CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

România 1944-1948 – De la monarhie la republica ”populară”


 

 

 

Instaurarea regimului comunist in Romania by Andi Orbeciu on Prezi Next

 

De la monarhie la democraţie populară, 1944-1948

 

 

În 1948, atunci când Stalin a decis să mute sediul central al Cominformului (Biroul Informativ al Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti) de la Belgrad la Bucureşti, lumea ştia foarte puţine despre partidul lui Gheorghiu-Dej şi al Anei Pauker.

Fondat în 1921, Partidul Comunist Român a ieşit din ilegalitate în 1944, având un număr minuscul de adepţi, şi totuşi a reuşit ca după 1945, prin fraudă şi manipulare, în spatele scutului protector al Armatei Roşii, sa devină din ce în ce mai influent, eliminându-şi rivalii politici încet, dar sigur.

Lovitura de stat de la 23 august 1944 a răsturnat dictatura pronazistă a mareşalului Ion Antonescu şi a adus România în coaliţia antifascistă.

A urmat o perioadă de luptă acerbă între facţiunile din interiorul PCR.

Aceste facţiuni se deosebeau nu numai din cauza unor experienţe diferite ale războiului (unii dintre membrii PCR petrecuseră războiul în URSS, alţii în ascunzători clandestine, în timp ce alţii stătuseră în închisori şi lagăre), dar şi datorită existenţei unor relaţii profunde (inclusiv personale) cu Moscova şi cu persoanele influente dinSecţia internaţională a PCUS.

Cu toate acestea, nu existau controverse semnificative în rândurile conducerii PCR cu privire la necesitatea de a promova transformări „burghezo-democratice” în direcţia unei „revoluţii socialiste”.
Pentru Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Emil Bodnăraş, Vasile Luca şi Lucreţiu Pătrăşcanu, stalinizarea României reprezenta o sarcină urgentă.

Ofensiva Armatei Roşii pe linia Iaşi-Chişinău în primăvara lui 1944 a accelerat activităţile forţelor antigermane din interiorul României.

Brusc, partidele tradiţionale (istorice) au înţeles că PCR reprezenta un partener potenţial important în orice coaliţie viitoare.

Pătrăşcanu, singurul lider comunist pe care politicienii „burghezi” îl puteau considera o figură politică, a reprezentat PCR la negocierile purtate în primăvara şi vara lui 1944.

Între timp, triumviratul care i-a urmat lui Ştefan Foriş, format din Constantin Pârvulescu, Iosif Rangheţ şi Emil Bodnăraş, domina conducerea PCR.

Un guvern Sănătescu susţinut de partidele Naţional Ţărănesc (PNŢ), Naţional Liberal (PNL), Social-Democrat (PSD) şi Comunist a preluat puterea după lovitura de stat care a dus la trecerea României din tabăra Axei în tabăra Puterilor Aliate.

În acel moment, trupele sovietice se aflau în România şi urmau să ajungă la Bucureşti în câteva zile.

Lovitura de stat ia permis democraţiei româneşti să reînvie pentru scurtă durată şi a împiedicat impunerea imediată de către sovietici şi de susţinătorii lor români a unui regim stalinist.

Atunci când detaşamente ale Armatei Roşii au ajuns la Bucureşti, la sfârşitul lui august, acestea au fost primite cu manifestări entuziaste organizate de comunişti.

Printre cei care au salutat sosirea Armatei Roşii „eliberatoare” s-au aflat liderul sindicatelor comuniste, Gheorghe Apostol, şi liderul recent reintratei în legalitate Uniuni a Tineretului Comunist, Nicolae Ceauşescu, care se întorseseră de curând din lagărul de la Târgu Jiu.

Datorită prezenţei sovietice, PCR a putut obţine în cadrul coaliţiei guvernamentale o superioritate politică pe care altfel nu ar fi dobândit-o prin forţe proprii. Lucreţiu Pătrăşcanu a devenit ministru de stat, având un statut egal cu acela al marilor figuri ale partidelor politice cu tradiţie.

Curând după aceea, liderii comunişti au ocupat poziţii ministeriale importante: Pătrăşcanu la justiţie, Gheorghiu-Dej la transporturi, etc.

Profitând de faptul că se alăturaseră partidei învingătoare şi exploatând cu abilitate retorica antifascistă, comuniştii români urmăreau lărgirea bazei lor populare şi slăbirea influenţei şi autorităţii oponenţilor lor, în special a Partidului Naţional Ţărănesc, care era condus de politicieni venerabili precum Iuliu Maniu şi Ion Mihalache.

Comuniştii au devenit principalii susţinători ai continuării războiului împotriva Germaniei naziste pentru eliberarea Transilvaniei de Nord şi ai cooperării cu Armata Roşie până la victoria finală. „Totul pentru front, totul pentru victorie” era sloganul pe care partidul îl repeta fără încetare.

Au fost organizate demonstraţii de masă pentru a susţine denazificarea ţării, ceea ce, pentru comunişti, coincidea cu atacurile directe asupra partidelor istorice, pe care le acuzau de sabotarea efortului de război. PCR pretindea că era partidul eroicei rezistenţe antinaziste şi principalul garant al ruperii ţării de trecutul fascist.
Numărul de membri ai PCR a crescut foarte rapid.

Atunci când a avut loc lovitura de stat de la 23 august, PCR avea numai 80 de membri în Bucureşti şi mai puţin de 1000 în întreaga ţară, incluzându-i şi pe cei din închisori şi lagăre de concentrare (se pare însă că aceste statistici nu-i includ şi pe comuniştii români aflaţi în URSS, în Franţa şi în alte ţări occidentale).

Pe parcursul a trei luni, până în octombrie 1944, PCR atinsese un număr de membri cuprins între 5000 şi 6000.

În februarie 1945, PCR avea deja 15 000 de membri, iar până la data de 23 aprilie 1945 numărul acestora ajunsese la 42 653.
Iosif Rangheţ, şeful secţiei organizatorice a Comitetului Central al PCR, a indicat aceste cifre la o întâlnire cu activul de partid care s-a ţinut în perioada 25-27 aprilie 1945.
Rangheţ a afirmat, de asemenea, că PCR avea deja în momentul acela 55 253 membri, în timp ce Uniunea Tineretului Comunist (UTC) număra 62 925 de membri.
Componenţa PCR şi modul în care noi membri au fost acceptaţi în partid au devenit teme importante în timpul interogatoriilor la care a fost supusă Ana Pauker în urma epurării aşa-numitei facţiuni Pauker-Luca din iunie 1952.

De exemplu, pe data de 12 iunie 1953, în timpul interogatoriului condus de Alexandru Moghioroş, în prezenţa lui Gheorghe Apostol, Petre Borilă şi Constantin Pîrvulescu, Pauker a fost acuzată că a îngăduit intrarea în PCR, fără o verificare atentă, a unui mare număr de noi membri.

Însă, după cum le-a reamintit şi Pauker foştilor săi colegi, nici una dintre aceste decizii privind politica de admitere în partid nu îi aparţinuse.

De fapt, din momentul în care aşa-numiţii moscoviţi s-au întors în România, toate deciziile referitoare la politica de cadre s-au discutat în cadrul Secretariatului Comitetului Central. Mai mult, aceste politici erau discutate cu reprezentanţii secţiei sovietice internaţionale.

Toţii liderii PCR, inclusiv Gheorghiu-Dej, Pătrăşcanu, Teohari Georgescu, Iosif Rangheţ, Iosif Chişinevschi şi Miron Constantinescu, erau perfect conştienţi de faptul că exista o nevoie disperată de a lărgi baza de mase a partidului.

Cuvântările ţinute în acei ani de demnitarii stalinişti ai României arată cum aceştia se întreceau în a sublinia rădăcinile populare adânci ale partidului şi pentru a mări aderenţa acestuia printre muncitori, ţărani şi intelectuali.
Anul 1947 a fost un an crucial.

Devenise clar că Stalin intenţiona să instaleze în Europa de Est regimuri satelite „fraterne” loiale, conduse de comunişti devotaţi lui:
internaţionalismul comunist nu însemna nimic altceva decât solidaritate necondiţionată faţă de Moscova.

În cazul României, ca peste tot în Europa Centrală şi de Est, partidul comunist s-a
dovedit a fi instrumentul ideal pentru atingerea obiectivelor Moscovei.

Deşi imediat după reintrarea sa în legalitate în urma loviturii de stat de la 23 august 1944 partidul avea mai puţin de 1000 de membri, prezenţa trupelor sovietice pe teritoriul românesc a reprezentat un factor decisiv pentru transformarea acestei minorităţi comuniste într-un grup de presiune dinamic.

Kremlinul a stabilit un „sistem radial” de relaţii cu partidele comuniste din Europa Centrală şi de Est, care permitea doar comunicarea dintre Moscova şi sateliţii săi, dar făcea foarte dificilă, cel puţin la început, comunicarea directă dintre „democraţiile populare” din regiune.

Moscova era conectată prin radio cu conducerile comuniste din Europa Centrală şi de Est, dar, cu puţine excepţii, vârfurile elitelor comuniste din aceste ţări nu beneficiau de asemenea legături radio între ele.

Dacă aceste conduceri doreau să ia legătura una cu cealaltă, trebuiau să o facă prin intermediul Moscovei .

Deşi Cominternul fusese dizolvat oficial în iunie 1943, a fost reorganizat şi a continuat să funcţioneze sub camuflajul unui „institut de cercetări” până în toamna lui 1945.

Aparatul central al Cominternului şi întregul sistem de relaţii din interiorul partidelor comuniste locale erau subordonate Secţiei Informative Internaţionale a Comitetului Central al PCUS, care a jucat un rol major în stabilirea strategieipe termen lung a partidelor comuniste satelite .

În perioada 1944-1945 strategia generală a partidelor comuniste din regiune şi multe dintre acţiunile lor concrete au fost coordonate sau ordonate de Kremlin. PCR nu a fost o excepţie: acesta a urmat cu stricteţe ordinele Moscovei în timpul ascensiunii sale către puterea absolută în România.

Au existat şi elemente adiţionale care au favorizat ascensiunea PCR.
Paralizate de lipsa reacţiilor occidentale şi a acţiunilor ferme împotriva abuzurilor comise de comunişti, partidele istorice au avut o marjă de manevră redusă.

În plus, comuniştii au folosit în mod eficient demagogia în eforturile lor de a confisca puterea: au lansat atacuri propagandistice violente asupra partidelor istorice (care au fost acuzate de antisovietism, de colaborare cu Garda de Fier înainte de 1940 şi de fascism rezidual) şi calomnii la adresa primminiştrilor numiţi de palat (mai întâi Constantin Sănătescu şi apoi Nicolae Rădescu).

Acestea au fost acompaniate de demonstraţii în stil bolşevic menite să destabilizeze ţara.
Obiectivul PCR a fost câştigarea controlului asupra ministerelor cheie şi impunerea
comuniştilor la conducerea departamentelor importante atât în privinţa efortului de război, cât şi în privinţa controlului administrativ şi economic asupra ţării.

Provocările, demonizarea adversarilor şi ademenirea muncitorilor industriali s-au numărat printre mijloacele folosite de comunişti pentru a-şi atinge scopurile (stabilite în permanenţă împreună cu emisarii sovietici).
Un rol important în acest sens l-a avut Andrei Ianuarievici Vîşinski, fost acuzator în procesele spectacol de la Moscova din anii 1930, Prim-Comisar Adjunct pentru Afaceri Externe al URSS şi omul desemnat de Stalin să se ocupe de afacerile româneşti.

Politica de dictat a lui Vîşinski l-a obligat pe tânărul rege Mihai I să accepte transferul de putere către un guvern care, din toate punctele de vedere, întruchipa dictatura comunistă în ascensiune.
Impunerea, în martie 1945, a guvernului controlat de comunişti şi condus de Petru Groza – un proprietar de pământ petrecăreţ, cu înclinaţii stângiste şi resentimentar faţă de Iuliu Maniu – a facilitat strategia PCR de a se prezenta drept partidul dreptăţii sociale şi egalităţii economice.

Reforma agrară din 1945 şi promisiunile de susţinere economică a celor defavorizaţi au contribuit la atenuarea neîncrederii populare faţă de un partid perceput vreme îndelungată ca fiind lipsit de rădăcini naţionale.

Discursul comunist, plin de declaraţii care lăudau democraţia şi egalitatea, s-a dovedit a fi eficace în atragerea unui anumit suport popular.

Între timp, bazându-se pe intimidare şi beneficiind de suportul necondiţionat al comandantului militar sovietic, generalul Ivan Zaharovici Susaikov, liderii comunişti români au pregătit o lovitură menită să lichideze ultimele elemente ale democraţiei parlamentare şi să transforme România într-un regim de tip sovietic.

Între august 1944 şi martie 1945, România a avut trei guverne: primul guvern Constantin Sănătescu (23 august-2 noiembrie 1944), al doilea guvern Sănătescu (4 noiembrie2 decembrie 1944) şi guvernul Nicolae Rădescu (6 decembrie 1944-28 februarie 1945).
Guvernul Groza (6 martie 1945-30 decembrie 1947) a fost impus sub presiunea directă a trimisului sovietic la Bucureşti, A. I. Vîşinski .

În memoria colectivă a românilor, Vîşinski este cel care a transformat fără milă ţara într-o potenţială colonie sovietică.

Comuniştii au căpătat poziţii influente în guvernul Groza. În cabinetele Sănătescu şi Rădescu, comuniştii au deţinut ministerele Justiţiei (Lucreţiu Pătrăşcanu) şi Comunicaţiilor (Gheorghe GheorghiuDej), şi un subsecretariat de stat la Ministerul Afacerilor Interne (Teohari Georgescu).

 

 

 

 

72 de ani de la instaurarea primului guvern comunist in Romania (II) | Deva | Ziare.com

 

În guvernul Groza, comuniştii deţineau Justiţia (Pătrăşcanu), Comunicaţiile (Gheorghiu-Dej), Afacerile Interne (Teohari Georgescu) şi Propaganda (Petre Constantinescu-Iaşi), precum şi subsecretariate de stat în ministerele Agriculturii (Constantin Agiu) şi Comunicaţiilor (Ion Gheorghe Maurer).

Cea mai importantă victorie în timpul acestei profunde transformări a fost preluarea Ministerului Afacerilor Interne.

Bodnăraş, fostul spion sovietic, controla temutul Serviciu Special de Informaţii de pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri, iar Teohari Georgescu a devenit şeful tuturor forţelor de ordine publică.

Comuniştii erau, în sfârşit, în poziţia de a lansa o ofensivă generală împotriva adversarilor şi de a-şi plasa partizanii în poziţii cheie în vederea confruntării finale.

În culise, aceste mişcări strategice erau plănuite de Secretariatul PCR, condus de Gheorghiu-Dej împreună cu Pauker, Luca, Georgescu şi Chişinevschi.
În 1946-1947, comuniştii români au beneficiat de pe urma falsului pluralism al regimului Petru Groza.

Ca rezultat al presiunilor occidentale, partidele istorice au fost reprezentate în guvern, pentru o scurtă perioadă de timp, la un nivel relativ minor . Atât liderul ţărănist Iuliu Maniu, cât şi liderul liberal Dinu Brătianu au înţeles că prietenii lor occidentali îi abandonau treptat.

Războiul civil din Grecia reprezenta principala prioritate occidentală şi, pe măsură ce fosta coaliţie antinazistă se deteriora, forţele democratice din România au fost lăsate să se descurce singure.

Democraţiile occidentale nu intenţionau să intervină printr-o acţiune fermă în favoarea democraţilor asediaţi ai României.

Nu exista practic nici o modaliate realistă de acţiune faţă de abuzurile comuniste în afara protestelor diplomatice.
Armata Sovietică ocupa teritoriul României şi formaţiunea politică numită PCR, aflată sub control sovietic, exploata situaţia existentă pentru a instaura un regim stalinist, indiferent de costurile umane pe care le implica o asemenea acţiune.

Apetitul pentru putere al PCR a crescut exponenţial ca urmare a convingerii sale că nici o forţă externă nu putea interveni pentru a împiedica triumful său final.

Liderii PCR au simţit că istoria era de partea lor şi au acţionat în consecinţă.

Încetând demult să creadă în valorile liberale, ei nu au avut nici o criză
de conştiinţă atunci când au distrus instituţiile liberale.

Educaţi în logica leninistă a lui „care pe care” (adică, cine elimină pe cine), pe comuniştii români i-a bucurat cu adevărat distrugerea tuturor insulelor de autonomie socială sau politică rămase.
Deşi, în esenţă, comuniştii controlau guvernul, strategia lor era orientată spre controlul total al societăţii.

Simpla existenţă a partidelor politice tradiţionale, aşa-numite istorice, era un obstacol pe drumul PCR spre puterea absolută.

Partidele istorice reprezentau singura formă de opoziţie oficială faţă de comunişti şi prin urmare ele trebuiau distruse.

Câţiva paşi importanţi în direcţia distrugerii totale a opoziţiei oficiale fuseseră deja făcuţi. Sub conducerea lui Teohari Georgescu, ministrul comunist al afacerilor interne, alegerile din 19 noiembrie 1946 fuseseră falsificate.

Aceasta a reprezentat o fraudă electorală imensă, care a permis PCR şi aliaţilor săi să facă un pas important spre obţinerea monopolului puterii .

În ciuda implicării prefecţilor lui Teohari Georgescu şi a bandelor „revoluţionare” care terorizau alegătorii şi creau un profund sentiment de panică, comuniştii au obţinut rezultate slabe la alegeri.

Adevăratul câştigător al alegerilor din noiembrie 1946 a fost PNŢ, pe care comuniştii l-au perceput în mod corect ca fiind nucleul rezistenţei împotriva sovietizării ţării .
Controlul asupra parlamentului de după 1946 i-a permis PCR să grăbească procesul de comunizare a ţării.

Duşmanii PCR erau timoraţi şi marginalizaţi, iar Gheorghiu-Dej, Pauker şi Luca au decis că venise momentul pentru radicalizarea liniei partidului. Comuniştii români nu mai aveau nevoie să se limiteze doar la cererile iniţiale.

Pătrăşcanu însuşi organizase epurări în sistemul judiciar şi ceruse pedepsirea tuturor celor care colaboraseră cu regimul Antonescu.

Acest termen era suficient de cuprinzător pentru a le permite comuniştilor să-şi desemneze toţi inamicii, inclusiv partidele istorice, drept colaboratori.
Împotriva viziunii „burgheze” a monarhiei constituţionale, comuniştii au promovat
idealul „democraţiei populare”.

Propaganda lor elogia marile înfăptuiri ale lui Tito în Iugoslavia vecină. Regele Mihai era susţinut numai de formă, iar lucrurile evoluau rapid către sfârşitul pluralismului din România.

Plenara Comitetului Central al PCR din 8-9 ianuarie 1947 a aprobat un set de măsuri pentru „întărirea legăturilor cu masele”.

În realitate, partidul lua măsuri în vederea întăririi controlului asupra societăţii. În martie 1947, după un experiment de scurtă durată numit Tineretul Progresist, a fost reînfiinţată Uniunea Tineretului Comunist.

În mai, a fost înfiinţată la Cluj Uniunea Naţională a Studenţilor din România.
Aceasta era controlată de reprezentanţi ai comuniştilor, printre care se numărau Corneliu Bogdan, Gheorghe Brătescu – ginerele Anei Pauker – şi social-democratul de stânga Alexandru Glanstein-Muşat.
Partidele tradiţionale reprezentau principala ţintă a comuniştilor. Primele victime au
fost partidele cele mai puternice, Naţional Ţărănesc şi Naţional Liberal.

Emil Bodnăraş, şeful Serviciului Special de Informaţii (SSI) şi membru al Biroului Politic al PCR, împreună cu Teohari Georgescu, ministrul Afacerilor Interne şi membru al Secretariatului PCR şi cu ajutorul agenţilor sovietici, au plănuit episodul de la Tămădău, care practic a pus capăt existenţei celor două partide istorice.

În iulie 1947, figuri importante ale PNŢ (inclusiv vicepreşedintele Ion Mihalache, secretarul general Nicolae Penescu şi Nicolae Carandino, redactorul ziarului oficial al partidului, „Dreptatea“) au încercat să părăsească ţara cu un avion particular, care trebuia să decoleze de pe un mic aerodrom din localitatea Tămădău din apropierea Bucureştiului.

De fapt, unul dintre piloţi era informator al poliţiei secrete şi a împiedicat această încercare a opoziţiei din PNŢ de a crea un guvern alternativ în străinătate.
Toţi liderii PNŢ, inclusiv Iuliu Maniu, au fost arestaţi, iar episodul Tămădău le-a oferit comuniştilor pretextul ideal pentru a se debarasa de PNŢ.

În acest context, conducerea PNL a hotărât ca activitatea partidului să înceteze temporar.
Următoarea victimă a fost Partidul Social-Democrat din România (PSDR), condus de
Constantin-Titel Petrescu.

Comuniştii au forţat scindarea PSDR cu ajutorul facţiunii
colaboraţioniste conduse de Theodor Iordăchescu, Mişa Levin, Lothar Rădăceanu, Barbu Solomon şi Ştefan Voitec.

La Congresul al VIII-lea al PSDR (4-9 octombrie 1947), facţiunea colaboraţionistă a reuşit să impună o rezoluţie privind unificarea PSDR cu PCR, care a fost aprobată până la urmă. Ulterior, mulţi dintre susţinătorii lui Titel Petrescu au făcut ani grei de închisoare în temniţele comuniste, fiind acuzaţi de trădare şi de sabotare a „unităţii clasei muncitoare”.

Pe data de 12 noiembrie 1947, Comitetele Centrale ale PCR şi PSDR au adoptat un program comun ca „partidul unic al clasei muncitoare”.

Însă, până în 1948, PCR a reuşit să se dispenseze de partenerul său de coaliţie.

Congresul al VI-lea al PCR (Congresul I al Partidului Muncitoresc Român), care a
avut loc în perioada 21-23 februarie 1948, a consemnat decesul PSDR prin „unificarea” sa cu PCR şi formarea Partidului Muncitoresc Român (PMR).

Deciziile luate la acest congres au marcat practic lichidarea „frontului unit antifascist” şi au dus la instalarea fermă a comuniştilor la putere.

Unificarea PCR cu PSDR le-a oferit comuniştilor majoritatea absolută în noul, unitul PMR.

Datele statistice arată că din numărul total de 41 de membri plini ai Comitetului Central, 31 erau membri ai PCR şi numai 10 erau membri ai PSDR; în mod similar, dintre cei 16 membri supleanţi, 11 aparţineau PCR şi numai 5 PSDR.

Dintre cei 13 membri plini ai Biroului Politic, 10 proveneau din PCR şi doar 3 din PSDR, iar dintre membrii supleanţi, din totalul de 5, 3 erau din PCR şi 2 din PSDR. Dintre cei 5 membri ai Secretariatului Comitetului Central al PMR (Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu şi Lothar Rădăceanu), 4 erau din PCR şi numai unul din PSDR .

Liderii social-democraţi care se opuseseră fuziunii cu PCR au fost întemniţaţi, în timp ce aceia care au colaborat cu comuniştii (Iordăchescu, Rădăceanu, Voitec) au devenit marionetele acestora.

Un mesaj special din partea Comitetului Central al PCUS, semnat de Mihail Suslov, a fost citit în mijlocul unor aplauze furtunoase, iar un membru al Comitetului Central, Constanţa Crăciun, a exprimat dragostea nemărginită pentru Stalin a participanţilor la congres printr-o telegramă comună adresată dictatorului sovietic.

Dominat de Gheorghiu-Dej şi Ana Pauker, ambii aclamaţi frenetic, congresul a trasat noua strategie care a transformat România într-o democraţie populară.

Primul pas către dictatura proletariatului a fost făcut în august 1947, odată cu dizolvarea PNŢ. Ultima lovitură a venit pe data de 30 decembrie 1947, când regele Mihai I a fost forţat să abdice şi, în aceeaşi zi, a fost anunţată crearea Republicii Populare Române.

Unirea forţată dintre PCR şi PSDR a încheiat procesul care începuse în 1944, atunci când trupele sovietice ocupaseră ţara.

Din acel moment, în funcţie de interesele sovietice, comuniştii români au urmat strategia tranşării, felie cu felie, a corpului politic şi, unul după altul, au preluat controlul asupra principalelor centre de putere. În această privinţă, nu a existat nici o diferenţă între strategia de preluare a puterii în România şi tactica „salamului” aplicată de Mátyás Rákosi în Ungaria.

Denazificare, democraţie de masă, pace şi susţinerea muncitorilor şi ţăranilor defavorizaţi, toate aceste sloganuri au fost folosite pentru a convinge largi segmente ale populaţiei că obiectivul comuniştilor români era pur şi simplu crearea unei comunităţi politice juste şi stabile.

Pe măsură ce Războiul Rece evolua şi se agrava, comuniştii au adoptat o atitudine mai agresivă şi au insistat că, din cauza ascuţirii luptei de clasă, atât pe plan intern, cât şi pe plan extern, ţara trebuia să intre în stadiul transformării socialiste. Revoluţie, nu reformă, a fost răspunsul pe care Pauker şi Gheorghiu-Dej l-au dat problemelor sociale, economice şi politice ale ţării.

Acesta a fost momentul în care liderii sovietici au selectat Bucureştiul ca sediu al
publicaţiei Cominformului şi al birourilor aferente. Gheorghiu-Dej şi asociaţii săi din fruntea Partidului Muncitoresc Român le-au părut lui Stalin, Malenkov şi Suslov a fi tovarăşi de încredere, iar „noua Românie” a fost văzută ca o adevărată prietenă a URSS, spre deosebire de trădătoarea Iugoslavie.

Internaţionalism, Fracţionism şi Comunism Naţional în România, 1944-1948
Problemele strategice ale PCR, similare cu cele ale „partidelor frăţeşti” din Europa
Centrală şi de Est, au fost rezolvate într-un cadru determinat de dogma stalinistă: deviaţia însemna trădare, indiferent dacă era „obiectivă” sau „subiectivă”.

Duşmanii se aflau pretutindeni, iar datoria de căpătâi a unui militant stalinist era să urmărească şi să descopere „vermina” infiltrată în partid.

În ce priveşte obsesia în legătură cu duşmanii, nu au existat diferenţe fundamentale între România lui Gheorghiu-Dej şi Ana Pauker şi Cehoslovacia lui Rudolf Slánský şi Klement Gottwald, Ungaria lui Mátyás Rákosi şi Ernö Gerö, Bulgaria lui Vîlko Cervenkov sau Germania de Est a lui Walter Ulbricht.

În mentalitatea stalinistă, detectarea duşmanilor „din rândurile noastre” era chiar mai importantă decât descoperirea duşmanilor de clasă definiţi cu claritate, deoarece primii erau mult mai dificil de demascat. Era uşor, spunea Gheorghiu-Dej, să identifici şi să expui adversitatea unui Iuliu Maniu.

Adevăraţii stalinişti se distingeau prin aceea că recunoşteau şi trădătorul invizibil, care pretindea că este „unul dintre ai noştri”, dar în realitate submina marile realizări ale partidului.

Această logică a stat la baza luptei pentru putere din interiorul partidelor leniniste din Europa Centrală şi de Est de-a lungul întregii perioade cominformiste (1947-1953).

Deşi Cominformul nu a avut niciodată aceleaşi obiective şi aceeaşi importanţă la nivel global ca Internaţionala a Treia, acesta a asigurat cadrul în interiorul căruia au avut loc cele mai atroce persecuţii ale comuniştilor şi anticomuniştilor în numele apărării revoluţiei proletare.

Inspirată din teza ideologului sovietic Andrei Jdanov despre noul război de clasă internaţional dintre două tabere (una progresistă, condusă de URSS şi o alta reacţionară, condusă de Statele Unite ale Americii), ideologia şi practica Cominformului corespundeau stalinismului exacerbat.

Epuratori şi epuraţi, călăi şi victime au fost prinşi cu toţii într-un mecanism al lichidării continue.

Nimeni nu se simţea în siguranţă în acest sistem terorist, nici măcar agenţii cei mai de încredere ai Moscovei.

Într-o zi, Gheorghiu-Dej s-a simţit ameninţat  de intrigile „grupului Pauker-Luca”; în ziua următoare, „moscoviţii” au căzut de la putere (şi şi-au pierdut libertatea fizică) pe baza celor mai absurde acuzaţii.
Liderii PCR au participat cu obedienţă la acest joc politic, reflectând cu fidelitate
interesele şi aşteptările Moscovei.

Autorii Cominformişti au scris scenariul, dar a depins de staliniştii români, bulgari, polonezi sau maghiari să îl interpreteze în modul cel mai convingător.

 

 

 

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/09/28/lupta-dintre-factiunile-existente-in-interiorul-pcr-in-timpul-razboiului-si-in-anii-de-dupa-acapararea-puterii-in-romania/

 

 

Sursa: Raportul final al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, București, 2006 

 

Membrii comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România:

Preşedinte: Vladimir Tismăneanu
Membri: Sorin Alexandrescu, Mihnea Berindei, Constantin Ticu Dumitrescu, Radu Filipescu,
Virgil Ierunca, Sorin Ilieşiu, Gail Kligman, Monica Lovinescu, Nicolae Manolescu, Marius
Oprea, H.-R. Patapievici, Dragoş Petrescu, Andrei Pippidi, Romulus Rusan, Levente Salat,
Stelian Tănase, Cristian Vasile, Alexandru Zub.
Experţi: Hannelore Baier, Ioana Boca, Stefano Bottoni, Ruxandra Cesereanu, Radu Chiriţă,
Adrian Cioflâncă, Dorin Dobrincu, Robert Fürtos, Armand Goşu, Constantin Iordachi, Maria
Mureşan, Germina Nagâţ, Eugen Negrici, Novák Csaba Zoltán, Olti Agoston, Cristina
Petrescu, Anca Şincan, Virgiliu Ţârău, Cristian Vasile, Smaranda Vultur.
La redactarea Raportului au mai colaborat: Gheorghe Boldur-Lăţescu, Igor Caşu, Adriana
Fleancu (corectură), Mihaela Ghimici (traducere), Lázok Klára, Shlomo Leibovici-Laiş,
László Márton, Nagy Mihály Zoltán, Cristina Spătărelu (secretariat tehnic), Ioan Stanomir,
Cătălin Augustin Stoica, Marian Zăloagă.

29/09/2020 - Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: