Oportuniști și trădători în istoria noastră (I)

Trădarea și oportunismul la români de-alungul istoriei și… în Academia Republicii Populare Române (1)

Dealungul istoriei noastre au existat în cadrul elitelor oportuniști și trădători care au contribuit la schimbarea cursului normal al evenimentelor, influențând în rău viața neamului pe care îl „slijeau“.

Înainte de a intra în miezul subiectului pe care doresc să-l analizez, pentru a înțelege mai bine termenii de: oportunism și trădător, vom consulta împreună DEX: ”oportunismul este atitudinea lipsită de principialitate a unei persoane care, pentru a-și satisface interesele personale, adoptă și aplică, după împrejurări, principii și păreri potrivite momentului”.

Să vedem, ce înseamnă trădare: ”Trădare (în limba română veche și hiclenie, hainie, hainlâc, predanie), este denumită fapta de a înșela în mod voit și perfid încrederea cuiva, săvârșind acte care îi sunt potrivnice, pactizând cu dușmanul etc.”

Cum ar fi arătat oare istoria fără trădatori și trădări?, se întreabă Al. Florin Țenescu într-un articol apărut în http://www.ziarulnatiunea.ro/tradarea-si-oportunismul-la-romani-de-alungul-istoriei .

De la Burebista la Mihai Viteazul și până la Tudor Vladimirescu, istoria noastră e presărată cu evenimente tragice, în care rolul principal a fost jucat de personaje fără scrupule, care, prin josnicele lor fapte, au schimbat mersul istoriei și soarta românilor.

In vremea lui Burebista, care a domnit pe la jumatatea secolului I i.Hr., statul dac a ajuns în culmea puterii sale.

In urma victoriilor repurtate de acest rege, statul dac – cu capitala la Argedava – a ajuns să se intindă pe un teritoriu imens, cuprins intre Alpii nordici, Munții Balcani, Marea Neagră și Nistru. Până și impartul roman Cezar se temea de marea putere a regelui dac și, în jurul anului 44 i.Hr., pregătea un război împotriva lui.

A murit însă – asasinat, după cum se știe, în urma unui complot – înainte de a apuca să pornească spre regatul dac.Și, la putin timp dupa aceea, tot unei conspirații i-a căzut victimă și Burebista. Nobilii nemultumiți de puterea și autoritatea sa au complotat pentru a-l înlatura.

Odata cu dispariția lui, imensul regat dac s-a destrămat, spărgându-se în mai multe bucăți pe care cei care uneltiseră spre a-l doborî pe Burebista și le-au impărțit între ei.Încă de la Decebal au existat trădători, datorită acestora acesta a fost înconjurat de armata romană.

„Opt călăreţi romani, cu coifuri, scuturi şi lănci, vin din stânga, pe două drumuri diferite.

Mişcările lor sunt cu atât mai violente, cu cât sunt situaţi mai aproape de centrul scenei. Trei dintre ei ameninţă cu lăncile un pileat căzut la rădăcina unui stejar – personajul principal al scenei, regele dacilor. Încercarea de a se refugia dincolo de munţi i-a fost zadarnică.

Duşmanii, informaţi asupra drumului ce-l alesese, l-au încercuit şi i-au tăiat calea: în dreapta stejarului – care, de data aceasta, nu închide scena – se văd doi călăreţi romani sosind de la dreapta spre stânga.

Forţele romane implicate în acţiunea de capturare a lui Decebal sunt însemnate; cei zece călăreţi care le reprezintă poartă pe scuturi emblemele a cel puţin cinci unităţi. Ele au lichidat garda regelui: doi pileaţi zac printre picioarele cailor, cu stânga încleştată pe scut, cu sabia curbă căzută din mână”.

Cronicile scriu că în urma unui act de tradare , voievodul moldovean Bogdan al II-lea – tatal lui Stefan cel Mare –  a fost  ucis miseleste in 1451 de către fratele său Petru Aron, la un ospat de nunta din Reuseni. 

Vlad Tepes a ocupat tronul Valahiei în 1456 cu ajutor maghiar. Și-a consolidat stăpânirea nimicind mai mulți pretendenți care voiau să-i ia domnia și a băgat spaimă atât în susținătorii acestora, cât și în turci.

După câțiva ani, a refuzat să mai plătească turcilor tribut și a măcelărit armata otomană care fusese trimisă să-l pedepsească – aproape 25.000 de oameni.

Astfel provocat, sultanul Mahomed al II-lea a ridicat, în primavara anului 1462, o oaste numeroasă, cu care a pornit spre Dunăre.

După o serie de ciocniri care au pricinuit turcilor mari pagube și după celebra incursiune nocturnă a lui Țepeș în tabăra turcească, și ea soldată cu mulți morți din rândul otomanilor, era limpede că Inalta Poartă era departe de a putea rezolva problema pe calea armelor.

S-a folosit, deci, de calea complotului, găsind un aliat chiar în persoana lui Radu cel Frumos (fratele bun al lui Vlad Tepes) care uneltise fără scrupule împotriva propriului său frate.

Sultanul l-a numit pe Radu cel Frumos domn al Munteniei și mai mulți boieri au trecut de partea lui, speriați, pesemne, de firea aprigă a lui Țepes și dornici să aibă un domn mai ușor de manipulat.

Țepes s-a retras in Ardeal (în 1462), așteptând sprijin de la Matei Corvin. Dar, deși acesta a ridicat o armată pentru a-i veni în ajutor, în cele din urmă, ajutorul n-a mai ajuns: i s-a pus capăt printr-o intrigă a inamicilor lui Țepes (probabil sași din Brașov, cu care Țepeș avusese, cu câțiva ani în urmă, niște conflicte datorate faptului că brașovenii sprijiniseră câțiva pretendenți care urmăreau să-i ia locul pe tronul Valahiei.

Drept represalii, Țepeș a executat mai multi sași și a atacat Brașovul și câteva sate săsești).

Lui Matei Corvin i s-au prezentat scrisori – false, consideră istoricii – , scrise, chipurile, de Vlad Țepes, scrisori din care rezulta că voievodul era gata să se supună sultanului Mahomed al II-lea și să-l ajute, apoi, să cucerească și Ardealul.

Matei Corvin a luat de bune aceste informații și, în loc de a-l ajuta pe Vlad Țepeș să-și recapete tronul uzurpat, l-a băgat la închisoare, la Buda, unde Țepeș a rămas timp de peste zece ani. Abia în 1476 și-a recăpătat tronul, pentru foarte scurt timp.

Radu de la Afumati a domnit în Țara Românească între 1522 și 1529, cu mai multe întreruperi de câteva luni, care arăta că țara trecea atunci printr-o perioadă de mari tulburări: numeroși pretendenți iși disputau tronul și, după cum balanța norocului înclina de partea unuia sau a altuia, ei stăpâneau pentru puțină vreme Valahia, pentru ca apoi să fie răsturnați și inlocuiți.

Timp de câțiva ani, Radu de la Afumați a reușit, de fiecare dată, să-și doboare rivalii, astfel că, în această perioadă, stâpanirea asupra Țării Românești i-a aparținut în cea mai mare parte a timpului.

După ce, inițial, se opusese turcilor, el a înțeles, în cele din urmă, că pentru a domni trebuia să aibă sprijinul Inaltei Porți otomane (așa erau vremurile!).

Susținut de turci și de neamul Craioveștilor, o puternică familie de boieri din Oltenia, el a ocupat, în cele din urmă, tronul Valahiei, pe care l-a păstrat până în 1529.

Și aici i se încheie povestea – și totodată viața. Tragicul său sfârșit e descris în chip impresionant de istoricul Constantin C. Giurescu; să-l cităm, asadar:

„Recunoscut de turci si sprijinit de Craiovești, Radu ar fi putut domni vreme îndelungată dacă nu cădea victimă unui complot ticălos. Spre sfârșitul anului 1528, o suma de boieri […] nemulțumiți probabil de influenta puternicei familii de peste Olt, se ridică împotriva domnului.

Acesta, surprins, neavând la îndemană oastea spre a li se opune, e nevoit sa fugă. […] pe drum, însa, boierii il ajung la Râmnicu Vâlcea și, nerespectând nici lăcașul dumnezeiesc în care Radu se refugiase, il ucid în bisericuța de pe dealul Cetățuii, sub ochii îngroziți ai preotului [….] S-a întâmplat această mizerabilă crimă – unică prin împrejurările ei în istoria noastră – în ziua de 2 ianuarie 1529; ea pune în lumina cea mai urâtă boierimea munteană din acea vreme.”

Domn al Moldovei în două rânduri, 1527-1538 si 1541-1546, Petru Rareș, fiu nelegitim al lui Ștefan cel Mare, a pierdut tronul celei dintâi domnii din pricina unui complot al boierilor.

Pentru a fi drepți, trebuie să recunoaștem că Petru Rareș însuși, extrem de ambițios, măcinat de dorința de a cuceri posesiuni cât mai întinse (printre altele, a încercat să cucerească Ardealul), a trecut de mai multe ori dintr-o tabară în alta, în chipul cel mai nestatornic, aliindu-se cu cine i se părea lui mai prielnic în acel moment.

In 1538, Petru Rareș a văzut Moldova atacată simultan de turci, tătari și poloni. Inițial, soarta i-a fost favorabilă domnitorului.

I-a înfrânt pe tătari la Ștefănești și a încheiat un armistițiu cu polonii, cărora le-a inapoiat regiunea Pocuția (care făcea obiectul unor neînțelegeri rămase nesoluționate de multă vreme, între moldoveni și poloni; Petru Rareș o ocupase in 1530).

Dar invazia turcească, sub conducerea lui Soliman Magnificul și care luase aspectul unei expediții de pedepsire, nu a putut fi oprită. Iar domnitorul nu s-a putut bizui pe loialitatea boierilor și asta l-a facut să piarda domnia.

Boierii, poate nemulțumiți de firea dificilă a voievodului, poate temându-se de represaliile care s-ar fi abătut asupra lor în cazul unei victorii a turcilor (victorie foarte probabilă, dată fiind superioritatea lor numerică) l-au părăsit pe domnitor, au refuzat să lupte și s-au închinat lui Soliman.

Acesta a numit un alt domn (Ștefan Lăcustă) și a smuls Moldovei doua bucăți zdravene din teritoriu – Tighina și Bugeacul. Petru Rareș a fost nevoit să fugă și, după multe peripeții, a reușit, cu ajutorul unor pescari, să ajungă în Ardeal. In 1541, după ce ceruse iertare lui Soliman, mersese personal la Constantinopol să-și pledeze cauza și împarțise daruri imense, și-a recăpătat tronul.

După înca vreo câțiva ani de încercări războinice (încercase să cucerească iarași Ardealul), soldate însă cu eșecuri, ambițiosul voievod s-a stins, de boală, în 1546.

Ioan Vodă Viteazul, numit și Armeanul (mama sa fusese armeancă) sau, mai târziu, Ioan Vodă cel Cumplit, era strănepot al lui Ștefan cel Mare. Unele cronici vechi il prezintă ca pe un tiran, dar istoricii moderni îi fac un portret mai măgulitor, recunoscându-i marele merit de a se fi împotrivit turcilor și afirmând că era foarte îndrăzneț și viteaz, fiind, de aceea, foarte iubit de soldați și de popor dar, din păcate, nu și de boierime și cler.

Pentru numeroșii boieri intriganti, un domn cu o fire aprigă nu era un conducator comod, după cum nici pentru acesta veșnicele sforării și comploturi ale dregatorilor nu erau ușor de suportat. Ioan Vodă a ales să fie aspru cu boierii și mai îndurător și grijuliu cu cei din păturile de jos, care aveau mult mai multă nevoie de ocrotire.

El obținuse tronul Moldovei în 1572 – unde se obținea la acea vreme, adică de la turci -, cu ajutorul averii strânse în tinerețe, cănd făcuse negoț cu pietre scumpe. In 1574, însă, turcii i-au cerut să dubleze suma plătită drept tribut.

Ioan Vodă a convocat Divanul și i-a convins pe boieri să se împotrivească cererii sultanului. Situația politică era de așa natură, încat voievodul n-a putut găsi alti aliați decăt cazacii zaporojeni – o populatie din zona Nistrului – care i-au trimis în ajutor o ceată de 1200 de oameni.

Cu ei și cu armata sa de moldoveni, Ioan Vodă a pornit războiul împotriva turcilor. După un șir de victorii răsunatoare ale domnitorului moldovean, care l-au înspăimântat pe sultanul Selim, acesta a trimis împotriva lui o armată zdravănă, alcatuită din turci cărora li se adăugaseră tătări și valahi.

Aceștia din urmă doreau să-l înlature pe Ioan Vodă pentru a-i da tronul unui pretendent, Petru, frate cu domnitorul valah Alexandru.Vodă se instalase la Huși, de unde putea veghea mai bine asupra granițelor.

Aflând de venirea turcilor, domnitorul trimise pe pârcalabul Sucevei, Ieremia, în fruntea unei avangărzi, să-i impiedice pe turci să treacă Dunărea și să-l țina la curent cu evoluția situației.

Trimisul, însa, despre care se spune că ar fi fost plătit de dușmani cu 30.000 de galbeni, l-a înșelat pe domnitor: i-a spus că ajunsese prea tărziu pentru a-i opri pe turci și că aceștia ar avea o armată destul de mică.

A fost prima trădare.

Pe baza acestor informatii false, – în lipsa altora mai exacte – Ioan Vodă a pornit impotriva otomanilor. Bătălia s-a dat la Oblucita, „lângă iezerul Cahulului”.

Poate ar fi avut, totuși, șanse să invingă, dacă n-ar fi survenit o a doua și apoi o a treia trădare. In ajunul bătăliei, o parte dintre boieri, avându-l în frunte pe marii vornici Murgul și Bilai, au trecut de partea turcilor, iar a doua zi, când se dădu semnalul atacului, „Boierimea moldoveană, în frunte cu Ieremia Pârcălabul, pleca steagurile și, punând cușmele în vârful sulițelor și săbiilor, trecu și ea de partea dușmanului” (Constantin C. Giurescu, Istoria românilor).

 

 

 

 

 

 Citiți continuarea accesând :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/07/27/oportunisti-si-tradatori-in-istoria-noastra-ii/