănescu.

Să nu uităm că asta se întâmpla într-o perioadă în care nimic nu era limpede. Dacă în cadrul unei întâlniri „private“ pe care am avut-o, în aprilie ’86, la Con­siliul Securităţii Naţionale la Washington, cu Paula Dobriansky, care răspundea de regiunea noastră, aceasta îmi spusese că „nu mai durează mult“, Secretarul de Stat Baker avea să afirme că „anyone who tells you they knew it was going to happen, well they’re blowing smoke at you“. Se gândea, cineva, cu adevărat la căderea zidului Berlinului? A prevăzut cineva Revoluţiile din Est? Nu.

Ca să vorbesc doar de ’89, din aprilie până în toamnă am discutat în mai multe rânduri despre reformele din Est – care vin „ca urmare a lipsei de rezultate a sistemului economic socialist“ –  dar şi despre „faza de instabilitate“ legată de incertitudinile create de evoluţiile din Est, despre diferenţierea care se producea în Europa Centrală şi de Est – vezi posibilitatea ca Polonia şi Ungaria să intre în AELS (Ungaria) sau în Piaţa Comună, dar şi despre „involuţia CAER“ – unde timp de 40 de ani „nu s-a întâmplat nimic“. În toamnă, discuţiile de la ADIRI intrau încet, încet, în „ochiul ciclonului“, cu ideea tot mai prezentă că schimbările nu aveau cum să ocolească România.

5. După Revoluţie – şi acum, din nou – s-au spus o mulţime de prostii despre toate aceste lucruri. Că IEM era o „unitate“ a Securităţii iar dezbaterile de la ADIRI s-au făcut „cu voie de la stăpânire“. Păi e mai degrabă… altfel! IEM era, sub conducerea academicianului Murgescu, un institut de elită, care funcţiona la standarde extrem de ridicate.

Cercetătorii de acolo ştiau „meserie“. Murgescu crease o adevărată şcoală, care avea să-şi arate valoarea în vremurile de după ’89. Dar IEM era implicat direct în relaţiile României cu FMI şi BM şi în agenda clauzei cu SUA. Aşa că exista o supraveghere continuă a insti­tu­tului pe linia contrainfor­ma­ţii­lor (şi a informaţiilor): erau oamenii de acolo vulnerabili la acţiunea externă de informaţii? Asta era preocuparea Securităţii, nu altceva.

ADIRI… „cu voie de la stă­pâ­nire“? O fi fost… Reorganizarea o de­cisese MAE. Dar contează până la ur­mă ce se întâmpla acolo. Ce se discuta. Nu prea auzeai acolo luări de cuvânt în apărarea regimului, într-o perioadă de reaşezare majoră a lumii. în vremea aceea cam ştiam cine, ce reprezenta într-un domeniu sau altul – sigur, în legătură cu agenda noastră – şi am încercat să îi avem aproape pe cei care contau. Nu am reuşit în toate cazurile, dar la ADIRI participau oameni pe care te puteai baza. Mai în glumă, mai în serios, Eugen Dijmărescu „s-a plâns“, la un moment dat, că nu se mai simte în largul său atunci când au loc reuniunile noastre – în încăperea de la etaj a Casei Titulescu – mereu „bâzâie“ ceva în frumoasa comodă de lângă masa de consiliu… ştiu şi eu?!

Nu pot să nu amintesc aici că academicianul Murgescu – din păcate această personalitate uriaşă, care putea să mai joace un rol important, mai ales după ’89, a murit în acea vară – era la curent cu aceste discuţii de la ADIRI. După Revoluţie, soţia lui avea să-mi spună că acesta îşi exprimase preocuparea cu privire la „ceea ce fac copiii ăştia acolo“, pentru că „au început să fie neglijenţi“ şi „era nevoie să fim protejaţi“. Nu ştiu ce putea însemna asta, dar îmi amintesc cu căldură acest moment.

6. După Revoluţie, acel grup, acea echipă de la ADIRI – care nu avea neapărat o existenţă formală – avea să dobândească o realitate politică. Întâi în cadrul Comisiei de care vorbeam – i-am propus lui Brucan – care o conducea, nominal – o listă pe care a acceptat-o şi ne-a dat mână liberă, chiar ne-a lăsat în pace, iar mai apoi, de la începutul lui februarie, dobândind un fel de dublă înfăţişare „administrativă“, ca „grup de analiză politică“, cu geometrie variabilă, pe lângă preşedintele CPUN, Ion Iliescu. Această echipă punea împreună personalităţi puternice, cu expertize diferite, aproape tot ce trebuia, complementare şi compatibile, şi obişnuite să lucreze în echipă – ceea ce avea să fie un avantaj imens în perioada următoare. Lucram nu doar în Palatul Victoria (şi mai apoi la Patriarhie), ci şi în diferite baze ale armatei, care asigurau şi liniştea necesară, şi confidenţialitatea. Nu cred că a uitat cineva momentele în care Puiu Paşcu deschidea laptopul – era probabil printre puţinele din România atunci – şi scria direct analizele şi concluziile la care ajungeam în discuţiile noastre.

7. Cum am ajuns efectiv în domeniul politic? După Revoluţie, se trăgea încă în Bucureşti, o parte sau cam tot grupul acesta ne-am întâlnit la ADIRI – noi la etaj, la parter, oamenii care refăceau PNŢCD-ul – şi apoi la IEM, unde Dijmărescu era deja director (sau cam aşa ceva) – în glumă, am spus atunci că ar putea fi vorba de „grupul de la Trocadero“, deşi nu am călcat în restaurantul de lângă IEM – ca să stabilim ce facem mai departe: grup de expertiză sau intrăm în politică?! Ni s-a alăturat atunci şi Alin Teodorescu, care avea să plece la GDS. După discuţia mea cu Ion Iliescu din 27 decembrie ’89, „drumul avea să fie făcut mergând“.

8. Dar momentul de răscruce a fost la sfârşitul lui ianuarie ’90. Devenisem tot mai nemulţumiţi de ceea ce se întâmpla la vârful CFSN în legătură cu lucrurile afirmate, cu direcţia în care trebuia să mergem, cu ceea ce trebuia făcut. Sigur, în ceea ce ne priveşte, ne ocupam de „ograda politicii externe“, puneam pe hârtie recomandările care vizau reaşezarea relaţiilor noastre internaţionale. Aveam o legătură superbă cu Corneliu Bogdan, secretar de stat în MAE, revenit de la Washington. Din păcate el avea să moară la puţină vreme, în ianuarie. Celac, prietenos, dar nu prea încântat că „îi stăteam în spate“, ne numea ironic „cabinetul 2“.

Dar nu era de ajuns. Chiar dacă am continuat să ne „amestecăm“ şi în alte lucruri. Ne preocupa tot mai mult faptul că acceptarea noastră în lumea liberă şi în general „reintrarea noastră în joc“ aveau de a face cu acţiunea hotărâtă pentru schimbarea din temelii a societăţii româneşti, a economiei, a statului, a guvernării. Ca să nu mai spun că, din păcate, lucrurile erau şi mai complicate. Cum aveam să aflăm mai tărziu, nu câştigasem o revoluţie, ci „pierdusem un război“ – războiul rece. Aşa că i-am trimis o scrisoare preşedintelui CFSN, Ion Iliescu, în care afirmam că nu s-au spus şi nu s-au făcut o grămadă de lucruri. Credeam, mai departe, că programul de guvernare trebuia să exprime clar „ruptura cu vechiul sistem şi cu ideologia care a stat la baza sa“ sau într-un alt paragraf, „ruptura cu sistemul politic, economic şi social totalitar“, să formuleze „opţiuni fundamentale privind sistemul politic şi economic al ţării, inclusiv în chestiunea proprietăţii“ şi „etapele trecerii economiei către mecanisme de piaţă“, precum şi hotărârea „de a edifica structuri compatibile cu cele similare existente în ţările europene dezvoltate“. Spunea cineva mai clar lucrurile astea… atunci? Mai târziu, tot noi, „independenţi“, totuşi, am făcut programul FSN. Virgil Măgureanu, care era consilierul politic al lui Ion Iliescu, a socotit scrisoarea „cam obraznică“ şi a cerut schimbări. Am spus că rămâne aşa cum este.

Surpriza a fost că Ion Iliescu a acceptat ce spuneam acolo şi în cursul unei discuţii, începute spre miezul nopţii şi care s-a prelungit mult după aceea, ne-a cerut să lucrăm cu el. Am devenit membri ai parlamentului provizoriu; Severin avea să aibă o contribuţie esenţială în punerea la punct a coordonatelor constituţionale ale perioadei; singura critică solidă a programului de guvernare prezentat de Petre Roman în CPUN a venit din partea noastră; mai tărziu, Severin a intrat în guvern ca subsecretar de stat, cu un rol cheie în proiectarea reformelor, iar Mugur Isărescu a plecat la Washington pentru a restabili relaţia noastră cu FMI şi BM şi desigur cu SUA (clauza şi celelalte).

După alegeri, mulţi membri ai acestui grup au intrat în parlament şi apoi în guvern, iar cealaltă jumătate a constituit echipa de la Cotroceni – aveam să conduc noua administraţie prezidenţială, iar Ioan Mircea Paşcu, Dan Mircea Popescu, Ioan Talpeş şi Florin Vasilescu mă secundau în departamentele de politică externă, politică internă, securitate naţională, drept şi administraţie publică. Am avut discuţii intense cu Petre Roman în legătură cu noul guvern. Mai ales că Petre „uitase“ ce stabilisem în legătură cu poziţia lui Severin, aşa că am ajuns la „invenţia“ care restabilea rangul de viceprim ministru pentru „asistentul prim-ministrului pentru reformă…“. De asemenea, cu preşedintele Ion Iliescu şi cu prim-ministrul în legătură cu numirea lui Adrian Năstase la MAE, pe care amândoi îl vedeau doar ca secretar de stat, nu ca ministru: aproape „ne-am certat…“.

9. Treptat, acţiunea oamenilor de care vorbesc a început să răspundă unei anumite viziuni despre reforma economiei şi a statului. Sigur, exista şi aşa-numitul „plan Postolache“, şi programul noului guvern, dar se articula şi o concepţie practică a soluţiilor de care aveam nevoie. Din primăvară ni se alăturase Vladimir Pasti (la recomandarea lui Cătălin Zamfir). Datorită lui am introdus, în ceea ce pregăteam pentru preşedintele Iliescu, aşa-numitele „war games“, care analizau problemele şi propuneau variante de acţiune. Surprinzător sau nu, Ion Iliescu s-a adaptat foarte bine acestui instrument. Chiar dacă uneori lua decizii dincolo de opţiunile propuse… A funcţionat multă vreme efortul nostru de coordonare – lunch-ul luat în fiecare sfârşit de săptămână la Cotroceni cu participarea prietenilor de la guvern şi a noastră, a celor de la preşedinţie.
Brucan „bătea câmpii“ despre „echipa reformei“ de la guvern şi „conservatorii“ care îl consiliază pe Iliescu. Evident, o prostie. Ca să dau doar un exemplu: seara târziu, înainte de discutarea Legii 31 în parlament, m-a sunat Severin să-mi spună – lucru pe care nu îl ştiam – că Bârlădeanu şi Marţian, preşedinţii celor două camere ale parlamentului, sunt în biroul preşedintelui pentru a-l convinge să oprească legea. Am intrat în „întâlnirea de taină“, iar preşedintele Iliescu, care avea obiceiul să asculte şi să cântărească argumentele, a acceptat ce spuneam şi a înclinat balanţa. Am revenit la ceea ce era stabilit.

10. Aici ar trebui spus un lucru. Adesea soluţiile pe care le aveam în vedere derivau din sfaturile primite de la instituţiile internaţionale de la Washington. şi atunci, şi mai târziu, am avut destule îndoieli în privinţa unora dintre soluţiile primite „de afară“. Unele aveau să se dovedească dezastruoase. Ideea era însă că „ei ştiu“ ce trebuie făcut. Mult mai târziu avea să ne spună de pildă Jeffrey Sachs – la Clubul BNR – că de fapt „nu prea ştiau“ iar unele abordări erau eronate. Atunci la ordinea zilei părea să fie alt reper, pe care îl înţelegeam foarte bine. Iar mai târziu a ajuns la Mugur şi ca mesaj limpede, explicit pentru preşedintele Iliescu: problema tranziţiei era politică şi nu economică; trebuia „să trecem Rubiconul“, ca să nu mai existe cale de întoarcere.

11. Imediat după alegeri a început să ne preocupe problema băncii centrale şi a sectorului bancar. Reforma avea nevoie nu doar de un program ferm al guvernului, ci şi de o „ancoră“ – în altă zonă a politicii economice, cea monetară, cea a stabilităţii financiare – capabilă să ne ajute să ţinem drumul drept, dincolo de avataruri guvernamentale sau de ciclul electoral… Am avut o discuţie cu Ioan Mircea Paşcu despre soluţia rechemării lui Mugur Isărescu de la Washington pentru a prelua conducerea BNR. De fapt, ideea a fost a lui Puiu Paşcu.
Nu aveam, nici unul dintre noi, vreo îndoială în privinţa valorii lui Mugur Isărescu. Participasem amândoi la susţinerea tezei lui de doctorat – o premieră a vremii – ca „învăţăcel“ al profesorului Kiriţescu. Evident, primul pas pe care l-am făcut, ca şef al Departamentului politic de la Cotroceni a fost să supun această soluţie preşedintelui Ion Iliescu. Acordul său a fost imediat. Aşa că Puiu Paşcu i-a scris lui Mugur la Washington (şi păstrează în arhivă răspunsul lui pozitiv) şi avea să discute cu Petre Roman în avion, pe 8 iunie 1990, revenind de la reuniunea Pactului de la Varşovia. Petre avea o nemulţumire pentru că Mugur refuzase anterior postul de adjunct la Finanţe. Am abordat şi eu subiectul cu prim-ministrul Petre Roman. Chestiunea a ajuns apoi la Severin cu care discutasem direct de la bun început – şi la Dijmărescu, care era la Finanţe – şi ca urmare pe masa guvernului, pentru „a se face hârtiile“. Odată bătută în cuie decizia, Mugur a venit la Bucureşti pentru discuţii, a fost instalat ca guvernator, iar Severin a ţinut discursul trebuitor – „ziditor“, cum ar fi zis Victor Opaschi, pe care îl adusesem la preşedinţie să se ocupe de relaţia cu biserica (cu cultele). Mugur însă s-a întors la Washington pentru a pune la punct plecarea de la post. Avea să revină în ţară împreună cu noi la începutul lui octombrie – îl însoţeam pe preşedinte la Sesiunea Adunării Generale a ONU de la New York – pentru a-şi prelua efectiv misiunea. Liviu Mureşan, fost consilier al lui Petre Roman, acum liderul majorităţii în Cameră – care se alăturase acestei echipe de prin februarie ’90, la fel ca Bogdan Teodoriu sau ceva mai târziu, Florin Georgescu, revenit din SUA – avea să-i spună lui Mugur că „a preluat o bancă goală“.

Prof.dr.Vasile Secăreş, fost consilier prezidenţial în mandatul lui Ion Iliescu, a fondat şi a condus SNSPA.

În prezent este preşedintele Consiliului de Administraţie al Eximbank

01/11/2020 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: