CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

O ISTORIE A ZILEI DE 25 OCTOMBRIE.VIDEO

25 octombrie, istoricul zilei

621: A decedat Papa Bonifaciu al V-lea, conducător al Bisericii   Romei din 23 decembrie 619, pâna la moartea sa .

Boniface V - Wikidata

A restaurat catacomba “San Nicomede” pe via Nomentana în apropiere de actuala Porta Pia de la Roma, s-a implicat  în activitatea de încreștinarea Angliei și a publicat decretul papal care acorda bisericii privilegiul de a fi loc de refugiu pentru criminali și proscriși în general.

Papa Bonifaciu al V-lea  a fost înmormântat la Catedrala San Pietro din Roma.

686: A decedat prințul – poet  Ōtsu (n. 663-25), fiul împăratului Temmu al Japoniei si al  printesei  OTA.
Ca poet, el este cunoscut pentru relația sa epistolara cu Lady Ishikawa.
Ōtsu parea un succesor probabil al tatăl său pe tronul imperial, dar a fost  forțat să se sinucidă in urma unor acuzații false de rebeliune,  aduse împotriva lui de către împărăteasa Jito,  care urmarea sa-l  promoveze  succesor la tronul imperial  pe propriul fiu, Printul Kusakabe.

1047: A murit regele Magnus Olafsson (n. cca 1024-1025). Mai bine cunoscut sub numele de Magnus cel Bun, a fost regele Norvegiei  și rege al Danemarcei.

A  fost încoronat rege la vârsta de 11 ani. În 1042, el a fost, de asemenea, încoronat rege al Danemarcei.

Magnus the Good - Son of a Saint

Magnus a condus cele două țări până în 1047, când a murit în circumstanțe neclare. După moartea sa, regatul său a fost împărțit între Harald Hardrada în Norvegia și Sweyn Estridsson în Danemarca.

1147: O armată a cruciaților  sub conducerea lui Conrad al III -lea al Germaniei, este învinsă în bătălia de la Dorylaeum de către trupele Sultanatului de Rum, un stat care a existat între anii 1037–1194 , cu capitala la Niceea (apoi la Iconium),  continuator direct al imperiului turcic Selgiuk , numit uneori si  Sultanatul Konya (sau Sultanatul de Iconium).

Termenul de Rum vine de la cuvântul arab folosit pentru a denumi Imperiul Roman. Turcii selgiucizi l-au denumit Sultanatul de Rum deoarece  s-au stabilit pe teritoriul considerat mult timp roman sau bizantin de către musulmani.

Conrad III of Germany - Alchetron, The Free Social Encyclopedia

Conrad al III-lea (n. 1093  – d. 15 februarie 1152 ), a fost primul rege al Germaniei aparținând dinastiei de Hohenstaufen.

În 1147, Conrad l-a auzit pe Sfântul  Bernard de Clairvaux propovăduind Cruciada a II-a la  Speyer  și s-a lăsat convins să se alăture regelui Ludovic al VII-lea al  Frantei  într-o nouă expediție în Tara Sfanta.

Înainte de a pleca, i-a pus pe nobili să îl aleagă și încoroneze ca rege pe fiul său,  Henric Berengar, rezolvând astfel și problema succesiunii, în cazul  producerii unor evenimente nefericite în timpul Cruciadei.

Armata sa număra 20.000 de oameni și a pornit pe ruta de uscat, traversînd Ungaria și provocând unele tulburări în teritoriile bizantine  străbătute. Trupele au ajuns până la urmă la  Constantinopol către septembrie 1147, înaintea celor venite din Franta.

Conrad nu a urmat drumul de-a lungul coastei  Asiei Mici  prin teritoriul deținut de creștini (și pe unde trimisese pe cei mai mulți dintre non-combatanți), ci a preferat să străbată direct prin Anatolia.

La 25 octombrie 1147, armata sa a fost atrasă în capcană și înfrântă de către turcii selgiucizi în batalia de la  Doylaeum.

 Conrad și cei mai mulți dintre cavaleri au reușit să scape, însă majoritatea infanteriștilor a fost fie ucisă, fie capturată. Restul de 2.000 de oameni rămași din armata germană s-a retras cu greu la Niceea, unde mulți dintre supraviețuitori au dezertat și au căutat să se întoarcă acasă.

El și puținii însoțitori rămași a trebuit să fie escortați de către cruciații francezi până la Lopadyum (astăzi, Ulubat), unde s-au raliat principalei armate franceze comandate de regele Ludovic al VII-lea.

1147: In timpul Reconquistei, ia sfarsit asediul  Lisabonei (inceput  la 1 iulie),  acest important oraș intrand sub controlul definitiv al portughezilor crestini dupa alungarea  arabilor musulmani.

Căderea  Edessei în 1144 a condus la o cerere pentru o nouă cruciadă din partea  Papei Eugen al III-lea. În primăvara anului 1147, Papa a autorizat cruciada antimusulmana în Peninsula Iberică. 

În mai 1147, un contingent de cruciati a  plecat de la Dartmouth din Anglia. Ei ar fi dorit să navigheze direct în Țara Sfântă, dar vremea  proasta i-a obligat sa acosteze  pe coasta portugheză, la nordul orașului Porto la 16 iunie, 1147.

Cruciații au fost de acord sa-i ajute pe portughezi in atacul asupra Lisabonei.. Asediul a început la 1 iulie Dupa patru luni, conducătorii mauri au fost de acord să se predea la 24 octombrie, în primul rând din cauza foametei care izbucnise  în oraș.

Multi dintre cruciați au ramas  în orașul nou capturat, dar unii dintre ei si- au  continuat drumul în Țara Sfântă.

Lisabona  avea sa  devina în cele din urmă capitala Regatului Portugaliei, în anul  1255.

1154: Henric al II-lea devine rege al Angliei.

1154: A murit Regele Ştefan al Angliei, nepotul lui William Cuceritorul Angliei, adesea mentionat  de istorici si  ca Ștefan din Blois ( franceza : Étienne de Blois ; (n.cca. 1092).

1400: A decedat scriitorul englez Geoffrey Chaucer, autorul celebrelor „Povestiri din Canterbury”; (n. cca.1343).

1415: Războiul de O Sută de Ani –  Armata lui Henric al V-lea al Angliei a înfrânt armata franceză în Bătălia de la Azincourt.

[meitner.jpg]

La Azincourt, la nord de Somme, cavaleria nobilimii franceze nu  a putut contracara arcasii armatei engleze, in cea mai mare parte galezi, cu toate ca, potrivit unor surse, armata franceza (30000 de oameni)  depășea cu mult numeric,  pe cea engleză (6 mii de oameni). 

Multi cavaleri au fost luați prizonieri. Regele Henric a reușit astfel să înregistreze una dintre cele mai mari victorii din istorie.

După alte cuceriri în Franța, Henric al V-lea va fi recunoscut în anul 1420 drept moștenitor al tronului francez și regent al Franței. În culmea gloriei, Henric moare doi ani mai târziu.

Cu bătălia de la Azincurt ia sfarșit epoca supremației cavaleriei pe câmpurile de lupta, impunându-se decisiv importanța armelor care lovesc de la distanță.

1501: Magnații polonezi își impun controlul asupra regalității (privilegiile de la Mielnik).

1529: Henric al VIII-lea al Angliei îl demite pe cardinalul Thomas Wolsey  din funcția de cancelar, deoarece acesta refuzase să legitimizeze relația sa cu Anne Boleyn.

1632:  Matei Basarab înfrînge pe Radu Alexandru Iliaş în lupta de lîngă mănăstirea Plumbuita şi capătă, în cele din urmă, domnia de la sultan (23 februarie 1633).

Digital-Library of LBUS: Matei Basarab - ilustratie din "Istoria Romanilor  in Chipuri si Icoane”

A fost înmormîntat la Tîrgovişte, iar mai tîrziu osemintele i-au fost aduse la Mănăstirea Arnota.

Matei Basarab, (n. 1580 –  d.9 aprilie 1654) , a fost domnitor al Tarii Romanesti  între 1632-1654.

1647: A murit Evangelista Torricelli, matematician, fizician și inventator italian; (n. 15 octombrie 1608).

Torricelli a fost primul care a măsurat  presiunea atmosferica cu ajutorul  unui barometru cu mercur, aparat pe care l-a inventat în anul  1643.

1671: Giovanni Domenico Cassini descoperă satelitul Iapetus, o luna al Saturnului.

1692: S-a nascut Elisabeta de Parma  a doua soție a regelui Filip al V-lea al Spaniei;  (d. 1766). A exercitat o mare influență asupra politicii externe a Spaniei, principala putere a lumii in acele timpuri.

1759: S-a nascut Maria Feodorovna, a doua soție a Țarului Pavel I al Rusiei; (d. 1828).

1760 : A murit Regele George al II-lea al Marii Britanii; (n. 1683).

1760: George al III- lea  a devenit rege  al Marii Britanii.

 Regele George al III-lea (n. 4 iunie 1738 – d.29 ianuarie 1820) ,a domnit intre  25 octombrie 1760 – 29 ianuarie 1820.

1767: S–a născut Henri–Benjamin de Rebecque Constant, om politic, ziarist şi scriitor elveţian de limbă franceză, autor al întâiului roman autobiografic „Adolphe” (1818 – capodopera sa), intrând astfel în istoria literaturii ca făuritor al romanului modern de analiză psihologică; (m. 8 decembrie 1830).

1824: Tarul rus Alexandru I  sancţionează hotărîrea Consiliului de Miniştri, de a acorda Senatului dreptul să aprobe actele de proprietate asupra suprafetelor de pămînt din Basarabia, dăruite prin decret imperial diferitor persoane.

1825: S-a născut compozitorul austriac Johann Strauss (fiul), supranumit regele valsului ; (m. 3 iunie 1899).

1838: S-a nascut compozitorul  francez Georges Bizet (Alexandre Cesar Leopold Georges Bizet );  (“Carmen”);(d.3.06.1875).

1854: În timpul războiului Crimeii, în Bătălia de la Balaklava, are loc dezastruoasa șarjă a cavaleriei ușoare britanice impotriva pozitiilor armatei ruse.

 Brigada de cavalerie ușoară a primit ordinul să atace inamicul  un ordin prost conceput, care avea să ducă la dezastruoasa  sarja a cavaleriei usoare care a a fost salvată de la distrugere totală de intervenția rezervelor britanice și franceze.

Bătălia s-a terminat fără vreun rezultat strategic important, amândouă părțile rămânând în posesia tunurilor proprii, reîntorcându-se pe pozițiile de plecare. Din rândurile aliaților s-au pierdut 350 de britanici, 250 de francezi și un număr necunoscut de turci, iar rușii au suferit piederi care se cifrau de la câteva sute la 1.000 de oameni.

1873: S-a născut   constructorul canadian de autovehicule John North Willys; (d. 26.08.1935).

1875: A avut loc prima audiţie a Concertului nr. 1 pentru pian şi orchestră a compozitorului rus Piotr Ilici Ceaikovski.

Piotr Ilici Ceaikovski – Compozitorul „Lacului Lebedelelor” și al  „Spărgătorului de nuci” - Deștepți.ro

1885: Prima audiţie a Simfoniei a IV-a de Johannes Brahms.

Johannes Brahms - Freedom From Religion Foundation

1881: S-a născut pictorul, sculptorul, gravorul şi ceramistul spaniol Pablo Picasso (Pablo Ruiz Blasco); (m. 8 aprilie 1973).

Pablo Ruiz y Picasso, cunoscut ca Pablo Picasso (n. 25 octombrie 1881, Malaga - d. 8 aprilie 1973, Mougins/Cannes), artist plastic spaniol - foto: ro.wikipedia.org

1888: S-a născut exploratorul american Richard Evelyn Byrd,  prima persoană care a atins Polul Nord pe calea aerului.

Richard E Byrd - Alchetron, The Free Social Encyclopedia

Contraamiralul Richard Evelyn Byrd, Jr., ( d. 11 martie 1957), ofițer american de marină, specializat în explorări – foto: ro.wikipedia.org

1895: A decedat Sir Charles (Karl) Halle, pianist si dirijor german, fondatorul celebrei  Halle Orchestra la Manchester, in Anglia, in anul 1858 ; (n.11.04.1819).

1896: S-a nascut  graficianul  român Aurel Jiquidi;  (d.4.02.1962).

Aurel Jiquidi (n. 25 octombrie 1896, București – d. 4 februarie 1962, București), pictor și grafician român, fiul graficianului Constantin Jiquidi (1865 - 1899). Lucrările sale sunt inspirate din realitățile sociale ale primei jumătăți a secolului 20 - foto (Aurel Jiquidi, autoportret din anii 1930): ro.wikipedia.org

Aurel Jiquidi, autoportret

Jiquidi a fost student la Școala de Arte Frumoase din București și, de asemenea, a studiat la Paris și Roma (1920). La sfarsitul anilor 1920, el a inceput sa lucreze pentru presa româneasca.

El a compus o serie de desene despre răscoala țărănească din 1907 și, de asemenea, opere literare ilustrate de I. Creangă și Sadoveanu M. Lui  Jiquidi  i-a fost decernat Premiul de Stat al Republicii Socialiste România.

1913: S-a nascut Klaus Barbie, ofiter SS german, fost sef al  Gestapoului din Lyon, in Franta ocupata de Germania nazista.

Nikolaus „Klaus” Barbie,supranumit si “Macelarul din Lyon”, a fost judecat si condamnat in Franta la în chisoare pe viață, pentru crime de razboi. A murit pe 25 septembrie 1991.

1917: La 25 octombrie după calendarul iulian  încă în uz la acea vreme în Rusia, sau 7 noiembrie, după calendarul gregorian, grupări militare conduse de liderul bolsevic Vladimir Ilici Ulianov (Lenin), au înlăturat de la putere guvernul provizoriu al lui Alexandr Kerenski , aproape fără vărsare de sânge.

Bolșevicii au preluat controlul principalelor puncte din capitala Petrograd  întâmpinând o slabă opoziție.

Acțiunea, condusă de Vladimir Antonov – Ovseenko, a întâmpinat o rezistență minimă, majoritatea locuitorilor orașului  aflând de evenimente abia a doua zi, din ziar.

Palatul era apărat de cazaci „batalionul de femei” și de cadeți (elevi ai unei școli militare).

Ziua de 7 noiembrie a devenit data oficială la care se sărbătorește revoluția. Istoria oficială din URSS a descris evenimentele ca mult mai dramatice decât au fost în realitate.

Propaganda oficiala arăta o uriașă năvală populară asupra Palatului de Iarnă, urmata de  lupte crâncene.

În realitate insurgenții bolșevici au întâmpinat o rezistență redusă, astfel încât au putut pur și simplu să intre la pas prin poarta clădirii și să o ia în stăpânire.

După ocuparea sediului guvernului (Palatul de Iarnă), ordinea și organizarea detașamentelor de soldați și muncitori înarmați ai bolșevicilor, câtă a fost ea la început, s-a volatilizat brusc  (mai multe zile și chiar săptămâni!), atunci când în pivnițele clădirii a fost descoperită una dintre cele mai vaste rezerve de vechi vinuri de marcă și băuturi alcoolice care exista în lume la acel moment, și care aparținuseră fostului țar.

Așa cum se întamplă adesea în siajul unor rebeliuni reușite, beția generalizată în oraș a degenerat rapid în jaf, distrugeri, violuri și crime.

1918: Comitetul Naţional Român Central a hotărât înfiinţarea de gărzi naţionale şi de gărzi civile săteşti pe întregul teritoriu locuit de români în Transilvania şi în Ungaria, pentru „păstrarea liniştii şi averii fiecăruia” .

La 29 octombrie/11 noiembrie se va forma Statul Major al acestor gărzi) (25.X/7.XI)

1920: Se finalizează Congresul Ostaşilor Moldovei, prezidat de Vasile Cijevschi, în cadrul căruia a fost proclamată autonomia Basarabiei Ţariste fata de Imperiul Rus.

La 20-25 octombrie 1920 avut loc, în Casa eparhială din Chişinău, Congresul Ostaşilor Moldoveni, prezidat de Vasile Cijevschi, în cadrul căruia a fost proclamată autonomia Basarabiei Ţariste fata de Imperiul Rus şi convocat organul suprem – Sfatul Ţării.

Vasile Cijevschi (n. 17 octombrie 1880, com. Zaim, jud. Tighina – d. 14 iulie 1931) a fost delegat în Sfatul Ţării de Congresul Ostaşilor Moldoveni cu mandat din 21 noiembrie 1917 pînă la 27 noiembrie 1918. La 27 martie 1918, Vasile Cijevshi a votat pentru Unirea Republicii Democrate Moldoveneşti, succesoarea de drept a Basarabiei Ţariste, cu România - (Cijevschi, photographed ca. 1930) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Vasile Cijevschi (n. 17 octombrie 1880, com. Zaim, jud. Tighina – d. 14 iulie 1931) a fost delegat în Sfatul Ţării de Congresul Ostaşilor Moldoveni cu mandat din 21 noiembrie 1917 pînă la 27 noiembrie 1918.

La 27 martie 1918, Vasile Cijevshi a votat pentru Unirea Republicii Democrate Moldoveneşti, succesoarea de drept a Basarabiei Ţariste, cu România.

1920:  A murit  regele Alexandru I al  Greciei (1917-1920), în urma unei infecții a sângelui provocate de o mușcătura a maimuței favorite; (n. 1893).

1921 : S-a nascut la Sinaia,  Mihai I,  ultimul rege al Romaniei. A domnit în două rânduri, între 20 iulie 1927 și 8 iunie 1930, precum și între 6 septembrie 1940 și 30 decembrie 1947.

 A moștenit de la naștere titlurile de principe al României și principe de Hohenzollern-Sigmaringen (la care a renunțat mai târziu).

 A devenit pentru prima dată rege  în 1927, după moartea bunicului său Ferdinand I, întrucât tatăl său renuntase  la tron și rămăsese în străinătate. Minor fiind, atribuțiile regale erau îndeplinite de o regență, pana la întoarcerea inopinată și ilegală din iunie 1930 a tatalui sau, Carol al II-lea , care nu a intmpinat  rezistență. Detronat de tatăl său, Mihai a primit titlul creat ad-hoc de Mare Voievod de Alba-Iulia.

La 6 septembrie 1940, Carol al II-lea a fost obligat de noul prim-ministru, generalul Ion Antonescu, să abdice și să părăsească țara,tronul revenindu-i a doua oară lui Mihai. In timpul Statului National – Legionar si  apoi sub regimul autoritar al lui Antonescu, regele Mihai  nu a avut nici o putere reală de decizie, fiind în permanență sub supravegherea serviciilor de informații. Nu a fost informat în prealabil asupra intrării României în războiul mondial  alături de Germania nazistă.

 Când balanța războiului s-a întors și forțele sovietice  au pătruns pe teritoriul României, regele Mihai a decis să salveze ce se mai putea salva și a înfăptuit sprijinit de partidele istorice si de comunisti la 23 august 1944 o lovitura de stat in urma careia  Ion Antonescu a fost arestat  și a fost  restaurata Constitutia democratica din 1923.

Dupa fraudarea de catre comunisti  in 1946,  anul 1947 a marcat interzicerea și decapitarea Partidului National -Taranesc .

La sfârșitul anului a venit rândul instituției monarhice să fie înlăturată: pe 30 decembrie 1947 regele a fost constrâns să semneze decretul de abdicare,în aceeași zi fiind proclamată Republica Populara.

În ianuarie a plecat în exil, unde a încercat să pledeze cauza țării sale, însă s-a izbit de un zid al obtuzității. S-a căsătorit cu principesa Ana de Bourbon – Parma  și s-au stabilit după mai multe peregrinări  in Elvetia.

Cuplul are cinci fiice, principesele Margareta, Elena, Irina, Sofia și Maria. După Revolutia anticomunista din 1989,a fost oprit de regimul Ion Iliescu să întoarcă în țară, cu excepția Paștelui din 1992, când a atras mari mulțimi entuziaste venite să-l vadă.

De-abia sub președinția lui Emil Constantinescu, în 1997, și-a primit înapoi cetățenia română. Ulterior i-au fost retrocedate și o parte din proprietăți.

La 10 mai 2011, pe fondul  temerii privind eventuale pretenții ale Hohenzollernilor germani la șefia Casei Regale române,  Mihai a rupt legăturile istorice și dinastice cu Casa princiară de Hohenzollern-Sigmaringen, a schimbat numele familiei sale în „al (a) României” și a renunțat la titlurile conferite lui și familiei sale de către Casa princiară.

Potrivit  Legii salice de succesiune, cu valabilitate în ultima constituție democratică a regatului România, cea din 1923, la moartea regelui Mihai, în absența schimbării constituției  care ar necesita restaurarea monarhiei, succesiunea revine familiei de Hohenzollern-Sigmaringen, șeful acesteia, prințul Karl Friedrich de Hohenzollern, aflându-se pe prima poziție în ordinea de succesiune .

La 30 decembrie 2007, într-o ceremonie privată, Mihai a promulgat noul statut al Casei Regale, intitulat Normele fundamentale ale Familiei Regale a României, un act considerat cu însemnatate eminamente simbolică, în absența aprobării Parlamentului,  în comparație cu Legea vechiului Statut din 1884, pe care încearcă să îl înlocuiască, act prin care a desemnat-o pe fiica sa, principesa Margareta drept moștenitoare a Tronului cu titlurile de Principesa Moștenitoare a României și de Custode al Coroanei României.

Cu aceeași ocazie, Mihai a cerut parlamentului ca, în cazul în care națiunea română și parlamentul României vor considera potrivită restaurarea monarhiei, să renunțe la aplicarea Legii salice   de succesiune.

1922: A fost inaugurat, în grădina Cişmigiu din Capitala, căzuţi în războiul din 1916-1918.

Monumentul eroilor francezi | Nicolae Moroianu

1926: Libanul, care din 1920 era unit cu Siria şi administrat de Franţa, sub mandatul Societăţii Naţiunilor, s-a separat de Siria şi  sa proclamat republică, sub controlul Franţei.

1931: S-a născut Annie Girardot, actriţă franceză (“Rocco şi fraţii săi”, “Trei camere în Manhatann”); ( m. 28 februarie 2011).

Annie Girardot - Acasă | Facebook

1935: A avut loc, la Opera Română din Bucureşti, premiera operei bufe “O noapte furtunoasă”, de Paul Constantinescu (libretul după I. L. Caragiale).

1936: Printr–o circulară a lui Corneliu Zelea Codreanu a fost înfiinţat Corpul Muncitoresc Legionar.

În timpul rebeliunii legionare din 1941, cele mai multe atrocităţi au fost comise de acest Corp, care, potrivit unor istorici, era infiltrat cu membri ai PCR si agenti diversionisti ai  NKVD – ului sovietic.

1936: S-a constituit Axa Berlin-Roma, prin încheierea unui amplu tratat de cooperare între Germania şi Italia.

1940: Comisia europeană şi Comisia internaţională a Dunării sunt înlocuite cu Comisia dunăreană unică, formată din opt membri (Germania, Italia, Iugoslavia, Slovacia, Ungaria, România, Bulgaria şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste.

1944: Armata română intră în orașul Carei, preluând controlul asupra întregului teritoriu transilvanean ocupat în urma Diktatului de la Viena din 1940, de Ungaria.

Vânători de munte intrând victorioşi în nordul Transilvaniei eliberate (1944) - foto: balcanii.ro

Vânători de munte din Armata Română intrând victorioşi în nordul Transilvaniei eliberate (1944)

1944: Japonia  lansează primul atac kamikaze, în timpul bataliei cu americanii din golful Leyte.

1950: China comunistă intră în Războiul Coreei, de partea Coreei de Nord.

1950: S-a nascut  Chris Norman, renumit cântăreţ şi textier englez (solist al grupului de muzica pop „Smokie”).

1955 – Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a hotărât pe baza unei decizii unanime să adopte simbolul organizaţiei Consiliului Europei, un cerc format din 12 stele aurii, aşezate pe un fond albastru, având formatul unei embleme.

Ca urmare a acestei decizii, Comitetul Miniştrilor a adoptat, la 9 decembrie 1955, această emblemă, drept drapelul Consiliului Europei.Drapelul Europei - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Drapelul Europei – foto ro.wikipedia.org

1955: În Mansfield, Ohio (SUA)a fost lansat pe piaţă primul cuptor cu microunde . Cuptorul cu microunde a fost, însă, inventat în anul 1947 de Percy Spencer în laboratoarele companiei sale – Raytheon Company, specializată în produse electronice.

Oprindu-se pentru câteva momente în faţa unui magnetron (tub electronic, folosit ca generator de oscilaţii de înaltă frecvenţă), el a simţit o senzaţie ciudată şi a observat cu surprindere că o ciocolată pe care o avea în buzunar a început să se topească.

Dr. Percy LeBaron Spencer: Microwave... - Who Invented It. | Facebook

Această descoperire a condus la apariţia primului cuptor cu microunde. Aparatul rezultat cântărea cca 300 kg, avea peste 1,70 m înălţime şi era folosit exclusiv în restaurante, vagoane-restaurant sau pe vasele de croazieră.

De-abia după câteva zeci de ani, perfecţionările succesive au permis ca aparatul să poată fi oferit şi consumatorilor casnici obișnuiți.

1957: A murit Henry Van de Velde, arhitect și designer belgian; (n. 3 aprilie 1863).

Alături de  Victor Horta, Van de Welde este considerat unul din fondatorii și printre cei mai importanți reprezentanți ai stilului și curentului artistic  Art Nouveau din Belgia.

Henry Van de Velde a petrecut cea mai mare parte a vieții sale de maturitate artistică în Germania , având o influență decisivă asupra arhitecturii și  designulului  german de la începutul  secolului trecut.

1962: Scriitorului american John Steinbeck i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Literatură.

John Ernst Steinbeck. (n. 27 februarie 1902- d.20 decembrie 1968)  este cunoscut pe scară largă pentru romanul care a câștigatPremiul Pulitzer pentru romanul “Fructele maniei” (1939) , romanul ” La rasarit de Eden”  (1952) și nuvela “Soareci si oameni” (1937).

A fost autorul a douăzeci și șapte de cărți, acestea incluzând șasisprezece romane, șase cărți non-ficțiune și cinci colecții de povestiri.

1971: In urma  Rezoluției ONU  nr.2758, Republica Populară Chineză se alătură Organizației Națiunilor Unite.

De atunci Taiwanul  nu mai este reprezentat la  ONU.

1972: Kenneth J.Arrow si  John R. Hicks au primit Premiul Nobel pentru Economie.

1973: A murit Bikila Abebe, celebrul atlet din Etiopia; (n.07.08.1932).

A fost  campion olimpic la maraton (Roma, 1960 si Tokio, 1964)  si   primul campion olimpic dintr-o țară africană.

1983: Forțele militare americane au invadat statul insular  Grenada din Marea Caraibilor, șase zile după ce primul ministru Maurice Bishop și câțiva suporteri ai sai au fost executați, în timpul unei lovituri de stat.

Soldiers guard Cuban prisoners

1984 : S-a născut Katy Perry, cântăreață americană, compozitoare și actriță cu renume internațional.

Katy Perry - New Songs, Playlists & Latest News - BBC Music

Katy Perry (născută Katheryn Elizabeth Hudson pe 25 octombrie, 1984) este o cântăreață americană. A devenit cunoscută datorită hitului din 2008 „I Kissed a Girl” care a atins prima poziție în peste 20 de țări, inclusiv Statele Unite, Canada, Marea Britanie, Australia și United World Chart. Continuând o carieră de succes, primește multe nominalizări, premii și distincții ca artist de nivel mondial, devenind unul dintre cei mai bine vânduți artiști muzicali din istorie, cu peste 100 de milioane de albume și single-uri vândute la nivel mondial, dintre care 81 de milioane de single-uri și peste 12 milioane de albume în SUA.

Ca urmare a succesului înregistrat, Perry lansează cinci parfumuri (Purr, Meow!, Killer Queen, Royal Revolution și Mad Potion) și intră în domeniul filmului, fiind vocea Ștrumfiței din trilogia The Smurfs și protagonista unui film documentar, Katy Perry: Part of Me, ce are ca subiect viața ei ca artist în turnee și despărțirea de Russell Brand, soțul ei, cu care a avut un mariaj de doar 14 luni.

1997: A avut loc, la Luxemburg reuniunea miniştrilor de Externe ai statelor membre ale Uniunii Europene, care a decis ca în procesul de aderare a statelor foste comuniste să existe un “prim val”, în care să fie incluse numai o parte dintre statele candidate.

1998:  La Bucureşti au avut loc alegerile pentru postul de primar general al Capitalei. Dat fiind procentul scăzut de participare la vot – 34,3% , alegerile au fost invalidate.

2001: Compania  Microsoft a lansat Windows XP.

Windows XP este un sistem de operare dezvoltat de Microsoft pentru utilizarea pe calculatoare personale sau de business, laptopuri și centre media. Literele "XP" provin de la cuvântul englez experience (experiență)

Windows XP este un sistem de operare dezvoltat de Microsoft pentru utilizarea pe calculatoare personale sau de business, laptopuri și centre media. Literele “XP” provin de la cuvântul englez experience (experiență)

2002: A încetat din viaţă la Bures-sur-Yvette, Franța, matematicianul și epistemologul francez René Thom, autorul  ”teoriei catastrofelor”.

Œuvres mathématiques, Volume 1 by René Thom published by the French  Mathematical Society - IHES

René Thom (n. 2 septembrie 1923, la Montbéliard, Franța) este cunoscut în special pentru contribuțiile sale la topologia diferențială, în cadrul căreia a dezvoltat teoria singularităților și a elaborat teoria catastrofelor. A fost distins cu Medalia Fields în 1958.

2002: A încetat din viaţă actorul irlandez Richard Harris, interpretul regelui Arthur în filmul “Camelot” din 1967.

Could Richard Harris have portrayed the 'human and flawed' Dumbledore as  effectively as Michael Gambon did (especially in the last three movies)? -  Quora

Harris a mai interpretat rolul profesorului Dumbledore în “Harry Potter şi Piatra filosofală” şi în “Harry Potter şi Camera secretelor” (“Această viaţă sportivă”, “Biblia”, “Robin şi Marian”, “Gladiatorul”, “Contele de Monte Cristo”); (n. 1 octombrie 1930).

2003:  Preşedintele companiei petroliere ruse Iukos, Mihail Hodorkovski, a fost arestat, fiind acuzat şi condamnat ulterior la 10 ani de închisoare pentru evaziune fiscală.

2004: În România a fost lansat proiectul “Biblioteca Virtuală Naţională” de catre Ministerul Culturii şi Cultelor, Biblioteca Metropolitană Bucureşti şi firma Softwin.

Biblioteca Digitală Națională este alcătuită din colecții digitale create prin digitizarea unor documente aflate în colecțiile speciale ale Bibliotecii Naționale a României, organizate după tematici sau după evenimente.

Documentele digitale din domeniul public, aflate în Biblioteca Digitală Naţională, se pot utiliza în mod gratuit pentru cercetare, studiu individual şi în scop non comercial, cu obligaţia respectării regulilor de citare a sursei.

2008: Celebrul cântăreţ rus Muslim Magomaev  (n. 17 august 1942), a încetat din viaţă în urma unei boli îndelungate.

M.Magomaev. Portret

2011: A decedat marele regizor  român de teatru si film Liviu Ciulei;  (n.7 iulie 1923).

A fost peste 10 ani director artistic al Teatrului Bulandra, între anii 1963 – 1974 , de unde a fost îndepărtat de cenzura comunistă în urma scandalului cu premiera „Revizorul”, montată de Lucian Pintilie, care a fost interzisă de a mai fi reprezentată după doar câteva spectacole.

Liviu Ciulei. O poveste. - Catchy

Sub conducerea sa, Teatrul Bulandra devenise cea mai importantă instituție teatrală a vremii,din România.

În perioada regimului comunist, Liviu Ciulei a fost urmărit și denunțat la Securitate  printre altii  de către Ion Besoiu  și a avut reclamații făcute de către Radu Beligan  la aceeași instituție

A părăsit România în anul 1980, și a lucrat în multe țări din Europa, precum și în SUA, Canada si Australia.

S-a întors în țară după 1980 regizând o serie de piese celebre

Printre numeroasele distinctii primite de-a lungul prodigioasei sale cariere, un loc aparte l-a ocupat premiul pentru regie, la Festivalul cinematografic de la Cannes  in  anul 1965, pentru filmul – Padurea Spanzuratilor. 

 A fost căsătorit cu marea actriță Clody Berthola , cu scenografa Ioana Gardescu  și cu jurnalista Helga Reiter.

Fiul celei de-a treia soții, (conceput cu un scriitor din fosta RDG), regizorul Thomas Ciulei, a devenit fiul sau adoptiv.

2014: A decedat cântărețul si compozitorul scoțian Jack Bruce, membru renumitului grup de muzică pop Cream; (n. 1943).

2018: Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat canonizarea episcopului Dionisie Erhan al Cetății-Albe-Ismail (1868-1943), una dintre cele mai marcante personalități ecleziastice basarabene din prima jumătate a secolului trecut, luptător pentru realizarea statului național unitar român.

Testamentul Sfântului Ierarh Dionisie Erhan | Doxologia

Trupul episcopului a fost găsit neputrezit în timpul unor lucrări de consolidare efectuate la Mănăstirea Suruceni, în data de 10 iulie 2018; ziua de pomenire este la 17 septembrie.

SĂRBĂTORIREA ZILEI DE 25 OCTOMBRIE ÎN LUME:

1921: S-a născut Mihai I, rege al Romaniei între anii 1927–1930 şi între 1940–1947.

 

25 octombrie este Ziua Armatei Române.

„Ziua Armatei Române”, instituită prin Decretul nr. 381 din 1 octombrie 1959. Trupele româno-sovietice au eliberat, la 25.X.1944, ultimele teritorii româneşti – oraşele Satu Mare şi Carei – de sub ocupaţia horthystă, încheind operaţiunile militare de alungare a trupelor fasciste de pe întreg teritoriul României (în luptele pentru eliberarea Transilvaniei au participat 270.000 de militari români, din care au căzut în luptă circa 50.000 de soldaţi şi ofiţeri).

– În Republica Kazahstan este ziua națională – aniversarea proclamării republicii. Kazahstanul, a fost o republică unională sovietică și este cel mai mare stat fără ieșire la mare.Teritoriul său se întinde pe o suprafață de 2.727.300 km² și are hotar cu Rusia, China, Kîrgîstan, Uzbekistan și Turkmenistan. De asemenea are ieșire la Marea Caspică.

Harta Kazahstan: consulta harta politica a kazahstanului pe Infoturism.ro

Capitala țării este Nursultan, schimbându-și în 2019 denumirea din Astana, care a înlocuit în 1997 fosta capitală, Almatî. Populația acestei țări avea la 1 noiembrie 2014un număr de 17.377.807 de locuitori.

CALENDAR CREȘTIN ORTODOX

Sfinții Mucenici Marcian și Martirie

Sfintii Mucenici Marcian si Martirie  au fost secretarii Arhiereului Pavel, Patriarhul Constantinopolului, din timpul imparatului Constantie (337-361). Marcian a fost citet, iar Martirie a fost ipodiacon in marea Aghia Sofia din Constantinopol.

Sfânții Mucenici Marcian și Martirie din Constantinopol - miniatură din Menologhionul lui Vasile al II-lea Macedoneanul - foto: doxologia.ro

Dupa ce Pavel, patriarhul Constantinopolului, a fost depus din scaun, exilat in Armenia si omorat pentru ca nu a primit erezia ariana, adeptii acestei erezii au incercat sa ii cumpere pe Sfintii Mucenici Marcian si Martirie.

Nereusind, au obtinut uciderea lor. Au fost ingropati la poarta Milandisia din Constantinopol. Potrivit Traditiei, Sfantul Ioan Gura de Aur a inaltat o sfanta biserica purtand hramul lor deasupra sfintelor lor moaste facatoare de minuni.

VIDEO: ASTĂZI ÎN ISTORIE – TODAY IN HISTORY

Bibliografie (surse):

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
  2. Crestin Ortodox.ro;
  3. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric.
  4. Istoria md;
  5. Istoriculzilei blogspot.com;
  6. Mediafax.ro;
  7. Wikipedia.ro
  8. Rador.ro

25/10/2020 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

MEANDRELE ISTORIEI, chestiunea Basarabiei și poziția comuniștilor români

arhivele basarabiei | CER SI PAMANT ROMANESC
Harta Basarabiei în timpul ocupației Rusiei țariste

O abilă orchestrare a deschiderii litigiului. Publicarea lucrărilor lui Marx și Engels despre români

Se poate vorbi chiar de o abilă orchestrare a redeschiderii litigiului pe tema Basarabiei1.

Mai întâi, a fost o etapă de pregătire diplomatică, constând în asigurarea sprijinului unei mari puteri mondiale (China).

A urmat pregătirea ideologică, declanșată prin denunțarea fățișă și publică a „lozincilor false” din perioada interbelică și după cel de-al Doilea Război Mondial.

Politica separatistă din 1924 a PCR, care susținuse teza că Basarabia trebuie retrocedată Uniunii Sovietice, a fost denunțată după 40 de ani prin argumentul că această poziție fusese impusă de Komintern, scrie http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=3981

În contextul eforturilor Bucureștiului pentru fundamentarea ideologică a litigiului cu Moscova în legătură cu teritoriile românești ocupate de URSS, descoperirea unor manuscrise inedite ale lui Karl Marx în arhiva Institutului internațional de istorie socială din Amsterdam, în care „părintele comunismului” condamna în cuvinte aspre politica rusească față de principatele române Moldova și Țara Românească și îndeosebi „răpirea și ocuparea Basarabiei”, au reprezentat o adevărată mană cerească pentru obiectivul urmărit.

Copii după însemnările în manuscris ale lui Marx pe marginea lucrării istoricului francez Elias Regnault, Histoire politique et sociale des Principautés Danubiennes (1855), care aveau ca sursă scrierile lui N. Bălcescu, Ion Ghica și I. Eliade Rădulescu, precum și studiul unui autor englez necunoscut, au fost obținute după îndelungi tratative desfășurate, începând din anul 1959, cu Academia din Amsterdam.

Ele erau bune pentru tipar încă din anul 1961, dar conducerea PMR a considerat că adevărul în chestiunea Basarabiei nu se putea rosti în condițiile de atunci, pentru că „ar fi antrenat inevitabil o dispută cu o mare putere care ar fi acuzat imediat România de intenția de revizuire a granițelor statornicite”2. Promotorii liniei naționale au apreciat că metoda cea mai potrivită din punct de vedere tactic ar fi aceea de a găsi argumente în interiorul sistemului și ele au fost găsite la cei doi clasici ai învățăturii marxiste – Marx și Engels3. Combaterea clasicilor marxism-leninismului era o treabă deloc ușoară și destul de delicată pentru conducerea primei țări a „socialismului victorios”.

Pornind de la unele declarații ale lui N. Hrușciov, din decembrie 1963, referitoare la posibilitatea modificării pe cale pașnică a graniței româno-maghiare4, liderii de la București au repus în discuție problema teritoriilor românești ocupate în 1940 de către URSS. La ședința Biroului Politic al CC al PMR din 20 ianuarie 1964, Gheorghiu-Dej a vorbit despre ocuparea de către URSS a Basarabiei și Nordului Bucovinei în iunie 1940, referindu-se la Pactul Ribbentrop-Molotov. Totodată, a cerut publicarea lucrării lui Marx Însemnări despre români (Manuscrise inedite): „Ceea ce mi se pare deosebit de important – menționa liderul de partid din RPR – sunt câteva lucrări la care noi nu le-am dat drumul și trebuie să le dăm. Este lucrarea lui Marx. Trebuie să-i dăm drumul în masă. Avem scrisoarea de la Institutul «Marx-Engels-Lenin» (din Amsterdam – n.n.) care atestă valabilitatea textului acestei lucrări”. Gheorghiu-Dej a cerut ca scrisoarea „să se păstreze undeva într-un loc, să nu dispară, cum au dispărut și alte documente”5. Grăbirea publicării criticilor dure exprimate de Marx la adresa ocupării Basarabiei de către Rusia țaristă a fost determinată și de faptul că, în 1963, puterea sovietică aniversase pe Boris Stefanov (fost secretar general al partidului comuniștilor din România în perioada 1936-1940), iar în 1964 tocmai era „comemorat” Bela Kun, liderul bolșevic al „Republicii Sfaturilor” din Ungaria anului 1919, ambii fiind fervenți susținători ai fragmentării României.

După cum remarca publicistul german Hans Hartl, în anul 1964 s-a ajuns în problema Basarabiei la o denunțare fățișă și publică a „lozincilor false” din perioada dintre cele două războaie și după cel de-al Doilea Război Mondial, iar acest eveniment a fost marcat cu o „nouă bătaie de tobă plină de efect”6. Aceasta a constat în publicarea, în mai 1964, la editura Academiei de Științe a Republicii Populare Române, a lucrării Karl Marx, Însemnări despre români (Manuscrise inedite), ediție coordonată de acad. Andrei Oțetea și prof. Stanisław Schwann . Așa cum arătau cei doi editori, era vorba de patru manuscrise ale lui Karl Marx, care fuseseră descoperite în arhiva Institutului internațional de istorie socială din Amsterdam. Acestea conţineau o serie de remarci critice la adresa politicii ţariste față de principatele române Moldova și Țara românească și, îndeosebi, „răpirea și ocuparea Basarabiei” (p. 107). Din numeroasele aprecieri de acest gen cuprinse în lucrare menționăm următoarele:

„Abia au plecat austriecii din Țara Românească și rușii sub Suvoroff au intrat. Țara este dată pradă focului și jafului de către aceștia; Brăila este în flăcări” (p. 104).

„Presiunea sa (a Rusiei – n.r.) asupra Divanului era irezistibilă. Rusia obținea în 1802 un hatișerif, care trebuia să dovedească românilor că era tot atât de puternică pentru a face bine, cât și pentru a face rău” (p. 105).

„În aceeași vreme, în timp ce românii manifestau atâta recunoștință oarbă, țarul la Tilsit reclama teritoriul lor” (p. 106).

Țăranul care suferise cel mai mult de pe urma ocupației n-avea pentru muscal (moscovit) decât cuvinte de ură” (p. 108).

„(Tudor – n.r.) Vladimirescu și țăranii săi erau de partea turcilor. Proclamația lui Tudor are un caracter național; invită pe boierii pământeni a se uni cu dânsul; el nu vrea să conteste drepturile de suzeranitate ale Porții. Pentru el, rusul și fanarioții sunt dușmani” (p. 111).

„Regulamentul organic nu a fost redactat prin deliberările de la Iași și București, ci pe baza instrucțiilor venite de la St. Petersburg.

Tratatul de la Adrianopol (14 septembrie 1829). Principatele vor rămâne 10 ani sub ocupația militară a rușilor până la plata despăguburilor de război, fixate la 125 milioane de franci.

Orloff, în numele țarului, propune sultanului să cumpere două provincii românești, oferindu-i 36 000 000 franci” (p. 118).

„Ideea politică fundamentală a revoluției din 1848 de la București a fost o mișcare împotriva protectoratului rus” (p. 130).

„În Țara Românească, țăranii au protestat împotriva Regulamentului: soldații ruși, trimiși în sate, au dovedit cu focuri de armă blândețea Regulamentului. În Moldova, nemulțumirea a luat un caracter de răscoală țărănească: reprimarea a fost și mai cruntă” (p. 140).

„La 7 mai 1828, 150 000 de ruși se revărsară în Moldo-Valahia. Niciodată, spune Saint-Marc Girardin însuși, n-a avut loc o mai înspăimântătoare distrugere de vieți omenești. Un jaf enorm, hoții de-ale ofițerilor, barbaria soldatului rus” (p. 169).

„Limba română e un fel de italiană orientală.

În 1393, valahii (iar în 1513 Moldova) au încheiat un tratat cu Baiazid, de la care pornesc pretențiile Porții de suzeranitate asupra acestor provincii” (p. 171-172)7.

Din lucrare rezultă clar că, în perioada exercitării suzeranității otomane, principatele române nu erau colonii, ele își păstrau administrarea, iar turcii nu aveau dreptul să se implice în viața, cultura și credința provinciilor. Acestea plăteau doar biruri.

În Însemnările sale, Marx face referire și la tratatul secret de alianță încheiat de Domnitorul Moldovei Dimitrie Cantemir cu țarul rus Petru cel Mare, la Luțk în Rusia, pe data de 2 aprilie-13 aprilie 1711: „Art. 1. Moldova va dobândi întreg teritoriul dintre Nistru și Bugeac.

Art. 2. Moldova nu va plăti niciun tribut Rusiei.

Art. 4. Rusia nu se va amesteca în afacerile țării, și niciunui rus nu-i va fi permis să se căsătorească și să dobândească moșii în Moldova” (p. 172)8.

Părintele comunismului sublinia , de asemenea, că anexarea Basarabiei la Imperiul Rus în 1812 a fost nelegitimă, iar Basarabia era populată de români:

„Prin Tratatul de la București (1812), Rusia a obținut pentru ea însăși cedarea – aproape ½ din Moldova, provincia Basarabia. Convenția de la Akkerman (1826) și tratatul de la Adrianopol n-au conferit Rusiei niciun drept de suveranitate (p. 174). Aceste provincii s-au veștejit la umbra protecției ruse” (p. 175).

„A fi suspectat de a nutri sentimente patriotice era egal cu a fi exclus din funcțiuni publice. Servilitatea față de interesele Rusiei era un titlu de promovare” (p. 175).

„Rusia ținea o armată de 30 000 de oameni în Basarabia. Cum afacerile Europei occidentale deveneau din zi în zi mai complicate, ocuparea Moldovei de către trupele ruse putea fi considerată ca un fapt împlinit” (p. 176).

„Toată autoritatea, civilă, militară, legală, a fost ilegal uzurpată sau exercitată de soldățimea rusă. Toți revoluționarii, ostili rușilor, au fost arestați… Ei au pus mâna și pe veniturile Principatului, au revizuit tariful comercial și au interzis exportul produselor românești.

Principatele au fost silite să întrețină, pe socoteala lor, imensa putere militară cu care Rusia persistă – 50 000 de ruși” (p. 177).

„Turcia nu putea ceda (ceea ce nu-i aparținea), pentru că ea este numai suverană a țărilor române. Poarta singură a recunoscut acest lucru, când la Carloviț (Karlowitz – n.n.), presată de polonezi să le cedeze principatele moldo-valahe, ea a răspuns că nu avea dreptul de a face vreo cesiune teritorială, deoarece capitulațiile (un fel de tratate care stabileau statutul Țărilor Române în cadrul Imperiului Otoman – n.n.) nu-i conferă decât un drept de suzeranitate” (p. 167)9.

Redarea unor asemenea afirmații ale lui Karl Marx într-o culegere de manuscrise editată în România și răspândită public reprezenta o adevărată „senzație politică”10. Era evidentă intenția editorilor de a induce ideea că Marx a manifestat „un interes puternic pentru poporul român” și că ar fi urmărit cu atenție „lupta sa pentru unitate și independență”. „Părintele socialismului științific” susținea apartenența populației din Principatele Române, ca și a celei din Transilvania, Banat și Basarabia, la același popor român, precum și ideea de unitate națională a românilor11. Mai mult decât atât, Karl Marx ar fi fost doritor să ajute poporul român să se constituie într-un stat care să-i cuprindă pe toți români, inclusiv pe cei din Basarabia12.

Așa cum releva istoricul George Ciorănescu, aceste manuscrise inedite ale lui Marx „serveau de minune intereselor românești”13, lovind puternic în mitul imperial al moldovenismului sovietic.

Dacă până atunci orice referire la caracterul românesc al teritoriului dintre Prut și Nistru era tabu, publicarea Însemnărilor lui Marx a permis conducerii române „de a ridica problema adevărului istoric cu privire la teritoriul național, în primul rând, la Basarabia”14.

Autoritățile de la București abordau chestiunea Basarabiei exclusiv „prin prisma istoriei, a adevărului istoric”, neavând pretenții politice, mai ales, teritoriale, dar cu convingerea că „dreptul la cunoașterea adevărului istoric nu poate fi răpit nimănui”15.

Cartea a produs iritarea conducerii sovietice, iar difuzarea ei a fost amânată din motive necunoscute până la sfârșitul lunii noiembrie 1964. Tirajul acestei lucrări, limitat totuși la 20 500 de exemplare, s-a epuizat în câteva zile, iar Ambasada sovietică de la București, în dorința de a contracara difuzarea lucrării, a cumpărat un stoc important de exemplare16.

Notele lui Marx au reprezentat nu numai prima mențiune, după 1947, a faptului că Basarabia era teritoriu românesc, dar subliniau, de asemenea, faptul că Rusia și Ungaria unelteau împreună17, ceea ce se va repeta în mod constant în decursul istoriei. În ecuaţia complexei problematici a raporturilor româno-sovietice și sensibila temă a Basarabiei și Nordului Bucovinei, istoricul american Larry L. Watts introduce chestiunea controverselor româno-ungare pe marginea problemei, la fel de sensibilă, a Transilvaniei. Citând un raport al CIA, acesta scrie că Moscova „a încurajat în secret Ungaria să ia atitudine cu privire la poziţia României în Transilvania”18, folosind aceasta ca pârghie de presiune asupra Bucureştiului.

Editarea și punerea în circulație a documentelor lui Marx despre români erau de natură să demonstreze faptul că Bucureștiul nu considera problema Basarabiei fiind pusă definitiv „ad acta”. Așa cum observa CIA, „îndrăzneala de care a dat dovadă România punând pe tapet problema sensibilă a Basarabiei s-a dorit a fi un atu și un avertisment adresat URSS”19. Publicarea notelor lui Marx, urmată curând de publicarea lucrărilor lui Engels, în care erau discutate, de asemenea, abuzurile rusești comise împotriva românilor, a provocat un cutremur de proporții în Blocul Sovietic și în comunitatea socialistă. Era imposibil să îi ignori pe părinții comunismului care făceau declarații fără echivoc, cum ar fi: „Basarabia este românească, și Polonia poloneză. Nu se poate vorbi în aceste cazuri de reunirea unor grupuri etnice care au fost împrăștiate, dar pot fi numite rusești și sunt înrudite; aici avem de-a face cu o cucerire flagrantă, cu forța, a unor teritorii străine; avem de-a face, pur și simplu, cu un furt”20.

Tot atunci a fost dată publicității scrisoarea lui F. Engels către militantul socialist Ion Nădejde, din 4 ianuarie 1888, în care se spunea, între altele: „Dvs. românii trebuie să fi cunoscut țarismul; ați suferit îndestul prin Regulamentul Organic, prin înăbușirea răscoalei de la 1848, prin răpirea de două ori repetată a Basarabiei, prin năvălirea fără număr în România, ca și cum țara ar fi fost un simplu popas pe drumul spre Bosfor…”21.

Chiar dacă oficial se nega acest lucru, publicarea lucrărilor lui Marx și Engels a constituit un demers cu un evident caracter politic, marcând „un punct de cotitură, o schimbare hotărâtoare în tactica românilor”. Conducerea de la București arăta că este hotărâtă să înceapă „bătălia pentru tratarea corectă, pe baza adevărului istoric, a problemei schimbărilor teritoriale între România (Principatele Române) și Uniunea Sovietică (Rusia Țaristă)”. Se anticipa că această bătălie va fi „de lungă durată, grea și comporta riscuri”, dar ea trebuia să înceapă ca un act de reafirmare a demnității naționale și politice22.

Apariția la București a lucrărilor lui Marx și Engels a permis și autorităților de la Beijing să se alăture cauzei României, înfruntând „centrul de comandă” al comunismului, în numele unei autorități superioare și mai pure ideologic. Aproape imediat, primul secretar al Partidului Comunist din RSSM și protejatul lui Brejnev, Ivan Ivanovici Bodiul, a acuzat autoritățile române de răspândirea unor „minciuni și denaturări despre Moldova”, calificând chiar publicarea însemnărilor lui Karl Marx cu privire la anexarea Basarabiei de către Rusia țaristă drept o „propagandă naționalistă”23. RSS Moldovenească devenea, din nou, un important centru de operațiuni împotriva României.

Publicistica sovietică va reacționa, susținând că manuscrisele lui Marx erau note de lectură și extrase din lucrarea lui Elias Regnault, Histoire politique et sociale des Principautés Danubiennes, care, la rândul său, utilizase cartea lui Nicolae Bălcescu, Question economique des Principautés Danubiennes. Aprecierile referitoare la Basarabia ar fi aparținut lui Bălcescu și nu lui Marx – susțin publiciștii sovietici. Într-un Memoriu înaintat de CC al PC din Moldova conducerii centrale a PCUS, la 27 iunie 1975, istoricul Andrei Oţetea era acuzat că „a preluat citate din Marx preluate din lucrarea antirusă bonapartistă Istoria politică şi socială a Principatelor Dunărene,publicată în anul 1855 la Paris de E. Regnault, un istoric burghez francez, şi le-a editat în România ca volum separat K. Marx, Însemnări despre români, ca lucrare a lui Marx”. Se menţionează, de asemenea, că „au început să apară cărţi, să fie publicate articole şi recenzii care îl prezentau pe Marx ca adversar al alipirii Basarabiei la Rusia, ca un adept al paneuropenismului”. „Prin aceasta – se subliniază în Memoriu – nu numai că se denaturează, fără scrupule, concepţiile lui K. Marx asupra istoriei Principatelor Dunărene, ci se întreprinde și tentativa de a instiga stările de spirit antisovietice, a semăna seminţele neîncrederii şi ostilităţii între popoarele rus, moldovenesc şi român”24. „Trezeşte nedumerire – se menţionează în continuare în Memoriu – că asemenea denaturări ale realităţii istorice nu numai că nu sunt condamnate, ci, dimpotrivă, sunt susţinute de actualii conducători ai PCR; se reafirmă în chip voalat în documentele de partid şi de stat, pe baza cărora se întreprind măsuri ideologice, se construiesc relaţiile cu partidul şi statul nostru”25.

Iritarea Moscovei a fost cu atât mai mare, cu cât în presa occidentală, în revista „Der Spiegel”, apăruse un articol intitulat Revendicări teritoriale. Cu Marx contra Moscovei26. Comentatorul german aprecia că „Liderul comunist al României, Gheorghe Gheorghiu-Dej, vrea să argumenteze cu ajutorul lui Marx exigența revenirii Basarabiei la România și a Bucovinei de Nord, contestând sovieticilor dreptul istoric asupra posesiei celor două provincii”27. Afirmația nu era convenabilă pentru Moscova, cu atât mai mult cu cât venea după Declarația din aprilie 1964 a lui Dej și după ce, „pe 10 iulie [10 august] 1964, Mao Zedong a cerut deschis modificarea frontierelor dintre Uniunea Sovietică și China”28. Făcând aluzie la faptul că, potrivit oficialilor Kremlinului, „opinia publică sovietică” ar fi „nemulțumită” de apariția unor asemenea lucrări, precum cea a lui Marx despre români, comentatorul revistei „Der Spiegel” lansa o ironie necruțătoare: „Cititorii sovietici au putut descoperi și ei ce-i fascina pe români în scrierile lui Marx și anume că turcii n-aveau niciun drept de a ceda în 1812 Basarabia rușilor, căci Înalta Poartă n-a avut niciodată drepturi de suveranitate asupra Țărilor Românești, ci doar drepturi de vasalitate”29.

Exilul românesc a receptat cu mare interes apariția în țară a cărții Karl Marx, Însemnări despre români, care a fost publicată apoi și de Editura „Carpați” din Madrid, cu un larg comentariu (150 de pagini) de Pamfil Șeicaru . Acesta aprecia că Însemnările lui Marx reprezintă „cel mai implacabil rechizitor făcut Rusiei pentru invaziile ei periodice în Moldova şi Valahia”30.

Dincolo de Prut, lucrările lui Marx și Engels despre români erau interzise, dar ele au pătruns și au circulat clandestin, având un ecou deosebit în mediile intelectualității din RSS Moldovenească. Aspectul este confirmat de distinsul profesor de științe economice de la Chișinău, Sergiu Ion Chircă. Referindu-se la Însemnările lui Marx despre români, el arăta următoarele: „cartea se transmitea din mână în mână printre intelectualii din Basarabia anilor ’60 ai secolului trecut, am avut și eu fericita ocazie s-o primesc doar pentru o noapte, ca apoi s-o transmit mai departe”31.

Absența trupelor sovietice și schisma chineză – premise de bază ale noului curs politic al Bucureștiului

Premisa de bază a cursului nou promovat de liderii de la București în raporturile cu Moscova a fost fără îndoială absența trupelor sovietice din țară. Cu armată străină pe teritoriul său, „niciun alt «stat frățesc» n-ar fi putut repeta experimentul românesc”32. Fostul secretar de stat american Brzezinski arată că numai acolo unde se aflau trupe sovietice nu se putea forma o rezistență eficientă față de Moscova. Aceasta era posibilă acolo unde nu se aflau aceste trupe. Ca exemple, el dădea Iugoslavia, Albania, China, Coreea de Nord, Vietnamul de Nord și România33.

Pe lângă schisma sovieto-chineză și situația geopolitică a României, un rol important în înțelegerea resorturilor profunde ale noului curs îl reprezintă tradițiile comune ale celor două popoare. Ca și Rusia, România aparține ritului bizantin ortodox. Comunismul a fost pentru ea „forma laică a religiei orientale bizantine. Bucureștiul înțelegea intuitiv mai bine decât capitalele catolice Budapesta, Varșovia, Praga sau Berlinul protestant ceea ce se petrecea la Kremlin și și-a adaptat relațiile în mod fascinant. Niciodată, Bucureștiul n-a pus Moscova într-o situație atât de jenantă”34, astfel încât să determine o intervenție armată, cum s-a întâmplat în RD Germană (1953), Ungaria (1956) și Cehoslovacia (1968).

La Plenara CC al PCUS, din 14 octombrie 1964, N.S. Hruşciov a fost demis din funcţia de prim-secretar al partidului şi membru al Prezidiului, precum şi din cea de preşedinte al Consiliului de Miniştri al URSS35. Principala acuzație adusă lui Hrușciov a fost faptul că a revigorat anumite practici staliniste, precum cea a asimilării rapide a popoarelor sovietice, prin mijloace neconforme cu principiile leniniste, în cadrul așa-zisei „fuziuni accelerate a naționalităților sovietice”36.

Între argumentele invocate pentru destituirea lui Hrușciov au figurat și declarațiile jignitoare la adresa lui Dej (ca o dovadă a neștiinței de a avea un dialog normal, respectuos cu liderii partidelor „frățești”). După cum spunea M. Suslov la Plenara sus-amintită, „considerăm corectă linia partidului nostru în probleme internaționale. Dar nu trebuie să închidem ochii la faptul că tov. Hrușciov a avut declarații, în care absolut inutil se punea în poziția unui fel de moralizator, îi plăcea mult să dea lecții conducătorilor țărilor frățești, când acest lucru nu era deloc necesar. De exemplu, merge în străinătate și dă lecții acolo cum să se semene porumbul, cum să se obțină recolte mari la culturi agricole. De ce să facă acest lucru? Și se făcea acolo, unde recoltele adesea erau mult mai mari decât la noi. E jignitor pentru tovarăși. O asemenea lipsă de tact era comisă aproape public, de exemplu, față de tovarășii români. Acest lucru nu poate să nu-i supere pe conducătorii partidelor frățești. Sunt oameni cu experiență, căliți, nu au nevoie de asemenea sfaturi nelalocul lor”. „De ce trebuia să-i spuneți cuvinte jignitoare lui Dej?”37, a fost admonestat atunci N. Hrușciov.

Noua conducere de la Kremlin va fi asigurată de troika Brejnev, Kosîghin şi Podgornîi. Acest lucru îi va fi adus la cunoştinţă lui Gheorghiu-Dej de către ambasadorul URSS la Bucureşti, I. K. Jegalin, în cadrul întrevederii avute în ziua de 16 octombrie 1964 38.Reacţia conducerii de la Bucureşti, şi în special a lui Gheorghiu-Dej faţă de schimbările de la Moscova, a fost prudentă: „Vă rog să transmiteţi tovarăşului Brejnev, şi tovarăşului Kosîghin, din partea noastră toată înţelegerea pentru necesitatea măsurilor luate şi sperăm ca lucrurile să se îndrepte spre bine”39.

La puțin timp după instalarea noii conduceri sovietice, pe 21 octombrie 1964, Gheorghiu-Dej va cere, prin intermediul ambasadorului sovietic, retragerea totală a tuturor consilierilor sovietici din România, lucru care se va întâmpla în decembrie acelaşi an.

Accentuarea cursului definit de Declarația din aprilie, sub noua conducere a lui Nicolae Ceaușescu

În aprilie 1965, când, în urma dispariției lui Gh. Gheorghiu-Dej (19 martie 1965), Nicolae Ceaușescu devine lider al partidului, politica externă și, într-o anumită măsură, și cea internă a României erau angajate pe o direcție autonomistă, diferită de calea pe care mergeau celelalte țări est-europene, partidul refuzând să secondeze Moscova în dorințele ei de hegemonie asupra mișcării comuniste internaționale, apropriindu-se, în același timp, de China și de țările occidentale40. În acel moment, liderii sovietici se declarau, de formă, mulțumiți de evoluția relațiilor româno-sovietice, dar în realitate ei își doreau „normalizarea relațiilor cu România”, lucru recunoscut de L. Brejnev în cadrul discuției cu N. Ceaușescu la recepția de la Snagov din 25 iulie 1965, cu ocazia finalizării lucrărilor Congresului al IX-lea al PMR41.

Rămânând pe cursul definit de Declarația din aprilie, regimul comunist sub conducerea lui Ceaușescu va specula la maximum disensiunile ideologice și de mare putere dintre URSS și China, pentru a-și lărgi marja de manevrabilitate în lumea comunistă; pe de altă parte, va căuta să dezvolte relații cu blocul advers. Este ceea ce în epocă s-a numit „politica omnidimensională” sau „politica la toate azimuturile” a guvernului comunist de la București.

Faza tranziției puterii de la N.S. Hrușciov la Leonid Ilici Brejnev a fost folosită de noua conducere de la București pentru întărirea Declarației din aprilie42. Aceasta avea loc în condițiile unei anumite stabilizări a situației politice în lume. La douăzeci de ani după cel de-al Doilea Război Mondial, „Războiul Rece” se transforma tot mai mult în coexistență pașnică.

Vizita în URSS a delegației României, condusă de N. Ceauşescu, la 3-11 septembrie 1965, a reprezentat un „adevărat cutremur oferit de către partea română conducerii sovietice”43, fiind abordate o serie de probleme considerate „tabu” până atunci, referitoare la colaborarea economică și politică între România și URSS și la colaborarea în cadrul Tratatului de la Varșovia. Cel mai mult i-au iritat pe liderii sovietici cererile României privind restituirea tezaurului românesc, depozitat la Moscova în timpul Primului Război Mondial, a arhivei PCdR din perioada ilegalității, îmbunătățirea activității Comitetului Politic Consultativ al Tratatului de la Varșovia44.

La întâlnirea de la Kremlin din 4 septembrie 1965, Alexandru Bârlădeanu, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri al RSR, a „reîmprospătat câteva elemente esențiale” ale circumstanțelor în care tezaurul Băncii Naționale a României și bijuteriile Casei Regale, totalizând 93 452 kg aur fin, au ajuns, la sfârșitul anului 1916 – prima jumătate a anului 1917, la Moscova și ale sorții lor ulterioare. Bârlădeanu a subliniat importanța economică și politică a restituirii tezaurului românesc, precizând că acest act „ar ilustra relațiile de înaltă principialitate pe care se bazează prietenia și colaborarea frățească dintre popoarele noastre”45.

O altă temă discutată atunci a fost cea referitoare la restituirea arhivei partidului comunist român din perioada interbelică. Paul Niculescu-Mizil, secretar al CC al PCR, expunând fondul problemei, menționa că „toate materialele trimise din țară, către secția română a Internaționalei Comuniste, constituie fonduri de arhivă ale partidului nostru și ele trebuie să fie organizate și gospodărite de partidul nostru”46.

Liderul sovietic L. Brejnev și-a exprimat „nedumerirea” față de „punerea problemei tezaurului de tov. Bârlădeanu” și s-a arătat indignat de faptul că „după 50 de ani, deodată, două state socialiste încep să-și amintească de relațiile dintre guvernul țarist și guvernul regal”, cu toate că după cel de-al Doilea Război Mondial se părea că problema fusese „înmormântată”. Respingând cererile delegației române de restituire a tezaurului românesc, sub pretextul dispariției lui în timpul războiului civil din Rusia, L. Brejnev a declarat că URSS este în posesia unui document din care „reiese că România Regală are datorii față de Rusia țaristă pentru livrări de armament și alte lucruri în sumă de 300 mil. dolari, ceea ce corespunde cu 274 tone de aur”, L. Brejnev a invocat și faptul că pagubele pricinuite de trupele române în cel de-al Doilea Război Mondial pe teritoriul URSS „depășeau de 100 ori ceea ce discutăm noi azi”. În general, nu era cazul să se discute „de 900 kg aur sau 300 mil. dolari”, ci să se țină cont de aspectul politic47.

L. Brejnev a propus ca problema tezaurului românesc să fie „închisă”, însă delegația română nu a fost de acord. Luând cuvântul, Ion Gh. Maurer a arătat răspicat: „Nu suntem de acord cu închiderea problemei; problema trebuie să rămână deschisă; nu ne-am înțeles astăzi, vom discuta mâine. Și va trebui să ne înțelegem asupra acestui capitol, în conformitate cu angajamentele asumate, în conformitate cu dreptul și interesele ambelor părți”48.

Deși problema privind tratarea relațiilor ruso-române în istoriografia românească nu a figurat în mod expres pe agenda de lucru a întâlnirii, L. Brejnev nu a ezitat să-i amintească lui N. Ceaușescu despre unele publicații din România, în care ar fi fost „prezentate în mod tendențios unele probleme ale istoriei”. „În ultimul timp – menționa L. Brejnev – într-o serie de lucrări care au apărut în România, îndeosebi în lucrări cu caracter istoric, au început să fie interpretate în mod tendențios unele probleme ale istoriei, se scot în evidență unele aspecte negative ale relațiilor ruso-române”. Comentând cartea lui K. Marx, Însemnări despre români, editată de Academia Română, L. Brejnev a reproșat autorilor studiului introductiv că au „criticat aspru politica externă a țarismului rus”, uitând însă să spună că popoarele balcanice „datoresc existența lor Rusiei”. Liderul sovietic s-a arătat deranjat de faptul că lucrarea a avut un larg ecou în Occident și că a fost editată de trei ori. Apariția „pe scară largă în multe reviste” a extraselor din această lucrare a fost calificată de către conducerea sovietică drept „acțiuni cu caracter tendențios”, care „determină îngrijorare în rândul opiniei publice sovietice”49.

Chestiunea teritoriilor cedate URSS, în iunie 1940, nu a fost discutată la această întâlnire, N. Ceaușescu avertizându-i ulterior pe membrii Comitetului Executiv al CC al PCR că a convenit cu Brejnev să nu discute cu partenerii din Tratatul de la Varșovia decât „despre lucrurile acestea unde suntem de acord, asupra celorlalte să ne înțelegem să nu informăm”50. Înaintea vizitei, Oficiul de studii și documentare din cadrul MAE întocmise pentru informarea delegației române un cuprinzător material documentar cu privire la aspectele istorice și politico-diplomatice referitoare la Basarabia, Bucovina, ținutul Herța, Brațul Chilia și Insula Șerpilor, conținând și șapte anexe: Notă în legătură cu conținutul tratatului sovieto-german din 1939; Notă în legătură cu aplicarea punctului trei al protocolului adițional secret care însoțește tratatul sovieto-german din 1939; Ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940; Telegramă (a ministrului plenipotențiar Gheorghe Davidescu ) descifrată (prin telefon). Moscova, 27 iunie 1940; Răspunsul din 27 iunie 1940 al României la ultimatumul sovietic; Răspunsul din 28 iunie 1940 dat de URSS la răspunsul României; Răspunsul din 28 iunie 1940 al României51. Documentarul era redactat pe un ton neutru, fundamentat pe izvoare istorice, rămânând „valabil indiferent de epocă și de realitățile politico-diplomatice”. El avea „rostul de a informa delegația română și, în special, pe Nicolae Ceaușescu asupra resorturilor și cauzelor reale responsabile de problemele teritoriale existente, chiar dacă în surdină, între România și Uniunea Sovietică”52. Discuțiile cu delegația română de la Kremlin din septembrie 1965 au impulsionat reconsiderarea politicii URSS față de România. La sfârșitul anului 1965, au fost adoptate primele decizii ale CC al Partidului Comunist din RSSM pentru contracararea noului curs politic „antisovietic” și „naționalist” al conducerii de la București și pentru cultivarea sistematică printre românii de peste Prut a sentimentului de patriotism sovietic și antipatie proletară față de „naționalismul burghez” din RSR53.

Momente importante ale politicii autonome față de Moscova

Martoră a unor spectaculoase inițiative ale diplomației românești, care au adus României „respectabilitate în ochii comunității internaționale și un statut special în cadrul comunității socialiste”54, perioada 1965-1970 avea să cunoască momente importante în ceea ce privește linia politică autonomă distinctă de cea a Moscovei, promovată de conducerea de la București. Dintre aceste momente, menționăm stabilirea de către România, în ianuarie 1967, a relațiilor diplomatice cu RF Germania. Faptul se întâmpla într-un moment în care nici un alt stat socialist, cu excepţia URSS, nu întreprindea demersuri în acest sens.

De asemenea, liderii comuniști de la București se mențineau în continuare pe poziția refuzului ca trupe ale URSS sau ale altor „state frățești” să efectueze manevre militare comune pe teritoriul țării în cadrul Pactului de la Varșovia. Colaborarea se limita la schimbul de informații, acțiuni și întâlniri consultative la nivelul statelor majore. România cerea totodată desființarea concomitentă a blocurilor militare55.

În timpul războiului arabo-israelian „de șase zile” (1967), conducerea de la Kremlin a trimis în Marea Neagră nave de război în vederea unei eventuale intervenții în favoarea arabilor. În aceste condiții, România rămânea singurul stat socialist care nu rupea relațiile diplomatice cu Israelul şi refuza condamnarea acestuia, permițând totodată comunității evreiești din țară să se alăture Congresului Mondial Evreiesc.

În vara anului 1967, un grup de activiști și ofițeri în frunte cu Petre Borilă și generalul de Securitate Mișa Levin – ambii absolvenți ai Academiei sovietice „Frunze” – adresa conducerii sovietice un memoriu în care-l acuzau pe Ceaușescu de „poziție ostilă față de URSS”. Aceasta ar fi adus „prejudicii Pactului de la Varșovia, existând pericolul ca România să iasă din lagărul socialist”56. Liderul de la București a luat măsuri pentru izolarea complotiștilor și înlăturarea altor „moscoviți” din structurile de putere ale statului.

Poziția insolită a României în problema conflictului din Orientul Apropiat găsea o largă recunoaștere internațională; în toamna anului 1967, ministrul român de Externe, Corneliu Mănescu, va fi primul reprezentant al unei țări comuniste ales președinte al Adunării Generale a ONU (sesiunea a 22-a). Ceea ce era, desigur, un mare succes al politicii externe românești. Principiul universalității, ca fundament al ONU, se afla în contradicție cu pretențiile Moscovei de reprezentare a comunității țărilor socialiste. Teza de bază a lui Brejnev era: „Suveranitatea unui stat socialist din blocul de Est își găsește limitele în interesele comunității socialiste”57. Unde se aflau aceste limite hotăra, evident, URSS.

Datorită poziției sale tot mai deosebite în cadrul „lagărului” socialist, România „se bucura” la începutul anilor 1960 de o atenție sporită din partea serviciilor secrete sovietice. Țara noastră era lucrată din punct de vedere informativ prin diverse forme, inclusiv așa-numitele operațiuni „Baikal”, care aveau ca regulă folosirea metodei acoperirii sub steag străin, adică agenți ai KGB ori GRU – sub identitatea unor cetățeni occidentali, care vizitau România58.

Odată cu instalarea la putere a lui Nicolae Ceaușescu, politica de autonomie a Securității românești față de serviciile secrete sovietice s-a accentuat. De exemplu, în primăvara anului 1965 au fost „demascați” câțiva ofițeri din rândurile armatei române cu activitate în slujba serviciilor de spionaj sovietice, punându-li-se în vedere să întrerupă orice legătură59. De asemenea, în iulie 1967, cu ocazia întâlnirii de la Budapesta a ofițerilor superiori ai direcțiilor de spionaj din serviciile de securitate est-europene, delegația română s-a opus propunerilor reprezentanților KGB de a se intensifica măsurile specifice „împotriva Vaticanului în strânsă legătură cu cea desfășurată contra inamicului principal [SUA – n.n.]”60.

Note:

1 George Ciorănescu, România în politica externă a României (1944-1986), p. 203.

2 Paul Niculescu-Mizil, op. cit., p. 258; Gheorghe E. Cojocaru, Explozia „problemei teritoriale” în relațiile româno-sovietice, loc. cit., p. 113.

3 Ibidem; Gheorghe Cojocaru, loc. cit., p. 113.

4 Vezi Larry L. Watts, op. cit., p. 241-243.

5 Elis Neagoe-Pleșa, op. cit., p. 237; Elena Negru, Gheorghe Negru, op. cit., p. 15.

6 Hans Hartl, Bessarabien: Ein trotz allem noch offenes Problem (Basarabia: o problemă totuși încă deschisă), în „Südosteuropa Mitteilungen”, Südosteuropa-Geselschaft, München, 1975, p. 64. Vezi și Hans Hartl, Nationalitätenprobleme im heutigen Südosteuropa, München, 1973, p. 152.

7 Cf. Sergiu Ion Chircă, op. cit., p. 64-65.

8 Ibidem, p. 64.

9 Ibidem, p. 64-65.

10 Hans Hartl, loc. cit., p. 65.

11 Paul Niculescu-Mizil, op. cit., p. 283-284; Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 113.

12 Hans Hartl, loc. cit., p. 65.

13 George Ciorănescu, Basarabia, pământ românesc, Editura Fundației Culturale Române, București, 2001, p. 271; Elena Negru, Gheorghe Negru, op. cit., p. 15.

14 Paul Niculescu-Mizil, op. cit., p. 286-287; Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 113.

15 Ibidem, p. 288; Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 113.

16 George Ciorănescu, op. cit., p. 271; Elena Negru, Gheorghe Negru, op. cit., p. 15.

17 Mircea Chirițoiu, În Biroul Politic despre presă: atentatul contra lui Gheorghiu-Dej – România, republică sovietică, în „Magazin istoric”, nr. 5, mai 1999, p. 17; Larry L. Watts, op. cit., p. 245.

18 Larry L. Watts, op. cit., p. 287; Vasile Buga, Pe muchie de cuțit, p. 342.

19 Ibidem, p. 286; Vasile Buga, op. cit., p. 342.

20 Friedrich Engels, Politica externă a țarismului rus, în Karl Marx și Friedrich Engels, Opere, volumul 22, Editura Politică, București, 1965, p. 28-29. Vezi, de asemenea, Karl Marx, Însemnări despre români, Editura Academiei, București, 1964, p. 105-106; Larry L. Watts, op. cit., p. 245.

21 Paul Niculescu-Mizil, op. cit., p. 289; Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 114.

22 Ibidem, p. 292; Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 114.

23 Mark Kramer, Moldova, Romania and the Soviet Invasion of Czechoslovakia, în Cold War International History Project (CWIHP) Bulletin, nr. 12-13/2001, p. 326.

24 Elena Negru, Gheorghe Negru, op. cit., p. 594; Vasile Buga, op. cit., p. 348.

25 Ibidem, p. 594-595; Vasile Buga, op. cit., p. 348.

26 Titlul original al articolului este: Gebietsansprüche. Mit Marx genen Moskau și a fost publicat, prin bunăvoința fiicei lui Andrei Oțetea – Georgeta Oțetea-Meier, în traducere română de Nicolae Manolescu, în www adevarul.ro/…/cu-marx-moscovei-1_536381870d133. Vezi și Flori Bălănescu, Un documentar din 1965 asupra situației politico-diplomatice a Basarabiei, Bucovinei, ținutului Herța, Brațului Chilia și Insulei Șerpilor, în „Arhivele Totalitarismului”, INST, Anul XXII, Nr. 82-83, 1-2/2014, p. 196.

27 www adevarul.ro/…/cu-marx-moscovei-1_536381870d133 (accesat la 13 martie 2015); Flori Bălănescu, loc.cit., p. 196.

28 Ibidem; Flori Bălănescu, loc.cit., p. 196-197.

29 Ibidem; Flori Bălănescu, loc.cit., p. 197.

30 Vezi Scrisoarea (2) de la Pamfil Şeicaru din 1 Nov. 1976, în http://www.romanimea.com/…/subzodiacartiisiastudiului_2… (accesat la 1 martie 2020).

31 Sergiu Ion Chircă, op. cit., p. 63.

32 Viorel Roman, op. cit., p. 74.

33 Ibidem.

34 Ibidem.

35 Referindu-se la activitatea lui Hruşciov, istoricul rus V.V. Juravliov notează într-o recenzie la cartea lui A.V. Pîjkov, Dezgheţul hruşciovist (Ed. Olma Press, Moscova, 2002), că indiferent de considerentele subiective după care s-a călăuzit creatorul „dezgheţului”, el a reuşit să facă multe din ceea ce alţii doar gândeau şi multe din ceea ce nici să gândească nu se decideau – apud Vasile Buga, Hruşciov: mărire şi decădere, în „Dosarele istoriei”, Anul IX, nr.10/ 2004, p. 20.

36 Vezi Igor Cașu, „Politica națională” în Moldova sovietică, p. 59.

37 Aleksandr Stykalin, Hrușciov și Tito : O discuție îndelungată despre Românialoc. cit., p. 169.

38 ANIC, fond C.C. al P.C.R. – Secţia Relaţii Externe, dosar 6/ 1964, f. 49.

39 Ibidem, f. 73.

40 Vlad Georgescu, Istoria Românilor, p. 307.

41 Mioara Anton, Ioan Chiper, Instaurarea regimului Ceaușescu . Continuitate și ruptură în relațiile româno-sovietice. Documente, INST, Institutul Român de Studii Internaționale „Nicolae Titulescu”, București, 2003, p. 20, 120; Elena Negru, Gheorghe Negru, op. cit., p. 16.

42 H. Siegert, Ceaușescu . Management für ein modernes Rumänien, München, 1973, p. 297; Viorel Roman, op. cit., p. 75.

43 Mioara Anton, Ioan Chiper, op. cit., p. 9; Elena Negru, Gheorghe Negru, op. cit., p. 16.

44 Ibidem, p. 20; Elena Negru, Gheorghe Negru, op. cit., p. 16.

45 Ibidem, p. 134; Elena Negru, Gheorghe Negru, op. cit., p. 16-17.

46 Ibidem, p. 137; Elena Negru, Gheorghe Negru, op. cit., p. 17.

47 Ibidem, p. 173; Elena Negru, Gheorghe Negru, op. cit., p. 17.

48 Ibidem, p. 187; Elena Negru, Gheorghe Negru, op. cit., p. 17-18.

49 Ibidem, p. 162-163; Elena Negru, Gheorghe Negru, op. cit., p. 19.

50 Ibidem, p. 223; Flori Bălănescu, loc. cit., p. 196.

51 Vezi pe larg Flori Bălănescu, loc. cit., p. 195-215.

52 Ibidem, p. 196.

53 Vezi Elena Negru, Gheorghe Negru, op. cit., p. 19 și urm.

54 Vlad Georgescu, op. cit., p. 316.

55 Vezi B. Meissner, Ist der Osten noch ein Block?, Stuttgart, 1967, p. 25.

56 „Der Spiegel”, 6 martie 1972; Viorel Roman, op. cit., p. 80.

57 Viorel Roman, op. cit., p. 79-80.

58 Vezi Cristopher Andrew, Vasili Mitrokhin, The Mitrokhin Arcive. The KGB in Europe and the West, Allen Lowe, Penguin Prese, London, 1999, p.341; garnizoanasibiu.org/strategia-kgb/. (accesat la 1 martie 2020).

59 Colonel (r) Gheorghe Manea, Labirintul Vietii prin sarma ghimpata (biografii – memorii – amintiri), București, 1998, p. 87; garnizoanasibiu.org/strategia-kgb/. (accesat la 1 martie 2020).

60 „Magazin istoric”, s.n., februarie 2001, p. 81; garnizoanasibiu.org/strategia-kgb/. (accesat la 1 martie 2020).

25/10/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , | Lasă un comentariu

TÂRGUIELILE REVIZIONISTE DIN PREAJMA CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL PENTRU TRANȘAREA ROMÂNIEI

Hitler, Stalin, si amputarea teritorială a României din vara anului 1940 |  CER SI PAMANT ROMANESC

„Toate termenele au expirat”

În timp ce sovieticii și germanii făceau schimb de mesaje și puneau la cale maniera în care să se desfășoare sfârtecarea părților de est și nord ale României, guvernul de la București încă mai aștepta un semn de încurajare de la Berlin, scrie http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=3982

Chiar în 25 iunie 1940, când Berlinul comunicase clar acordul său Moscovei, ambasadorul Fabricius informa Berlinul: „Prim-ministrul (Gheorghe Tătărescu, n.n.) m-a întrebat astăzi dacă nu am primit încă un răspuns la ultima sa ofertă. I-am răspuns negativ…”.

La o serie de întrebări ale ambasadorului german, premierul a răspuns că, în cazul în care sovieticii ar emite pretenții asupra Basarabiei, „guvernul român și regele erau hotărâți să lupte mai degrabă decât să cedeze”.

Mai mult, consemna Fabricius, Tătărescu se gândea probabil la un posibil „schimb de populații” cu URSS, întrucât cedarea Basarabiei ar însemna „trimiterea a două milioane de cetățeni de-ai lor în Rusia Sovietică, ca să nu mai vorbim despre toate celelalte pericole pe care această măsură le-ar atrage pentru regiunea Dunării, ca rezultat al pătrunderii rusești dincolo de Nistru”1.

Odată obținut acordul german pentru ocuparea Basarabiei, Moscova s-a decis să facă totuși o mică concesie Berlinului, respectiv „să-și limiteze cererile la partea de nord a Bucovinei și orașul Cernăuți…”, după cum i-a comunicat Molotov lui Shulenburg în după amiaza zilei de 26 iunie 1940.

Comisarul sovietic a mai precizat că guvernul URSS va adresa guvernului român pretențiile sale și „se așteaptă ca guvernul Reichului… să sfătuiască urgent guvernul de la București să se conformeze cererilor sovietice, deoarece, altfel, războiul va fi inevitabil”2. Câteva ore mai târziu după primirea ambasadorului german, în cursul nopții de 26 iunie, ora 22.00, Molotov l-a invitat pe ministrul plenipotențiar al României la Moscova, Gheorghe Davidescu, „într-o chestiune de importanță principială pentru dezvoltarea relațiilor sovieto-române”.

Molotov a dat citire Notei ultimative a guvernului sovietic, prin care solicita „rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei Uniunii Sovietice” și, concomitent, „transmiterea către URSS a nordului Bucovinei”.

Răspunsul guvernului român era așteptat în cursul zilei de 27 iunie, adică în mai puțin de 24 de ore, având în vedere ora înaintată la care era transmis ultimatumul și posibilitățile tehnice limitate la vremea respectivă de comunicare cu guvernul de la București.

În fața acestei prime obiecții firești formulate de reprezentantul român, Molotov răspunde ironic și cinic, în același timp: „termenul acordat guvernului român este întru totul suficient, România cunoscând această problemă de 22 de ani. URSS a așteptat destul de mult.

Dacă răspunsul nu va întârzia și va fi pozitiv, problema se va soluționa pe cale pașnică. Guvernul sovietic nu poate să acorde nicio amânare. Toate termenele au expirat”3.

La 26 iunie, pregătirile militare sovietice pentru invadarea României erau definitivate. După informații din Arhiva Centrală a Armatei Sovietice, până la data respectivă, pe Frontul de Sud, comandat de generalul Jukov, au fost concentrate 32 de divizii de infanterie, două divizii infanterie moto, șase divizii cavalerie, 11 brigăzi tancuri, trei brigăzi desant aerian, 16 regimente artilerie din rezerva comandantului-șef, 14 regimente artilerie de corp și patru divizioane de artilerie, cu un efectiv total de 637 149 de militari, care așteptau doar semnalul de atac4. În plan politico-ideologic, în ultimele luni militarii sovietici masați spre frontiera cu România erau îndoctrinați sistematic cu lecții tematice care insistau asupra unor subiecte precum:

„România pregătește o agresiune armată contra Uniunii Sovietice pe care Armata Roșie trebuie să o prevină cât mai curând”; „Acțiunile provocatoare ale cercurilor guvernante ale României față de Uniunea Sovietică”; „Orice război purtat de statul muncitorilor și țăranilor este un război drept, un război de eliberare” etc.

Așadar, în seara de 26 iunie 1940, URSS avea masați la frontiera României peste o jumătate de milion de soldați, pregătiți militar pentru agresiune și ideologic pentru jefuirea unei țări pașnice, iar Molotov își permitea să fie arogant și neînduplecat în fața încercărilor nefericitului diplomat român de a găsi elemente ale unui posibil dialog civilizat: 

„Acum, când slăbiciunea militară a URSS este de domeniul trecutului, iar situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut, pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări”, după cum suna una din frazele Notei ultimative sovietice citite de Molotov.

O amenințare plină de cinism și fariseism, care nu se deosebea cu nimic de ultimatumurile adresate până atunci de Hitler victimelor sale.

Ultimatumul transmis guvernului României de către guvernul sovietic a căzut ca un trăsnet la București. Nu atât prin noutatea sa, cât mai ales prin dimensiunea exagerată a pretențiilor și excluderea din start a oricăror discuții asupra acestora. Aproape concomitent, în noaptea de 26/27 iunie 1940, ambasadorul W. Fabricius transmitea printr-o Notă verbală adresată ministrului de externe român Ion Gigurtu, aflat în funcție de la 1 iunie, în locul lui Grigore Gafencu, mesajul guvernului de la Berlin, primit de la Ribbentrop, în legătură cu cererea ultimativă a Rusiei. În mod paradoxal, textul mesajului, departe de a fi formulat în termenii unui sfat prietenesc din partea unei țări în care, de mai bine de un an, România își pusese speranțe de susținere în fața URSS, pare mai degrabă un ultimatum în versiune germană, pentru acceptarea pretențiilor sovietice.

Mai mult, deși agreaseră încă din 1939 revendicările Rusiei în privința Basarabiei, comunicarea germanilor încearcă să lase impresia că și ei ar fi fost surprinși de atitudinea Moscovei:

„Molotov comunică (faptul) că trupele sovietice trec mâine dimineață (28 iunie, n.n.) granița României, dacă guvernul român nu dă încă azi (27 iunie, n.n.) răspuns afirmativ la pretențiunile URSS… Acceptarea este, bineînțeles, în interesul României. În numele guvernului Reichului, (Ribbentrop) roagă… să sfătuiesc urgent guvernul român să primească condițiunile rusești fără nicio rezervă. Primirea ultimatumului este singurul lucru ce rămâne de făcut…” (Nota verbală din 26 iunie, noaptea)5.

Convocat de regele Carol al II-lea, în cursul dimineții de 27 iunie, în prezența primului ministru și a ministrului de externe ai României, ambasadorul Fabricius avea să raporteze în aceeași zi la Berlin impresiile sale: după citirea textului ultimatumului sovietic, regele „a făcut apel către Germania și către Führer.

Deși știa foarte bine că mâinile noastre erau legate, cu siguranță existau anumite modalități de sprijinire a României, pentru că, așa cum a explicat la început, noi aveam o anumită responsabilitate pentru situația actuală”.

Întrebat de Fabricius care va fi răspunsul către ruși, Carol al II-lea a precizat că acesta va depinde în principal de asistența din partea Germaniei și a solicitat ca Berlinul să exercite „o influență moderatoare asupra Ungariei și Bulgariei”.

La citirea de către Fabricius a mesajului primit de la Ribbentrop pentru ministrul de externe român, amintit mai sus, „Regele a fost consternat. El a continuat critica politicii noastre. Cum puteau să-i ceară să cedeze o treime din teritoriul său fără luptă. La urma urmei, el obținuse cuvântul Führerului. Politica Reichului nu era de încredere”. Simțindu-se probabil ofensat, Fabricius l-a întrerupt pe rege și s-a retras, întrucât, afirmă el, „ca reprezentant al Reichului, n-am putut asculta astfel de cuvinte dure venite de la Majestatea Sa”6.

 Nemulțumirea evidentă a părții române față de lipsa oricărei reacții de susținere din partea Germaniei era comunicată, la jumătatea aceleiași zile de 27 iunie, și de reprezentantul României la Berlin, după cum consemnează un memorandum întocmit de secretarul de stat Weiszaecker: guvernul român era pregătit pentru negocieri cu rușii, dar „nu poate negocia sub presiunea unui ultimatum”.

Diplomatul român, menționează documentul, „a înclinat să creadă din instrucțiunile de azi către Fabricius că lăsăm România complet în voia sorții”. El era în special preocupat dacă, în eventualitatea unui acord cu Rusia, „teritoriul românesc va fi la masa negocierilor, pentru a îndeplini pretențiile Ungariei și Bulgariei”. Oficialul german s-a eschivat de la orice răspuns (Memorandum din 27 iunie)7.

În după-amiaza zilei de 27 iunie 1940, regele Carol al II-lea l-a primit în audiență și pe un alt reprezentant german aflat în acele zile într-o vizită în România ca trimis special al lui Hitler. Este vorba de Manfred von Killinger, istoric militar și diplomat, viitor ambasador al Germaniei în România (1941-1944).

Regele a folosit prilejul pentru a-și justifica politica din ultimii ani, într-o ultimă tentativă de a obține sprijin din partea Berlinului: „Uniunea Sovietică a adresat României un ultimatum, care este atât de strict încât eu nu pot să-l primesc (…). Pe timpul când Germania era angajată în Vest, eu am onorat continuu toate obligațiile față de Germania.

Dumneavoastră nu îmi puteți face reproșuri că n-am lucrat în mod loial. Și în acest moment, rușii vor să atace România, de o manieră pe care numai bandele de jefuitori o pot folosi, însă eu vreau să o apăr”.

În fața acestor argumente, Killinger oferă un răspuns pe care țara sa îl dăduse de fapt încă din august 1939, când bătuse palma cu Stalin: „…înțeleg revolta Majestății Voastre…, însă… nu pot să fiu de acord… În situația de azi, nu poate fi vorba de rău sau de bine, cinstit sau necinstit, curajos sau fricos, ci numai de tare sau slab”8.

Conștient sau involuntar, oficialul german utiliza același limbaj plin de cinism în care se exprima Stalin la Congresele PC(b)US din 1934 și 1939. La ordinea zilei este limbajul forței!

Îl va folosi din nou Molotov în seara și noaptea de 27/28 iunie, în două întâlniri succesive cu reprezentantul României la Moscova, Gheorghe Davidescu.

În cadrul primei întâlniri (ora 23.00), reprezentantul român transmite răspunsul guvernului de la București, care îl înfurie pe Molotov, după cum consemnează stenograma întocmită de sovietici: el nu vede în acest răspuns acceptarea propunerilor URSS și „consideră că chiar mâine trupele sovietice trebuie să pășească pe teritoriul Basarabiei și al Bucovinei de Nord (…).

Tovarășul Molotov subliniază că, dacă răspunsul românesc conține numai acordul asupra negocierilor, atunci el nu îl poate considera pozitiv. În declarația sovietică se vorbește despre transmiterea de teritoriu către Uniunea Sovietică, și nu despre negocieri”.

Ca un ultim avertisment, Molotov mai afirmă că „se va consulta cu militarii”, după care va comunica „în scris” răspunsul sovietic9. De fapt, răspunsul era deja formulat dinainte, iar Molotov afirmase că „mișcarea de trupe trebuie să înceapă chiar mâine, astfel ca la 28 iunie unitățile sovietice să ocupe orașele Cernăuți, Chișinău, Akkerman (Cetatea Albă) și încă două, trei localități”.

Ocuparea localităților respective figura la punctul 3 al celei de a doua Note ultimative a guvernului sovietic înmânată reprezentantului României în cursul aceleiași nopți de 27/28 iunie 1940, ora 1.25.

De altfel, stenograma sovietică asupra celei de-a doua discuții a lui Molotov cu Gheorghe Davidescu consemnează cu exactitate elementul militar al amenințării ultimative a URSS: „Tovarășul Molotov spune că membrii guvernului său, în special militarii (s.n. – I.C.P.), sunt extrem de nemulțumiți de răspunsul guvernului român la declarația sovietică. Răspunsul creează impresia că în România nu se apreciază situația reală existentă la frontieră: acolo se află un mare număr de trupe și nu este de glumit” (s.n. – I.C.P.)10. Molotov știa despre ce vorbește, iar adevărul că cedarea Basarabiei și nordului Bucovinei s-a făcut sub presiunea forței brute nu mai are nevoie de nicio demonstrație.

RAPORT STRATFOR: România se va reîntregi iar Rusia își va pierde statutul  de imperiu | Cunoaste lumea

Părăsită din toate părțile, România se vede nevoită să cedeze în fața forței: „Guvernul român, pentru a evita gravele urmări pe care le-ar avea recurgerea la forță și deschiderea ostilităților în această parte a Europei, se vede silit să primească condițiunile de evacuare specificate în răspunsul sovietic”. Nu toți românii (lideri politici și militari, dar mai ales cvasimajoritatea populației) au fost de acord cu poziția de cedare adoptată de guvernul și Coroana României. „Ne-am plecat în fața forței”, nota cu durere și reproș Grigore Gafencu în Jurnalul său, „fără s-o spunem și fără să stăruim asupra bunului nostru drept”.

Cu toate acestea, Gafencu este nevoit să admită că România s-a găsit izolată în fața pretențiilor colosului sovietic deoarece „singurul nostru sprijin adevărat și real, forța anglo-franceză, s-a prăbușit”:

„Sunt unii care se miră că ziua de 27 iunie ne-a găsit singuri. Ei uită că, puține zile înainte, s-a cufundat o lume întreagă. Am fost singuri fiindcă cei care ar fi putut să ne sprijine (Germania și Italia, n.n.) nu aveau interesul să o facă (orice am fi dres acum sau înainte) și fiindcă cei care ne-au sprijinit întotdeauna (Franța, în primul rând, n.n.) nu mai erau în viață”11.

Un șir nesfârșit de atrocități și violențe

Potrivit noului ultimatum sovietic, trupele românești trebuiau evacuate din Basarabia și nordul Bucovinei în decurs de patru zile, începând cu 28 iunie, ora 14.00 (ora Moscovei), în timp ce răspunsul guvernului regal al României era așteptat „nu mai târziu de 28 iunie, ora 12.00 (ora Moscovei)”, adică în circa 10 ore de la comunicatul rusesc.

Trupele sovietice masate la frontiera română erau foarte grăbite să treacă la acțiune și erau pregătite pentru atac. În multe privințe, operațiunea de ocupare a Basarabiei și nordului Bucovinei poate fi considerată o veritabilă invazie militară.

Încă înainte de expirarea termenului ultimativ, oricum impus într-o manieră care nu putea fi respectată practic, militarii sovietici au început forțarea Nistrului, făcându-și apariția în primele localități românești. În discuțiile din noaptea de 27/28 iunie, Molotov îi dăduse asigurări reprezentantului român că acțiunea de ocupare se va desfășura în trei-patru zile, iar, ca regulă, între trupele celor două părți să se păstreze în timpul deplasării o distanță de 5-10 kilometri, totul „în interesul menținerii ordinii”12.

În ziua de 28 iunie, la ora 11.00, când reprezentantul român a remis răspunsul guvernului de acceptare a ultimatumului, Molotov a reiterat că URSS nu poate prelungi termenul începerii ocupării, dar că pe parcurs ar putea fi admise eventuale prelungiri.

Nici unul din aceste angajamente nu a fost respectat. Documente de arhivă, inclusiv sovietice, confirmă recurgerea la operațiuni de desant pentru ca trupe ale Armatei Roșii să ocupe în avans puncte cheie în diverse localități și în zonele de frontieră, astfel încât să poată „controla” retragerea armatei și a administrației românești.

Politică rusească în Basarabia a fost antiromânească – România Breaking  News – RBN Press

Pe lângă incitarea minoritarilor și a basarabenilor cu vederi de stânga la acțiuni de provocare și umilire a militarilor români în retragere, „carele de luptă sovietice blocau ieșirile din localități și, în poziție de tragere, somau trupele române să părăsească întregul armament, precum și materialele și animalele de tracțiune”13.

Ecourile acestor practici au ajuns imediat și în Anglia, după cum consemnează chiar o serie de note informative ale structurilor militare sovietice, datate 02.07.1940: presa engleză, menționează documentele respective, „acordă o mare atenție ocupației Basarabiei”. Publicațiile britanice „subliniază în mod deosebit ritmul rapid de deplasare a Armatei Roșii și folosirea parașutiștilor și a desantului.

În acest sens se manifestă temeri față de repetarea de către germani, în atacarea Angliei, a experienței Armatei Roșii de parașutare a unor unități de tancuri, așa cum s-a folosit în regiunea Reni și Bolgrad”14. Așadar, sovieticii își făceau un titlu de glorie privind operațiunile la care au recurs în decursul ocupării teritoriilor românești, ce puteau servi ca exemplu și pentru germani în acțiunile împotriva Angliei!

Chiar în ziua în care începea ocupația, care a coincis cu prima sa zi de mandat ca ministru al afacerilor străine (28 iunie – 4 iulie 1940), Constantin Argetoianu comunica Legației României la Moscova că, analizând harta anexată de sovietici la ultimatum, „rezultă că nu e vorba numai de Bucovina de Nord, ci de o suprafață mult mai întinsă, cuprinzând județul Cernăuți, Storojineț, o parte din județul Rădăuți și un colț din județul Dorohoi din Vechiul Regat. În ultimatum nu a fost vorba niciodată de Vechiul Regat și nici de partea de sud a Bucovinei. Vă rog să obțineți de urgență rectificarea liniei în condițiunile acceptate de noi, adică Basarabia și nordul Bucovinei locuit de ucraineni, regiune ce nu poate depăși spre sud hotarele județului Cernăuți”.

În dimineața de 29 iunie, Argetoianu revenea cu o nouă telegramă și îi cerea reprezentantului român să solicite măsuri urgente din partea Moscovei pentru temperarea conducătorilor militari sovietici, deoarece „grave incidente sunt semnalate la Herța, în județul Dorohoi. Trupe sovietice au pătruns în localitate, au ucis un căpitan și mai multe persoane și au trecut mai departe cu 11 km de linia de demarcație pretinsă de URSS”15.

În privința liniei de demarcație, sovieticii au recurs în mod deliberat la trucuri spre a profita de imprecizia textului ultimatumului și a hărții anexate privind delimitarea teritoriilor pretinse.

După cum informa reprezentantul României la Moscova, într-un raport din 29 iunie 1940, încă din momentul prezentării ultimatumului acesta îi ceruse lui Molotov o hartă militară amănunțită, însoțită de o notă cu traseul propus din cotă în cotă:

„Din acea seară până azi” – preciza Gheorghe Davidescu – „am repetat de trei ori cererea mea de a mi se comunica amănunțit propunerea sovietică, arătând că, pe scara în care este întocmită harta (atașată inițial de Molotov, n.n.), grosimea liniei trasate cu creionul roșu cuprinde o fâșie de pământ de peste 10 km lățime”. Molotov a răspuns că aceste corecții se vor putea face ulterior și chiar s-a arătat dispus la un moment dat „să reexamineze linia în partea ei de răsărit”. La scurt timp, însă, el a comunicat că „guvernul sovietic consideră această linie ca acceptată definitiv”16.

În aceeași zi de 29 iunie, ministrul Argetoianu revenea către reprezentantul său și semnala noi abuzuri și provocări majore pe toată linia de avansare a sovieticilor și solicita intervenția promptă a Moscovei pentru stoparea lor:

„Profitând de faptul că trupele noastre au respectat riguros consemnele lor, Sovietele au procedat la acte de ostilitate. Deși s-a stabilit ca evacuarea Basarabiei și a Bucovinei să fie efectuată în patru zile, în unele sectoare unitățile mecanizate sovietice au atins obiectivul final chiar în cursul acestei dimineți. Noi nu ne aflăm în stare de război cu Sovietele, ci efectuăm o evacuare pașnică; acte de război, ucideri și dezarmări sunt, prin urmare, incompatibile cu operațiunile în curs”17.

În fața avalanșei bolșevice, la 2 iulie 1940, regele Carol al II-lea îl informa pe cancelarul Reichului, prin ambasadorul Fabricius, că „Evacuarea Basarabiei din nefericire a creat ocazia unor incidente deplorabile, în care trupele rusești ne-au insultat și ne-au dezarmat forțele și au împiedicat evacuarea lor. Sunt necesare o stabilitate excepțională și sânge rece pentru a evita o ciocnire de forțe”18.

Actele abuzive și represiunile declanșate de sovietici odată cu pătrunderea lor pe teritoriile românești sunt confirmate și de documente din arhivele de război ale NKVD.

Numai în primele zile ale ocupației sovietice, după cum consemnează o notă informativă a NKVD din 3 iulie 1940, în Basarabia și nordul Bucovinei, grupurile operative ale organelor securității de stat au arestat 760 de persoane, îndeosebi „foști lucrători de la instituțiile de poliție și jandarmi”, dar și „oameni din satele din preajma frontierei”: 142 – în județele Hotin, Cernăuți și Bălți; 121 – în orașele Orhei, Soroca și Chișinău; 227 – în Akkerman (Cetatea Albă), Bender (Tighina), Comrat, Cahul, Bolgrad și Izmail; 270 – în satele din preajma frontierei.

Potrivit altor documente întocmite de trupele de frontieră ale NKVD, până la data de 6 iulie 1940 detașamentele de grăniceri sovietici au arestat în Basarabia și nordul Bucovinei 244 de persoane, calificate ca agenți ai serviciilor de informații române, trădători, informatori, elemente contrarevoluționare19,acestea fiind încarcerate și supuse anchetelor care s-au soldat cel mai adesea cu execuții sau trimiterea în Gulag.

Dimensiunile violențelor și atrocităților comise de sovietici erau, de fapt, mult mai mari, iar despre consecințele lor se va afla în lunile următoare. Pe lângă arestările de care vorbesc documentele NKVD menționate mai sus, au fost dezarmați și arestați numeroși soldați și ofițeri români în cursul retragerii, contrar oricăror uzanțe internaționale în asemenea situații.

La 15 iulie 1940, în discuțiile începute cu sovieticii la Odessa, delegația română atrăgea atenția asupra faptului că, din efectivele românești din Basarabia și nordul Bucovinei, autoritățile sovietice au reținut și pus sub pază, în mod cu totul nejustificat, peste 170 de ofițeri și 100 de subofițeri, care au fost supuși la munci și la un tratament vexatoriu.

De la un lot de 28 de ofițeri și a unui preot militar, cărora li s-a permis să se evacueze în România, la 28 septembrie 1940, deci la trei luni de la ocupație, autoritățile române au putut afla că, între 9 iulie și 27 septembrie, ei au fost întemnițați la închisoarea centrală din Chișinău și supuși unui tratament de exterminare20.

Alte atrocități și crime săvârșite de sovietici au fost descoperite de militarii români în vara anului 1941, după eliberarea nordului Bucovinei și a Basarabiei. Un Referat întocmit de Chestura Poliției Chișinău la scurt timp după eliberarea orașului consemna descoperirea a patru gropi comune cu 75 de cadavre în curtea Consulatului Italian din capitala Basarabiei:

„După cotropirea provinciei, organele NKVD-ului s-au instalat în localul Consulatului Italian din Chișinău (…), unde bolșevicii au și ales locul de tortură și de execuție. Din primele zile de la instalare au fost ridicate de acasă persoane cu acțiuni naționaliste, foști demnitari, oameni politici, membri ai partidelor de dreapta, descendenți ai ofițerilor din fosta armată țaristă, precum și deputați din fostul Sfat al Țării, martori din vremea proceselor comuniste și acuzatori, spunând familiilor că îi deportează în Siberia (…).

În localul fostului Consulat Italian, în prezent complet ars, în fundul curții, într-un loc viran camuflat cu scânduri înalte, în parte arse, se găsesc mai multe gropi, unele proaspete, iar altele mai vechi, în care s-au găsit îngropați de-a valma mai mulți oameni politici executați. (…) S-au mai găsit șepci de elevi de liceu, haine străjerești, militare, insigne studențești, ghete, linguri, perii de dinți, perne și uniforme de la funcționarii Societății de Tramvaie Chișinău, toate acestea aruncate în gropile comune, pentru a dispărea toate urmele.

Parte dintre victime erau foarte sumar îmbrăcate, ceea ce denotă că au fost ridicate noaptea din somn. S-a mai stabilit că victimele erau luate de acasă cu o mașină dubă, cu mai multe celule, care nu circula decât seara, fiind de culoare neagră și poreclită de locuitori Vulturul Negru, iar pe unde trecea băga groaza în cetățenii orașului”21.

În baza unor astfel de informații despre comportamentul trupelor de ocupație sovietice aflate sub comanda unică a generalului Gheorghi Jukov, istoricul militar american Robert Forczyk era îndreptățit să concluzioneze:

„În iunie 1940, Jukov a condus o mai puțin cunoscută invazie a provinciei românești Basarabia, aflându-se pentru prima oară la comanda unei formațiuni de luptă la nivelul unui front și fiind implicat în agresiunile și crimele staliniste”22.

În urma ocupării Basarabiei, nordului Bucovinei și Ținutului Herța, România pierdea un teritoriu de 50 762 km2, cu o populație de circa 3,9 milioane locuitori, în marea lor majoritate români.

Calvarul României din vara tragicului an 1940 nu se încheiase însă.

Peste două luni, celălalt „bătăuș” european, Germania nazistă, va impune ultimativ cedarea către Ungaria a nord-vestului Transilvaniei.

În ianuarie 1939, Serviciul Special de Informații (SSI) al României a elaborat un amplu studiu având ca temă „Expansiunea germană în sud-estul Europei către Gurile Dunării”, în care anticipa cu acuratețe că Germania și-a propus ca obiectiv „penetrația spre sud-est prin România, pentru a stăpâni gurile Dunării, a-și amenaja o bază puternică la Marea Neagră și a-și crea o puternică și largă bază de operații (strategică și economică), pentru ca să poată trece apoi la ultima și cea mai grea etapă în expansiunea sa spre est și spre sud”.

Pentru aceasta, argumentau specialiștii SSI, Germania acționează intens pentru izolarea României și Poloniei de marile puteri din Apus, concomitent cu susținerea într-o formă mascată a revendicărilor teritoriale ale Ungariei și Bulgariei contra Statului român23. Intențiile agresive ale Germaniei față de România erau verificate și confirmate prin alte informații obținute de cadre ale SSI în urma unor vizite și contacte confidențiale avute succesiv la Varșovia, Praga, Berlin, Londra și Paris, în perioada 3-20 martie 1939. Scopul urmărit de Germania prin expansiunea în România, menționa una dintre concluziile SSI, era nu doar „acapararea petrolului și grânelor, ci și realizarea unei situații strategice favorabile, care să-i permită să întreprindă acțiuni împotriva altor state”24.

Din acest motiv, una din recomandările experților către forurile de răspundere în Stat (studiul a fost înaintat și regelui Carol al II-lea) era ca România „să-și păstreze aceeași atitudine corectă față de toate statele în contra cărora niciodată nu a conspirat și nu a râvnit nimic, să provoace în atitudinea lor aceeași lealitate, aceeași sinceritate și același răsunet al simțămintelor sale de pace și de bună înțelegere”25. România încă mai spera atunci într-o pace miraculoasă, singura posibilitate de salvare de la prăbușire.

„România, inamicul numărul unu al Ungariei”

Acțiunile ungare pentru contestarea și anularea prevederilor Tratatului de la Trianon au demarat înainte de 4 iunie 1920, când hotărârea Puterilor învingătoare a devenit definitivă și irevocabilă. Încă din 1919, după retragerea armatei române din Budapesta, amiralul Miklos Horthy declara: „Inamicul numărul unu al Ungariei este România, pentru că cele mai mari pretenții teritoriale sunt împotriva ei și pentru că ea este cea mai puternică dintre statele vecine. De aceea, principalul țel al politicii noastre externe este rezolvarea problemelor cu România prin recurgerea la arme”26.

Declarația lui Horthy a reprezentat o direcție de acțiune a Budapestei față de România în toată perioada în care amiralul a exercitat funcția de regent al Ungariei (1920-1944).

Timp de două decenii, în perioada interbelică, guvernanții unguri au declanșat și întreținut o amplă campanie de propagandă iredentistă, profund antiromânească, la scară europeană și, cu destulă abilitate, peste Ocean.

Acțiunile Budapestei au cunoscut o intensificare deosebită după încheierea Pactului Ribbentrop-Molotov și declanșarea de către Germania nazistă și URSS a reașezărilor teritoriale în Europa Centrală și de Est, înregistrând o amplitudine maximă odată cu breșa făcută de sovietici prin raptul Basarabiei, nordului Bucovinei și Ținutului Herța.

O scurtă privire asupra demersurilor diplomatice de culise, inițiate sau de care s-a folosit Budapesta în prima parte a anului 1940, este edificatoare.

12 februarie 1940: Reprezentantul Ungariei la Washington îi comunică lui Sumner Welles, subsecretar de stat și consilier politic al președintelui F.D. Roosevelt, că are instrucțiuni de la Budapesta să întrebe „dacă Guvernul SUA va fi pregătit la timpul potrivit” să acționeze pentru a convinge România că ar fi de dorit, „spre propriul ei interes, să ajungă la o înțelegere cu Ungaria pentru rectificarea frontierei cu Transilvania”. Ministrul ungar a mai precizat că guvernul său, deși nu are deocamdată în vedere recurgerea la vreo măsură de forță, totuși, „își va rezerva dreptul de acțiune deplină în eventualitatea în care România urma să facă concesii teritoriale altei națiuni”27.

1 iunie 1940: La o declarație a premierului român Gheorghe Tătărescu privind dorința de a realiza „o cooperare mai strânsă cu Germania”, ministrul de externe german transmite legației de la București să comunice următorul răspuns: „În cazul în care guvernul român dorește să lucreze pentru pacificare și o soluție definitivă a problemelor din Balcani, s-ar pune în mod firesc întrebarea dacă și în ce măsură România ar putea fi dispusă să accepte orice cereri revizioniste făcute de vecinii ei, ca, de exemplu, de către Rusia în problema Basarabiei”28.

11 iunie 1940: Ministrul de externe ungar Csaky Istvan, la o întrebare despre România a reprezentantului plenipotențiar al URSS la Budapesta, Nikolai I. Șaronov, a răspuns că „până în ultimul timp, poziția României a fost îndoielnică și că el dispune de informații că aliații se pregăteau să provoace acolo o lovitură de palat, dar trebuie să avem în vedere că, în prezența unei armate de o jumătate de milion de oameni ar fi greu (…). În fine, spune Csaky, România este înconjurată din trei părți și asta nu-i permite să ducă o politică aventuristă. Românii știu foarte bine acest lucru”29.

20 iunie 1940: Ambasadorul italian la Moscova, A. Rosso, primit de V. Molotov, prezintă o declarație a guvernului lui Mussolini care, asemenea Germaniei, dorește relații de colaborare cu URSS. În declarație este inclusă și următoarea mențiune: „Guvernul italian știe că, din timpul războiului din 1914-1918, între unele dintre țările dunărene și balcanice sunt deschise chestiuni teritoriale: cererile Ungariei față de România în problema Transilvaniei și cererile Bulgariei față de România în problema Dobrogei. Guvernul italian știe de asemenea că rămâne deschisă problema Basarabiei, despre care guvernul sovietic a făcut o declarație… În fața acestor probleme, … Italia nu este interesată nemijlocit, ci numai indirect…”30.

22 iunie 1940: Însărcinatul cu afaceri al URSS în Italia, I.V. Gorelkin, este primit de ministrul de externe G. Ciano, care reafirmă poziția guvernului său, condusă, potrivit declarației sale, de „ideea păstrării păcii în Balcani, de dorința de a ajuta reglementarea chestiunilor delicate referitoare la Transilvania, Basarabia, Dobrogea pe cale pașnică. Ciano se exprimă ironic despre garanțiile Angliei acordate României”31.

24 iunie 1940: Un document intern de poziție din cadrul MAE german, la punctul 3 sugerează ministrului Ribbentrop să adreseze „o cerere imediată Ungariei și Bulgariei ca, în eventualitatea unei soluții pașnice sau violente a chestiunii Basarabiei, ele să-și păstreze în continuare starea de pace… În același timp, declarația generală de bune intenții față de aspirațiile naționale ale Ungariei și Bulgariei”32.

26 iunie 1940: Ministrul de externe al Ungariei, Chaky Istvan îi comunică reprezentantului guvernului german la Budapesta că, la Szombathely și Pecs, „s-a decis să fie aduse Corpurile de Armată III și IV, pentru a întări puterea de război. Șeful Statului Major General a justificat necesitatea acestei măsuri prin rapoarte noi, tulburătoare de la frontiera ruso-română, unde, în ultimele 48 de ore, soldaților ruși li se dădeau hărți cu Basarabia. Chaky consideră că ar trebui să existe discuții secrete între autoritățile militare competente germane și maghiare cu privire la măsurile prezente și posibil viitoare. Este o chestiune de precauție și de dorința de a fi gata de acțiune imediată dacă este necesar. Chaky a solicitat ca toate informațiile să fie păstrate strict secret”33.

28 iunie 1940: La 27 iunie, reprezentantul Germaniei la Budapesta este invitat în biroul primului ministru ungar, unde Consiliul de Miniștri era în ședință. Cu acest prilej, ministrul de externe Chaky afirmă că ar urma „consecințe imprevizibile” dacă România va face „concesii teritoriale” numai unuia dintre vecini (URSS, n.n.), nu și Ungariei. Reprezentantului german i se cere să solicite de la Berlin răspuns la următoarele trei întrebări:

„(1) Își mai dorește guvernul german ca Ungaria să continue atitudinea ei de expectativă?

(2) Poate Ungaria, în acest caz, să se aștepte ca Puterile Axei (Germania) să fie de acord să susțină cererile Ungariei adresate României?

(3) Care va fi poziția puterilor Axei (Germania) în cazul în care Ungaria va fi obligată să intervină cu forța armelor, de exemplu în cazul unei revoluții în Transilvania?”34.

29 iunie 1940: Primit de V.G. Dekanozov, adjunct al comisarului poporului pentru afaceri externe, trimisul Ungariei la Moscova,
J. Kristoffy „și-a exprimat marea satisfacție cu privire la acțiunea noastră din Basarabia și Bucovina de Nord. El a citit cu satisfacție articolele din „Pravda” consacrate chestiunii anexării Basarabiei și a Bucovinei de Nord la URSS”. Diplomatul ungur a mai adăugat: „așa cum se știe, și Ungaria are pretenții teritoriale față de România și deosebirea este numai în faptul că Uniunea Sovietică deja și-a rezolvat problema, iar Ungaria încă nu”. A mai întrebat „cum ar vedea Uniunea Sovietică dacă aceste pretenții ar fi prezentate României de către Ungaria”35.

5 iulie 1940: Comisarul poporului pentru afaceri externe, V. Molotov, îi comunică reprezentantului sovietic la Budapesta, N. I. Șaronov: „Pe 3 iulie, Kristoffy (reprezentantul Ungariei la Moscova, n.n.), la însărcinarea guvernului ungar, m-a întrebat dacă guvernul sovietic nu poate să influențeze Iugoslavia pentru a-și păstra calmul în cazul în care Ungaria ar fi nevoită să intre în conflict cu România (…). Pe 4 iulie l-am chemat pe Kristoffy (…), care a spus că aseară, după discuția cu mine, a primit instrucțiuni să întrebe oficial guvernul sovietic despre poziția URSS față de Ungaria dacă ultima va fi atrasă într-un conflict cu România”.

În aceeași zi de 5 iulie în care primea telegrama de la Molotov, reprezentantul plenipotențiar al URSS în Ungaria, N.I. Șaronov, notează în jurnalul său: „Am fost la ministrul adjunct al afacerilor externe Wornle, care, după ce m-a salutat în legătură cu anexarea Basarabiei la URSS, a spus că ei se bucură de asta mai mult decât oricare alt stat, pentru că pentru ei asta înseamnă lichidarea principiului integrității României (s.n. – I.C.P.) și o mai ușoară posibilitate de a continua ceea ce noi am început”36.

10 iulie 1940: Întâlnire decisivă ungaro-germano-italiană la Hitler (München). Participă: cancelarul Germaniei și Ribbentrop, ministrul de externe italian Ciano, primul ministru maghiar, contele Teleki, și ministrul său de externe, contele Chaky. Stenograma convorbirii de două ore, întocmită de translatorul german Paul Otto Schmidt, consemnează:

„Contele Teleki a făcut în primul rând o expunere politică, istorică, etnografică foarte lungă și, apelând la argumentele ungare obișnuite, a justificat cererea revizionistă a Ungariei în privința Transilvaniei, căreia poporul maghiar îi acordă mai multă importanță decât oricărui alt teritoriu pierdut în 1919 (s.n. – I.C.P.)…

Când contele Teleki a menționat că Ungaria era pregătită să facă sacrificii de dragul dorinței Puterilor Axei de a menține pacea în bazinul Dunării și în Balcani, Führerul a răspuns că Puterile Axei nu cereau Ungariei să facă niciun fel de sacrificiu (…). Führerul a întrebat direct pe Teleki dacă Ungaria era absolut sigură că ar putea învinge România în cazul în care nicio altă putere nu va interveni în conflict. Contele Teleki și contele Chaky au ezitat vizibil înainte de a răspunde și apoi au afirmat că ei credeau că ar putea lupta cu succes împotriva României, dacă acțiunea ar avea loc într-un moment favorabil. (…) Führerul a răspuns că o astfel de acțiune pe care Ungaria o avea în vedere pentru România trebuia să fie examinată cu foarte multă seriozitate… Cel mai bine ar fi dacă ungurii ar încerca să-și atingă obiectivul în etape separate și prin negocieri.

Führerul a declarat că regele Carol făcea eforturi foarte mari pentru o politică strânsă cu Germania. Regele Carol chiar îi scrisese o scrisoare la care nu primise încă niciun răspuns. El va profita de oportunitate ca să-l informeze pe regele României că o condiție prealabilă pentru stabilirea colaborării germano-române pe care și-o dorea era soluționarea cererilor revizioniste ale vecinilor săi (s.n. – I.C.P.)… Contele Teleki și contele Chaky au mulțumit pentru această nouă dovadă de prietenie sinceră a Germaniei pentru Ungaria”37.

15 iulie 1940: Hitler și-a onorat rapid această promisiune, iar printr-o scrisoare din 15 iulie 1940 îi cerea lui Carol al II-lea să consimtă la concesii teritoriale față de Ungaria și să se încadreze integral în „noua ordine” europeană preconizată de el:

„Oferta României de a avea în viitor o atitudine prietenească față de Germania nu poate fi decât salutată de Germania” – îi scria Hitler lui Carol al II-lea – „cu atât mai mult cu cât, din păcate, din trecut și până în ultimul timp – și aceasta reiese în mod irecuzabil din documentele găsite (după ocuparea Parisului și căderea Franței) – atitudinea politicii oficiale românești față de Reich a fost puțin amicală, ba chiar dușmănoasă… Orice încercare de a evita pericolele care amenință țara dumneavoastră, prin manevre tactice de orice fel, trebuie să fie și va fi sortită eșecului. Mai devreme sau mai târziu – și probabil într-un timp foarte scurt – rezultatul ar putea fi chiar distrugerea României”38.

 O amenințare fără perdea, echivalentă cu un veritabil ultimatum adresat suveranului român, mai brutal, cel puțin sub aspect formal, decât notele ultimative sovietice. Amenințările Führerului nu se opreau însă aici. El era acum convins că regele Carol al II-lea promovase până de curând o politică „puțin amicală, ba chiar dușmănoasă” față de Germania și pentru aceasta trebuia să plătească.

„Împinsă de împrejurări să-și schimbe politica”

Prima consecință gravă a agresiunii sovietice și a ruperii unei părți importante din trupul țării a fost renunțarea de către România la politica de echilibru și reorientarea sa totală spre Germania. Încă din 1 iulie 1940, când calvarul instituirii ocupației rusești în Basarabia și nordul Bucovinei era încă în curs de desfășurare, Consiliul de Miniștri al României, întrunit sub președinția lui Gheorghe Tătărescu, a hotărât să renunțe la garanțiile anglo-franceze din 13 aprilie 1939, cu precizarea că această nouă orientare a politicii externe este determinată de actuala ordine europeană în curs de așezare.

 La prima vedere părea un gest mai degrabă formal, având în vedere situația în care se găseau atunci cei doi garanți ai României – Franța și Anglia. Din păcate, nu era numai atât. O zi mai târziu, la 2 iulie, într-o comunicare adresată lui Hitler prin intermediul ambasadorului Fabricius, regele Carol al II-lea informa nu doar despre abuzurile rușilor în timpul operațiunii de ocupație și despre renunțarea la garanțiile oferite de Anglia și Franța, ci și despre dorința unei colaborări strânse cu Germania în toate domeniile.

 Suveranul român solicita în mod expres asistența, ajutorul și protecția Führerului „în aceste vremuri de încercări”. Ca prim semnal al dorinței de consolidare a colaborării cu Germania, regele solicita lui Hitler „să trimită o misiune militară la București”39.

La 4 iulie, în România se formează un nou guvern cu orientare net progermană, condus de Ion Gigurtu și având în componența sa pe Horia Sima, șeful organizației legionare „Garda de fier”.

Dintr-o singură lovitură, URSS reușise trista performanță, nedorită poate la Moscova, de a împinge România direct și total în brațele Germaniei.

În mod tragic, avertismentele lui Titulescu adresate Franței și Angliei în 1933, ca protest împotriva Pactului revizionist avansat la timpul respectiv de Mussolini, se adevereau punct cu punct.

În cazul oricărei tentative din partea Franței și Angliei de aderare la politica revizionistă, sublinia Titulescu, statele Micii Înțelegeri ar fi „împinse de împrejurări să-și schimbe politica” și, mai mult, acestea „s-ar apropia în mod fatal de Germania”40. În iunie 1940, nu doar că Franța și Anglia nu mai erau în măsură să ofere sprijin României, dar și Mica Înțelegere era deja sfărâmată, după ocuparea Cehoslovaciei de către Germania și încercările Iugoslaviei de a se apropia de Italia.

Amenințată din două părți de doi agresori la fel de malefici (Germania nazistă și URSS), România trăia drama unei țări mici care nu mai are opțiuni de salvare decât alinierea la unul dintre ei, considerat că ar putea fi mai puțin periculos decât celălalt. Cazul său nu era singular și se înscrie în cadrul unei paradigme comportamentale tipice țărilor mici care caută să contrabalanseze o amenințare iminentă și primejdioasă din partea unui stat revizionist.

Intrată pe panta cedărilor și a încercărilor de a intra cu orice preț în grațiile Germaniei, conducerea română decide, la 11 iulie 1940, retragerea din Liga Națiunilor, o măsură mai degrabă simbolică, dar de o mare gravitate, care semnifica, practic, renunțarea la o politică externă principială de două decenii pusă în slujba securității colective, salvgardării păcii și respingerii cu fermitate a dictatului forței și a recurgerii la forță în Europa.

Abia acum Moscova ar fi putut să afirme că România și-a schimbat într-adevăr orientarea tradițională, dar agresiunea URSS era una din cauzele principale ale acestei degringolade tragice. Măsurile guvernului român vizând atragerea interesului Berlinului pentru o colaborare strânsă cu Germania vor continua și se vor amplifica în perioada următoare.

Primit de ministrul de externe al Reichului, la 26 iulie 1940, primul ministru român Ion Gigurtu, însoțit de ministrul de externe Mihail Manoilescu, dădea asigurări ferme că, în plan economic, România „se afla în întregime în sfera de interese germană”. Oficialii români sperau astfel că „Germaniei nu avea cum să-i fie indiferent dacă România era mai mare sau mai mică, sau dacă era umilită”.

În fața Führerului, care a primit delegația română în aceeași zi, Gigurtu anunța că „România și-a planificat să reorganizeze totul după modelul german”, inclusiv „să-și adapteze agricultura la necesitățile germane, în așa fel încât să creeze o comunitate de interese cu Germania”41.

Speranțele conducătorilor români în mărinimia Führerului și în „simțul de justiție” al acestuia erau simple amăgiri. Germanii cunoșteau bine situația grea a României, la care contribuiseră din plin, iar acum nu se mai mulțumeau doar cu declarații de intenții.

Ei erau siguri că impunerea unui control total asupra României nu mai are cum să le scape, iar revendicările teritoriale ale vecinilor erau considerate o presiune în plus pentru a-și atinge propriile interese.

În fapt, conducătorii naziști continuau jocul dublu în raporturile cu România, unul din beneficiarii tratatelor de după Primul Război Mondial al cărui teritoriu, în viziunea lor, trebuia ciopârțit.

Pentru moment, să notăm totuși că, în iulie 1940, în pofida tonului agresiv, în poziția Germaniei față de România se schimbase ceva în perioada ce a urmat înțelegerilor de la Moscova, din august 1939.

Angajată masiv în războiul din Vest și, totodată, deranjată tot mai des de pretențiile crescânde și comportamentul imprevizibil al Moscovei, Germania începea să regândească locul ce urma să fie atribuit României, ale cărei resurse, mai ales petrolul și cerealele, deveniseră de o importanță covârșitoare pentru continuarea planurilor Berlinului.

Hitler era satisfăcut că, prin presiunile asupra României, reușise să determine cedările teritoriale față de Rusia fără confruntări armate care ar fi putut degenera într-un conflict mai larg în această zonă, nedorit atunci de Germania.

Pe de altă parte, în opinia sa, România nu plătise îndeajuns pentru conduita din anii anteriori, mai ales pentru „așa-numita politică Titulescu”, asociată permanent cu orientarea preponderentă spre Franța și Anglia, aspecte reproșate cu orice ocazie de conducătorii naziști, inclusiv în discuțiile cu Gigurtu și Manoilescu din 26 iulie 1940.

Cu acel prilej, Ribbentrop și Hitler nu au lăsat nicio posibilitate de manevră celor doi lideri români în privința necesității imperative ca România să consimtă de urgență la cedări teritoriale față de Ungaria și Bulgaria. În finalul discuțiilor, după cum consemnează documentele germane, Ribbentrop „a accentuat încă o dată românilor că, dacă nu se va găsi în curând o soluție la problemele nerezolvate cu Ungaria și Bulgaria, vor fi consecințe grave”42.

Hitler s-a dovedit mai abil, încercând să lase impresia că Germania nu este atât de mult interesată de chestiunile românești. În ce privește noile cedări teritoriale, sfatul Führerului era că „trebuie să i se explice poporului român că era nevoie să accepte sacrificii pentru a evita noi tensiuni, în interesul bunăstării economice și financiare, care putea fi întemeiată doar pe stabilitate politică și pace”.

De îndată ce o asemenea „stare de liniște și stabilitate” va fi asigurată, Führerul promitea că, împreună cu Italia, ar putea oferi României „un fel de garanție”43.

Scopul lui Hitler era ca și de această dată să se evite o eventuală confruntare militară româno-ungară, care ar fi obligat Germania să intervină și ar fi afectat în mod grav fluxul livrărilor de petrol și cereale din România.

După unele încercări de negocieri româno-ungare, desfășurate la Turnu-Severin (16-24 august) și încheiate fără rezultate datorită pretențiilor exagerate ale Budapestei, Germania și Italia au decis să „arbitreze” în mod direct și tranșant diferendul dintre cele două țări.

În discuțiile cu Gigurtu și Manoilescu, din 26 iulie, Führerul a subliniat că „va trebui să se găsească un compromis între fostele și actualele posesiuni”. Referindu-se la „cererea inițială a Ungariei de restaurare a frontierei de acum 1000 de ani de pe timpul regelui Ștefan”, Hitler a admis că „astfel de lucruri erau, desigur, imposibile”.

În acest context, Ribbentrop a intervenit cu precizarea că „maghiarii doreau să recupereze jumătate din teritoriul pierdut în 1919”. Liderii români susțineau că „noua frontieră ar trebui să fie trasată în așa fel încât Ungaria și România să rămână cu același număr de cetățeni din cealaltă țară pe teritoriul lor, astfel ca situația să poată fi clarificată complet printr-un schimb ulterior al acestor elemente de populație străină”44.

Germania dorea să dea satisfacție într-o măsură destul de importantă Ungariei, oricum mai mult decât era dispusă România să ofere prin tratative, dar ceva mai mică totuși decât pretențiile maximale maghiare.

În acest scop, și-a luat alături și Italia, care de mai bine de un deceniu susținea extrem de vocal pretențiile revizioniste ale Ungariei. În același timp, Berlinul a găsit de cuviință să atenționeze Roma asupra unor eventuale inițiative de a atrage și Rusia în tranșarea acestor probleme.

După ce Axa a intervenit pentru a determina Ungaria, Bulgaria și România să treacă la negocieri directe, „nu mi se pare în interesul nostru, pe moment, să-i aducem pe ruși în această discuție sub nicio formă”, îi comunica Ribbentrop lui Ciano, la 16 august 1940. Orice eventuală implicare a Rusiei, accentua Ribbentrop, „nu numai că nu ar facilita încheierea unui acord între aceste trei țări ci, dimpotrivă, ar complica și mai mult lucrurile”, între altele și pentru faptul că „o astfel de intervenție ar avea tendința de a introduce factorul ideologic în chestiunea revizuirii pur teritoriale”45.

Acceptând „arbitrajul” Germaniei și Italiei, delegația României a plecat la Viena, la finele lunii august 1940, cu așteptări semnificative în ce privește „simțul de justiție” al Führerului, după cum se exprimase de curând premierul Gigurtu în discuțiile de la Salzburg. Cu atât mai mari au fost dezamăgirea și disperarea care i-a cuprins pe liderii români când au aflat condițiile stabilite de Hitler și Mussolini.

La 29 august, ministrul Reichului, în prezența lui Ciano, îi comunica ministrului de externe român că „Transilvania este o problemă ce afectează nu numai interesele celor două țări vizate în mod direct ci, în mod indirect, și interesele Puterilor Axei”.

Drept urmare, menționa Ribbentrop, după ce s-au consultat, Führerul și Mussolini au decis rapid „să găsească o soluție definitivă la problemă” sau, după cum se exprimase dictatorul italian, reglementarea stabilită „va trebui să fie atât de solidă încât să reziste uzurii timpului”46. „Arbitrajul” urma să fie „acceptat fără nicio rezervă și condiție sau respins”. În caz contrar, amenințau Ribbentrop și Ciano, „consecințele pot fi pentru România o totală distrugere a ființei sale de stat”. România se afla în mod clar în fața unui nou ultimatum brutal, iar „respingerea echivala cu anihilarea statului român și împărțirea teritoriului său”, după cum apreciau istoricii Constantin și Dinu C. Giurescu47.

La doar două luni de la dramaticele evenimente care au sfâșiat România sub amenințarea ultimatumurilor rusești, Consiliul de coroană se întrunea din nou, în noaptea de 29 spre 30 august 1940 și, „luând în deliberare comunicările cu caracter ultimativ făcute de guvernele german și italian, a hotărât acceptarea arbitrajului puterilor Axei asupra tratativelor româno-maghiare”, după cum preciza comunicatul oficial.

În acest fel, după discuții și scene dramatice desfășurate la Palatul Belvedere din Viena, Ribbentrop și Ciano au impus semnarea, la 30 august, a textului convenit în limbile germană și italiană privind „hotărârea arbitrală” și să o accepte ca pe o „soluționare definitivă” a chestiunii transilvănene.

Cu același prilej, printr-un schimb de scrisori, Germania și Italia își asumau, începând din 30 august, „garanția pentru integritatea și inviolabilitatea teritoriului național românesc”, atât cât mai rămânea după ciopârțirile suferite din partea puterilor revizioniste.

Al doilea război mondial (De la războiul continetal la cel mondial) - ppt  descargar

Sub dictat, în decurs de două luni, România se văzuse silită să cedeze 94 254 kmp din teritoriul său (50 762 kmp, în favoarea URSS și 43 492 kmp, în favoarea Ungariei), precum și o populație totalizând circa 6,5 milioane locuitori, în majoritate români.

Sub dictatul puterilor revizioniste, dezmembrarea României Mari se finaliza prin convenția româno-bulgară încheiată la Craiova, la 6 septembrie 1940, prin care România a cedat Bulgariei Cadrilaterul (locuit de 152 000 bulgari și 150 000 turco-tătari). Schimbul de populații care a urmat s-a soldat cu evacuarea a 110 000 de români și repatrierea a 65 000 de bulgari.

La sfârșitul acțiunilor de dezmembrare, suprafața României a fost redusă cu 100 293 kmp (31,4%), rămânând de 194 756 kmp, ceea ce reprezenta 68,6% din teritoriul de după Marea Unire. Pentru România, acestea reprezentau pierderi dramatice și echivalau cu o tragedie.

Pentru Germania însă, România ciopârțită continua să reprezinte o zonă de resurse indispensabile care trebuia protejată cu orice preț.

Note:

1 V. Sturza, Basarabia și destinul ei secret, ed. cit., p. 296-297.

2 Ibidem, p. 298-299.

3 Ibidem, p. 303.

4 Ion Șișcanu, Premise false, efecte dezastruoase…, ed. cit., p. XXXV.

5 V. Sturza, Basarabia și destinul ei secret, ed. cit., p. 304.

6 Ibidem, p. 311-312.

7 Ibidem, p. 320-321.

8 Textul integral al convorbirii regelui Carol al II-lea cu Manfred von Killinger este reprodus în Ioan C. Popa, Fața nevăzută a agresorului. Pactul Molotov-Ribbentrop și urmările lui pentru România, Editura Semne, București, 2017, p. 410-413.

9 V. Surza, Basarabia și destinul ei secret, ed. cit., p. 316-320.

10 Ibidem, p. 305.

11 Ibidem, p. 342.

12 Ibidem, p. 318

13 Ion Șișcanu, Premise false, efecte dezastruoase…, ed. cit., p. XXXVII.

14 V. Surza, Basarabia și destinul ei secret, ed. cit., p. 339.

15 Ibidem, p. 326, 330.

16 Ibidem, p. 333.

17 Ibidem.

18 Ibidem, p. 337-338.

19 Ibidem, p. 351.

20 Ion Șișcanu, Premise false, efecte dezastruoase…, ed. cit., p. XXXVIII.

21 Alexandru Moraru, Basarabia Mareșalului Antonescu. 1941-1944. Documente și Materiale, Tipocart Print, Chișinău, 2015, p. 61-63.

22 Robert Forczyk (2012/2014), Gheorghi Konstantinovici Jukov, Editura Litera, București, p. 36.

23 C. Troncotă (2004), Mihail Moruzov și frontul secret, Editura Elion, București, p. 229-237.

24 Ibidem, p. 238

25 Ibidem, p.236.

26 Florin Constantiniu (1997), O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, București, p. 307.

27 V. Sturza (2016), Basarabia și destinul ei secret. Mărturii și documente istorice, Editura Litera, București, p. 266-267 (Memorandum al Departamentului de Stat al SUA).

28 Ibidem, p. 278-279.

29 Ibidem, p. 280 (Document din arhivele diplomatice sovietice).

30 Ibidem, p. 282-283.

31 Ibidem.

32 Ibidem, p. 289-290.

33 Ibidem, p. 298.

34 Ibidem, p. 323-325 (Document din arhivele diplomatice germane).

35 Ibidem, p. 334.

36 Ibidem, p. 344-345 și 350 (Documente sovietice).

37 Ibidem, p.

38 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu (1975), Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, ediția a II-a, Editura Albatros, București, p. 775.

39 V. Sturza, Basarabia și destinul ei secret, op. cit., p. 338.

40 Nicolae Titulescu (1992), Documente confidențiale, Editura Academiei Române, București, p. 50.

41 V. Sturza, op. cit., p. 354-355.

42 Ibidem.

43 Ibidem, p. 358.

44 Ibidem, p. 358-359.

45 Ibidem, p. 362.

46 Ibidem, p. 366-369.

47 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 776.

25/10/2020 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: