CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

MIRCEA DRUC: LUPTA DINTRE NAȚIONALISMUL NATURAL ȘI INTERNAȚIONALISMUL ARTIFICIAL

 

 

 

 

Mircea-Druc

 

 

Mircea Druc (n. 25 iulie 1941, în Basarabia la Pociumbăuți, comuna Zăicani din județul Bălți), într-o familie de țărani, părinții săi fiind Gheorghe Druc și Ileana Ciubară.

A fost un om politic din Republica Moldova, care a îndeplinit funcția de președinte al Consiliului de Miniștri al Republicii Sovietice Socialiste Moldova. Este un adept al reunificării Basarabiei, Nordului Bucovinei și Ținutului Herța cu România.

Motto:

„Văd Uniunea Europeana ca pe o utopie biblică. Nu știu cât va ține, dar e superbă. E complet evreiască” (Avrum Burg)

„Și Uniunea Sovietică a fost concepută tot ca o ”utopie biblică,complet evreiască”, dar nu era superbă. Însă, Uniunea Europeană, ar putea fi substituită doar de o altă utopie, superioară prin dimensiunile sale transcendentale” (Mircea Druc)

Etnoenergia

Noi, românii basarabeni, nord-bucovineni şi herţeni suntem trecuţi prin malaxorul Internaţionalei comuniste. În perioada 1940-1951, am suferit o deznaţionalizare brutală, agresivă, scrie patriotul unionist român basarabean Mircea Druc, în http://balabanesti.net/ nationalistul-fara-leac.

Şi, din 1951 şi până în prezent, trăim un alt proces de deznaţionalizare, pe care îl numesc „anihilarea silenţioasă”.

Exodul de populaţie din cele 11 judeţe şi Ţinutul Herţa, răpite de imperiul sovietic, constituie peste un milion de oameni. Un caz aparte de anihilare brutală şi silenţioasă a românilor înstrăinaţi îl reprezintă Transnistria.

După moartea lui Stalin, internaţionaliştii n-au abandonat politica lor în teritoriile ocupate. Timp de două perioade consecutive, denumite „dezgheţul lui Hruşciov” şi „stagnarea lui Brejnev”, deznaţionalizarea a continuat, însă cu alte mijloace, specifice. De exemplu, şomajul, provocat în mediul rural cu populaţie majoritar românească.

Urma strămutarea planificată la minele din Donbas, la exploatările forestiere din Komi, la şantierele de şoc din Siberia, la noile pământuri desţelenite din Kazahstan şi Extremul Orient.

În acelaşi scop acţionau şi frecventele reorganizări teritorial-administrative, multiplicarea raioanelor, proliferarea structurilor birocratice, ministerologia şi ministerocraţia.

Moscova şi Kievul au depopulat sistematic Basarabia şi nordul Bucovinei, reuşind să amplaseze, în locul românilor, circa două milioane de colonişti, recrutaţi din toate colţurile imperiului.

Aceştia erau ademeniţi cu funcţii de conducere, cu diverse privilegii. Încurajaţi de regimul sovietic să se considere „eliberatori” şi „specialişti de valoare”, colonizatorii afişau o aroganţă greu de imaginat.

Unii continuă să o facă şi în prezent, la Tiraspol, la Bălţi şi la Chişinău.

Care era structura socială a „eliberatorilor?”. Mai întâi o numeroasă nomenclatura a PCUS. O altă categorie aparte a veneticilor – ofiţerii, ieşiţi la pensie.

De regulă militarii preferau oraşele: Chişinău, Bălţi, Tighina, Cahul, Cernăuţi, Ismail şi Reni.

Sau centrele raionale şi localităţile de pe Nistru, Prut, Dunăre. Pentru ei nu existau restricţii privind „propiska” (viza de reşedinţă).

Aceştia se puteau stabili oriunde doreau. Primeau apartamente peste rând, li se repartizau terenuri pentru vile. Dispuneau de toate facilităţile.

Apoi, femeile nemăritate sau rămase văduve.

Acestea veneau „din fundul Rusiei” cu sutele de mii. Femeile indigene, basarabencele şi bucovinencele, familiste şi bune gospodine, cu greu făceau faţă unei invazii matrimoniale sui generis din estul imperiului bolşevic.

Concomitent, vechile teritorii naţionale româneşti au fost invadate şi de vântură-lume: delincvenţi de drept comun, eliberaţi din penitenciarele de dincolo de Ural, puzderie de aventurieri, prostituate, vagabonzi, alcoolici.

Basarabia română, denumită de administraţia imperială a ţarilor «Российская Швейцария» („Elveţia rusească”) devenise pentru exponenţii imperiului ideocratic sovietic «солнечная и цветущая Молдавия», adică „Moldova însorită şi înfloritoare”.

RSS Moldovenească înregistra cea mai mare densitate a populaţiei în comparaţie cu celelalte republici sovietice (până la 150 de locuitori pe km2 în partea centrală). Fostele judeţe româneşti aveau prin anii 70 şi cele mai bune rezultate în procesul diabolic de formare a „omului nou sovietic”.

Astfel fondul genetic al naţiunii române a fost grav avariat: refugiul, emigraţia, deportările, mobilizarea totală, foametea organizată, colectivizarea, strămutarea planificată la şantierele de şoc, epurările frecvente ale intelectualilor, psihiatria sovietică.

Au trecut mai mult de două decenii de la colapsul imperiului. Majoritatea internaţionaliştilor însă resping cu încăpăţinare terminologia cu ajutorul căreia Mihail Gorbaciov încerca să restructureze un regim comunist osificat.

Am în vedere noţiuni precum descentralizarea, transparenţa, pluripartitismul, libertatea presei, migraţia, emigraţia, privatizarea, investiţiile străine. Internaţionaliştii blestemă, înfierează naţionaliştii şi fenomenele precum fronturile populare din coloniile sovietice, care sperau să iasă din impas atacând birocraţia de partid si de stat, corupţia, degenerarea, mafia, cenzura şi multe alte puncte vulnerabile ale realităţii sovietice.

În prezent, printre internaţionalişti s-a format o mare castă de „politologi”. Unii provin direct din rândurile foştilor exegeţi în catehismul sovietic. Specialişti în ştiinţele sociale”: istoria PCUS, bazele marxism-leninismului, comunismul ştiinţific, ateismul ştiinţific.

Aceşti profesionişti reciclaţi inundă acum mass-media. Au portaluri, site-uri, bloguri şi continuă să propage tipul de colonialism sovietic. „Experţii” în cauză ne servesc politica de rusificare a Kremlinului, drept rezolvare ideală a problemei naţionale, ca un proces firesc de „globalizare”.

Mulţi dintre ei cer ostentativ reabilitarea abordării marxiste sau leniniste a naţiunii. Alţii vor o revenire la metodele staliniste, în general, precum şi la renaşterea Imperiului.

Fie ţarist, fie comunist, fie ortodox-pravoslavnic sau neoliberal, dar imperiu să fie.

Aroganţa fabuloasă a internaţionaliştilor se manifestă pretutindeni. Ostentativ, cu trandafiri sau garoafe la petliţă, ei se dau drept unicii apărători ai libertăţii.

Nu-i stinghereşte nici un pic faptul că sunt reprezentaţii unor doctrine în numele cărora au fost deja decimate sute de milioane de oameni.

„Gâştele colhoznice” nu admit instrumente de analiză, care să permită sesizarea şi interpretarea unor evenimente ca invazia militară sovietică, comportamentul colonial al nomenclaturii PCUS, deportările, deznaţionalizarea, crimele, care au însoţit procesul de edificare a lagărului socialist.

Internaţionala comunistă nu s-a sinchisit niciodată că metodologia ei nu include categoriile şi noţiunile folosite de naţionalişti pentru a înţelege ce s-a întâmplat, cu adevărat, în URSS.

La finele anilor 60 eram doctorand la Moscova. Locuiam în căminul Academiei de Ştiinţe a URSS, pe bulevardul Vavilov. Aveam acolo mulţi colegi kazahi. La primul contact, am rămas nedumerit de atitudinea lor faţă de epopeea „pământ desţelenit”.

Eu, moldoveanul Mircea Druc, la 16 ani, am plecat voluntar, cu foaie de drum comsomolistă, ca să „ajutăm poporul frate kazah”. Se cuvenea, conform mentalităţii sovietice, să fiu mândru: am lucrat în Kazahstan tractorist, combainer, am fost decorat cu medalia «За освоение целинных земель».

Toate astea însă erau percepute negativ de unii tineri kazahi. Şi, cu timpul, am descifrat motivul: eram considerat o victimă tipică „a aventurii hruşcioviste”.

De la colegii kazahi am aflat un lucru, care mi-a conturat orizontul. Naţionaliştii lor lansaseră un apel ilegal, codificat:

„Nu vrem să fim minoritate naţională în ţara străbunilor noştri!”. Drept rezultat, chiar şi familiile kazahilor şcoliţi, din mediul urban, începuseră să aibă până la zece copii.

Astfel, naţiunea kazahă, decimată de ţarism şi bolşevici, contracara neocolonialismul sovietic.

Românii basarabeni şi nord-bucovineni se aflau într-o situaţie similară cu cea a kazahilor. Revista academică „Nauka i Jizni” semnala presingul demografic fără precedent – drept un „fenomen negativ pentru RSSM”.

Articolul, apărut la Moscova, a provocat mânia „feodalilor” de la Chişinău. Problemele demografice au fost declarate tabu şi cenzurate drastic.

Noi, românii din teritoriile ocupate, ca şi kazahii, ca şi ceilalţi captivi, ne mobilizam tacit resursele. La ţară, în raioanele din centrul şi sudul RSSM, se declanşase o explozie demografică: tot mai multe „mame-eroine” românce, care creşteau câte zece copii.

Iar balticii, caucazienii, ucrainenii, puneau în mişcare alte mecanisme pentru a supravieţui în condiţiile invaziei noilor colonişti-internaţionalişti din „republicile sovietice frăţeşti”.

Dar nu neapărat biologice (demografice). Fiecare colonie sovietică rezista cum putea politicii de deznaţionalizare silenţioasă promovată de PCUS.

Am căutat să aflu cum apreciază elitele kazahe situaţia în prezent? Aidos Sarimov, de exemplu, fost colaborator al Institutului de cercetări strategice din Kazahstan, sef de sector în administraţia prezidenţială a ţării, director al „Fondului Altânbek Sarsenbaev” constată:

„Există două mari adevăruri, evidente pentru mine. Primul. Nu putem considera că situaţia actuală va fi una permanentă. Situaţia se schimbă rapid.

Acum se desfăşoară un proces de maturizare a părţii kazahe din societatea Kazahstanului. Putem spune că a început a doua etapă de autodeterminare naţională.

Al doilea adevăr: kazahii au devenit o majoritate naţională reală. Până la acest moment, majoritatea intelectualităţii naţionale şi-a format concepţiile în condiţiile în care kazahii constituiau o minoritate naţională.

De aici şi tonul gălăgios, uneori cam isteric al declaraţiilor şi acţiunilor, de aici şi lozincile peste măsură de vehemente. Dar lucrurile se schimbă. Treptat, am ajuns în momentul când elita Kazahstanului devine o elită naţionalistă.

Acest fenomen constituie un proces obiectiv, o condiţie de supravieţuire a naţiunii şi a statului kazah. Şi astăzi orice persoană lucidă îşi dă seama că ideologema actuală – „ţara cu 130 de naţionalităţi”, adică acel pilon pe care se ţine ideea unui Kazahstan multinaţional – această construcţie mâine nu va mai rezista la un control demografic.

Privind obiectiv, peste treizeci de ani populaţia rusă a Kazahstanului se va diminua până la patru-cinci procente. Elita ţării va fi alta. În atare condiţii limbile engleză şi chineză, la fel ca şi limba kazahă, se vor bucura de o popularitate mai mare decât limba rusă. Faţă de aceasta se cuvine să avem o atitudine normală”.

(http: //www.regnum.ru/news/ 11. 07. 2009).

În pofida contraofensivei internaţionaliste, geneza şi dinamica naţionalismului revin în actualitate. Rusia postcomunistă reprezintă, se pare, cel mai spectaculos fenomen de renaştere a conştiinţei naţionale. Printre exegeţii naţionalismului rus contemporan se evidenţiază, combativ şi creativ, Constantin Krâlov, Alekcandr Samovarov, Mihail Beliaev, Cemion Reznicenko. Un suport considerabil pentru „Naţionalismul ştiinţific” este şi manualul „Naţionalismul ca ideologie politică”, apărut la Moscova în 2005.

Autorul lucrării este Vladimir Malahov, doctor în ştiinţe politice, decanul facultăţii de ştiinţe politice a Şcolii superioare de ştiinţe sociale şi economice. Acesta evidenţiază aspectul ideologic, politic şi psihologic ale naţionalismului, funcţiile sale de bază, pe care le exercită în societatea contemporană. E vorba de: funcţia de legitimitate, funcţia de mobilizare şi funcţia de compensare.

În lucrările sale numeroase, expuse pe site, A. A. Dobrovolski (Dobroslav), disident sovietic şi deţinut politic în timpul lui Brejnev, explică cu patos diversele faţete ale naţionalismului:

Naţionalismul nobil reprezintă un ecou puternic al actelor de eroism ale strămoşilor în sufletele urmaşilor.

Acesta îşi trage forţa sa uimitoare şi inepuizabilă din acel aliaj integru al subconştientului denumit „sufletul poporului”, care este, înainte de toate, memoria colectivă… Voinţa străbunilor înseamnă voinţă naţională.

Naţionalismul sacru, ca moştenire ancestrală, este axat pe un fundament iraţional de nestrămutat, este întipărit în sânge şi trăieşte în inimi. Vorbind în limba biologiei, naţionalismul este programat genetic.

Naţionalismul rus constituie dreptul sfânt al naţiunii originare de a fi stăpână în propria casă şi de a avea un guvern naţional rus. Naţionalismul rus înseamnă ordinea rusă: problema naţională în Rusia să fie rezolvată, într-un final, de către ruşi! Vocaţia principală a naţionalismului rus este măreţia naţiunii!

Statul să devină în mod exclusiv o unealtă a voinţei naţionale. Binele patriei şi onoarea rusă mai presus de orice!…”

În procesul de destrămare a imperiilor, inclusiv a celui sovietic, naţionalismul a servit drept instrument de mobilizare şi consolidare a maselor. El reprezintă un instrument forte cu ajutorul căreia se poate rezolva problema legitimităţii frontierelor naţional-statale.

Pentru noi, românii basarabeni, nord-bucovineni şi herţeni retorica naţională a îndeplinit, în principal, o funcţie compensatorie, ajutându-ne să suportăm traumele suferite după raptul teritorial din 28 iunie 1940.

În prezent, naţionalismul este una din principalele ideologii, concurând cu neoliberalismul şi socialismul.

Contradicţia dintre cele două forţe enorme, diametral opuse – „naţionalismul natural” şi „internaţionalismul artificial” reprezintă problema cheie în strategia de supravieţuire la scara întregii planete.

Naţionalismul are rădăcini atavice şi un statut de constantă istorică. Odată provocat, erupe. De-a lungul secolelor, naţionalismul clasic a dărâmat imperii. Nu doar resurecţia neoliberală, nu numai capitalismul a împins comunismul în istoria utopiilor moarte, dar şi mişcările de eliberare naţională. Şi, în viitor, aspiraţiile micilor naţiuni captive se vor manifesta tot mai energic.

Cercetătorii ruşi folosesc frecvent noţiunea de „национализмоведение», adică „naţionalismologie”, sau „Ştiinţa Naţionalismului”. Odinioară regimul sovietic finanţa şi edita la Praga o revistă internaţională „Problemele Socialismului”.

În prezent, la Moscova, apare o revistă solidă „Problemele Naţionalismului”.

 

Etnosistem

Merită menţionat un paradox al timpurilor noastre: este mult mai uşor să fii naţionalist decât să vorbeşti sau să scrii despre naţionalism. Cunosc acest lucru din propria-mi experienţă. S-a întâmplat cândva, demult, să joc un rol de „comunist-internaţionalist”, convins şi belicos.

Drept ilustraţie a tezei poate servi şi un Memoriu al meu adresat, în aprilie 1974, lui Pelşe Arnold Ianovici, preşedintele Comitetului Controlului de Partid de pe lângă CC PCUS.

Cu certitudine, naţionaliştii reprezintă o structură biopsihică înnăscută. Lupta naţională, în comparaţie cu lupta de clasă, înseamnă să-ţi găseşti o familie spirituală. Să descoperi un mediu, unde fiecare persoană în parte ar putea identifica forma şi esenţa a ceva către care, în subconştient, a tins mereu, din adolescenţă. Oamenii care aderă la mişcările de eliberare naţională cunosc sensul unei atare opţiuni.

Încercările propriului meu destin, drumul pe care l-am parcurs m-au convins: doar un naţionalist poate avea asigurate două valori salvatoare: imunitatea şi identitatea. În acelaşi timp, naţionalistul se expune unui risc permanent.

Expansiunea economică, discriminarea culturală, invazia militară mobilizează întotdeauna resursele naţionale de supravieţuire. Rezistenţa se va încrâncena pe măsură ce internaţionaliştii tind să aplice naţiunilor şi persoanelor metode similare cu biotehnologia, care permite obţinerea unor organisme modificate genetic (OMG).

„Omul depozitează în organismul său memoria milenară a străbunilor. Calea, parcursă de poporul său, este codificată în gene. A cunoaşte şi a descifra acest cod înseamnă discretizarea unor precepte de importanţă vitală pentru viitor”. «Московский комсомолец», № 7, пятница, 9 января 1981 года.

Drept confirmare a tezei sunt fenomenele precum „instinctul de perpetuare a speciei” şi „experienţa strămoşilor”, focalizată într-un singur parametru – „fosfataza alcalină”. În general, organismul uman are mai mulţi parametri de genul „fosfatazei alcaline”.

Antropologii şi geneticienii vor determina şi vor confirma statistic rolul fiecărui parametru. Astfel se va putea recomanda, probabil, pentru fiecare om, un stil de viaţă individual, pornind de la experienţa strămoşilor săi biologici.

Un exemplu – „explozia demografică selectivă”. În plan biologic, probabilitatea că se va naşte un copil de gen masculin sau feminin este egală. Şi anual se nasc aproximativ acelaşi număr de băieţei şi fetiţe.

După război, însă, în ţările care au suferit pierderi mari de populaţie masculină, se observă o creştere spontană a natalităţii în care băieţii predomină.

Un alt exemplu – „megaorganismul”. La termite, capacitatea de a construi „piramide” apare doar atunci când există o anumită cantitate de insecte, care să formeze un fel de „organism difuz”.

Încă un exemplu. Păsările sălbatice în timpul migraţiei nu au călăuză care să ghideze cârdul. În şase cazuri din zece, în fruntea stolurilor migratoare zboară păsări tinere, ieşite din găoace în vară. Căile de parcurs se întind uneori pe mii de kilometri. Exemplarele tinere nu cunosc aceste rute.

O pasăre izolată, bătrână sau tânără, nu ştie încotro să zboare, stolul însă cunoaşte drumul. O pasăre singuratică, rătăcită de cârd, începe să se agite haotic şi de regulă piere…

Cunoştinţele, deprinderile, instinctul autoconservării, strategia alimentară, funcţionează şi ating scopuri finale doar atunci când indivizii se află împreună. Când exemplarele constituie un ansamblu de fiinţe.

O atare Entitate sau un astfel de Întreg se creează în lumea animală, în societatea umană şi chiar în regnul vegetal. Acest cumul de exemplare reprezintă un „Supraorganism” sau „Megaorganism”.

Pentru denumirea „megaorganismului” din regnul uman şi valorificarea realizărilor cruciale ale geneticii şi antropologiei am propus noţiunile de „Etnosistem” şi ”Proiectarea Etnosistemică”.

 

 

Etnosistemica

Am impresia că geniul elitelor naţionale de la Bucureşti şi Chişinău se reduce treptat la expectativă. Înţelepciunea lor constă în a şti să aştepte. Iar masele populare, electoratul din întreg spaţiu românesc vegetează în prezent într-un mare vid ideologic. Dorinţa multor politicieni, sinceră şi pioasă, de altfel, e ca lucrurile să se aranjeze de la sine.

Să lăsăm ca timpul să lucreze pentru noi. Iar convingerea multora că marea confruntare politică „stânga-dreapta” ar decide destinele oamenilor constituie o gravă eroare, teoretică şi practică.

Mitologia conflictului „iremediabil” dintre aderenţii doctrinei „de stânga” şi a celei „de dreapta” nu mai are nici un credit şi nu rezistă analizei. În politică, precum în sfera ştiinţelor, literaturii şi artei, numai personalităţile creează.

Iar istoria – dacă nu o divinizăm – rămâne doar o listă a creaţiilor, dar niciodată motorul acestea.

După 2007, toate modelele vechi sau mai recente, recomandate românilor de către politicieni şi profeţi, s-au redus la o singură soluţie: integrarea euro-atlantică. Şi acum, tot românul, vorba vine, nu aşteaptă decât strategiile post-aderare elaborate de guvern şi de partide.

Întrebare: prin această ultimă opţiune vom putea oare escalada infinitele crize conjuncturale şi de sistem? Vom reuşi, într-un final, să-i scoatem pe români din izolarea geopolitică, impusă pe rând de turci, fanarioţi, maghiari şi slavi? Să sperăm că de datata aceasta am ales corect Remediul.

De-o fi bine, de-o fi rău, timpul le clarifică pe toate. Inclusiv scenariile futuriste.

Cu siguranţă, însă, şi acest panaceu euro-atlantic necesită o diagnosticare exactă: care sunt aspiraţiile, alternativele, opţiunile românilor, inclusiv a celor din afara frontierelor statale? Este strict necesară şi urgentă o viziune comună. Dar nicidecum asupra a ceea ce a fost, ceea ce este, sau ceea ce va fi România. Nu are nici un rost să polemizăm la infinit pe tema: prezent, trecut şi viitor.

Mai important, decisiv şi constructiv ar fi să ştim cu certitudine ceea ce vrem să fie România integrată într-o lume schimbătoare, în căutare de soluţii la provocările Imperiului.

Problema cheie, cred, nu constă în previziune sau profeţie: ce se va întâmpla peste un deceniu, peste un secol etc.? Mai actual şi stringent e să diagnosticăm exact: ce-i de făcut pentru ca istoria să urmeze calea pe care o dorim?

Saltul calitativ în evoluţia naţiunilor este determinat de protagoniştii istoriei: oameni înzestraţi, volitivi, care vor şi pot să tulbure cursul evenimentelor, aparent ireversibil. Deciziile lor strategice, însoţite de riscuri enorme, elaborate la timp şi aplicate consecvent, asigură ieşirea naţiunii din impas.

Viitorul poate fi planificat. La urma urmei, într-o anumită măsură şi într-o formă oarecare, istoria este tentativa de a corespunde unui plan. E adevărat, îţi poţi face planuri de o perfecţiune totală. Nimeni însă nu-ţi garantează că planurile vor fi realizate. Şi adesea eşecul se datorează unei întâmplări, aparent lipsite de semnificaţie.

„Poporul”, acest termen preferat al internaţionaliştilor, consideră, de regulă, că modelul suprem de ordine socială este chiar realitatea actuală, consacrată, în care trăieşte. Elitele intelectuale însă o pun mereu sub semnul întrebării, elaborând utopii sau proiecte.

Iar filozoful Alexandr Zinoviev menţiona că „toate marile evenimente din istoria omenirii sunt generate, stimulate şi conduse de diletanţi şi şarlatani”. Să fie oare adevărat?

Doar dacă ne amintim de paradoxul lui Bernard Shaw:

„Deşteptul se adaptează la lume aşa cum este ea, nebunul caută să o transforme: de aceea orice progres este opera nebunilor”.

Când globaliştii declară că modelul lor de guvernare şi creştere economică nu are alternativă, involuntar se înfiripă în cuget protestul şi speranţa. Ştiu: pretutindeni în lume, s-a declanşat deja o mişcare transnaţională de repudiere a fatalismului unui singur drum.

Numai un Proiect Naţional, cred eu, mai poate da un sens benefic vieţii indivizilor. Noi, românii, avem cu toţii un destin.

Şi tot mai mulţi dintre români aspiră la autoritatea unui Proiect Naţional, care să includă şi un capitol aparte – „Reîntregirea Patriei”.

Proiectul Naţional înseamnă, în esenţă, fortificarea Etnosistemului, care reprezintă un fenomen mai recent decât „naţiunea”. Evoluţia calitativă a „naţiunii” constă în atingerea nivelului de Etnosistem.

Iar o Proiectare Etnosistemică ne va permite să gestionăm ciclurile de schimbări accelerate, de frustrări colective şi conflicte acerbe. Şi, în acest Proiect Naţional, legile biologiei, legile fundamentale ale naturii sunt chemate să joace un rol decisiv.

În ultimele două secole factorii biologici au fost, de regulă, ignoraţi, in favoarea fizicii şi a economiei. A venit timpul să corectăm această deviere. Altfel nu vom depăşi viitoarele crize şi nu vom supravieţui.

Concluzia savanţilor antropologi se reflectă şi în concepţia naţionaliştilor contemporani. Istoricul rus Valerii Solovei, de exemplu, susţine că poporul ca integritate există, înainte de toate, în calitate etnică; etnicitatea e mai importantă decât economia, cultura şi politica; etnicitatea e de natură biologică sau, în cel mai bun caz, biologico-socială.

A fi etnic rus, german, francez etc., înseamnă o problemă „de sânge” şi „de pământ”. O coincidenţă între biologic şi cultural-psihologic exprimată prin arhetipuri naţionale. ( …)

Fiecare individ judecă evenimentele pornind de la propriile vicii şi superstiţii. Accentuând importanţa biologicului, ne vom confrunta cu extrema internaţionalistă.

Aceasta, de regulă, vociferează: „Rasism!”. Etnosistemica, însă, nu poate avea ceva comun cu vechile teorii rasiste. Ea are la bază legile naturii, biofila şi un program epistemologic, care include autodezvoltarea şi auto-corecţia.

Imperative naţionale de identitate şi supravieţuire, asemănătoare cu cele ale românilor, se află pe agenda tuturor democraţiilor, vechi şi noi, din est şi din vest, din nord şi din sud.

De aceea se cere astăzi un efort conştient şi conjugat pentru crearea unor noi forme de organizare şi guvernare, în absolut toate sferele de activitate umană.

Problema majoră, însă, ţine de faptul că „nicăieri uzura morală nu e mai avansată sau mai periculoasă decât în viaţa politică, şi în nici un domeniu actual nu găsim mai puţină imaginaţie, mai puţină experimentare, mai puţină bunăvoinţă de a face faţă schimbărilor fundamentale” (Alvin şi Heidi Toffler).

VA URMA

09/09/2020 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: