CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

4 IUNIE 1920 – SFÂRȘITUL UNUI LUNG ȘI DUREROS DRUM PENTRU TRANSILVANIA


 

delegatie-romana-semnare-tratat-trianon

                             

                               Foto. Delegația română la Tratatul de la Trianon.

 

La mijlocul secolului XV, Habsburgii au înglobat Transilvania în posesiunea lor, sub scurta domnie a lui Albert de Habsburg. La începutul secolului al XVI-lea, pentru supremație asupra Transilvaniei se luptau Ferdinand de Habsburg cu voievodul Transilvaniei, Ioan Zapolya, scrie http://www.cuvantul-liber.ro/ SFARȘITUL-UNUI-LUNG-ȘI-DUREROS-DRUM-AL-TRANSILVANIEI-TRIANON-4-IUNIE-1920

Conflictele dintre cei doi au durat 12 ani, pentru ca apoi să se încheie în anul 1538, cu Pacea de la Oradea.

Prin aceasta s-a stabilit ca Ferdinand să păstreze regiunile de Est și partea nordică a Ungariei, iar Zapolya a primit titlul de rege peste restul țării și al Transilvaniei.

Timp de un secol și jumătate, Transilvania a rămas ca principat INDEPENDENT, vasal al  Porții Otomane, în condiții similare Moldovei și Valahiei.

După alungarea turcilor de la porțile Vienei, Austriei i-a revenit ideea de a deveni din nou stăpână peste Transilvania.

Sub presiunea armatei austriece, la 9 mai 1688, Dieta din Transilvania abandonează suveranitatea turcească, supunându-se Habsburgilor prin tratatul din1691, numit “Diploma Diopoldinum”.

Între anii 1691 și 1918, istoria Transilvaniei este plină de persecuții economice, religioase și politice la adresa românilor.

Nemulțumirile și revoltele acestora sunt înnăbușite cu brutalitate și vărsări de sânge. Nemuritori vor rămâe pentru neamul nostru cei care au luptat pentru drepturile românilor ardeleni, amintind aici pe: Horia, Cloșca și Crișan, pe Avram Iancu și Ștefan Ludwig, pe numeroșii oameni de cultură și preoțime, care au apărat limba și religia românească, precum și masele de oameni care i-au sprijinit pe aceștia.

Dar lumea se aștepta ca acest conglomerat de națiuni, înglobat cu forța în imperiu, să sfârșească prin ruperea strânsorii și plecării acestor națiuni spre libertate și independență.

Aceste speranțe au prins contur în anul sfârșitului de război,1918, când revoluțiile și revoltele popoarelor au zguduit din temelii marile imperii europene. În zona central-europeană izbucnesc asemenea revoluții la Praga și la Cracovia, pe 28 octombrie, la Zagreb, pe 29, la Viena, pe 30, și la Budapesta, pe 31 octombrie.

Încercările de ultimă oră ale Ungariei și Austriei ca, prin promisiuni și propuneri mincinoase, să salveze ceea ce nu se mai putea salva, adică imperiul, au fost sortite eșecului. Până la Marea Adunare de la Alba Iulia mai erau de făcut doar câțiva pași.

Totul se punea la cale în baza spiritului DREPTĂȚII, LIBERTĂȚII și DEMOCRAȚIEI, astfel că Marea Adunare de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, a sancționat, printr-un proces public, nedreptățile pe care le-au suportat sute de ani românii ardeleni.

La unirea românilor ardeleni cu țara mamă, România, decretată de Marea Adunare, aderă în totalitate sașii din Transilvania și șvabii din Banat, întruniți la Mediaș și, respectiv, la Timișoara, la datele de 8 ianuarie și 10 august 1919. Astfel, prin voința liber exprimată de enorma majoritate a locuitorilor, Transilvania a devenit liberă și s-a alipit cu patria mamă.

În urmă cu 51 de ani, Transilvania mai suferise o altă lipire, forțată de astă dată, de Ungaria, realizată prin dualismul austro-ungar din anul 1867. În timpul celor 51 de ani, autoritățile de la Budapesta au început să “fabrice” legi după legi, majoritatea menite să ducă la maghiarizarea naționalităților ferecate de acest dualism, mai ales prin restrângerea drepturilor electorale și a învățământului în limba maternă.

Pentru corectarea unor nedreptăți și eliminarea altora, drumul început la Alba Iulia trebuia continuat, de astă dată cu forțe sporite. România Mare vorbea pe același glas și nu oriunde, ci la Conferința de Pace de la Paris, deschisă la 18 ianuarie 1919.

Aici, un consiliu de zece fu instituit ca autoritate oficială supremă a Conferinței. Consiliul Suprem era format din primul ministru și ministrul de externe al țărilor: Anglia, Statele Unite, Franța, Italia și Japonia. Dar, de fapt, totul era condus și decis de “Consiliul celor patru”: Lloyd George, Wilson, Clemenceau și Orlando, șefii delegațiilor engleză, americană, franceză și olandeză. România era reprezentată la Conferință de primul ministru, I.C.Brătianu, și N.Mișu, ministru plenipotențiar, cărora li s-a alăturat Vaida-Voievod.

Tratativele legate de revendicările românilor nu au fost deloc ușoare. Au fost luate în discuție problemele legate de exteriorul țării Dobrogea, Basarabia, Bucovina, Banat, Ungaria și Austria, și probleme interne, legate de minoritățile etnice. Cu greu s-a ajuns la o soluție pentru fixarea graniței de apus. Italienii, americanii și englezii veneau cu propuneri diferite între ele, în final Franța pune pe masă o soluție de compromis, pe care Conferința o adoptă pe data de 23 mai 1919, soluție care, în linii mari, se păstrează și astăzi.

În ce privește tratatele cu Austria și cu minoritățile etnice legate între ele, au existat prevederi care ne afectau demnitatea națională, pe care Brătianu nu le putea accepta sub nicio formă. Părăsește Conferința și își dă demisia de la conducerea guvernului.

Consiliul Suprem insistă pentru semnarea tratatelor și adresează României, pe 15 noiembrie, o notă cu caracter de ultimatum, somând-o ca în termen de 8 zile să se supună “fără discuție, fără rezerve și fără condiții” semnării tratatului, în caz contrar țara noastră va pierde sprijinul aliaților.

În această situație, pe 9 decembrie, în salonul Orologiului din M.Externe al Franței, generalul Coandă semnează, în numele Guvernului României, cele două tratate, în același timp cu Serbia. Semnarea acestor tratate a limpezit oarecum tratativele româno-ungare. La 16 ianuarie 1920, Consiliul Suprem a remis delegației ungare conduse de contele Apponyi proiectul de tratat de pace dintre România și Ungaria.

În scopul impresionării Conferinței, Apponyi a ținut un discurs patetic, rostit în trei limbi, în care a arătat că Ungaria a fost statul cel mai lovit, deoarece pierde două treimi din teritoriu și populație. În răspunsul delegației ungare, dat Consiliului, printre altele se menționează că “Se nimicește un stat, care, timp de zece veacuri, fusese o unitate politică, pentru că așa îi menise natura să fie” și că, ce este mai rău, “se transferă hegemonia unor rase cu o civilizație inferioară”.

În răspunsul lor, Puterile Aliate reaminteau ungurilor politica lor imperialistă, care a fost una din cauzele dezlănțuirii războiului mondial și că frontierele în Europa, oricum vor fi trasate, vor cuprinde în interiorul lor și naționalități conlocuitoare. În final, Puterile Aliate concluzionau:

“Chiar un stat vechi de o mie de ani nu este îndreptățit să dureze, când istoria lui nu este decât istoria unei lungi asupriri de către o minoritate lacomă de a domina asupra popoarelor cuprinse între fruntariile sale. Dreptul istoric nu poate fi invocat împotriva voinței popoarelor”.

Ca urmare, într-o zi de vineri, 4 iunie 1920, s-a pronunțat unul din marile verdicte ale istoriei, la Versailles. În galeria care leagă Micul de Marele TRIANON, s-a semnat Tratatul de Pace dintre Ungaria și Puterile Aliate și asociate. Din partea română, Tratatul a fost semnat de dr. Ioan Cantacuzino, ministru de stat, și de Nicolae Titulescu, fost ministru. Tratatul a intrat în istorie acum 100 de ani și istoria l-a păstrat sub numele de TRATATUL de la TRIANON. Scena de semnare a tratatului a fost săracă, un loc aparte a fost rezervat pentru Regele Greciei, Alexandru.

Din Tratat să reținem Art. 45, cu următorul cuprins: “Ungaria renunță, în ceea ce o privește, în favoarea României, la toate drepturile și titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austroungare, situate dincolo de fruntariile Ungariei”.

Anterior acestui tratat, a fost semnat tratatul cu Austria, prin care s-a recunoscut unirea Bucovinei cu România, iar la 28 octombrie se semnează, la Paris, de către reprezentanții Angliei, Franței, Italiei și Japoniei, pe de o parte, și ai României, pe de altă parte, tratatul prin care se recunoaște suveranitatea României asupra teritoriului dintre Prut, Nistru și Marea Neagră.

Personalitățile politice de ieri și de azi susțin cu putere că rolul Conferinței de Pace de la Paris, din anii 1919-1920, a fost determinant în traducerea în viață a marilor idei de libertate și de dreptate, pentru care au luptat popoare ale lumii, printre care și cel românesc.

 

 

VIDEO: ISTORIA VĂZUTĂ DE UNGURI ÎN FILMUL”TRIANON” | CER SI PAMANT ...

 

 

 

 

La mijlocul secolului XV, Habsburgii au înglobat Transilvania în posesiunea lor, sub scurta domnie a lui Albert de Habsburg. La începutul secolului al XVI-lea, pentru supremație asupra Transilvaniei se luptau Ferdinand de Habsburg cu voievodul Transilvaniei, Ioan Zapolya.

Conflictele dintre cei doi au durat 12 ani, pentru ca apoi să se încheie în anul 1538, cu Pacea de la Oradea. Prin aceasta

s-a stabilit ca Ferdinand să păstreze regiunile de Est și partea nordică a Ungariei, iar Zapolya a primit titlul de rege peste restul țării și al Transilvaniei. Timp de un secol și jumătate, Transilvania a rămas ca principat INDEPENDENT, vasal la Poartă, în condiții similare Moldovei și Valachiei.

După alungarea turcilor de la porțile Vienei, Austriei i-a revenit ideea de a deveni din nou stăpână peste Transilvania. Sub presiunea armatei austriece, la 9 mai 1688, Dieta din Transilvania abandonează suveranitatea turcească, supunându-se Habsburgilor prin tratatul din1691, numit “Diploma Diopoldinum”.

Între anii 1691 și 1918, istoria Transilvaniei este plină de persecuții economice, religioase și politice la adresa românilor.

Nemulțumirile și revoltele acestora sunt înnăbușite cu brutalitate și vărsări de sânge. Nemuritori vor rămâe pentru neamul nostru cei care au luptat pentru drepturile românilor ardeleni, amintind aici pe: Horia, Cloșca și Crișan, pe Avram Iancu și Ștefan Ludwig, pe numeroșii oameni de cultură și preoțime, care au apărat limba și religia românească, precum și masele de oameni care i-au sprijinit pe aceștia. Dar lumea se aștepta ca acest conglomerat de națiuni, înglobat cu forța în imperiu, să sfârșească prin ruperea strânsorii și plecării acestor națiuni spre libertate și independență.

Aceste speranțe au prins contur în anul sfârșitului de război,1918, când revoluțiile și revoltele popoarelor au zguduit din temelii marile imperii europene. În zona central-europeană izbucnesc asemenea revoluții la Praga și la Cracovia, pe 28 octombrie, la Zagreb, pe 29, la Viena, pe 30, și la Budapesta, pe 31 octombrie.

Încercările de ultimă oră ale Ungariei și Austriei ca, prin promisiuni și propuneri mincinoase, să salveze ceea ce nu se mai putea salva, adică imperiul, au fost sortite eșecului. Până la Marea Adunare de la Alba Iulia mai erau de făcut doar câțiva pași.

Totul se punea la cale în baza spiritului DREPTĂȚII, LIBERTĂȚII și DEMOCRAȚIEI, astfel că Marea Adunare de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, a sancționat, printr-un proces public, nedreptățile pe care le-au suportat sute de ani românii ardeleni.

La unirea românilor ardeleni cu țara mamă, România, decretată de Marea Adunare, aderă în totalitate sașii din Transilvania și șvabii din Banat, întruniți la Mediaș și, respectiv, la Timișoara, la datele de 8 ianuarie și 10 august 1919.

Astfel, prin voința liber exprimată de enorma majoritate a locuitorilor, Transilvania a devenit liberă și s-a alipit cu patria mamă. În urmă cu 51 de ani, Transilvania mai suferise o altă lipire, forțată de astă dată, de Ungaria, realizată prin dualismul austro-ungar din anul 1867.

În timpul celor 51 de ani, autoritățile de la Budapesta au început să “fabrice” legi după legi, majoritatea menite să ducă la maghiarizarea naționalităților ferecate de acest dualism, mai ales prin restrângerea drepturilor electorale și a învățământului în limba maternă.

Pentru corectarea unor nedreptăți și eliminarea altora, drumul început la Alba Iulia trebuia continuat, de astă dată cu forțe sporite. România Mare vorbea pe același glas și nu oriunde, ci la Conferința de Pace de la Paris, deschisă la 18 ianuarie 1919.

Aici, un consiliu de zece fu instituit ca autoritate oficială supremă a Conferinței. Consiliul Suprem era format din primul ministru și ministrul de externe al țărilor:

Anglia, Statele Unite, Franța, Italia și Japonia. Dar, de fapt, totul era condus și decis de “Consiliul celor patru”: Lloyd George, Wilson, Clemenceau și Orlando, șefii delegațiilor engleză, americană, franceză și olandeză. România era reprezentată la Conferință de primul ministru, I.C.Brătianu, și N.Mișu, ministru plenipotențiar, cărora li s-a alăturat Vaida-Voievod.

Tratativele legate de revendicările românilor nu au fost deloc ușoare. Au fost luate în discuție problemele legate de exteriorul țării Dobrogea, Basarabia, Bucovina, Banat, Ungaria și Austria, și probleme interne, legate de minoritățile etnice.

Cu greu s-a ajuns la o soluție pentru fixarea graniței de apus. Italienii, americanii și englezii veneau cu propuneri diferite între ele, în final Franța pune pe masă o soluție de compromis, pe care Conferința o adoptă pe data de 23 mai 1919, soluție care, în linii mari, se păstrează și astăzi.

În ce privește tratatele cu Austria și cu minoritățile etnice legate între ele, au existat prevederi care ne afectau demnitatea națională, pe care Brătianu nu le putea accepta sub nicio formă.

Părăsește Conferința și își dă demisia de la conducerea guvernului. Consiliul Suprem insistă pentru semnarea tratatelor și adresează României, pe 15 noiembrie, o notă cu caracter de ultimatum, somând-o ca în termen de 8 zile să se supună “fără discuție, fără rezerve și fără condiții” semnării tratatului, în caz contrar țara noastră va pierde sprijinul aliaților.

În această situație, pe 9 decembrie, în salonul Orologiului din M.Externe al Franței, generalul Coandă semnează, în numele Guvernului României, cele două tratate, în același timp cu Serbia. Semnarea acestor tratate a limpezit oarecum tratativele româno-ungare.

La 16 ianuarie 1920, Consiliul Suprem a remis delegației ungare conduse de contele Apponyi proiectul de tratat de pace dintre România și Ungaria.

În scopul impresionării Conferinței, Apponyi a ținut un discurs patetic, rostit în trei limbi, în care a arătat că Ungaria a fost statul cel mai lovit, deoarece pierde două treimi din teritoriu și populație.

 

 

 

Sosirea delegației maghiare, în frunte cu Ágost Benárd, la Palatul Versailles, pentru semnarea tratatului, 4 iunie 1920 ; Foto:  wikipedia.org / public domain.

 

În răspunsul delegației ungare, dat Consiliului, printre altele se menționează că “Se nimicește un stat, care, timp de zece veacuri, fusese o unitate politică, pentru că așa îi menise natura să fie” și că, ce este mai rău, “se transferă hegemonia unor rase cu o civilizație inferioară”.

În răspunsul lor, Puterile Aliate reaminteau ungurilor politica lor imperialistă, care a fost una din cauzele dezlănțuirii războiului mondial și că frontierele în Europa, oricum vor fi trasate, vor cuprinde în interiorul lor și naționalități conlocuitoare.

În final, Puterile Aliate concluzionau:

“Chiar un stat vechi de o mie de ani nu este îndreptățit să dureze, când istoria lui nu este decât istoria unei lungi asupriri de către o minoritate lacomă de a domina asupra popoarelor cuprinse între fruntariile sale.

Dreptul istoric nu poate fi invocat împotriva voinței popoarelor”.

Ca urmare, într-o zi de vineri, 4 iunie 1920, s-a pronunțat unul din marile verdicte ale istoriei, la Versailles.

În galeria care leagă Micul de Marele TRIANON, s-a semnat Tratatul de Pace dintre Ungaria și Puterile Aliate și asociate.

Din partea română, Tratatul a fost semnat de dr. Ioan Cantacuzino, ministru de stat, și de Nicolae Titulescu, fost ministru.

Tratatul a intrat în istorie acum 100 de ani și istoria l-a păstrat sub numele de TRATATUL de la TRIANON.

Scena de semnare a tratatului a fost săracă, un loc aparte a fost rezervat pentru Regele Greciei, Alexandru.

Din Tratat să reținem Art. 45, cu următorul cuprins:

“Ungaria renunță, în ceea ce o privește, în favoarea României, la toate drepturile și titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austroungare, situate dincolo de fruntariile Ungariei”.

Anterior acestui tratat, a fost semnat tratatul cu Austria, prin care s-a recunoscut unirea Bucovinei cu România, iar la 28 octombrie se semnează, la Paris, de către reprezentanții Angliei, Franței, Italiei și Japoniei, pe de o parte, și ai României, pe de altă parte, tratatul prin care se recunoaște suveranitatea României asupra teritoriului dintre Prut, Nistru și Marea Neagră.

Personalitățile politice de ieri și de azi susțin cu putere că rolul Conferinței de Pace de la Paris, din anii 1919-1920, a fost determinant în traducerea în viață a marilor idei de libertate și de dreptate, pentru care au luptat popoare ale lumii, printre care și cel românesc.

 

ADDENDA:

 

 

 

 

Balazs Ablonczy

 

 

 

Balázs Ablonczy (foto) este unul dintre cei mai cunoscuți istorici de la Budapesta, exponent al noului val de specialiști. Are 46 de ani și este coordonatorul proiectului Trianon 100. A terminat prestigioasa universitate Eötvös Loránd (ELTE), înființată în 1635, unde este profesor.

A studiat la Sorbona, a predat la Universitatea Indiana, din SUA și a publicat mai multe cărți, dar numai una a fost tradusă și în limba română, Transilvania reîntoarsă: 1940-1944, apărută la Editura Institutul European în 2015.

Echipa interdisciplinară pe care o coordonează în cadrul proiectului Trianon 100, formată din 22 de specialiști, a publicat o serie de cercetări pe această temă.

El declara într-un interviu acordat https://romania.europalibera.org/a/ce-s-ar-fi-intamplat-daca-ungaria-n-ar-fi-semnat-tratatul-de-la-trianon- la 3 iunie a.c. în legătură cu  efectele Tratatului de la Trianon asupra istoriei Ungariei: 

Adunarea populară de la Alba Iulia  „purta un mesaj puternic în primul rând pentru lumea exterioară, pentru Bucureşti, precum şi faptul că politicienii români din Transilvania sunt de partea unirii.

Asupra trasării graniţelor, cred că a avut o influenţă mai mică. Armata regală românească avansase încă până la Budapesta şi Győr pentru a desăvârşi dreptul de autodeterminare al românilor din Transilvania”

Europa Liberă: O Adunare maghiară similară a avut loc la Cluj, unde s-au strâns 50.000 de persoane, ce-ar fi putut rezolva această întrunire?

Balázs Ablonczy: „Acolo participanţii au declarat că Transilvania ar dori să rămână parte a Ungariei, dar nu a avut efect nici la Paris şi nici în altă parte. Altfel s-ar fi pus problema dacă armata maghiară ar fi reocupat Transilvania şi ar fi păstrat-o: astăzi ne-am fi referit la acea adunare precum românii la Alba Iulia.”

Reporterul Europei libere a fost interesat să afle părerea istoricului de la Budapesta legată de ce s-ar fi întâmplat dacă liderii maghiari care au negociat la Trianon n-ar fi semnat tratatul, așa cum s-au și gândit să facă inițial?

Balázs Ablonczy: „Probabil că după prăbuşirea aprovizionării publice, apoi a politicului, ar fi fost nevoiţi să îl semneze în condiţii şi mai nefavorabile – eventual un guvern de o altă coloratură politică. Şi, eventual, statele vecine ar fi anexat şi alte teritorii”.

În legătură cu  miturile/legendele Trianonului, istoricul ungur  a spus : 

„Cel mai fantezist și rupt de realitate este mitul, că Tratatul expiră după 100 de ani.

Dar poveştile despre nora unguroaică a lui Georges Clemenceau (prim-ministru al Franței între 1906-1909 și între 1917-1920, o voce importantă în perioda negocierilor pentru Tratatul de la Trianon) sau poveștile despre prostituatele românce şi sârboaice băgate în paturile experţilor Antantei, pe care nu le neg, pentru că ar fi o atitudine ieftină cu scopul de a face pe oricine de râs: cred că o cunoaştere corectă este parte a autocunoaşterii naţionale.”

 La întrebarea:  Care sunt cauzele profunde ale politicii revizioniste, naționaliste și antisemite duse de Ungaria în perioada interbelică?

Balázs Ablonczy a răspuns că „Acest aspect necesită explicaţii mai ample. Pe scurt: există în mod evident un demers de construire a naţiunii profund vătămate şi distruse până în temelii, nedreptatea tratatului de pace şi falimentul politic al sistemelor de stânga de la sfârşitul războiului”.

Europa Liberă: În ultima lui carte, Lucian Boia vorbește la viitor despre federalizare și autonomia în legătură cu Transilvania. Cum vedeți lucrurile?

Balázs Ablonczy: „Încă nu am citit cartea. În general consider salutară autonomia sau federalizarea, ca toate soluţiile care duc mai aproape deciziile de populaţia autohtonă. Dar pentru acest lucru este nevoie de un grup de profesionişti maturi, care să poată opera sistemul, şi de un mediu politic la fel de matur, care să poată susţine sistemul”.

Europa Liberă: După Trianon mai mulți aristocrați maghiari i-au propus României o uniune dinastică, în care Transilvania avea un regim special, iar regele Ferdinand devenea împărat. Cât de realist putea fi acest proiect?

Balázs Ablonczy: „Cu siguranţă că în substratul acestui proiect se regăsea şi calculul elitei maghiare, potrivit căruia Budapesta, datorită experienţei imperiale şi poziţiei geostrategice, va răzbi curând Bucureştiul: sincer, nu cred în realismul acestui proiect, deşi însuşi prim-ministrul Bethlen István a cochetat cu ideea”.

 

09/08/2020 - Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: