CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

A fost publicata sentința Curții de Apel Bucuresti, care a constatat calitatea de colaborator al Securitatii a lui Traian Basescu

 

 

 

 

MOTIVARE PENTRU PETROV – Curtea de Apel Bucuresti explica de ce l-a confirmat pe Traian Basescu colaborator al Securitatii:

“Nesocotind interesele celor denuntati, a vizat ingradirea dreptului la viata privata in privinta acestora, cat a acceptat ca persoanele denuntate puteau sa faca obiectul unor investigatii suplimentare ale Securitatii, ca rezultat al denunturilor sale… Aspectele mentionate in cuprinsul notelor informative se circumscriu unor teme clasice de politie politica” (Sentinta)

A fost publicata sentinta prin judecatorul Victor Hortolomei, de la Curtea de Apel Bucuresti, a constatat calitatea de colaborator al Securitatii a lui Traian Basescu, scrie https://www.luju.ro.

O calitate care nu a mirat pe aproape nimeni, avand in vedere informatiile si documentele publicate in acest sens de-a lungul anilor, in special de catre presedintele Grupului de Investigatii Politice Mugur Ciuvica.

A mirat insa intr-adevar faptul ca CNSAS, dupa ce i-a dat adeverinte de necolaborare ani in sir, s-a trezit sa constate legaturile fostului presedinte cu Securitatea fix inainte de alegerile europarlamentare din mai 2019.

Sentinta nr. 471 din dosarul 3160/2/2019 al Curtii de Apel Bucuresti a fost publicata joi, 2 iulie 2020, de Grupul de Investigatii Politice, condus de analistul Mugur Ciuvica. “Nesocotind interesele celor denuntati, pârâtul a vizat ingradirea dreptului la viata privata in privinta acestora”, mentioneaza Curtea de Apel Bucuresti. Instanta confirma ca Traian Basescu a dat doua note informative sub numele conspirativ “Petrov” despre doi colegi de-ai sai de la Institutul de Marina.

In ceea ce-l priveste pe fostul presedinte al Romaniei, acesta a recunoscut ca a furnizat ofiterului de contrainformatii militare doua note informative, dar s-a aparat sustinand ca nu a cunoscut faptul ca organele de Contrainformatii Militare faceau parte din structura fostei Securitati: 

“Curtea apreciaza ca, in mod rezonabil, aceasta aparare nu poate fi primita, deoarece, in primul rand, faptul ca Serviciile de contrainformatii faceau parte din structura Securitatii era prevazut expres intr-un act normativ publicat in Buletinul Oficial, iar paratul a aratat in fata instantei ca a urmat cursuri de legislatie la Institutul de Marina, astfel ca nu este plauzibil ca el s-a aflat in eroare sub acest aspect”.

In motivarea Curtii de Apel Bucuresti se mai afirma ca prin furnizarea respectivelor informatii, Basescu a constientizat ca asupra persoanelor la care s-a referit se pot lua masuri de urmarire si verificare, cu incalcarea dreptului la viata privata.

Nu in ultimul rand, instanta a retinut ca aspectele mentionate in cuprinsul notelor informative se circumscriu unor teme clasice de politie politica, specifice Securitatii, fiind vizate exclusiv chestiuni care tin de viata privata.

Decizia definitiva in acest caz va fi pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie. Iar daca instanta suprema va confirma calitatea de colaborator al Securitatii a lui Traian Basescu, fostul presedinte ar putea fi trimis in judecata si apoi condamnat pentru fals, pe motiv ca a mintit in declaratiile in care a sustinut ca nu a colaborat cu Securitatea. Ca sa nu mai spunem de privilegiile financiare pe care Basescu le va pierde.

Iată câteva pasaje din motivarea publicata de Grupul de Investigatii Politice, pe care o atasam integral la finalul articolului:

“Pârâtul … recunoscând ca a furnizat ofiterului de contrainformatii militare (), respectiv lt. col. T.G., cele doua note informative, datate in 05.05.1975, ((….)), expuse in cuprinsul cererii introductive. Paratul … a sustinut in fata instantei de judecata ca nu a cunoscut ca organele de Contrainformatii Militare faceau parte din structura fostei Securitati, respectiv Directia .. Securitatii.

Curtea apreciaza ca, in mod rezonabil, aceasta aparare nu poate fi primita, deoarece, in primul rand, faptul ca Serviciile de contrainformatii faceau parte din structura Securitatii era prevazut expres intr-un act normativ publicat in Buletinul Oficial, iar paratul a aratat in fata instantei ca a urmat cursuri de legislatie la Institutul de Marina, astfel ca nu este plauzibil ca el s-a aflat in eroare sub acest aspect.

In al doilea rand, Curtea ia in considerare ca din examinarea celor doua note informative rezulta, pe de o parte, ca lipseste orice referire la activitatea notorie a oricarui serviciu de contrainformatii militare, respectiv contracararea serviciilor de spionaj straine, sau la activitatea specifica din cadrul Institutului de Marina, iar, pe de alta parte, aspectele mentionate in cuprinsul notelor informative se circumscriu unor teme clasice de politie politica, specifice Securitatii, fiind vizate exclusiv chestiuni care tin de viata privata sau de dreptul la libera circulatie al persoanelor in legatura cu care s-au facut relatarile, teme cu al caror specific paratul … era deja familiarizat, intrucat chiar el a recunoscut ca a fost abordat, inca la sfarsitul anului 1972, cu astfel de teme de catre un ofiter de Securitate, respectiv capitanul …, in legatura cu care a aratat ca au purtat o lunga discutie.

Prin urmare, in aceste circumstante, este rezonabil sa se aprecieze ca paratul … putea sa-si dea seama ca a fost contactat de organe ale Securitatii si ca notele informative au fost remise unor astfel de organe. (…)

In opinia Curtii, documentul esential in constatarea calitatii de colaborator a paratului … in sensul art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, aprobata, cu modificarile si completarile ulterioare, este nota informativa (….), datata 05.05.1975, redactata si semnata olograf de parat cu numele conspirativ primita de It. col. T.G., ofiter de contrainformatii militare .., prin care paratul informa Securitatea in legatura cu intentia numitului D.C., coleg de facultate, de a ramane in strainatate.

Astfel, in aceasta nota informativa se mentioneaza ca numitul D.C. ‘/…/ Nu are prieteni in clasa si, din cauza caracterului sau, nici nu este acceptat in anturajul colegilor. Din discutiile purtate cu verisoara lui, V., am inteles ca D.C. ar fi dispus, in cazul in care ar reusi sa cunoasca in strainatate o fata cu avere, sa ramana acolo. Cu verisoara lui D. am avut ocazia sa discut aceste probleme deoarece am fost la un moment dat prieteni. /../’.  (..)

Curtea constata ca reclamantul a configurat in convergenta cu legea argumentele pentru care considera, pe de o parte, ca, prin informatiile din nota informativa in discutie, paratul a denuntat activitati sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist, iar pe de alta parte, ca furnizarea informatiilor a vizat ingradirea drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului. In acest context, pentru coerenta expunerii motivelor, Curtea va examina aici, impreuna, conditiile a doua si a treia cerute de lege pentru constatarea calitatii de colaborator al Securitatii.

Intr-adevar, este de notorietate faptul ca intentia unei persoane de a ramane in strainatate sau de a parasi tara era o atitudine extrem de grava din perspectiva regimului, iar cei ce luau o astfel de hotarare erau priviti ca niste tradatori de patrie.

In cauza, pentru conturarea intentiei numitului D.C. de a ramane in strainatate, Curtea observa ca paratul …, mai mult decat sa prezinte faptele, le-a interpretat, afirmand ca ‘am inteles ca D.C. ar fi dispus, in cazul in care ar reusi sa cunoasca in strainatate o fata cu avere, sa ramana acolo’.

Totodata, cei care, prin diferite metode, reuseau sa-si indeplineasca obiectivul de a pleca sau de a ramane in strainatate erau denumiti, peiorativ, ‘fugiti’, iar bunurile ramase in tara le erau confiscate. (…)

Pe baza informatiilor furnizate de catre parat, ofiterul de legatura din cadrul Securitatii a dispus: ”Nota se introduce la documentarea sa. Se va urmari a se preciza cauza neintelegerii cu familia. Se va lua legatura cu ofiterul CI din lasi pentru a preciza cum este cunoscut tatal. Se va discuta cu elevul asupra relatiei cu cetateni straini-este [indescifrabil]”.

Pârâtul … a invocat in apararea sa ca statul roman din perioada de referinta nu a incercat nici o limitare a relatiilor tinerilor cehi cu tineri din Romania, ca intre tara noastra si Cehoslovacia erau relatii foarte apropiate si ca, intrucat, in anul 1968, Cehoslovacia a fost ocupata de trupele Pactului de la Varsovia, care inca mai stationau pe teritoriul sau, in aceasta tara nu circulau idei ale lumii libere. Curtea apreciaza insa ca, desi sustinerile paratului sunt corecte in parte, totusi, apararile sale, in esenta, sunt neintemeiate. (…)

In consecinta, nesocotind interesele celor denuntati, paratul a vizat ingradirea dreptului la viata privata in privinta acestora, atat timp cat a acceptat ca persoanele denuntate puteau sa faca obiectul unor investigatii suplimentare ale Securitatii, ca rezultat al denunturilor sale.

Cu alte cuvinte, prin furnizarea acestor informatii, paratul a constientizat ca asupra persoanelor la care s-a referit in relatarile sale se pot lua masuri de urmarire si verificare, cu incalcarea dreptului la viata privata (prevazut de art.17 din Pactul International cu privire la Drepturile Civile si Poltice) si a dreptului la libera circulatie (prevazut de art.12 din Pactul International cu privire la Drepturile Civile si Poltice), si, prin urmare, a vizat aceasta consecinta. (…)

In mod esential, depasirea acestei conditii rezulta evident si din faptul ca, urmare a informatiei transmise de parat prin nota informativa din 05.05.1975 (..), It. col. T G, ofiter de contrainformatii militare .., redacteaza nota din 19.08.1975 (..), prin care propune avizarea negativa a unei eventuale desemnari a numitului D.C. ca ofiter pe navele romanesti ce vor pleca in strainatate.

In aceasta nota se mentioneaza, edificator, ca: ‘Se detine material informativ furnizat de colaboratorul <…>, din care rezulta ca elevul D.C. ar fi dispus ca, in cazul in care ar reusi sa cunoasca in strainatate o fata cu avere, sa ramana acolo. Avand in vedere aspectele raportate mai sus, propun a se aviza negativ’ (..)”.

 

* Cititi aici integral sentinta Curtii de Apel Bucuresti

05/07/2020 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

O ISTORIE A ZILEI DE 5 IULIE. VIDEO

 

 

 

 

 

 

 

 

5 iulie, istoricul zilei

 

 

 

 

 

 

 

Anul 328:   Are loc inaugurarea podului comandat de către împăratul roman Constantin cel Mare (306-337), pod ce lega malurile fluviului Dunărea, între localitățile Celei – în apropierea orașului Corabia din județul Olt (Cetatea Sucidava) – de pe malul românesc și satul Ghighen din Regiunea Plevna (atunci Oescus) din Bulgaria.

 Acest al doilea pod  construit peste Dunăre de către arhitectul roman Theophilus Patricius, după cunoscutul Pod al lui Traian, de la Drobeta – Turnu Severin, construit de romani   in timpul razboiului pentru cucerirea Daciei, avea ungimea de 2.437 metri, din care 1.137 metri peste albia Dunării, iar lățimea era de 5,70 metri, ridicându-se la 10 metri înălțime deasupra apelor fluviului si  a rămas în uz pentru următorii 40 de ani, fiind considerat cel mai lung pod antic peste un curs de apă.

Arhitectul Theophilus Patricius a conceput şi o monografie despre podul lui Apollodor de la Drobeta.

Odată cu construirea acestui important edificiu şi din cauza atacurilor goţilor (presupuse de istorici a fi fost prin anul 323), a fost refăcută din temelii şi cetatea Sucidava, situată la circa 130 metri est de portalul nordic al podului.

Din păcate, acest pod al lui Constantin cel Mare, menționat și de către Dimitrie Cantemir în „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”, a avut o existență scurtă, presupunandu-se că   a fost folosit până la mijlocul secolului al IV-lea, principalul temei pentru această presupunere fiind faptul că împăratul Flavius Julius Valens a fost nevoit să treacă Dunărea folosind un pod de vase la Constatiana Daphne, în timpul campaniei sale împotriva goților, din anul 367 d.C.

Podul figureaza pe o harta redactată la Padova, între anii 1694-1699, de stolnicului Constantin Cantacuzino (1639-1716). 

Primele cercetari științifice reale in legatura cu aceasta constructie au fost făcute de către Grigore Tocilescu (1850-1909; istoric si arheolog,  român ) și Pamfil Polonic (1858-1943; arheolog și topograf), în anul 1902.

                    Podul lui Constantin cel Mare (reconstituire)

În anul 1934 Dumitru Tudor (1908-1982; istoric, arheolog  și profesor universitar român, cu importante descoperiri și studii despre Dacia romanăDrobetaCavalerii danubieni), este cel care publică prima lucrare completă privind acest pod, iar ultima cercetare sistematică pe malul de nord al Dunării în zona podului a fost efectuată în 1968, de către istoricul și arheologul Octavian Toropu.

O asemenea construcţie stabilă, costisitoare şi grandioasă ca tehnică, nu se putea ridica, dacă Imperiul nu stăpânea importante teritorii la nord de fluviu. Din repertoriul urmelor arheologice aparţinând veacului al IV-lea, rezultă că întreaga zonă de câmpie a Olteniei şi a Munteniei fusese reanexată Imperiului, având ca limită nordică şi strategică marele val Brazda lui Novac.

Roman Gothic Walls Romania Plain.svg

                                     Podul lui Constantin cel Mare pe hartă

În împrejurări puţin cunoscute, dar legate se pare  de atacurile goţilor la sud de Dunăre, care reîncep în anul 364 d.Hr. şi de răscoala lui Procopius din anii 365-366, podul da fost distrus.

  Se presupune că podul a fost folosit până la mijlocul secolului al IV-lea, principalul temei pentru această presupunere fiind faptul că împăratul Flavius Julius Valens a fost nevoit să treacă Dunărea folosind un pod de vase la Constatiana Daphne, în timpul campaniei sale împotriva goților, din anul 367 d.C.

După alte informaţii, cauza ruinării ar fi fost revărsările Dunării şi împotmolirile prin bancurile de gheaţă.

Dar, indiferent de viaţa lui scurtă, acest pod rămâne cel mai important, după acela de la Drobeta şi a îndeplinit un însemnat rol istoric, în perioada constantiniană, pentru romanitatea nord-dunăreană.

465: S-a nascut Ahkal Mo’ Naab’ I (m. 1 decembrie 524), cunoscut de asemenea sub numele de Cauac-uinal I, suveran  al cetatii maya Palenque.

A domnit de la data de 5 iunie 501 pana la moartea sa, si este primul monarh din Palenque caruia i se cunosc datele exacte ale nasterii si mortii.

980: S-a nascut regele Mokjongal șaptelea conducător al dinastiei Goryeo din  Coreea.

domnit din anul  997 pana in data de 2 martie 1009, cand a  fost detronat și ucis.

Mormântul sau a ramas necunoscut.

 

1029:  S-a nascut califul egiptean  Al-Maad Mustansir; (d. 1094).

  Abū Tamim Ma’add al-Mustansir bi-llāh (d.1.10.1094) a fost al optulea calif al Califatului Fatimid din 1036 până 1094. A avut cea l mai lungdomnie a unui conducator  musulman. La vârsta de numai opt luni, a fost declarat succesor al tatăl său si a urcat pe tronul Califatului  Fatimid Califatului pe 13 iunie 1036, la vârsta de 6 ani, treburile statului fiind  administrate de către mama saA ramas pe tron  60 de ani, domnia sa fiind cea mai lungă din istoria statelor musulmane.

 

1295: Scoţia şi Franţa incheie  o alianţă  împotriva Angliei, așa-numita” Alianta Auld”.
Aceasta alianța a jucat un rol important în relațiile dintre Scoția, Franța și Anglia, de la începuturile sale în 1295, până Tratatul de la Edinburgh 1560.

Termenii  tratatului  prevedeau  că, dacă oricare din aceste doua tari  țari ar fi  fost atacata de către Anglia, cealaltă țară  se obliga sa atace teritoriul englez, iar reînnoirea acestuia  s-a facut de-a lungul timpului chiar dacă cele doua regate nu erau implicate într-un conflict cu Anglia, de către toate monarhiile franceze si scotiene  ale acelei perioade, pana in secolul al XIV-lea, cu exceptia regelui francez  Ludovic al XI-lea.

1466: S-a nascut Giovanni Sforza d’Aragona (d.27 iulie 1510), condotier italian si primul soț al  faimoasei Lucrezia Borgia, fiica nelegitimă a Cardinalului Valencia Roderic Borgia (mai târziu Papa Alexandru al VI-lea).

 

 

A fost senior de Pesaro și Gradara din 1483, până la moartea sa.

Casatoria sa cu Lucrezia Borgia a fost anulată in martie 1497 de catre Papa Alexandru al VI- lea din  motive diplomatice (schimbarea  alianței).

Lucrezia Borgia

Oficial, anularea s-a datorat nedesăvârșirii  uniunii. Sforza umilita trebuit să declare în fața martorilor ca era impotent, ceea ce era fals, deoarece acesta a vea mulți copii nelegitimi.  

 

 

 

 

1594 : O forță portugheză sub comanda lui Pedro Lopes de Sousa încearca  o invazie nereușită a Regatului Kandy,în Ceylon (astazi  Sri Lanka)

                                                   

                                                      Regatul Kandy

20.000 de soldați portughezicondusi de guvernatorul Pedro Lopes de Sousa, au  invadat regatul  Kandy la 5 iulie 1594, dar dupa trei luni, acest corp expeditionar grav epuizat de războiul de gherilă purtat de adversari și de dezertările în masă, a fost complet distrus.

După această victorieRegatul Kandy a devenit o putere militară majoră, reușind să-și apere independența împotriva portughezilorolandezilor  și armatelor  britanice, până la 1815.

1687: A fost publicată pentru prima oară lucrarea Philosophiae Naturalis Principia Mathematica de Isaac Newton , în care autorul a enunțat legile mișcării și legea atracției universale.

 

 

 

 

Philosophiae Naturalis Principia Mathematica (însemnând în latină, “Principiile matematice ale filozofiei naturale”), adesea numită doar Principia ori Principia Mathematica, este lucrarea în trei volume a lui Isaac Newton publicată în 5 iulie 1687. Conține formularea legilor de mișcare a corpurilor (cunoscute frecvent și ca Legile lui Newton) ce constituie fundamentul mecanicii clasice, precum și Legea atracției universale. Tot în Principia, Newton explică atât matematic cât și fizic legile mișcărilor planetare, cunoscute sub numele de Legile lui Kepler, pentru că au fost deduse empiric de către Johannes Kepler pe baza observațiilor astronomice personale ale acestuia.

 

 

 

 

 1770 : Incepe Bătălia navala de la Chesma dintre flotele Imperiului Rus și Imperiului Otoman, în apropiere de golful Çeșme (Chesme sau Chesma), în zona dintre tarmul de  vest a Anatoliei și insula Chios, care a durat pana la 7 iulie 1770.

 

 

 

 

07 iulie 1770 g de luptă de Chesma

 

 

 

 

A fost prima dintr-o serie de lupte navale  dezastruoase pentru otomani împotriva Rusiei si cea mai mare înfrângere navala suferita deacestia de la bătălia de la Lepanto (1571).

Această infrangere a turcilor  a incurajat izbucnirea unor revolte în Imperiul Otoman, în special in randul popoarelor creștine ortodoxe din Peninsula Balcanică, care au ajutat armata rusă.

După această victorie navala, flota rusă a rămas în Marea Egee  următorii cinci ani.

Imparateasa Rusiei, Ecaterina cea Mare, a comandat patru monumente pentru a comemora victoria: Palatul Chesma și Biserica Sfântul Ioan la Palatul Chesma din St Petersburg (1774-1777), Obeliscul Chesma, Obeliscul din Gatchina (1775), și   Coloana Chesma din Țarskoe Selo (1778).

 

 

1809: Francezii inving in  bătălia de la Wagram, una din marile batalii  din timpul  războaielor napoleoniene.

 

 

 

 

Bătălia a opus o armată  franco-germano-italiana, condusă de Împăratul  Napoleon I, unei armate austriece , comandate de arhiducere Carol de Austria. 

 

 

 

 

 1811: Venezuela a devenit primul stat sud-american care şi-a proclamat independenţa faţă de Spania in urma hotararii luate de Congresul venezuelan reunit la Caracas la care au participat reprezentantii a sapte provincii. 

 

 

 

 

Francisco de Miranda ( 28 martie  1750 –  14 iulie  1816).

 

Simon Bolivar (1783-1830)

 

Pledoariile pentru independenta ale lui Simon Bolivar si ale  lui Francisco de Miranda, au avut un rol hotarator in hotararea Congresului de separare fata de Spania.

Lupta impotriva Spaniei va dura pana in iunie 1821.

 

 

 

 

1830: La trei saptamani dupa invazia trupelor franceze in Algeria, capitala Alger s-a predat.

Beiul Hussein a abdicat  dupa ce a primit garantii privind libertatea sa  si  proprietatile personale .

37000 de soldati francezi sub comanda  generalului Beaumont  au atacat Algeria, pentru motivul  ca beiul  de Alger l-ar fi lovit pe consulul francez cu un evantai…

Pornită sub pretextul unei actiuni de pedepsire, operatia respectiva s-a transformat intr-un razboi  colonialist. 

 

 

 

 

1833:  A murit inventatorul fotografiei Joseph Nicéphore Niépce, cel care a rămas mult timp în uitare, umbrit de gloria asociatului său Daguerre, căruia i-a fost atribuită în totalitate această descoperire (dagherotipul).

Prima fotografie cunoscută datează din 1862 şi aparţine lui Niépce; (n. 7 martie 1765).

 

 

 

 

 

 

 1853: S-a nascut politicianul Cecil Rhodes; (d. 1902).

 

 

Cecil John Rhodes, ( d. 26 martie 1902 ) a fost un magnat al mineritului și politician din Africa de Sud.

A  fost fondatorul companiei de minerit și de extracție a diamantelor De Beers, care controlează astăzi 40% din piața mondială a diamantelor brute, și care în trecut controlase aproximativ 90% din toate diamantele extrase în lume.

Rhodes a fost  și fondatorul statului Rhodesia, care a fost numit după numele său de familie. Rhodesia, despărțită ulterior în Rhodesia de Nord și Rhodesia de Sud, s-a transformat ulterior în două state separate, Zambia, respectiv Zimbabwe  de astăzi.

 

 

 

 

1865: In Marea Britanie a  fost impusă pentru prima oară în lume, o limită de viteză pentru vehicole – două mile pe oră.

 

 

 

 

 

1870:  In Istanbul a izbucnit un incendiu devastator, soldat cu 1.200 morţi şi 60.000 persoane rămase fără locuinţe.

 

 

 

 

 

1872: S-a nascut Edouard Herriot, politician francez; (d. 26 martie 1957).

A fost membru al Partidului Radical și ministru în multe guverne antebelice. A prezidat Camera Deputațilorîn  Adunarea Națională si a fost  Președinte al Consiliului de Miniștri de trei ori.Mai mult decât atâtel a fost primar al orașului Lyon intre 1905-1940 și din 1945 la moartea sa în 1957.

În 1946Edouard Herriot a fost ales membru al Academiei Franceze.

 

 

1880: S-a născut actorul de revistă Constantin Tănase, cel care a  întemeiat în 1919 primul teatru de profil din România; (m. 29 august 1945).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1884: Germania ia în posesie colonia africană Camerun.

 

 

 

 

 

 

 

27/9/1914 German Kamerun's capital falls to the Allies | World War ...

 

 

 

 

 

 

 1889: S-a nascut scriitorul francez Jean Cocteau ; (d. 1963).

 

 

 

 

 

 

 

 

 1902: S-a nascut la Orastie, Ion I.Moța, unul dintre fondatorii Legiunii Arhanghelului Mihail (Mișcarea Legionară); ( d. 13 ianuarie la Majadahonda in  Spania).

 

 

 

A fost fiul preotului și publicistului Ioan Moța si în 1936 a plecat să lupte  împotriva forțelor comuniste in Spania, unde a cazut  în luptă langa Madrid, la Majadahonda, alături de camaradul său Vasile Marin.

 În 1970, cu sprijinul statului spaniol, chiar pe locul în care au murit cei doi camarazi, legionarii au construit un mausoleu, unde, în fiecare an, la 13 ianuarie se ține o ceremonie de comemorare.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1911: S-a nascut omul politic francez Georges Pompidou, fost presedinte al  Frantei; (d. 1974).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1918: S-a inființat, la Washington, “Liga sociala romana”, organizatie care isi propunea influentarea opiniei publice americane in problema unirii Transilvaniei cu Romania .

 

 

 

 

 

 

1932: S-a nascut politicianul  Gyula Horn (d.19 iunie 2013), fost prim-ministru al Ungariei   din 15 iulie 1994  până la 6 iulie 1998.

 

 

 

 

In 1989, Horn a avut un rol major în procesul de destramare  a „Cortinei de fier”, deschizand la data de 27 iunie 1989 impreuna cu omologul sau austriac Alois Meck, frontiera dintre cele doua tari.

In data de 11 septembrie 1989, a declarat ca autoritatile ungare vor permite tuturor cetatenilor Germaniei de Rasarit, comuniste,sa treaca frontiera fara viza in Austria, fapt care a contribuit la unificarea ulterioară a celor doua Germanii.  

 

 

 

 

 

 

 1936: A decedat Cezar Papacostea, filolog clasicist de origine aromână, scriitor şi traducător, membru corespondent al Academiei Române; (n. 1886).

 

 

 

 

 

 1941: Brigăzile 1 şi 4 Mixte din cadrul Armatei Române, au eliberat oraşul Cernăuţi, ocupat de sovietici.

 

 

 

Armata Română intrând în Cernăuţi în 1941 - foto: worldwideromania.com

 

 

 

 

 

 

1943: Incepe bătălia de la Kursk–Orel–Belgorod, încheiată la 23 august, care desăvârşeşte cotitura radicală în desfăşurarea celui de– al doilea război mondial, începută la Stalingrad în 1942.

 

 

 

Bundesarchiv Bild 101III-Zschaeckel-206-35, Schlacht um Kursk, Panzer VI (Tiger I).jpg

 

 

 

Bătălia de la Kursk, a fost ultima acţiune ofensivă de tip blitzkrieg de pe frontului de răsărit al celui de-Al Doilea Război Mondial. Beneficiind de cele mai bune informaţii asupra intenţiilor lui Hitler, sovieticii au proiectat, realizat şi disimulat cu grijă mai multe inele de lucrări defensive şi cîmpuri minate şi au concentrat şi camuflat cu grijă numeroase rezerve cu scopul declanşării unui contraatac strategic.

Bătălia de la Kursk, care include şi mai mica bătălie de la Prohorovka, este considerată cea mai mare bătălie de blindate din toate timpurile şi a inclus cea mai costisitoare zi de lupte aeriene din întreaga istorie.

Germanii consideră drept bătălia de la Kursk numai Operaţiunea Zitadelle (Citadela), în timp ce sovieticii spun că Zitadelle este numai faza defensivă a bătăliei, urmată de faza ofensivă formată din Operaţiunile Kutuzov şi Polkovodeţ Rumianţev.

 

Deşi germanii concepuseră iniţial o lovitură ofensivă, apărarea bine organizată a sovieticilor nu numai că a stopat cu succes acţiunea germană, dar le-a permis să contraatace, după încheierea cu succes a fazei defensive, în două operaţiuni consecutive: Operaţiunea Kutuzov şi Operaţiunea Polkovodeţ Rumianţev.

După încheierea luptelor din arcul de la Kursk, sovieticii au cîştigat definitiv iniţiativa strategică de-a lungul întregii perioade care a mai rămas pînă la încheierea războiului. Din acest punct de vedere, bătălia de la Kursk poate fi considerată faza a 2-a a punctului de cotitură al războiului, în care prima fază este considerată victoria sovietică de la Stalingrad.

Atacurile sovietice care au urmat eliminării forţelor germane de la Kursk au dus la eliberarea Oriloului şi Belgorodului pe 5 august şi a Kievului pe 23 august, împingîndu-i înapoi pe germani pe un front larg, primul succes sovietic de amploare din timpul unei ofensive de vară.

Bătătlia de la Kursk a demonstrat că frontul de răsărit a fost caracterizat de cea mai mare concentrare de trupe din timpurile moderne.

Defensiva sovietică a fost atît de bine gîndită, încît atunci cînd Armata Sovietică a trecut la faza de contraatac, ea a fost capabilă să dezvolte ofensive pe patru axe separate de înaintare, evitînd capcana întinderii prea mari a contraatacului.

Această bătălie se numără printe subiectele de studiu din toate academiile militare moderne.

 

Adolf Hitler, coducătorul Germaniei FascisteRăzboiul II Mondial - Batalia Kursk (1943). Portocaliu: înfrîngerea atacului sovietic inţial care s-a încheiat cu a treia bătalie de la Harkov, Gri: înaintarea germană de la KurskIosif Stalin, conducătorul Uniunii Republicilor Sovietice    Socialiste

Foto:

Adolf Hitler, coducătorul Germaniei Fasciste

Batalia Kursk (1943). Portocaliu: înfrîngerea atacului sovietic inţial care s-a încheiat cu a treia bătalie de la Harkov, Gri: înaintarea germană de la Kursk

Iosif Stalin, conducătorul U.R.S.S.

 

 

 

 

 

 

 

1943: Al Doilea Război Mondial: O flota de invazie aliata a plecat catre Sicilia  (Operatiunea Husky).

 

 

 

 

 

1945: Fortele americane declara eliberarea Filipinelor de sub ocupația japoneza.

 

 

 

 

 

1946: La o prezentare de modă de la Paris, a fost introdus pentru prima oară bikiniul, denumit așa după un atol din Insulele Marshall, unde fusese efectuat un test nuclear.

 

 

 

 

 

 

 

 

Louis Réard, inginer francez (care în anul 1946 conducea magazinul de lenjerie de la Paris al mamei sale) a fost cel care a lansat aceste modele de costume de baie.

Cea care a purtat pentru prima oară minusculul costum de baie a fost Micheline Bernardini, o stripteuză franceză de la Casino de Paris.

1950: Knessetul (Parlamentul) israelian a votat Legea Intoarcerii, care acorda  tuturor evreilor  dreptul de a emigra în Israel.

 

 

 

 

 

1954: BBC difuzează primul său buletin de stiri televizat.

 

 

 

 

Richard Baker, prezentator de stiri  la BBC

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1954: Un tanar de 19 ani numit Elvis Presley, inregistreaza in orasul american  Memphis -Tennessee  un cantec intitulat  ”That’s all right, Mama”, dedicat  aniversarii mamei sale.

 

 

 

 Imagini pentru Elvis Presley photos

 

 Elvis Presley

 

 

 

Pe 8 iulie 1954, DJ Dewey Phillips a difuzat pentru prima oara cantecul “That’s All Right”. Din acel moment a luat naştere fenomenul numit ELVIS PRESLEY.

 

 

VIDEO :  

 

 

1959: Preşedintele Indoneziei Ahmed Sukarno (n. 6 iunie 1901 – m. 21 iunie 1970), a dizolvat parlamentul şi şi–a asumat puteri depline, instalând propria–i dictatură.

În 1962 s–a declarat preşedinte pe viaţă.

 

 

 

 

 

Ahmed Sukarno (n. 1901 – d. 1970) a fost președintele Indoneziei între anii 1945 și 1968. S-a născut la Surabaya, în estul insulei Java în timpul coloniei olandeze din Indonezia. A studiat în școlile moderne ale coloniei olandeze. În 1921 intră la Institutul Tehnologic din Bandung unde studiază arhitectura, absolvind în 1926, fără să practice meseria, prima sa pasiune încă din adolescență fiind politica. A fost căsătorit de două ori în timpul facultății, apoi s-a recăsătorit de încă 4 ori, având patru soții simultan.

Poligamia, deși permisă în legea Islamică, nu a fost o practică comună în Indonezia și a atras critici considerabile mai ales din partea organizațiilor feministe în anii 1950 – 1960.

S–a retras din funcţie în 1967; (n. 6 iunie 1901 – m. 21 iunie 1970)

 

 

 

 

 

 

1962: Algeria devine independentă faţă de Franţa.

 

 

 

 

 

1968: S-a născut Radu Ştefan Mazăre, politician român, fost primar al Constanţei.

 

 

 

Imagini pentru photo radu mazăre

 Radu  Mazăre

 

 

 

 

1975: S-a născut Gunnar H. Thomsen, muzician din Insulele Feroe (Týr).

 

 

 

 

 

1975: Arthur Ashe devine primul tenisman de culoare care câştigă  turneul de la Wimbledon.

 

 

 

 

 

 

Arthur Ashe l-a invins  pe  Jimmy Connors in  patru seturi

 

 

 

1975: Insulele Capul Verde îşi câştigă independenţa faţă de Portugalia, dupa 500 de ani de stăpânire portugheza.

 

 

 

1996: Cercetatorii de la Institutul “Roslin” din Edinburg, Scotia, condusi de dr. Ian Wilmut, au creat prima clona de mamifer  dintr-o celulă prelevată de la un animal adult.

 

 

 

 

 

 Clonarea a fost realizată de Ian Wilmut, Keith Campbell și colegii lor de la Institutul Roslin, în apropiere de Edinburgh, Scoția, după o serie de 276 de încercări nereușite. Supranumită cea mai faimoasă oaie din lume, Dolly a trăit șase ani, pana la 14 februarie 2003, când a fost eutanasiată ca urmare a faptului că suferea de artrită și de cancer pulmonar, fiind apoi impaiata si expusa la Muzeul Regal Edinburg.

 

 

 

1998: Japonia  lansează o sondă  pe Marte, intrand  astfel in clubul spatial alaturi de Statele Unite şi Rusia.

 

 

 

 

 

 

1999: Preşedintele american Bill Clinton  impune sanctiuni comerciale şi economice împotriva regimului taliban din Afganistan .

 

 

 

 

 

 

2009: Au izbucnit cele mai grave revolte etnice  din ultimele decenii  in capitala Regiunii Autonome Xinjiang Uyghur din China. Aproximativ 200 de persoane au fost ucise.

 

 

  

 

 

 

 

 

 

2012: La Londra  a fost inaugurata cea mai inalta cladire din Europa, cu o inaltime de 310 metri.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Astazi in lume:

 

 

In Algeria este sărbătoare naţională: Proclamarea independenţei (1962).

 

 In Republica Capului Verde: Sărbătoare naţională. Proclamarea independenţei (1975).

 

 In Republica Slovacă: Sărbătoare naţională. Ziua sfinţilor slavi Chiril şi Metodiu (se sărbătoreşte începând cu anul 1990).

In  Venezuela: Sărbătoare naţională. Proclamarea independenţei (1811).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CALENDAR CRESTIN ORTODOX

 

 

 

Sfântul Atanasie de la Aton

 

 

 

 

 

Sfantul Atanasie de la Aton

 

 

 

 

Sfantul Atanasie s-a nascut in Trapezunt, din parinti crestini. Ramas orfan la o varsta frageda, a fost crescut de un ofiter. Pe cand era copil, isi conducea prietenii in padure sau in apropierea unei pesteri si juca rolul de egumen. Acest lucru a fost o prorocie, caci mai tarziu avea sa ajunga staret.

Dupa ce si-a desavarsit educatia, a intrat in monahism.La rugamintea lui Nichifor Focas (963-969), Sfantul Atanasie va ridica o biserica inchinta Sfintei Fecioare Maria.

Cand participa la masa cu fratii din manastire, isi impartea partea lui in asa fel incat, fara ca cineva sa isi dea seama, el nu manca mai nimic in afara anafurei impartite dupa Sfanta Liturghie. Plin de dumnezeiescul har, Athanasie s-a invrednicit de venirea la el a Nascatoarei de Dumnezeu.

Aceasta a scos in chip minunat apa dintr-o stanca, si i-a fagaduit ca ea va fi intotdeauna Stareta Lavrei.Trecerea sa la cele vesnice i-a fost descoperita de Dumnezeu. Inainte de a inspecta lucrarile de extindere a bisericii, Sfantul Atanasie si-a imbracat hainele de sarbatoare. In momentul in care urca pe schele, se prabuseste cupola bisericii atat peste Sfantul Atanasie, cat si peste ceilalti frati care lucrau la zidurile bisericii.

Desi cupola a cazut peste el, trupul sau a ramas nevatamat, neavand decat o rana la picior.

Din aceasta rana a curs atunci sange, care a fost luat de frati cu graba si cu care s-au facut multe vindecari. Dupa trecerea sa la cele vesnice, Sfantul Atanasie s-a infatisat de mai multe ori inaintea fratilor lui, uneori ca sa-i mangaie si sa-i intareasca, iar alteori ca sa-i certe. 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse):

 

 

  1. wikipedia.org

  2. Istoria md;

  3. lessignets.com;

  4. mediafax.ro;

  5. ynet.co.il/PicServer2/20122005/887900/battle-of-kursk_wa.jpg

  6. history.sandiego.edu/gen/st/~kyletaylor/OperationCitadel

  7. Rador.ro

 

 

 

 

 

 

VIDEO: ASTĂZI ÎN ISTORIE – TODAY IN HISTORY

 

 

 

 

 

05/07/2020 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Etnonimele ”român ‹ romanus” şi ”valah ‹ walach” au afirmat de la început romanitatea românilor. VIDEO

 

 

Costumul și dansul popular românesc, la rang de Cartea ... 

 

Romanus sum

Romanitatea românească este afirmată dintru început prin etnonimele român ‹ romanus şi valah ‹walch.

Cele două cuvinte au fost “sinonime” şi la origine: romanus, cuvînt latin, şi walch, cuvînt germanic, însemnau “roman, vorbitor al limbii latine”. Dintre toate limbile romanice, numai româna a păstrat acest cuvînt, romanus, dispărut din celelalte limbi.

Dintre toate popoarele romanice, numai românilor li s-a spus și vlahi, până-n zilele noastre. N-am fost vrednici să ne mirăm ca lumea de aceste două cuvinte…

Odată cu cuvîntul romanus, conştiinţa romanităţii şi ea, se pierde sau se păstrează. Limba română a păstrat-o, în condiţii asupra cărora ne putem face o idee ceva mai clară zăbovind asupra acestui cuvînt, român, cercetându-i atât înţelesul, cât şi condiţiile în care s-a păstrat numai aici, în Dacia, provincia care a stat cel mai puţin timp sub binefacerile şi rigorile administraţiei imperiale romane.

DupăG. Ivănescu, autorul celei mai recente Istorii a limbii române“numele romanus s-a păstrat la români după secolul al V-lea, pentru că românii erau atunci, la răsărit de Munţii Dinarici, singura populaţie romanică între alte neamuri (…) Dacă românii ar fi fost vecini cu alte neamuri romanice şi ar fi avut relaţii cu ele, ar fi trebuit să se dea fiecărui popor romanic, şi deci şi românilor, un nume (de către cine să li se dea un nume? n.n.) prin care să se poată distinge între ele; iar aceste nume ar fi trebuit să fie altele decât Romanus (…) În Apus, populaţia romanică s-a numit pretutindeni, o bucată de vreme, romani, dar cu vremea, după naşterea de la o regiune la alta a deosebirilor de grai, deosebiri care au dus la constituirea unor noi unităţi etnice, popoarele romanice au trebuit să-şi dea nume deosebite”

Înainte de a ne justifica rezerva faţă de această explicaţie, să observăm cât de specifică e atitudinea ilustrului savant ieşean pentru grija cu care lingvistica românească a ţinut întotdeauna să nu supraliciteze acele împrejurări numai bine potrivite pentru a fi răsunător comentate întru satisfacţia orgoliilor naţionale!

Faptul că romanus s-a păstrat numai în limba română a fost deseori consemnat de autorii români, dar practic niciodată comentat. Şi ce uşor e să ne dăm seama cât de multă şi de înflorită cerneală ar fi curs pe alte meridiane culturale în jurul acestei întâmplări care face din români poporul cu cel mai vechi nume din toată Europa! Şi nu orice nume!…

Ne vom reprima şi noi avânturile stârnite de acest fapt excepţional, dar nu vom cădea nici în cealaltă extremă. Astfel că la cele spuse de G. Ivănescu vom aduce următoarea obiecţie: românii nu au fost numiţi astfel, adică români, de celelalte popoare, cu care se învecinează.

Pentru ceilalţi, românii au fost valahi, vlahi, volohi etc. Numai românii şi-au spus între ei români. Încât, după explicaţia dată de G. Ivănescu pierderii cuvîntului romanus în Apus, s-ar fi cuvenit ca românii să-şi zică şi ei valahi, după cum îi numeau celelalte neamuri din jur.

Considerăm însă că un popor nu-şi schimbă numele sub presiunea unui etnonim diferit, de care se folosesc străinii pentru a denumi acel popor. Denumirea de neamţ, german, allemand şi altele, nu i-a determinat pe nemţi să renunţe la propriul etnonim: deutsch.

Şi sunt destul de multe popoarele care îşi zic într-un fel diferit de denumirea sub care sunt cunoscute de către străini: olandezii, finlandezii etc.

Aşadar, dispariţiei cuvîntului romanus din limbile romanice din Apus trebuie să i se caute o altă explicaţie. La fel cum şi păstrării acestui cuvînt în limba română, numai în limba română.

Pentru a simplifica, vom teoretiza, propunând să distingem între etnonime interne, acele denumiri care se întâlnesc în însăşi limba poporului astfel numit: român, deutsch, français, italiano etc., şi etnonime externe, de care se folosesc străinii (sau numai unii străini) pentru a desemna o anumită comunitate etnică.

Astfel de etnonim extern ar fi, deci, valah, pentru noi, românii, cu felurite variante: vlahos, olah, vlah, blachus, blach, voloh, blas etc.

Numeroase sunt etnonimele externe corespunzătoare etnonimului intern deutsch: neamţ (sl. nemeţ), allemand, germanus, tedesco. Putem acum conchide asupra ipotezei lui G. Ivănescu obiectând că, după cum şi-a imaginat domnia-sa desfăşurarea lucrurilor, în Apus cuvîntul romanus a încetat să mai fie un etnonim, intern, sub presiunea unor etnonime noi, externe.

După părerea noastră, etnonimele externe nu au asemenea putere, de a le înlocui pe cele interne ori măcar a le slăbi.

Lăsăm de-o parte, pentru câteva clipe, căutarea unei explicaţii mai bune pentru păstrarea – practic numai în limba română – a cuvîntului romanus (romanus s-a mai păstrat şi în reto-romană.) Şi ne vom opri mai mult asupra polisemiei pe care o are în limba română cuvîntul român. În Dicţionarul Academieiromân este înregistrat cu următoarele sensuri, adăugate celui etnonimic, de bază: “creştin; bărbat (soţ); om, în general (ins); ţăran, ţăran iobag.”

Spre deosebire de autorii recenţi ai tomului IX al Dicţionarului Academiei, noi credem că sensul “creştin” al cuvântului român nu este “atât” de regional, precum îl înregistrează dumnealor. Cf. tomul I, partea a II-a, la cuvântul creştin, trimiterea făcută de Puşcariu, în 1940, la “rumân (II 20)”, rămasă neoperată în 1975… În 1983 însă, în excelenta sa lucrare Român, românesc, România, Vasile Arvinte precizează, pe urmele lui Sextil Puşcariu şi Sever Pop, că “cuvîntul român are şi sensul «creştin (ortodox)», iar derivatul românesc, -ească înseamnă şi «creştinesc, -ească», în expresia lege românească «lege creştinească». Aceste cuvinte sunt atestate în 16 puncte diseminate în toate provinciile româneşti”. 

(Notă, 2014: Din păcate, volumul cu litera R a Dicționarului a fost publicat în anii ateismului de stat, drept care trimiterea făcută de Pușcariu la cuvîntul român devenea inoperantă nu pentru că cuvîntul respectiv își pierduse unul din înțelesuri, ci pentru că polisemia sa nu era concordantă cu linia partidului…)

Aşadar, român mai înseamnă şi “creştin”. Acest detaliu semantic, consemnat și în cele mai recente anchete folclorice, dialectale, este deosbit de semnificativ pentru toată discuţia noastră.

Anume, aproape orice teorie cu privire la formarea poporului român îşi pune întrebarea locului şi momentului creştinării românilor. Ne vom pune şi noi această întrebare, încercând să stabilim câteva preliminarii utile unui răspuns mulţumitor.

Ceea ce se ştie cu certitudine referitor la creştinismul românesc sunt următoarele

– terminologia creştină fundamentală este de origine latină: Dumnezeu, creştin, biserică, cruce, înger, drac, a boteza, sîn/sînta (sîn Andrei, sînta Maria etc.), preot, credinţă etc.;

– nu se cunoaşte exact data şi locul creştinării românilor;

– în limba română, un mare număr de termeni religioşi sunt de origine slavă (mai ales sud-slavă) şi greacă: rai, iad, popă, mucenic, duh, evanghelie, precistă, slujbă etc.

N. B. Când spunem că “nu se cunoaşte data şi locul creştinării românilor” avem în vedere maniera după care s-au creştinat popoarele din jurul nostru: prin decizii “de sus în jos”, luate de persoane bine identificate în istorie, aşa cum bine sunt cunoscute şi data şi locul creştinării, care a avut caracterul unui eveniment.

Cu privire la creştinarea românilor, arhivele istoriei nu fac nicio menţiune, împrejurare care poate fi interpretată în diverse chipuri, dar mai ales ca dovadă că relaţia românilor cu religia creştină a fost de un tip deosebit, mai special.

Foarte probabil e că la români creştinarea n-a avut caracterul de eveniment, ci de proces – îndelungat, treptat, organic. Altminteri, în legătură cu discuţia noastră, e suficient să constatăm că în secolul al III-lea în Dacia romanizată se aflau deja mulţi creştini. 

Îndeosebi din faptul că aceşti termeni religioşi de origine slavă sunt foarte mulţi, dar şi din faptul – altminteri controversat în ultima vreme – că în secolul al XIV-lea organizarea bisericească din Ţara Românească menţinea relaţii de dependenţă faţă de autorităţi bisericeşti sud-dunărene, adversarii continuităţii româneşti în nordul Dunării deduc că (1) românii s-au creştinat în sudul Dunării (2) prin intermediul slavilor.

Aceste două afirmaţii sunt mai uşor de respins dacă sunt luate împreună: creştinarea românilor prin slavi e de neacceptat dat fiind vocabularul fundamental creştin de origine latină, absent din limba slavă şi deci din orice alt idiom sud-dunărean la data când slavii de aici se creştinau.

Organizarea bisericească a românilor, dependentă – nu se ştie exact de la ce dată şi în ce măsură – de biserica bizantină, ajunge în epoca de formare a statelor româneşti într-o strânsă dependenţă de ritul slavon ortodox, din motive care nu mai au nici o legătură cu procesul etnogenezei româneşti.

Sute de ani, aşa cum în Apus biserica s-a adresat credincioşilor în limba latină, în bisericile româneşti a răsunat limba slavonă, limba română însăşi fiind scrisă cu alfabetul chirilic în primele ei monumente literare. Îndeosebi aşa se explică terminologia religioasă de origine slavă din componenţa vocabularului românesc: după creștinarea lor prin limba latină, românii ajung să treacă printr-o perioadă de organizare ecleziastă în limba slavonă. Nota bene: terminologia creștină de bază este de origine romanică, latină!

Faptul că nu se cunoaşte momentul şi locul creştinării românilor considerăm că concordă greu cu ideea migraţiei româneşti în sudul Dunării. Acolo, în sudul Dunării, teritoriu relativ bine controlat de Bizanţ, cu greu ar fi trecut neconsemnat în arhive, în scrierile numeroşilor cronicari, un eveniment ca acesta. Se adună astfel, în vina acestor comentatori ai evenimentelor la care au asistat, absenţa oricărui comentariu, al celei mai expeditive note, cu privire la următoarele:

– prezenţa în sudul Dunării a românilor;

– creştinarea acestora;

– exodul peste Dunăre, spre nord, al acestei populaţii.

Atâta vreme cât ne situăm în interiorul teoriei migraţioniste, este greu să ne explicăm această tăcere a izvoarelor istorice, de orice natură, şi în primul rând a celor explicite, scrise.

În schimb, dacă pornim de la premisa continuităţii româneşti în nordul Dunării, vom fi în stare să explicăm mai bine procesul creştinării românilor, dar numai dacă îl vom raporta la moştenirea religioasă geto-dacă. Oricum, faptul că nu se cunoaşte locul şi data, momentul creştinării românilor – ceea ce îi pune pe români într-o situaţie singulară, tocmai pe ei care au făcut din propriul nume un sinonim al creştinului – ne obligă să acceptăm de la bun început ideea că la români creştinarea s-a petrecut în alt fel, că s-a întâmplat cu ei ceva (mai) deosebit.

Dintre datele ce le avem în legătură cu începuturile românilor, una se oferă singură, în termeni expliciţi, expliciţi încă din antichitate, în legătură cu creştinarea românilor: asemănările mari dintre creştinism şi religia geto-dacă. În măsura în care putem deosebi o religie geto-dacă diferită de cea tracică, mai ales cea dintâi e capabilă să treacă drept o vestitoare a religiei creştine, aşa cum unii l-au considerat şi pe Zamolxis un profet al lui Iisus, un “precursor”.

Chestiunea a fost studiată de feluriţi învăţaţi, dintre ei amintesc doar pe doi, Mircea Eliade şi Ioan G. Coman,   deplini convingători în ceea ce priveşte atât “performanţele” spiritualiste ale religiei geto-dace, cât şi rolul acesteia în pregătirea terenului, a sufletelor, pentru tainele noii religii. Daco-romanilor, în măsura în care ei mai erau daci, aceste taine par să le fi fost mai uşor de pătruns, de înţeles.

Căci “legătura sau înlănţuirea generaţiilor prin credinţa în nemurire a contribuit mult la trecerea de la spiritualitatea geto-dacilor la aceea a urmaşilor lor, care au fost şi sunt românii. Nemurirea getică devine nemurire creştină prin transformările profunde, în care eshatologia, iniţierea, ascetismul, erudiţia astrologică, terapeutică şi teurgică au fost confruntate aspru cu învăţătura, viaţa şi cultul misionarilor creştini. Transformarea nemuririi getice în nemurire creştină a avut loc tocmai în perioada de formare a poporului român, când acesta a fost creştinat. Dacă Zamolxis sau cultul său şi nemurirea sa s-au pretat la o încreştinare aproape totală, este pentru că existau o sumă de trăsături de apropiere şi complementaritate a acestor religii. (…) Nemurirea getică reapare transfigurată în spiritualitatea românească şi anume în credinţe, datini, viziuni, aspiraţii şi creaţii dintre cele mai diverse. În domeniul religios, poporul român ortodox, succesor şi moştenitor al poporului get, manifestând prin sfinţii săi canonizaţi şi necanonizaţi o profundă religiozitate, acordă, cu geţii, o cinstire deosebită monahismului.”  

În aceste condiţii, e uşor de imaginat de ce nu se cunoaşte data creştinării daco-romanilor: pentru că o asemenea dată nici nu există. Creştinarea daco-romanilor va fi fost un proces lent, în primul rând popular, prin asimilarea organică a noii religii, din om în om. Creştinarea nu a fost resimţită ca un şoc, ca un eveniment, ca o rupere de vechile credinţe, ci doar ca o remodelare a acestora, după câteva canoane numai ele noi, fondul religios rămânând acelaşi, îndeosebi sub aspectul etic, moral.

Adepţii teoriei migraţioniste contestă posibilitatea creştinării românilor în nordul Dunării, invocând îndeosebi două argumente:

– mulţimea termenilor religioşi de origine slavă din limba română;

– relaţiile de subordonare ale bisericii româneşti faţă de biserica ortodoxă sud-dunăreană, în felurite chipuri localizată, între Bizanţ şi Ohrida. Cu acest statut de subordonare românii au venit din sudul Dunării!…

Cum am mai spus, aceşti termeni de origine slavă nu sunt puţini, dar ei nu sunt cei fundamentali. Este oricui evident că românii s-au creştinat în limba latină. În limba latină au primit înţelesul adânc al noii credinţe, legea cea nouă! În limba slavă ei şi-au organizat biserica, îndeosebi din punctul de vedere administrativ şi canonic, împrumutând forme şi termeni de rit slavon, ortodox, într-o epocă mult ulterioară creştinării propriu-zise.

În legătură cu prezenţa în limba română a acestor termeni slavi, de care fac atâta caz adepţii mai vechi sau mai noi ai lui Roesler, ni se pare a fi deosebit de elocventă “experienţa” făcută de prof. Emil Vrabie, într-o lucrare manuscrisă, dovedind că aproape întotdeauna termenilor de origine slavă din lexicul românesc le corespund în limba engleză termeni romanici, împrumutaţi din franceză şi latină.

Inclusiv în lexicul bisericesc, religios! Ne aducem astfel aminte că o demonstraţie identică a făcut-o şi B. P. Haşdeu, în secolul trecut, evidenţiind similitudinile frapante dintre felul în care vorbitorii unui idiom slav au fost influenţaţi de limba italiană (în valea rîului Resia, de lângă Udine) şi felul în care româna a receptat influenţa slavă.

Se evidenţiază astfel că, atunci când condiţiile sunt aceleaşi, efecte similare se datorează unor cauze asemănătoare.

Despre prezenţa timpurie a creştinismului în nordul Dunării, pe lângă anumite informaţii explicite ori mărturii arheologice, ne vorbeşte şi un eveniment bine cunoscut, dar căruia nu i s-a dat o interpretare corectă: numirea lui Ulfila (Wulfila), la anul 341, ca episcop la nord de Dunăre. Ulfila a juca un rol esenţial în creştinarea goţilor, dar la vremea când a fost numit episcop goţii încă nu erau creştinaţi, încât numirea unui episcop pentru teritoriul nord-dunărean nu poate avea altă semnificaţie decât prezenţa unui mare număr de creştini în acest teritoriu.

Cum precizează R. Gryson, specialist francez în istoria creştinismului, comentând numirea lui Wulfila ca episcop, “pentru a lua conducerea creştinilor ce locuiau pe teritoriul gotic”“aceşti creştini se recrutau dintre descendenţii populaţiei romanizate a regiunii, care făcuseră parte din Imperiu până la domnia lui Aurelian (…); se ştie că obiceiul vechii biserici nu era de a trimite un episcop pentru a evangheliza un teritoriu păgân, ci de a aştepta existenţa unui nucleu de credincioşi spre a le da un conducător şi a-i recunoaşte ca o comunitate autonomă.” 

 

Prezenţa a numeroşi romanici în nordul Dunării după retragerea aureliană ne-o dovedise, extrem de convingător, construirea în anul 328 a podului de la Celei, sub împăratul Constantin cel Mare. Numirea lui Wulfila ca episcop vine să dovedească despre aceiaşi romanici că erau şi creştini. Deci la anul 341 romanicii din nordul Dunării erau creştinaţi. Dar de când şi în ce chip se creştinaseră, asta încă de pe atunci nu se ştia!…

În mod paradoxal, putem şti noi astăzi, ceva mai mult, legând de actul creştinării autenticitatea vieţii creştineşti la români, cum s-a dovedit aceasta mai târziu. Fără să fie habotnici ori aplecaţi spre misticism, românii au trăit dintotdeauna şi până azi într-un cult al aceloraşi virtuţi morale pe care şi creştinismul s-a străduit să le răspândească. Mai mult ca la alţii, se poate vorbi de un creştinism funciar al românilor, un creştinism trăit în toate împrejurările vieţii, dincolo de zidurile bisericii. Mai mult ca oriunde, la români instituţia bisericii nu este hotărîtoare pentru o viaţă creştinească.

Drept care biserica a putut funcţiona foarte bine într-o limbă neînţeleasă vreme de un mileniu aproape, iar introducerea limbii române ca limbă de cult, în locul celei străine şi neînţelese, nu a fost rezultatul unei necesităţi organice a vieţii creştineşti. Căci la români trăirea creştinească în afara zidurilor bisericii este mai puternică decât la majoritatea celorlalte popoare creştine. Toate acestea putând dovedi că încreştinarea românilor, a daco-romanilor, a fost un proces “natural”, greu de remarcat chiar şi pentru cei ce erau atinşi de desfăşurarea sa.

Nu oare această “origine” a creştinismului românesc explică (ori se leagă de) binecunoscuta toleranţă religioasă a românilor? Aceeași este și explicația pe care o găsesc eu faptului că în anii ateismului bolșevic, Biserica Ortodoxă Română a rezistat cel mai bine prigoanei! A rezistat datorită poporenilor a căror credință era prea profundă, prea …funciară ca să poată cineva să le-o scoată din inimă, din cuget, din suflete!

În disputa pe care o stârnesc contestatarii daco-romanilor în nordul Dunării, în Dacia de odinioară, cade deci foarte potrivit cuvîntul român, cu polisemia sa, punându-ne dinaintea întrebării: în ce condiţii cuvîntul romanus sau român putea căpăta şi înţelesul de “creştin”? În sudul Dunării sau în nord?

Evident, acest sens îl putea dobândi numai într-un spaţiu în care românii erau singurii creştini! Extrem de puţin probabil în sudul Dunării, aflat sub autoritatea nu numai a împăratului bizantin, dar şi a Patriarhiei din Constantinopol.

Cu atât mai mult cu cât în sudul Dunării românii ar fi primit creştinismul prin alt popor, prin altă limbă, ceea ce i-ar fi determinat pe români să îmbogăţească cu sensul de “creştin” cel mult polisemia cuvîntului care denumea populaţia prin a cărei limbă s-a creştinat. Observaţia aceasta ne face să imaginăm şi alt mod în care cuvîntul român va fi căpătat sensul de “creştin”: acest sens l-au adăugat populaţiile barbare care se vor fi creştinat în procesul asimilării lor etnice de către români.

Oricum, sensul “creştin” al cuvântului român nu putea să apară decât în nordul Dunării, într-un teritoriu bântuit de păgâni, de barbari.

Dacă ar fi adevărat ceea ce susţin adversarii noştri, şi anume că românii vin în nordul Dunării şi în Transilvania prin secolele XII-XIII, e de neînţeles această evoluţie semantică întrucât la acea dată erau creştinaţi şi slavii, şi maghiarii, ba chiar şi cumanii. Faţă de cine s-ar mai fi simţit atunci românii creştini, dacă ceilalţi nu erau păgâni, ci tot creştini?

Cuvîntul român, prin sensul “creştin” ce s-a adăugat celui iniţial, vine aşadar să depună o mărturie foarte grea în sprijinul continuităţii româneşti în nordul Dunării. Ba mai mult! Această polisemie este în stare să ne dea o idee şi asupra condiţiilor în care s-a menţinut romanitatea nord-dunăreană.

Şi anume, conştiinţa etnică a apartenenţei la o anumită comunitate, distinctă cel puţin, dacă nu şi superioară, faţă de neamurile care, în curgerea lor stereotipă spre sud şi vest, roiau nestatornic pe aceste meleaguri carpato-danubiene, această conştiinţă etnică a căpătat un sprijin puternic din partea religiei creştine, la care multă vreme au fost închinători numai românii în acest spaţiu. Aşa se face că român, la înţelesul de romanus, îl adaugă şi pe cel de chrestianus. Această îmbogăţire a cuvîntului român (sau romanus) cu sensul “creştin este greu de explicat în condiţiile în care românii ar fi venit din sudul Dunării.

În strânsă legătură cu această frumoasă dezvoltare semantică a etnonimului român, va trebui să ţinem seamă şi de condiţiile în care s-a păstrat în limba română cuvîntul populus. (Cuvîntul senatus, din păcate, nu s-a mai păstrat şi el în limba română…) Popor, în primele texte româneşti şi la nivelul… poporului, a însemnat mai ales “comunitatea credincioşilor creştini”. 

Poporenii sunt, în general, cei ce frecventează aceeaşi biserică, iar a poporî, în vechime, avea înţelesul bisericesc “a păstori”. Adăugând şi expresia “lege românească”, cu înţelesul de “credinţa creştină, ortodoxă”, vom înţelege mai bine cât de îndreptăţiţi suntem să vorbim de o viaţă creştinească deosebit de autentică a românilor, încă din cele mai vechi timpuri. Într-un fel, chiar din vremuri precreştine…

Consemnând păstrarea în limba română a lui populus › popor, să-l amintim şi pe gint ‹lat. gens, gentis, încă viu în primele texte româneşti. Vom conchide astfel că pentru români, conştiinţa romanităţii era întărită şi de o înţelegere clară a funcţiei pe care o are în toată lumea apartenenţa individului, a insului, la o anumită ginte, la un anumit popor, detaliu care face rezonabil “miracolul” românesc al dăinuirii ca popor, ca ginte latină în această parte a lumii, aici, “în calea tuturor răutăţilor”.

Sursa: Capitolul Romanus sum din lucrarea Transilvania Invincibile Argumentum publicată de situl https://ioncoja.ro 

 

 

 

 

05/07/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: