CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

O ISTORIE A ZILEI DE 7 SEPTEMBRIE. VIDEO

 

 

 

 

 

 

 

 

7 septembrie, istoricul zilei

 

 

 

 

 

 

70: O armată romană condusa de Titus Flavius Vespasianus (n. 30 decembrie 39 – m. 13 septembrie 81), fiul imparatului Vespasian, ocupa Ierusalimul si masacra mii de evrei.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

251: A murit generalul chinez Sima Yi (n. 179). A trait in epoca de sfarsit a dinastiei Han si in Perioada celor Trei Regate.

Fiul sau mai mic Sima Yan, a preluat puterea și a fondat dinastia Jin.

 

 

878: Ludovic al II- lea a fost încoronat  rege al Franciei de Vest  de către Papa Ioan al VIII-lea.

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru francia de vest map

 

Pe hartă: Francia de Vest

 

 

 

 

Ludovic al II-lea cel Gângav (fr. Louis II le Bègue, n. 846 – d. 10 aprilie 879), a fost  conte de Autun între 866–867, regele Franţei între 877– 879 şi rege al Aquitaniei între 867–879.

A  fost fiul lui Carol cel Pleşuv şi al Ermentrudei de Orléans. În 867, sub domnia tatălui său, este încoronat rege al Aquitaniei. Când în anul 875 tatăl său a devenit împărat al Sfântului Imperiu Roman, a plecat să apere Italia şi l-a lăsat pe Ludovic regent, sub tutela clerului şi ai foştilor săi miniştri.

 

 

 

1159: A fost ales Papa Alexandru al III-lea al Romei. A prezidat cel de-al treilea Conciliu de la Laterano (1179), care a consfinţit victoria poziţiei papale în faţa celei imperiale.

 

 

 

 

 

 

Papa Alexandru al III- lea , născut Roland de Siena (n.cca 1100/1105 – d.30 august 1181).

 

 

După Laterano, papii urmau sa fie aleşi numai de către cardinali, împăratul sau alţi reprezentanţi laici ai lui neavând drept să intervină.

De asemenea, s-a stabilit necesitatea unei majorităţi de două treimi (2/3) pentru validarea alegerii unui papă, regulă şi astăzi valabilă.A decedat la 30 august 1181.

 

 

 

 

 

 

1191: In timpul celei de-a treia Cruciade, regele Richard I al Angliei il invinge la Arsuf pe comandantul musulman Saladin.

 

 

 

 

 

       Richard I al Angliei                         Saladin

 

 

 

 

 

 

 

 1228: Împăratul Imperiului romano- german, Frederik al II-lea a început a șasea Cruciada in Tara Sfanta.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Istoria Regatului Cruciat din tara Sfanta  este împărțită în două perioade distincte : 

– Primul Regat Cruciat al Ierusalimului a durat din 1099 pana in 1187, când a fost distrus aproape în întregime de armatele musulmanilor conduse de Saladin.

În 1187, chiar capitala regatului, oraşul Ierusalim, a fost cucerit de Saladin,astfel incat  în secolul al XIII-lea, regatul era redus la o fâşie îngustă de pământ de-a lungul ţărmului mediteranean, pe cuprinsul căreia mai existau numai câteva oraşe întărite.

– După cruciada a treia, regatul a fost reînființat  in anul 1192 si a existat până la distrugerea sa în 1291, fiind  uneori numit al doilea Regat al Ierusalimului sau Regatul  Acra, după noua sa capitală.

Regatul a rezistat aproape două sute de ani, din 1099 până în 1291, când ultima posesiune rămasa, Acra, a fost distrusa de mameluci.

 

 

 

 


1303: Papa Bonifaciu al VIII-lea este luat prizonier din ordinul regelui Filip al IV- lea al Franței. A fost salvat din mâinile francezilor pe  9 septembrie de o revoltă a populației de Anagni si  a murit la scurt timp după aceea la Roma 11 oct 1303.

Papa Bonifaciu al VIII- lea ( n.cca 1230- d. 11 octombrie 1303), născut Benedetto Caetania fost Papa de la 24 dec 1294 pana la moartea sa, în 1303.

A  vrut să ridice puterea spirituală asupra puterii temporale, declarand că atât puterea spirituală și temporală se afla sub jurisdicția Papeiși că regii  sunt  subordonati pontifului roman.

A avut numeroase conflicte  cu regele Filip al IV- lea  al Franței.

 

 

 

 

 

 

1533: S-a născut Elisabeta I, regină a Angliei între anii 1558-1603, perioadă denumită şi „epoca elisabetană” ; (m. 24 martie 1603).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Elisabeta I a fost al cincilea și ultimul monarh al casei Tudor. Deoarece în ciuda numeroaselor oferte primite, nu s-a căsătorit niciodată,  casa Tudor s-a stins la moartea ei. A fost cunoscută și ca Regina Fecioară.

Domnia reginei Elisabeta  a fost marcată de sporirea puterii Angliei  pe plan internațional  și o perioadă de extraordinară înflorire artistică și culturală.

 

 

 

 

 

1631 (7/17): În timpul Razboiului de treizeci de ani,trupele suedeze comandate de regele Gustav Adolf obțin o victorie decisivă asupra forțelor catolice, în bătalia de la Breitenfield, la aproximativ 8 km nord-vest de orașul Leipzig la 17 septembrie , 1631. 

A fost prima victorie majoră a protestanților în războiul de treizeci de ani

 

 

 

 

 

 

 

Foto. Gustav al II-lea Adolf (n.19 decembrie 1594 – d.16 noiembrie 1632)

 

 

 

 

 

 

 

1707: S-a născut  scriitorul , matematicianul și naturalistul  francez Georges Louis Leclerc de Buffon; (d.16 aprilie  1788).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Preocupările sale multiple s-au concretizat printr-o operă, care a influențat decisiv nu numai teoretic, ci și practic, generațiile următoare de naturaliști, printre care s-au numărat și Jean-Baptiste de Lamarck și Charles Darwin.

 

 

 

 

 

 

 1726: S-a născut compozitorul şi şahistul francez François-André Danican Philidor, considerat cel mai bun jucător de şah al secolului al XVIII-lea; (m. 1795).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 Una dintre cele mai importante cărţi de teorie a şahului semnată de acesta cu titlul „Analyse de jeu des Echecs”, a fost publicată la Paris în anul 1749.

Cartea este extrem de importantă deoarece este prima din istorie care tratează partida de şah ca pe un tot unitar, prezentând atât deschiderile, cât şi jocul de mijloc şi finalul, ultimele două fiind ignorate până atunci de teoreticieni.

Philidor a dominat lumea şahistă până la sfârşitul secolului, primele decenii ale secolului al XIX-lea neaducând nimic nou în ceea ce priveşte noile talente. 

 

 

 

 

 

 

 

 

1811: S-a născut  la Krauchenwies in actuala Germanie, Karl Anton Joachim Zephyrin Friedrich de Hohenzollern-Sigmaringen, tatăl viitorului rege Carol I al României.

 

 

 

 

Karl Anton Joachim Zephyrin Friedrich de Hohenzollern-Sigmaringen

 

 

 

 

 

 

Karl Anton Joachim Zephyrin Friedrich de Hohenzollern-Sigmaringen  a decedat la vîrsta de 74 de ani (2 iunie 1885).

A fost șef al casei de Hohenzollern-Sigmaringen, prim-ministru al Prusiei în perioada 6 noiembrie 1858 – 12 martie 1862 și tată al primului rege al României, Carol I.

El a fost fiul prințului Karl de Hohenzollern-Sigmaringen și al Mariei-Antoinette Murat, nepoată de frate a lui maresalul francez Joachim Murat.

Prințul Karl Anton a fost căsătorit cu prințesa Josephine Friederike Luise de Baden (1813 – 1900), fiică a lui Karl, Mare Duce de Baden. Împreună au avut  mai mulți copii :

    – Leopold (1835 – 1905), străbunic al Regelui Mihai I al României;
    – Stephanie (1837 – 1859) – căsătorită cu regele Petru al V-lea al Portugaliei;
    – Carol (1839 – 1914), viitor rege al României;
    – Anton (1841 – 1866), mort pe cîmpul de luptă, în Bătălia de la Königgrätz, în cursul războiului pruso-austriac;
    – Friedrich (1843 – 1904);
    – Maria Luise (1845 – 1912) – căsătorită cu Prințul Filip de Belgia.

 

 

 

 

 

 

1812: În urma bătăliei de la Borodino, din apropierea Moscovei, La Grande Armée a lui Napoleon a obligat armata rusă să se retragă cu pierderi imense.

Aceasta confruntare a fost considerată cea mai sângeroasă din istoria războaielor napoleoniene.

Deși a fost o victorie tactică și strategică franceză incontestabilă, bătălia nu a reprezentat triumful complet de care Napoleon avea nevoie pentru a-l convinge pe țarul Alexandru I să încheie pacea.

 

 

 

 

 
Final Storm of the Rayevsky's Battery
 
 

   Ca urmare a bătăliei, trupele franceze au avut drumul deschis spre Moscova, pe care o vor ocupa timp de o lună și jumătate, în așteptarea tratativelor de pace. Acestea din urmă nu se vor materializa și, odată cu venirea iernii, francezii au fost nevoiți să se retragă, cu pierderi uriașe cauzate de crunta iarnă rusească.

 
 
 

1818: Carol al XIV-lea al Suediei, francez prin naștere, pe numele său adevărat Jean-Baptiste Bernadotte,a fost încoronat, la Trondheim, rege al Norvegiei .

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Jean-Baptiste Bernadotte (n.26 ianuarie 1763 – m.8 martie 1844), a fost rege al Suediei și Norvegiei, prinț suveran de Pontecorvo, general și Mareșal al Primului Imperiu Francez al lui Napoleon.

Este fondatorul actualei dinastii care se află pe tronul Suediei.

 
 
 

1822: Brazilia își declară independența față de Portugalia.

 
 
 

1844:  S-a născut renumitul arhitect Émile André Lecomte de Nouy, membru corespondent străin al Academiei Române; a alcătuit planurile de restaurare pentru bisericile „Trei Ierarhi ” şi ” Sf. Nicolae Domnesc ” din Iaşi, biserica ” Sf. Dumitru ” din Craiova (m. 11 noiembrie 1914).

 

 

 

 

 

 

 1866: S-a născut prozatorul și dramaturgul francez Tristan Bernard;  (d. 1947).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1880: A decedat politicianul român Manolache Costache Epureanu , fost prim ministru al guvernului României; (n. 22 august 1820).

 

 

 

 

 

 

EPUREANU, Manolache Costache – STERE.ro

 

 

 

 

 

 

 

 

In perioada 1859 – 1861  a fost principalul colaborator al lui Alexandru Ioan Cuza,  dar treptat  s-a îndepărtat  de acesta, apropiindu-se de conservatori. Dupa detronarea lui Cuza, la 11 februarie 1866, el a devenit unul dintre principalii lideri ai acestora.

Majoritatea conservatoare din Adunarea Constituantă convocată în 1866 pentru a adopta prima constitutie a țării l-a ales președinte al acesteia. În 1870, el a devenit prim ministru.

A fost pentru o perioada scurta si ministru al Justitiei. La 3 februarie 1880  devine lider al Partidului Conservator și autorul primului program politic al acestuia.

 

 

 

 

 1881: S-a născut Henri Focillon, istoric de artă şi estetician francez; prieten apropiat al României, a vizitat de mai multe ori ţara noastră; de numele său se leagă fondarea Institutului Francez din Bucureşti; membru de onoare străin din 1926 al Academiei Române ; (m. 1943).

 

 

 

 

 

 

1902 : S-a născut Şerban Cioculescu, critic şi istoric literar, membru al Academiei Române („Aspecte lirice contemporane”, „Ion Luca Caragiale”, „Aspecte literare contemporane”) ; (m. 25 iunie 1988).

 

 

 

 

 

Imagini pentru Şerban Cioculescu,photos

 

 

 

 

 

 

 

 1907:  A încetat din viaţă Bogdan Petriceicu Haşdeu, filolog, folclorist, prozator, dramaturg, istoric şi publicist, vicepreşedinte al Academiei Române; este întemeietor al lingvisticii, filologiei şi lexicografiei româneşti („Etymologicum Magnum Romaniae”), unul dintre fondatorii folcloristicii comparate române, creatorul dramei istorice româneşti („Răzvan şi Vidra”); (n. 16 februarie 1836).

 

 

 

 

 

 

 

 
 
 
 
 

1909: S-a născut la Istanbul, regizorul, scriitorul, scenaristul şi producătorul american de origine greacă, Elia Cazan (Kazanjoglous); laureat în 1999 al Premiului Oscar pentru întreaga activitate. („A Streetcar Named Desire”, „East of Eden”, „Splendor in the Grass”); (m. 29 septembrie 2003).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 
 
 
 
 
 
 

1910: Savanta franceză de origine poloneză, Marie Sklodowska Curie, a izolat prima mostră pură de radiu.

 

 

 

 

 

 

 

 

 
 
 
 
 
 
 

1911: S-a născut comunistul   Todor Jivkov, președinte al Bulgariei (1971-1989); (d. 5 august 1998).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mama lui, Măruţa, provenea dintr-un neam de vlahi (români) din oraşul dunărean Somovit,  iar limba română a fost limba ei maternă.

Jivkov a fost cunoscut în timpul Războiului Rece pentru pentru atitudinea sa extrem de  servilă față de URSS.

El chiar a propus de două ori în mod neoficial, în 1963 si în 1973, ca Bulgaria să adere la Uniunea Sovietică, subliniind originea comună slavă, alfabetul chirilic si alte similitudini culturale.

Liderii URSS, temându-se de o reacție negativă din partea comunității internaționale, i-au respins propunerea. Gheorghi Markov a spus odată: „El (Jivkov) a servit Uniunea Sovietică cu mai multă fervoare decât liderii sovietici înșiși.”

Jivkov a intensificat relațiile economice cu celelalte țări socialiste. Jivkov a fost împotriva politicii perestroika  dusă de Gorbaciov  în Uniunea Sovietică.

Pe 10 noiembrie 1989, ca urmare a unei  lovituri de stat fără vărsare de sânge în Bulgaria, Jivkov a fost demis.

Lovitura de stat a fost organizată atât de gorbacioviștii din cadrul Partidului Comunist Bulgar, cât și de opoziția anticomunistă.

Partidul Comunist a fost redenumit Partidul Socialist Bulgar, iar un an mai târziu a câștigat alegerile parlamentare.

În 1990 Jivkov a fost urmărit penal și arestat la domiciliu, fiind eliberat de către Curtea Supremă în 1996.

A murit în vara anului 1998.

 
 
 
 

1914: S-a născut fizicianul american James Alfred Van Allen, un  pionier al cercetării spaţiale americane, savantul care a descoperit în 1958, centurile de radiaţii care îi poartă numele; (m. august 2006).

 

 

 

 

 
 
 
 
 

 1917: S-a născut Sir John Warcup-Cornforth, chimist britanic de origine australiană; a obţinut prima sinteză totală a unui steroid (colesterolul); Premiul Nobel pentru Chimie în anul 1975, împreună cu elveţianul Vladimir Prelog; (m. 2013).

1930: S-a născut regele Belgiei, Baudouin I ; ( m.1993).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1931: Marele diplomat roman Nicolae Titulescu a fost reales în funcția de președinte al celei de-a XII-a Sesiuni ordinare a Adunării Societății Națiunilor.

 

 

 

 

Nicolae Titulescu: „Viaţa mea a fost o luptă continuă în scopul de a croi pentru România un loc în viaţa lumii, apărându-I, totodată, interesele naţionale” – Radio România Cultural

 

 

 

A fost un caz singular în istoria Ligii Națiunilor, când un fost președinte al Ligii a fost reales pentru o nouă sesiune.

 

 

 

 

1940 : A fost încheiat in urma  presiunilor  Germaniei naziste, Tratatul de frontieră româno-bulgar de la Craiova, prin care sudul Dobrogei („Cadrilaterul”, adică județele Durostor si Caliacra), intra în componenţa Bulgariei.

 

 

 

 

 

 

 

 Acest teritoriu fusese anterior cedat de către Bulgaria României, în urma Păcii de la București din anul 1912.

 

 

 

 

 

1940 : Al Doilea Război Mondial: În Bătălia Angliei avioanele germane încep atacurile de noapte asupra Londrei și a altor orașe britanice.

 

 

 

 

 

Bătălia Angliei (10 iulie – 31 octombrie 1940) este numele dat eforturilor Luftwaffe depuse pentru câștigarea superiorității aeriene asupra Royal Air Force (RAF), înaintea unei invazii terestre și aeriene asupra Marii Britanii (Operațiunea Leul de Mare), în timpul celui de-al Doilea Război Mondial - foto: ro.wikipedia.org

 

Bătălia Angliei– foto: ro.wikipedia.org

 

Bătălia Angliei (10 iulie – 31 octombrie 1940) este numele dat ofensivei forțelor aeriene militare germane (Luftwaffe) pentru câștigarea superiorității asupra Royal Air Force (RAF), înaintea unei invazii terestre și aeriene asupra Marii Britanii (Operațiunea Leul de Mare), în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Bătălia Angliei a fost  de asemenea cea mai mare și susținută campanie de bombardamente desfășurată până la acea dată și primul test adevărat al teoriilor bombardamentelor strategice dezvoltate după Primul Război Mondial.

Eșecul Germaniei Naziste de a distruge forța aeriană a Angliei sau de înfrângere a stării de spirit a guvernului sau poporului britanic este considerată prima înfrângere majoră a celui de-al Treilea Reich.

 

 

 

 

 

1944: Șeful Marelui Stat Major al Armatei Romane, generalul Gheorghe Mihail, și-a înaintat demisia în semn de protest față de modul în care era tratată armata română și față de intrarea acesteia sub ordinele înaltului Comandament Sovietic, la 6/7 septembrie 1944, ora 0.

Cererea i-a fost respinsă, trebuind să accepte colaborarea cu Armata Roșie.

La 12 septembrie 1944, demisionează pentru a doua oară, exprimându-și refuzul de a accepta „ciuntirea și destrămarea oștirii”.

Generalul de armata Gheorghe Mihail, fost sef al Marelui Stat Major avea sa  indure persecutiile  comuniste, alaturi de multi alti generali romani.

 

 

 

 

 

 

 

1949: S-a născut interpreta americană Gloria Gaynor (numele real: Gloria Fowels); considerată mult timp „regina muzicii disco” (înainte de a-i ceda coroana Donnei Summer).

 

 

 

Gloria Gaynor: American singer (1949-) | Biography, Filmography, Discography, Facts, Career, Wiki, Life

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1949: Este proclamată Republica Federală Germania (cu capitala la Bonn), în urma unificării zonelor de ocupație americană, franceză și engleză.

La 12 septembrie Adunarea Federală alege primul președinte federal (Theodor Heuss (1884 – 1963, liderul Partidului Liber Democrat, reales în 1954).

La 15 septembrie este ales primul cancelar federal (Konrad Adenauer 1876 – 1976, reales în 1953, 1957 și 1961.

 

 

 

 

 

1949: A încetat din viaţă pictorul mexican José Clemente Orozco, considerat unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai picturii murale;  (n. 23. noiembrie.1883).

 

 

 

 

 

1953: In URSS, Nikita Hrușciov este ales primul Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1965 : S-a născut  renumita soprană română Angela Gheorghiu.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1977: Se semneaza, la Washington, de către președintele Statelor Unite, Jimmy Carter și premierul panamez  Omar Torrijos,  tratatul  privind neutralitatea permanentă și funcționarea Canalului Panama, tratat care prevede ca toate trupele americane să părăsească Panama, iar controlul Canalului să revină autorităților panameze, cel mai târziu la 31 decembrie 1999.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Jurisdicţia generală asupra zonei Canalului (în domeniile administrativ, civil şi penal) a fost transferată de SUA autorităţilor panameze (Canalul a trecut sub deplina suveranitate a Republicii Panama la 31.XII.1999). Canalul Panama a fost construit între anii 1881 şi 1914.

La data de 18.XI.1903, guvernul panamez a concesionat pe timp „nelimitat” SUA construirea, exploatarea şi controlul asupra zonei canalului interoceanic, fapt ce i-a nemulţumit pe panamezi şi a determinat derularea, de-a lungul anilor, a numeroase negocieri, finalizate cu Tratatul Torrijos-Carter

 

 

 

 

 

 

1982: Sportivii romani  Vali Ionescu și Anișoara Cușmir s-au situat pe locurile I și, respectiv II, la săritura în lungime la Campionatele europene de atletism de la Atena.

 

 

 

 

 

 

 

 

1993:  A încetat din viaţă la București, scriitorul si gazetarul  Eugen Barbu (n. 20 februarie 1924), autorul cunoscutelor romane „Groapa”si  „Principele”.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Născut la  20 februarie 1924, București, Eugen Barbu a fost  membru corespondent al Academiei Române, director de reviste, jurnalist, pamfletar, polemist, publicist, romancier, scenarist și om politic român, laureat al premiului Herder.

 

 

 

 

 

 

 

 1994: A murit   scriitorul, scenaristul şi regizorul  britanic James Clavell; (n. 1924).

 

 

 

 

 

 

 

1997: A murit Mobutu Sese Seko, om politic congolez, autoproclamat președinte al Republicii Zair; (n. 1930).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mobutu Sese Seko Koko Ngbendu Wa Za Banga (nume la naștere: Joseph-Désiré Mobutu, n. 14 octombrie 1930) a fost dictatorul Zairului (azi Republica Democrată Congo sau pe scurt Congo Kinshasa ) din 1965 până în 1997. 

 

 

 

 

 

2001: A fost prezentat, în cadrul Festivalului de Film de la Veneția, filmul regizorului  roman Lucian Pintilie, „După-amiaza unui torționar”, realizat după romanul „Drumul Damascului”, de Doina Jelea.

 

 

 

 

 

2008: A  decedat , în urma unui cancer faringian popularul actor român Ilarion Ciobanu.

 

 

 

 

 

Imagini pentru Ilarion Ciobanu.+photos

 

 

 

 

 

Filmografie: „Tancul”, „O vară cu Mara”, „Pruncul, petrolul şi ardelenii”, „Iancu Jianu, haiducul”, „Artista, dolarii şi ardelenii”, „Toate pânzele sus”, „Ultimul cartuş”, „Cu mâinile curate”); (n. 28 octombrie 1931).

 
 
 
 
 
 
 
 

 

 2019: A murit actorul american de film, televiziune și teatru, John Wesley (nume complet: John Wesley Houston),celebru pentru rolul din serialul TV de succes „Fresh Prince of Bel Air” (n. 1947).

 

R.I.P. John Wesley of 'Fresh Prince of Bel Air' Died At 72 Because OF This... - YouTube

7 septembrie este 

 

– Ziua Independenței Braziliei, data la care se sărbătorește Declarația de Independență a acestei țări față de Portugalia, la 7 septembrie 1822.

 

 

 

 

 

Brazilia

 

 

 

 

Brazilia este o republică federativă formată din 27 de unități federative — Districtul Federal și 26 de state.  În 2008 avea o populație de 189.612.814 de locuitori și o suprafață de 8.511.965 km² , ocupând 47% din teritoriul continentului sud-american .

Comparată cu celelalte țări ale lumii, Brazilia ocupă locul al cincilea după numărul populației și aceeași poziție după suprafață . Fiind a noua putere economică din lume și cea mai mare din America Latină, Brazilia are astăzi o influență internațională mare, atât la nivel regional cât și la nivel global.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

De asemenea, aproximativ 15-20% din biodiversitatea mondială se concentrează aici, un exemplu al  acestei bogății fiind Pădurea Amazoniană.

 

CALENDAR CREȘTIN ORTODOX

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Sfântul Mucenic Sozont; Cuvioșii Simeon și Amfilohie de la Pangarati.

 

 

 

 

 

 

 

Sfantul Mucenic Sozont; Cuviosii Simeon si Amfilohie de la Pangarati

Sfinții Cuviosi Simeon si Amfilohie de la Pangarati au fost canonizati de catre Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane in sedinta de lucru din data de 5-7 martie 2008.

Sfantul Cuvios Simeon s-a nascut la inceputul secolului al XV lea, intr-un sat din apropierea orasului Piatra Neamt. Alege sa se retraga impreuna cu doi ucenici in anul 1432 in pustie, la poalele muntelui “Paru”, la 5 km de Manastirea Bistrita.

Primeste de la Sfantul Voievod Stefan cel Mare bani si ajutor sa ridice o biserica in cinstea Sfantului Mucenic Dimitrie, Izvoratorul de Mir. Biserica va fi sfintita de Mitropolitul Teoctist I. La aceasta slujba a avut loc si hirotonirea intru preot a lui Siomen, devenind primul intemeietor si egumen al Manastirii Pangarati.

Din cauza invaziei otomane, Cuviosul Simeon este nevoit sa plece in Transilvania. Se stabileste la Manastirea Casiva, unde va avea loc si trecerea sa la cele vesnice (anul 1476).

Sfantul Cuvios Amfilohie de la Pangarati s-a nascut in anul 1487. De tanar a intrat in obstea de la Pangarati. Va ajunge sa conduca obstea manastirii vreme de 56 de ani. In urma unei descoperiri dumnezeiesti, domnitorul Alexandru Lapusneanu zideste la Pangarati o noua biserica, in locul celei vechi de lemn, care fusese arsa de turci.. Ea va fi sfintita in anul 1560 de Mitropolitul Grigorie al Moldovei.

Cunoscand  vremea trecerii la cele vesnice, se retrage in anul 1566 la Manastirea Moldovița, unde se va mai osteni timp de patru ani.

 

 

 

 

 

 

Sfântul Sozont

 

 

 

 

Sfantul Sozont s-a nascut in Licaonia (Asia Mica), in timpul domniei lui Diocletian (284-305). A fost pastor de oi si s-a invrednicit sa-si vada sfarsitul ca mucenic pentru Hristos, intr-o vedenie.

In vremea sa, se afla la Pompeiopolis (in Cilicia) un idol din aur si argint, la care se inchinau paganii. Sozont a intrat in cetatea in care se afla acest idol, a rupt mana idolului, a facut-o bucati si a impartit-o saracilor.

Ca sa impiedice arestarea pe nedrept a nevinovatilor, Sozomen s-a predat magistratului, mărturisindu-i ca este creștin si ca el a tăiat mana idolului.

După supunerea la multe chinuri, a fost aruncat în foc, iar aici și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

 

 

 

 

 

VIDEO: ASTĂZI ÎN ISTORIE – TODAY IN HISTORY

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse):

 

 

  1. http://ro.wikipedia.org/wiki/Karl_Anton_de_Hohenzollern-Sigmaringen

  2. Istoria md.

  3. Wikipedia.ro.

  4. Mediafax.ro

  5. Rador.ro

07/09/2020 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Istoria şi semnificaţia numelor de român/valah şi România/Valahia

 

 

 

Practici vestimentare în Ţara Românească la începutul secolului al XIX-lea – EgoLitera

 

                                Foto: Țărani din Severin de Amadeo Preziosi

 

 

Acad. Ioan-Aurel Pop:

Istoria şi semnificaţia numelor de român/valah şi România/Valahia

 

 

Mărturii din secolele al XV-lea şi al XVI-lea atestă fără niciun dubiu că aceia pe care străinii îi numeau „valahi” îşi spuneau lor înşişi „români” (rumâni), iar limbii şi chiar religiei lor îi spuneau „română” (rumână sau rumânească).

Încă un argument al dualităţii de care vorbeam vine dintr-o constatare foarte simplă, amintită deja în alt context: pornind din aceleaşi secole (al XV-lea şi al XVI-lea), de când încep să fie traduse (şi în parte tipărite) în româneşte vechi texte slavone, latine, greceşti etc., de fiecare dată, fără nicio excepţie, cuvintele Valachus şi Valachia (cu toate variantele lor) au fost transpuse sub forma rumân (român) şi Ţara Rumânească (Românească).

Uneori, când sub numele de Valachia se ascundea Moldova (adică ţara românilor de la est de Carpaţi), atunci se folosea în traducere termenul consacrat, de Moldova.        

Prin urmare, ca şi vecinii lor unguri, greci sau albanezi – care nu se numesc pe sine unguri, nici greci şi nici albanezi – şi ca multe alte popoare, românii au un nume pe care, până relativ recent, străinii nu l-au folosit şi, foarte mulţi dintre ei, nu l-au cunoscut.

Nici românii nu au cunoscut numele de vlah şi nu l-au folosit ca să se denumească pe sine.

Numele de rumân/ român este cel puţin la fel de vechi ca acela (acelea) dat (date) de străini, dar este atestat mai rar şi mai târziu.

Numele de vlah şi cel de rumân, ca substantive şi adjective, au dobândit uneori, în timp, şi alte sensuri decât cele etnice, dar aflate în legătură cu etnicitatea. Astfel, ţăranii supuşi pe moşii în Evul Mediu (care munceau pentru ei, dar şi pentru boieri, mănăstiri şi domni) şi chemaţi în documentele slavone vecini, erau numiţi, se pare, în româneşte rumâni, după numele etnic al tuturor locuitorilor ţării. Discuţia în legătură cu această denumire de rumâni, dată categoriei ţăranilor dependenţi din Ţara Românească, este veche şi complexă în istoriografia română, ea conducând până acum doar la concluzii parţiale.

Oricum, acest nume de rumân aplicat ţăranilor dependenţi îndreaptă spre o împrejurare şi spre o epocă în care mai toţi românii erau supuşi sau stăpâniţi de o altă etnie. La fel, termenul de vlah a căpătat şi el, în anumite locuri, sensul de ţăran supus sau iobag (în Transilvania), de păstor sau cioban (în mai multe locuri din jurul României)[1], de ortodox (în Transilvania) etc.

Toate acestea sunt realităţi importante, studiate în profunzime de-a lungul timpului, dar nu se detaliază aici, fiindcă nu intră în atenţia studiului de faţă. De altminteri, transferarea unor denumiri etnice asupra unor noţiuni colaterale s-a produs mereu, peste tot, la mai toate popoarele.

Astăzi, în mod convenţional, se foloseşte numele de român pentru locuitorii României, iar numele de vlah este preferat pentru românii balcanici, adică pentru aceia situaţi, în general, la sud de Dunăre, fără să existe însă o regulă strictă în acest sens. Cu toate că şi ei, vlahii balcanici, au nume proprii, interne, derivate din latinescul Romanus, ca, de exemplu, armân, rămăn, rumun, rumăn, rumăr, rumer etc., numele date lor de străini sunt mai numeroase şi mai durabile, datorită traiului în grupuri mai mici, transhumanţei (şi nomadismului) şi izolării lor între mari mase slave, greceşti, albaneze, româneşti (ţinţari, vlahi şchiopi, maurovlahi, morlaci, cirebiri, gogi, machedoni etc.).[2]

Astfel, aceşti români (romanici) sudici, păstrători iniţiali ai amintirii Romei, au învăţat şi ei dimprejur, de la vecini, variante ale numelui de vlah sau alte nume, pe care au început să le folosească şi între ei, încă din timpuri mai îndepărtate (de exemplu, anumite grupuri de meglenoromâni şi istroromâni se denumesc vlaşi). În plus, ca şi la nord de Dunăre, au conservat denumiri regionale, de grup, date de ei înşişi sau de alţii.

La aceştia, conştiinţa romanităţii şi a unităţii (dintre ei şi cu românii din vechea Dacie Traiană) a fost, de-a lungul timpului, mult mai difuză, mai neclară, mai ştearsă, ea fiind reînviată parţial (cu erori şi stângăcii) abia în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, adesea prin intervenţia intelectualilor români şi a statului român.

Astăzi, numeroşi vlahi din statele balcanice – mai ales cei urbani şi cei din Grecia, unde istoriografia oficială îi consideră greci romanizaţi sau cei din Serbia, unde opinia oficială îi declară slavi romanizaţi – se identifică tot mai mult cu grupurile majoritare din ţările respective, aşa cum cei din România se declară în mare parte români. Există şi opinii, chiar din sânul acestor vlahi, care susţin că aromânii sunt un popor romanic distinct, iar aromâna o limbă romanică de sine stătătoare. Probabil că aceasta ar fi direcţia de evoluţie în timp, în viitor, dacă nu s-ar produce asimilarea şi deznaţionalizarea lor accelerată.

Vechimea numelui de Ţara Românească;  legătura sa cu numele de România

      

Numele oficial al ţării – acela de România – este modern, ca formă şi atribuire, pentru spaţiul actual, dar el are, în înfăţişări uşor diferite, o vechime considerabilă. Se poate presupune că numele de Rumânia/ România – cu variante de pronunţie şi accentuare medievale, azi pierdute – va fi circulat în paralel cu denumirea de Vlahia/ Valahia, fiind o emblemă pentru identitatea, pentru conştiinţa de sine a locuitorilor unui spaţiu anumit.

De altminteri, chiar fără existenţa unor izvoare în acest sens, dacă poporul se chema pe sine rumân şi îşi numea limba rumânească/ rumână, după tipicul moştenit din latină, este absurd să credem că ţările locuite de acest popor, de variatele ramuri ale lui, aveau exclusiv denumiri regionale sau provinciale. Se ştie sigur, din vechi izvoare, că Moldova, Banatul, Făgăraşul, Maramureşul etc. erau numite uneori şi terrae Valachorum sau Valachiae/ Vlachiae/ Volachiae, adică „ţări ale rumânilor”. Era firesc ca populaţiile romanizate de pe cele două maluri ale Dunării, situate, de la un timp, tot mai departe de realitatea instituţională a Imperiului, să se perceapă pe sine, la nivel local, pe baza tradiţiei şi a uzului aceleiaşi limbi, drept o realitate unitară şi omogenă, anume să se simtă o etnie.[3] Aceşti oameni continuau să se numească „romani”, dar termenul a pierdut treptat sensul său politic-instituţional, de apartenenţă la o realitate universală (Imperiul Roman), pentru a desemna în mod exclusiv o foarte bine definită entitate locală.[4]

Teritoriul locuit de această entitate devenise la finele antichităţii o Romanie particulară – cum remarcase Nicolae Iorga – care, tocmai datorită particularismului ei începea să-şi asume caracterul unei etnii.[5] Astfel, în limba localnicilor, împreună cu numele de etnic (rumân) trebuie să se fi conservat şi numele etno-geografic. Cea mai răspândită formă a acestui nume în limba română a fost însă, fără îndoială, aceea de Ţară Românească.         

Denumirea de Dacia s-a pierdut probabil, treptat, la nivelul poporului încă la finele epocii antice. Sub romani, numele de Dacia a avut mai mult sens politic decât etnic. Ea a primit, prin urmare, o lovitură serioasă chiar atunci când vechiul regat al lui Decebal a devenit în mare parte provincia romană omonimă, deoarece nu mai era vorba, de fapt, despre vechea Dacie, ci despre o Romania, împărţită apoi în mai multe Romaniae.[6]

Acestea, după retragerea şi căderea Romei, au ajuns să fie treptat entităţi latine, mai mari sau mai mici, situate şi la nord şi la sud de Dunăre şi înconjurate de populaţii nelatine. Latinitatea lor este dovedită deopotrivă de numele propriu, intern, acela de Romaniae şi de cel extern, dat de alogeni, de Valachiae. Romaniile sau Vlahiile sud-dunărene s-au tot redus şi, în parte, risipit după migraţia masivă a slavilor (după anul 602) şi după formarea statelor acestora.

Ultima mare zvâcnire a unei asemenea Vlahii, adică a unei vieţi politice superior organizate de românii de la sud de fluviu, dar în alianţă cu slavii, a fost Ţaratul Vlaho-Bulgar format la finele secolului al XII-lea, sub dinastia vlahă (vlaho-bulgară) a Asăneştilor. Dimpotrivă, la nord de Dunăre, nucleele politice româneşti se ridicau pe măsură ce decădea politic şi demografic românitatea balcanică.

Aici, între Dunăre şi Carpaţii Meridionali (sau Alpii Transilvaniei, cum le ziceau occidentalii), s-a format la cumpăna secolelor al XIII-lea şi al XIV-lea, prin reunirea mai multor Vlahii, prototipul statului românesc medieval, adică Valahia Mare sau Ţara Românească. Românii i-au zis mereu acestei mari alcătuiri politice proprii – compuse din români şi conduse de români – Ţara Rumânilor/ Românilor, Ţara Rumânească/ Românească şi, cum se vede, pe alocuri şi rar, chiar Rumânie.

De altminteri, numele de Ţară Românească este absolut identic cu acela de Românie. Aşa cum pentru oricine denumirea de Germania este sinonimă cu cea de Deutschland (care, tradusă literal în româneşte, înseamnă „Ţara Germană” sau „Ţara Germanilor”), tot aşa numele de Ţara Rumânească/ Românească nu poate fi decât un sinonim al denumirii de Rumânia/ România.

Dacă England (tradus literal „Ţara Anglilor”) este un sinonim perfect al denumirii de Anglia, dacă Scotland („Ţara Scoţilor”) este totuna cu Scoţia şi dacă Magyarország („Ţara Maghiară”) este numele oficial actual al Ungariei, nu vedem de ce şi cum am putea susţine că între numele de „Ţara Românească” şi cel de România ar fi vreo deosebire de esenţă? De altminteri, chiar şi astăzi, românii, mai ales în mediul rural, când se referă între ei, în limbaj colocvial, la statul român, nu spun România, ci „Ţara Românească”.

Prin urmare, pentru români, numele de Rumânia/ România nu este decât o formă a denumirii de Ţara Rumânească/ Românească, adaptată timpurilor moderne, dar extrasă din trecut, cu rădăcini în trecut şi justificată de istorie.

De aceea, numai dacă, de exemplu, socotim că numele de Anglia şi Scoţia sunt deosebite de „Ţara Anglilor” (traducere literală din England) şi, respectiv, „Ţara Scoţilor” (traducere literală din Scotland) – numai şi numai în acest sens – denumirile de Rumânia şi Ţara Românească pot fi privite ca distincte. Tot aşa, dacă socotim că numele de Germania este unul modern faţă de Deutschland, care ar fi unul arhaic, atunci şi Romania (România) este o noutate în raport cu Ţara Românească.

În limba română, forma Ţara Românească este socotită azi arhaică, ceea ce nu s-a întâmplat în alte limbi cu formele echivalente de England, Deutschland sau Magyarország. Acestea din urmă au devenit în unele limbi străine Anglia, Germania, respectiv, Ungaria. În cazul României, dualitatea aproape a dispărut, în sensul că deopotrivă străinii şi românii îi spun României în acelaşi fel (cu mici variante grafice şi fonetice).    

Altminteri, nu avem de ce să facem diferenţe, deşi niciun istoric român nu va folosi vreodată termenul de Rumânie pentru Evul Mediu, ci va zice în chip constant Ţara Românească sau Ţări Româneşti. Iar România nu este, evident, decât o formă modernizată a numelui de Ţara Rumânească, cuprins în izvoare neromâneşti ca Valahia. În acelaşi spirit, când apare în texte medievale numele de valachus sau olachus (cu variante), în legătură cu regiunea carpato-dunăreană, el se traduce fără nicio rezervă cu român sau rumân.  

De aceea, datorită acestei sinonimii, în epoca de emancipare naţională, când se presupunea că fiecare naţiune trebuia să aibă un stat naţional care să-i reunească şi ocrotească pe toţi membrii săi, românii aveau demult un nume pregătit pentru ţara lor. Nu au ales numele de Dacia (deşi s-a propus acest lucru), fiindcă numele acesta – cum spuneam –, deşi foarte vechi, se pierduse demult din conştiinţa publică, ci au preferat numele de Rumânia sau România. Nu a fost un nume inventat nici de Dimitrie Philipide, nici de paşoptişti, nici de primul domn al Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza şi nici de ministrul său de externe, Mihail Kogălniceanu.

Era un nume păstrat în memoria colectivă, venit dintr-un trecut îndepărtat, nume pe care-l purtaseră într-un fel sau altul, la un moment dat, toate alcătuirile politice ale românilor. Era si numele pe care l-a avut neîntrerupt de pe la 1300 încoace „Ţara Românească”, adică cel mai vechi şi mai prestigios stat medieval românesc, în jurul căruia s-a constituit apoi unitatea politică a poporului al cărui nume în purta.

Unii lingvişti insistă asupra formei termenului de România, care (în funcţie de specificul limbii şi prin analogie cu Lehìa sau cu Rusìa ori cu Nemţìa sau cu alte nume de ţări) este recentă. Lucrul este adevărat în litera sa, însă istoricii operează şi după alte puncte de reper, consemnate în surse de epocă şi care nu concordă întotdeauna cu „logica” limbii, pline, de altmineri, şi ea de o mulţime de excepţii. 

Concluzii

Românii şi-au început istoria ca o „enclavă latină la porţile Orientului” sau ca o „insulă de latinitate într-o mare slavă” şi au rămas mereu într-o vastă regiune de interferenţe şi varii influenţe. Această regiune a fost adesea ameninţată în stabilitatea şi existenţa ei, deopotrivă dinspre apus şi răsărit, dinspre nord şi sud. Ameninţările au îmbrăcat uneori forme destructive sau dizolvante, periculoase pentru identitatea românilor.

Gravele pericole dinspre sud şi nord, ca şi cele dinspre vest au fost mai de timpuriu anihilate, îndepărtate, neutralizate, atunci când s-a putut, prin contribuţia românilor şi a vecinilor lor, dar mai ales prin evoluţia raporturilor internaţionale. Mult mai persistente, mai insistente, mai dureroase şi mai grave au fost pericolele venite dinspre răsărit, începând cu migratorii şi sfârşind cu tancurile sovietice, aducătoare de comunism.

De peste un mileniu, românii au trăit obsesia ameninţării Răsăritului. De aceea, din plurivalenta lor moştenire identitară, şi-au cultivat mai ales componenta occidentală. Era clar încă din secolele XIV-XV că „lumina” încetase să mai vină de la Răsărit. În vreme ce acest Răsărit de ticăloşea tot mai mult, cultura şi civilizaţia, pe vechiul fond al clasicismului greco-latin şi al creştinismului, înfloreau în Apus. Acesta s-a impus şi a devenit un model fertil de urmat. Roma – Vechea Romă – era parte substanţială a acestui model şi ajunsese simbolul lui cel mai eclatant.

Din legătura aceasta cu Roma – reală şi imaginară în acelaşi timp – s-a născut ideologia şi mitologia naţională modernă românească. Numai că Roma era în secolele XIII-XIV catolică, iar legătura cu ea era mijlocită de alte state catolice, mai ales de Regatul Ungariei. Această legătură era obturată puternic de ortodoxia românilor, de presiunile de catolicizare a lor, presiuni care nu urmau întotdeauna calea convingerii. Aceste presiuni de catolicizare purtau, ademenitor, sigiliul Romei, dar se făceau prin prisma presiunii politico-militare a Ungariei. În mintea românilor (mai ales a acelor stăpâniţi direct de Ungaria) catolicismul se suprapunea peste numele de Ungaria, adică peste numele unui opresor, iar umbra aceasta se proiecta uneori şi asupra Romei, unde rezida capul bisericii apusene.[7]

Astfel, credinţa bizantină şi legătura, prin slavii de sud, cu „Noua Romă” (Constantinopolul), dar şi tendinţele de catolicizare pe filieră ungară deveniseră piedici destul de serioase pentru cultivarea amintirii Romei dintâi şi a latinităţii. Totuşi, românii aveau Roma chiar în numele lor! Şi erau singurii deţinători ai acestui „privilegiu” – mărturie clară pentru ideologi nu numai a latinităţii lor, ci şi, împreună cu această latinitate, a sorgintei lor occidentale.

De aceea, legăturile cu Occidentul s-au reluat în Epoca Modernă după alte principii, iar numele de România – un fel de Romă translatată la Dunăre, la Carpaţi şi la Marea Neagră – a devenit pentru români o puternică marcă identitară, născută şi făcută în acelaşi timp, construită deopotrivă de istorie şi de ideologie, dar puternică şi perenă. Fireşte, la consolidarea acestei denumiri generale de România au lucrat insistent – cum s-a întâmplat în istoria tuturor popoarelor – intelectualii, artizanii naţionalismului modern şi ai ideologiei naţionale.

Pentru străini în general şi pentru mulţi analişti ai scenei politice contemporane, este greu de înţeles acest fenomen şi sunt dificil de perceput aceste identificări ale popoarelor central-sud-est europene prin numele lor, prin limbă, prin religie şi confesiune, prin origine şi prin tradiţii. De aici provin, în mare parte, şi unele dintre catalogările grăbite şi superficiale ale acestor state şi popoare, numite de la Viena încoace, în sens peiorativ, „balcanice”. Doar studiul atent şi profund al trecutului le poate revela destinul şi le poate explica atitudinile. Acest studiu înseamnă cunoaştere, iar cunoaşterea înseamnă mult efort, dar şi înţelegere.

Ceea ce nu scuză erorile, laşităţile, carenţele proprii ale românilor, dar le plasează pe toate sub semnul umanului. Din păcate, românii au exagerat adesea sentimentele lor naţionale, ca toţi vecinii lor, dar această exagerare nu explică pe deplin clişeele perpetuate în legătură cu ei. Identităţile naţionale sunt o realitate de viaţă colectivă ca atâtea altele şi nu au în esenţa lor nimic malefic. Au fost folosite uneori în scopuri reprobabile – ca şi identităţile familiale, religioase, politice etc. – ceea ce nu trebuie să le facă în sine odioase, ci pur şi simplu fireşti, ca viaţa. Câte crime nu au fost făcute în numele familiei (rudeniei), al bisericii, al iubirii sau al libertăţii, de-a lungul timpului, fără ca familia, biserica, iubirea sau libertatea să fie demonizate!

Pentru receptarea precaută a istoriei românilor scrisă de istoricii români şi pentru punerea sub semnul întrebării a unor idei ale acestora în străinătate, a concurat din plin şi perioada regimului comunist „original”, aplicat în România. A fost, în ultima sa etapă, un regim comunist-naţionalist, în timpul căruia trecutul românilor trebuia prezentat numai în manieră „glorioasă”: faptele românilor trebuiau să fie imaculate, formarea poporului trebuia să fi avut lor numai la nord de Dunăre, poporul român trebuia să se fi dezvoltat numai „sub semnul continuităţii, permanenţei şi unităţii”, originea nobilă se cuvenea mereu subliniată, fie că era vorba de romani, de daci sau de daco-romani etc.

Românii erau prezentaţi adesea ca fiind neschimbaţi şi neaoşi „de două mii de ani”, cu fapte de arme extraordinare, purtători de mari victorii şi imobili în spaţiul strămoşesc. Până şi denumirile provinciilor istorice au fost, la un moment dat, prohibite, în favoarea numelui general şi unitar de România. De asemenea, regimul Ceauşescu tindea spre finalul său să construiască „poporul muncitor unic”, evident român şi să şteargă diferenţele etnice, lingvistice, naţionale. Or, era clar pentru orice intelectual obişnuit că aceasta era doar propagandă. Istoricii români serioşi nici nu au acceptat, în general, să scrie astfel de enormităţi, neadevăruri, exagerări. Numai că în Occident ajungeau mai ales produsele propagandei regimului. De aceea, istoriografia română a fost în mare măsură compromisă, pusă sub semnul întrebării.

De două decenii, cei mai serioşi istorici români au reluat prezentarea trecutului sub noi auspicii. Ba unii, încercând să îndrepte ceea ce a fost aberant în trecut, au făcut alte erori şi exagerări, în sens invers, uşor de preluat de către un public intern şi, mai ales, extern, sătul de istoria triumfalistă, cultivată de oficialii comunişti şi dornic de altceva. În acest fel, pentru unii, întreg trecutul românilor a devenit derizoriu, ruşinos, fără nicio relevanţă pozitivă.

Or, astăzi este tot mai clar pentru istorici şi pentru publicul larg că românii au avut o istorie normală, ca toate popoarele, cu bune şi rele, că au avut provincii istorice diferite şi nume regionale, că nu au fost albi şi imaculaţi, că nu au fost mereu unitari şi uniformi şi că strămoşii lor nu veniseră cu toţii de la Roma! Se vede – pentru mulţi, ca o noutate – că şi românii se mişcaseră în Evul Mediu şi nu numai, pe distanţe mai mici sau mai mari, cu turmele lor sau cu alte treburi, în toate direcţiile, mânaţi de diferite motive, aşa cum făcuseră toate popoarele.[8] Mişcarea şi aşezarea în spaţii îndepărtate i-a făcut şi pe români variaţi, deosebiţi între ei. A fost foarte greu, pentru mulţi ani după căderea comunismului, să se distingă între adevăr şi minciună, între realitate şi propagandă. Nici astăzi, după două decenii, nu este tocmai simplu.   

De aceea, nici în privinţa numelui românilor, lucrurile nu sunt, pentru anumiţi străini, clare. Mulţi mai cred că numele de român este un rezultat al propagandei naţionale şi naţionaliste, exacerbat sub comunism. Faptul acesta este însă acum doar un clişeu, rezultat în mare parte din neîncredere şi din necunoaştere. În lumina mărturiilor de mai sus, se impune ca evidentă legitimitatea folosirii numelui de român (şi de Ţară Românească) în paralel cu cel de vlah (şi de Valahia), încă din momentul intrării în istorie a tuturor popoarelor romanice, la sfârşitul mileniului I al erei creştine. Este de înţeles că unii istorici germani, de exemplu, în limba cărora etnonimul „român” a intrat în chip temeinic abia în secolul al XIX-lea, să prefere numele de „valah”; dar acelaşi lucru, în sens invers, se poate spune despre istorici români, în limba cărora etnonimul „valah” a intrat în mod curent tot în secolul al XIX-lea. Pentru cei mai mulţi români, numele de „valah” a fost întotdeauna străin, a fost nespecific limbii române, îmbrăcând uneori, la unele popoare şi în anumite variante ale sale chiar sens peiorativ.  

Prin urmare, românii au purtat dintru început două nume principale, ambele legitime. Este însă natural astăzi ca, cel puţin în mediile româneşti, să fie preferat numele pe care şi-l dau românii înşişi. Nu există nicio raţiune să se vorbească, încă de la finele mileniului I al erei creştine, despre francezi, germani, maghiari, bulgari sau ruşi, dar despre români nu, când sunt date precise că ei intrau tocmai atunci, cu entitatea şi identitatea lor proprie, pe scena istoriei.

Prin urmare romanicii orientali ai Europei erau pentru ei înşişi „români” (rumâni), iar pentru ceilalţi erau „vlahi” (cu variante), încă din secolele al IX-lea – al X-lea. Cu atât mai mult este justificată folosirea numelui de român pentru secolele ulterioare ale Evului Mediu. Denumirea de român, utilizată de toţi istoricii români pentru a chema poporul lor din Evul Mediu încoace, nu are nimic de-a face cu naţionalismul, deşi a fost folosită adesea în spirit naţionalist.

Este vorba doar de o realitate cu existenţă milenară şi care trebuie relevată în chip corect, în acord cu ceea ce mărturisesc izvoarele istorice.

 

 

Ion Coja: „Așa-i românul nostru! Duce… de căpăstru!”

 

Ce a însemnat rumân în evul mediu?

Mi-a fost dat să aud o prostie de care știam că se lepădaseră detractorii noștri: sensul pe care îl are cuvîntul rumân în câteva acte medievale din Muntenia, din Țara Românească: un sens social, denumind o categorie de țărani săraci, probabil iobagi!

De aici, unii s-au grăbit să concluzioneze doct că în evul mediu rumânii, deci românii, erau țărani iobagi, iar boierii pentru care slugăreau toată ziua nu erau români, erau probabil slavi, așa cum ar arată și etimologia slavă a lui boier.

Idee  reluată la emisiunea amintită de …boierul Djuvara, foarte mulțumit de sine însuși de câte ori poate să mai scadă din temeiurile naivilor care mai întârzie – niște retardați!, să se simtă bine ca români!

Eu nu pot să dau multe parale pe numitul Neagu Djuvara din mai multe motive. Le voi detalia cu proxima ocazie. Deocamdată mă limitez la discuția filologică!

Teza de mai sus – care, subliniez, nu-i aparține numitului Djuvara, e ceva mai veche și practic abandonată azi de istorici, chiar dacă nu e pe deplin lămurită! Ea contrazice de la bun început bunul simț: de ce țara s-ar mai fi numit Țara Românească dacă rumânii care o populau erau o populație de rang social inferior?!…

E de observat de la bun început că în polisemia lui ROMÂN, semnificația „iobag” este strict regională. Mai mult, se întâlnește numai în acte de proprietate, nici acelea prea multe! Iar toate aceste acte sunt datate după 1600.

Cu ani în urmă, într-o carte scrisă în interbelic de Constantin Giurescu bătrânul, am găsit publicate primele documente în care apare cuvîntul rumân cu această semnificație. Sunt documente de pe vremea lui Mihai Viteazu! Drept care alți pseudo-istorici au tras concluzia că Mihai Viteazu i-a transformat pe țărani în rumăni, adică în iobagi!

O altă prostie, vecină cu ticăloșia, pe care istoricii noștri nu au combătut-o cu fermitatea cuvenită!

Citind cartea, citind cu atenție documentele reproduse, m-am mirat că marele istoric nu trăgea concluzia care se impunea, nu pricepea de fapt ce se întâmplase cu cuvintele rumâna rumâni… Documentele respective vorbeau despre un fenomen care îl îngrijorase pe domnitor:

Mulți țărani români, din câmpia Dunării, au trecut Dunărea ca să scape de dările prea mari pe care le instituise marele voievod. Planurile sale politice și militare nu se puteau realiza decât cu bani mulți! Războaiele nu se mai purtau cu sulița și buzduganul, ci cu armele de foc, scumpe, inaccesibile oamenilor de rând, țăranului! Adică era nevoie de mercenari costisitori, oastea de țară nu mai avea căutare, nu mai era eficientă din pricina armelor noi.
Țăranul era util în aceste condiții noi mai ales ca plătitor de dări, de biruri!…

Țăranul român, care n-a pregetat până atunci să răspundă chemării la oaste, la război, a avut cu totul altă atitudine față de condiția de contribuabil: a încercat să eludeze această obligație.

Fie că n-a vrut, fie că n-a putut să se achite de biruri, a descoperit că are o variantă salvatoare pe moment: să treacă Dunărea, să intre temporar sub altă jurisdicție, mai puțin împovorătoare! Stratagemă și azi valabilă, vezi românii care își plătesc taxele auto în Bulgaria…

Nota bene: pe atunci, în sudul Dunării românii erau foarte mulți ca autohtoni! Deci prin trecerea Dunării schimbarea intervenită în viața țăranilor români era superficială, numai de ordin administrativ.

Această stratagemă avea însă o sumedenie de consecințe nefaste pentru Țară. Mihai Vodă le-a prevenit (sau le-a contracarat) dând legile cunoscute, care îl obligau pe țăran să nu părăsească Țara Românească: acesta este sensul vestitei legări de pământ.

Pe unii i-a adus înapoi din sudul Dunării și i-a „rumânit”, legându-i de pământul românesc, de condiția de român!

În aceste condiții cuvîntul  rumân a căpătat, contextual, un sens pe care nu-l mai avusese. Iar cu acest sens a fost folosit numai în Țara Românească, o perioadă relativ scurtă, care poate fi precizată din cercetarea documentelor care au apelat la acest termen.

Acest sens „social”  al cuvîntului ROMÂN nu apare în niciun text popular sau cult, bisericesc, nu a supraviețuit epocii și a fost reactivat în secolul al XIX-lea, în lucrările de specialitate. Așadar, sensul social al lui rumân, subliniat de Djuvara cu o satisfacție tipic ciocoiască, nu face parte organică din polisemia strălucită a lui ROMÂN.

Cât privește etimologia lui boier, ea nu poate stârni comentarii pe placul aceluiași Djuvara pentru motivul că în limba română moștenim din latină pe domn și pe a domnidomnitor, curte domnească etc. Adică ne știm domni pe acest pământ dintotdeauna.

Ion COJA

Post scriptum: O idee pe care merită s-o avem în vedere, iar specialiștii s-o aprofundeze: apariția armelor de foc a diminuat rolul în război al țăranilor care, de regulă, participau cu arme clasice, ca să nu zic rudimenare: paloș, suliță, buzdugan, coasă, topor, bâtă… Armele adevăratei vitejii, cum le considera Cervantes!

â

 

NOTE:

[1] Este de notat şi reciproca: unor grupuri mici de vlahi balcanici şi se spunea „ciobani”, aşa cum românilor din Transilvania li se spunea sporadic şi „iobagi”.

[2] Thede Kahl: Ethnizität und räumliche Verbreitung der Aromunen in Südosteuropa. (= Münstersche Geographische Arbeiten 43). Münster 1999; idem: Etnonime la aromâni [Ethnonyme bei den Aromunen]. În: Academia Română, Institutul de Filologie Română (ed.): Spaţiul lingvistic şi literar românesc din perspectiva integrării europene. Iaşi 2004, p. 264-273; idem: Istoria aromânilor. Bucureşti 2006; Cicerone Poghirc: Romanizarea lingvistică şi culturală în Balcani. Supravieţuiri şi evoluţie. În: Neagu Djuvara (coord.): Aromânii. Istorie. Limbă. Destin. Bucureşti 1996, p. 13-17. 

[3] C. Alzati, În inima Europei…, p. 78.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem, p. 86, nota 16.

[6] Reluarea denumirii de Dacia s-a făcut sub impulsul umanismului, din exteriorul societăţii româneşti, prin maniera autorilor epocii Renaşterii de a arhaiza denumirile de locuri din epoca lor. În acest fel, Ţările Române (dar şi Danemarca!) erau numite Dacia, Ungaria devenea Pannonia, Bulgaria şi Serbia – Moesia etc. Din aceste scrieri umaniste şi postumaniste au reînviat şi autorii români numele de Dacia. Se cuvine reamintit aici faptul că Johannes Honterus scria pe faimoasa sa hartă din secolul al XVI-lea numele de Dacia peste teritoriile Transilvaniei, Ţării Româneşti şi Moldovei. 

[7] Vezi I.-A. Pop: The Religious Situation of the Hungarian Kingdom in the Thirteenth and Fourteenth Centuries. În: Celia Hawkesworth, Muriel Heppell, Harry Norris (Ed.): Religious Quest and National Identity in the Balkans. London 2001, p. 78-90; idem: Church and State in Eastern Europe During the Fourteen Century. Why the Romanians Remained in the Orthodox Area. În: „East European Quarterly” (Colorado, USA), 1995, XXIX, nr. 3, p. 275-284. 

[8] Vezi Brigitta Schmidt-Lauber (Hg.): Ethnizität und Migration. Einführung in Wissenschaft und Arbeitsfelder. Berlin 2007.

07/09/2020 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Prof. Ion Coja : ”Este discursul lui Viktor Orban, un text apocrif ?”

Ion Coja - Biografie

Ion Coja (foto) este un scriitor și profesor universitar de limba română, născut pe 22 octombrie 1942, la Constanța.

Paralel cu activitatea didactică, Ion Coja s-a afirmat și ca autor de literatură si publicistică, fiind autorul unor romane, piese de teatru și a sute de articole în presă.

In 1979 a primit premiul Academiei Române pentru piesa de teatru Credința, un text in care face o apologie a rolului jucat de Brătieni și de regele Carol I in istoria românilor.

Recunoaște ca a avut doi mentori care i-au orientat viata spirituală: Alexandru Graur și Petre Tutea.

Conduce fililala București a Uniunii Vatra Românească, precum și Liga pentru Combaterea Anti-Romanismului (LICAR).

Discursul lui Viktor Orban, un text apocrif? Nu este autentic?!

 

Se pune problema autenticității „discursului istoric de la Tușnad” rostit de Viktor Orban. Mulți cunoscuți mi-au transmis îndoiala lor. Încerc și eu să aflu sursa primară a textului, cine l-a tradus, cum suna în original etc., și nu reușesc, scrie prof Ion Coja pe blogul său https://ioncoja.ro/discursul-lui-viktor-orban-un-text-apocrif 

Oricum însă, chiar dacă este un fals, textul apocrif nu colportează informații false, ceea ce complică mult efortul de a afla cine este autorul! Nu pare a fi din tabăra maghiară! E prea deștept! Dacă nu este Viktor Orban autorul, atunci cel mai pobabil este un autor secui! Un secui bine informat și deștept foc, cu mult umor!

Ceea ce pe mine m-a surprins plăcut este faptul că toate ideile din discurs au apărut pe rând în textele mele considerate de unii ca fiind „anti-maghiare”.

Nu sunt deloc anti-maghiare și iată că sunt preluate de un voitor de bine pentru secui, cum se presupune a fi orice prim ministru de la Budapesta.

Firește, ideea că secuii nu sunt maghiari nu-mi aparține, apare la o mulțime de autori maghiari sau români, inclusiv la istorici secui. Ceea ce îmi aparține este insistența cu care am promovat ideea că secuii au pierdut foarte mult prin acceptarea acestui fals: secuii sunt maghiari!

Prin acest fals, UDMR a dublat numărul „maghiarilor” pe care a pretins că îi reprezintă.

Numai că dacă și-ar fi afirmat statutul lor real, de etnie distinctă de toate celelalte nații, secuii ar fi ieșit din categoria „minoritate națională”, și ar fi intrat în categoria etniilor care nu au o țară mamă, țară care să le poarte de grijă, așa cum sunt în Europa numai țiganii, bascii, occitanii, găgăuzii, etnii care se bucură din această pricină de un statut aparte în ochii Uniunii Europene.

Se bucură de o discriminare pozitivă extrem de bine finanțată cu bani europeni!

Secuii primesc bani din partea Ungariei, dar mult mai puțini dacă ar fi apelat la sprijinul Bruxelles-ului. Și e vorba că primesc acei bani de la Budapesta pentru „fals în declarații”, statut deloc onorabil. Nu e de glumit cu apartenența etnică. Nu este lucru ușor să decizi că etnia ta nu există!

Vocile secuilor serioși, care n-au acceptat acest târg rușinos și păgubos, eu le-am auzit de mai multe ori, acuzând autoritățile de la București de cârdășie cu UDMR! Cârdășie ce merită studiată separat, o punem în paranteză deocamdată. Bazele acestei cârdășii le-a pus prietenia la cataramă dintre Ion Iliescu și Domokos Geza…

De asemenea, obsevația că maghiarii i-au luat în seamă pe secui ca pe posibili maghiari abia după Trianon, iar în statisticile oficiale de dinainte de Trianon secuii au fost mereu înregistrați ca neam aparte, distinct de bozgorime și de orice altă seminție, am afirmat-o de mai multe ori, inclusiv atunci când m-am adresat direct unor interlocutori secui.

Pasămite, am beneficiat de prietenia unui coleg secui de la care știam precis despre ce este vorba!

Despre disprețul maghiar față de secui, identic cu cel nutrit față de valahii din Transilvania.

Ideile mele despre contenciosul ungaro-român au apărut prima dată în Transilvania Invincibile Argumentum, carte scrisă înainte de 1990 și publicată în 1990.

Așadar ideea că maghiarii i-au descoperit pe secui cât sunt de maghiari abia după 1920 am subliniat-o de mai multe ori, ca pe o dovadă de „fals în declarații”!

E jenant să constați că o întreagă comunitate etnică se dezice de propria sa identitate numai ca să facă jocul politic al unui partid condus de niște iresponsabili.

Cine, dintre secui, se face vinovat de acest act de trădare națională? Vinovat de atâta prostie cum nu se mai cunoaște în alte părți!

Citez mai departe din același discurs istoric:

Trebuie făcut orice pentru a împiedica o apropiere între români și secui(…) Trebuie promovat adevărul că secuii se pot înțelege cu românii din Ardeal, dar nicicum cu românii – budos olah! – din București, Bacău, Craiova sau Constanța!”

E de bănuit că aceasta este o directivă pentru propaganda ungară anti-românească viitoare. La această minciună secuii au dat deja un răspuns: când secuii și-au părăsit casa părintească în căutarea unui destin mai bun, majoritatea lor s-au îndreptat spre Moldova și Țara Românească, nu spre pusta maghiară. Colonizări de secui plecați din Ardeal nu găsești pe teritoriul Ungariei, dar sunt o mulțime pe teritoriul „Regatului”, inclusiv în Dobrogea.

Catolicii din Moldova, pe care Budapesta îi declară „ramura cea mai de Est a maghiarimii” sunt o populație amestecată de români ardeleni și secui care, de-a lungul anilor, s-au refugiat în Moldova de răul șovinismului maghiarilor din Ardeal! Apropierea dintre români și secui este o realitate veche de sute de ani.

Numai autoritățile de la București nu se ostenesc s-o repună în valoare. Timpul a sosit pentru a pune pe tapet întreg adevărul despre secui, despre Transilvania, despre relația dintre etniile din Transilvania!

„Trebuie să facem să circule  printre secui ideea că în definitiv vinovați de maghiarizarea secuilor  se fac românii, deoarece după 1918 nu au asigurat nicio  protecție secuimii”.

Idee năstrușnică, pare autentic ungurească, și dă cel mai bine măsura disperării autorităților budapestane în efortul lor de falsificare a istoriei. Au priceput că se întorc împotriva lor minciunile puse în circulație, dar tot nu se lasă. Boală fără leac minciuna la nivelul la care se iau deciziile politicii de stat a Ungariei.

O altă idee disperată – la care eu nu m-am gândit!, ar fi ca Budapesta să recunoască în cadru festiv că renunță la proiectul Ungaria Mare, spre a face diferența de românii care „niciodată nu vor renunța la România Mare”, diferență care va fi pe placul sforarilor din Europa corectă politic.

Renunțarea la utopicul proiect Ungaria Mare s-ar produce cu surle și trâmbițe, într-o veritabilă demonstrație de europenism. Europa va vedea cu această ocazie marea deosebire dintre Ungaria și România, care sigur va rămâne prizoniera proiectului România Mare!…

Măi, domnule Victor, diferența între noi și voi este alta: românii sunt net majoritari în ambele state românești. Prin aplicarea principiului național, România este singura țară din Europa care este îndreptățită să-și lărgească hotarele, în vreme ce majoritatea statelor Europene, prin aplicarea aceluiași principiu politic, ar urma să se desmembreze, dând dreptul fiecărei națiuni să se organizeze într-un stat propriu: scoțienii, galezii, occitanii, bascii, catalanii, normanzii și ceilalți.

Singură România se află dinaintea unei legale și firești lărgiri a granițelor. Evident, această situație nu este de natură să atragă sprijinul și simpatia celorlalte cancelarii! Despre asta, Viktor al nostru nu spune o vorbă, desigur!

Cât despre ideea de a face un eveniment de mare amploare din renunțarea la visul nesăbuit numit „Ungaria Mare”, aceasta mi se pare o idee cinică, atât de absurdă că nu aș putea s-o atribui lui Viktor Orban decât în ipoteza că nu este zdravăn la cap. Ceea ce susțin și mulți adversari de-ai săi politici.

În schimb, renunțând la ținta de anvergură națională numită „Ungaria Mare”, Viktor Orban le oferă patrioților maghiari o altă țintă: Transilvania stat de sine stătător, suveran și independent față de toată obștea europeană, inclusiv față de România și Ungaria. Ideea nu este nouă, am discutat-o și în Transilvania Invincibile Argumentum. Această idee a căpătat circulație în mediile maghiare după al Doilea Război Mondial, când Transilvania s-a re-alipit la România, definitiv, iar șansa de a se reface Ungaria Mare se vedea bine că nu va mai reveni niciodată. În fruntea transilvănenilor care au agreat acest proiect politic s-au aflat și câțiva români, în frunte cu Valter Roman.

Despre activitatea lor, de mari trădători ai intereselor naționale, marele istoric Gheorghe Buzatu a descoperit documente interesante în arhivele sovietice(rusești). După 1990 ideea a început să circule mai pe față, găsindu-și adepți de o calitate politică și intelectuală destul de precară.

Au apărut și susținătorii ideii unui stat Banat… Nu pot fi interzise asemenea proiecte, dar ele pot fi sancționate măcar printr-o atitudine publică de dezicere și repudiere. De „înfierare”, cum bine ziceau comuniștii de odinioară! Sau de coborîre în ridicul!

Așadar, zice Viktor Gabor, ”Ideea centrală a propagandei noastre viitoare: Ungaria este in criza.

Transilvania trebuie să-și reia rolul jucat în istorie, îndeosebi după Mohacs, acela de leagăn al maghiarismului, spațiu al supraviețuirii  maghiarilor în istorie!
După calcule secrete făcute la Uniunea  Europeană, este foarte posibil ca cei 9 milioane de maghiari din Ungaria să ajunga sub jumatate în actualul secol. (După părerea mea, chiar mai devreme, 70-80 de ani!).

Dar va fi mai greu să dispară maghiarii din Transilvania! Niciodată nu vom îngădui asta!”

Cu ani în urmă, răspunzând propagandei ungare despre persecuțiile la care sunt supuși maghiarii din România, atrăgeam atenția că din 1920 și până în zilele noastre cifra demografică ungară este în scădere în Ungaria, în timp ce numărul maghiarilor din România a crescut! Dacă este adevărat că unii prevăd dispariția maghiarilor dintre etniile Europei, este sigur că maghiarii din Ungaria vor dispărea primii, iar o bună vreme singurii maghiari de pe planetă vor fi cei din România, din Transilvania…

Există și temerea că o soartă asemănătoare îi pândește și pe români! Din păcate, la București, în sediile guvernamentale – președinte, guvern și Parlament, nimeni nu se gândește la acest subiect, dintre toate cel mai important pentru orice bună guvernare:  statutul de populație majoritară al românilor din România. Îl citez mai departe pe Eminescu:

Chestiunea de căpetenie pentru istoria şi continuitatea de dezvoltare a acestei ţări este ca elementul românesc să rămâie cel determinant, ca el să dea tiparul acestei forme de stat, ca limba lui, înclinările lui oneste şi generoase, bunul lui simţ, c-un cuvînt geniul lui să rămâie şi pe viitor norma de dezvoltare a ţării şi să pătrundă pururea această dezvoltare.

 La Budapesta guvernanții sunt ceva mai lucizi, la ei cuțitul se pare că a ajuns la os. Le dorim să găsească soluția salvatoare, una efectivă și onorabilă!

Revenim la discursul cu bucluc. „Suntem pândiți de primejdia depopulării Transilvaniei de elementul maghiarofon (maghiari, secui, țigani și evrei maghiarizați), iar principala cauză este greșeala UDMR de a impune guvernelor de după 1990 extinderea forțata a învățămîntului în limba maghiară.” 

Încă din mandatul meu de senator (1992-96) le-am atras atenția colegilor maghiari că prin învățămîntul în limba maghiară pentru care se luptă cu toată energia ei nu fac decât să pregătească un tineret maghiar lipsit de cunoașterea limbii oficiale, tineret care nu se va simți în largul său în România, ci se vor simți mai bine în Ungaria, unde toată lumea vorbește ungurește.

Acesta va deveni un motiv serios pentru migrația tineretului maghiar din Ardeal în Ungaria, ceea ce, bănuiesc, nu era dorința UDMR. Lucrurile chiar așa s-au petrecut, iar Victor Orban mă confirmă spectaculos:

Personal am descoperit că pleacă din România în Ungaria nu profesionistii, ci mai ales tinerii maghiari care nu vorbesc bine românește sau chiar deloc. UDMR s-a amăgit că orice maghiar ce vorbește prost românește va vota mereu cu UDMR.Realitatea este alta: orice maghiarofon – inclusiv țiganul maghiarofon, care vorbește prost  românește se simte mai bine în Ungaria și este tentat să plece să trăiască acolo.
Și chiar pleacă foarte mulți, cum bine se știe! Ati  ajuns astfel la situația ca învățămîntul în limba maghiară din  Transilvania să pregătească absolvenți pentru Ungaria sau pentru alte tari cu maghiari multi: Austria, Slovacia, Serbia! Nu  acesta a fost scopul nostru! Nici măcar al UDMR-ului… 

Repet principiul pe care îl recomand:– în localitățile în care pe stradă nu se vorbește ungurește, inclusiv la București, tinerii maghiari trebuie să aibă la dispoziție o școală cu cât mai multe materii predate în limba maghiară, maternă.
– în localitățile unde toată lumea vorbește ungurește, copiii noștri să aibă la școală cât mai multe ore predate în limba română. 

  Trebuie cu orice chip să evităm ca băieții și fetele noastre să intre în viață fără să cunoască limba oficială a țării, chiar dacă această limbă este româna… o limbă nu tocmai imposibilă!” 

Aceeași recomandare le-am făcut-o UDMR-ului în mai multe texte pe care s-au grăbit să le taxeze „anti-maghiare”! Crescut la Constanța, nu sunt „anti”, nu-mi este antipatică nicio etnie. Iar despre maghiari sunt și azi prizonierul primei impresii: în liceul nostru era un singur maghiar, Nicu Sekely. Era cel mai iubit dintre colegi. Moartea sa prematură a îndurerat tot tineretul constănțean…

De câteva ori l-am auzit corectându-ne: „sunt secui, nu sunt maghiar”, cuvinte pe care le-am înțeles mult mai târziu…

Mă bucur că Viktor Orban îmi dă dreptate. Pe acest site l-am lăudat de mai multe ori. Iar rândurile de față așa trebuie înțelese, ca expresia unei aprecieri pozitive.

Realistă este și depoziția lui Orban despre liceul maghiar din București, care nu reușește să fie liceul elevilor maghiari din București, ci este liceul unde s-au pripășit niște profesori maghiari declasați profesional, a căror incompetență a fost imediat simțită de părinții maghiari din București, drept care acești părinți s-au ferit ca copiii lor să ajungă pe mâna unor astfel de profesori.

Rămași fără elevi, UDMR ce s-a gândit? Să le aducă elevi din țară, din comunitățile de catolici din Moldova, despre care propaganda maghiară susține că ar fi aripa cea mai de la Est a maghiarimii!… Și s-au găsit copiii care, momiți cu șansa de a petrece câțiva ani la București, au acceptat să se declare ceangăi, adică maghiari deznaționalizați. 

Au fost aduși la București ca să învețe ungurește și ca să fie îndoctrinați cu sentimentul apartenenței la nobila stirpe ugro-finică.

Numai că s-a pierdut din vedere un detaliu: la internatul unde au fost cazați acești „maghiari” din Moldova au fost cazați și moldoveni autentici din Basarabia! Nimerindu-se împreună, naționalismul de peste Prut s-a revărsat și în inimile curate ale copiilor „ceangăi”, care au ieșit de pe băncile liceului maghiar mai români decât fuseseră la începutul aventurii dâmbovițene. Norocul lor cu UDMR. I-a făcut mai români decât fuseseră de acasă…

Este adevărată și povestea cu caravanele de educație sanitară organizate de ministerul sănătății ajuns un fel de monopol al UDMR… Astfel că făcând socoteala finală, constatăm că discursul lui Orban nu conține nici un neadevăr, este de o sinceritate uimitoare.

Nu este ușor să-l catalogăm drept un text apocrif, atribuit lui Orban ca să-l compromită. Cu ce să-l compromită? Cu adevărurile care i se pun în spinare?

Repet: Chiar dacă acest discurs nu a fost rostit de Orban, discursul nu conține nici o informație greșită, nici un fals! Mai contează cine l-a scris? Este un detaliu mai puțin important.

Sunt mai multe ipoteze posibile, demne de a fi luate în seamă:

  1. Textul chiar a fost rostit de Viktor Orban. E greu de presupus că publicul a fost foarte numeros și că includea și tineri secui. Reacția lor nu putea fi controlată de nimeni. Textul putea fi rostit de Viktor Orban numai într-un cadru restrâns, de activiști UDMR de încredere și de frunte.

  2. Textul a fost scris de un adversar maghiar al lui Orban. Ipoteză teoretic acceptabilă. Dar nu avem argumente pentru ea.

  3. Textul a fost scris de un român, un român bine informat și foarte isteț. Cu ani în urmă am scris și eu un text pe care i l-am atribuit lui Tokes. Cine însă îl citea atent descoperea ușor că nu poate fi Tokes autorul. Cu toate acestea textul a circulat multă vreme răspândit de cititori care au fost bucuroși să i-l atribuie nevrednicului pastor. L-aș felicita pe autorul discursului de la Tușnad, în oricare din ipoteze, deoarece textul nu propagă nici un neadevăr, ceea ce ar exclude ipoteza că ar fi opera unui maghiar, a unui UDMR-ist. Ipoteza că totuși autorul este Viktor Orban se potrivește însă cu stilul de comportament politic al paradoxalului prim ministru ungar.

  4. Ipoteza că textul ar fi o „capcană” pentru autori ca mine, grăbiți să dea în UDMR, nu prea ține, din motivul esențial că acest text nu vehiculează niciun neadevăr, nicio dezinformare, nicio mistificare. Aproape tot ce spune Orban a fost spus de-a lungul anilor de subsemnatul.

       

       Ion Coja

 

 

 

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/09/02/primul-ministru-al-ungariei-pericolul-pentru-noi-nu-vine-doar-dinspre-partea-romanilor/

 

07/09/2020 Posted by | analize, LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: