Istoricul american Milton G. Lehrer afirmă că României i-au fost refuzate la Paris fruntariile prevăzute în tratatul de alianță din 1916, iar linia de demarcație cu Ungaria a fost fixată cu mult spre răsărit

 

La 4 iunie 1920 se semna, la Trianon, Tratatul de pace cu Puterile Aliate și Asociate, pe de o parte, și Ungaria, pe de altă parte. Din partea României semnatari au fost Nicolae Titulescu și Ion Cantacuzino.

***

Istoricul Milton G. Lehrer afirmă că la Paris României i-au fost refuzate „fruntariile prevăzute  în  tratatul  de  alianță  din 1916 și a fixat linia de demarcație dintre România şi Ungaria cu mult spre  răsărit, urmărind în aceasta cele mai multe din indicațiunile prevăzute pe  harta  redactată  după  sugestiile  marelui  patriot  ungur Kossuth.

În felul acesta au rămas în afara teritoriului național românesc  porțiuni  de  teritorii  având  o  structură  etnică majoritar-românească.”

Același istoric american susține, în  cartea sa Ardealul, pământ românesc că Toate hărțile etnografice și lingvistice care au fost dresate la sfârșitul secolului al XVIII-lea și în sec. XIX și XX de geografi, etnografi și lingviști, indiferent dacă ei au fost unguri, germani, austrieci, francezi, englezi sau italieni, toate monografiile și lexicoanele, toate studiile privitoare la linia de demarcație etnică între români şi unguri, dovedesc, până la evidență, că granița etnicității românești spre apus depășește frontiera trasată prin Tratatul din 1920 … Absolut  pe  toate  hărțile dresate la sfârșitul secolului trecut ca și pe acelea din secolul al XX-lea,  frontiera  etnică  românească  depășește  frontiera româno-ungară  din  1920 scrie revista ecouri.ro/tratatul-de-la-trianon-pentru-romania, citând istoricul american.

În continuare, Milton G. Lehrer le pomenește pe cele mai cunoscute astfel de hărți: aceea publicată în 1889 de Institutul Geografic Austriac („Völker-Karte von Europa”); hărțile publicate în 1888 de Gustav Gröber, profesor de filologie romanică la Universitatea din Strasbourg (Ausbreitung der Romanischen Sprachen în Europa, Strasbourg, 1888), harta publicată de I. Novikow în La Politique internationale, Paris,1886; harta publicată de James Caterly în Les Roumains, Paris,1908; harta publicată  de Paul Langhans (Der rumänische Volksboden und die staatliche Entwicklung des Römentums) în 1915, harta lui Elisée Reclus în Nouvelle géographie universelle, vol. III, Europe Centrale, Paris, 1878.

(În această lucrare, Elisée Reclus scria: „Nașterea și reînvierea Românilor este una dintre problemele cele mai interesante ale istoriei. Românii formează acum națiunea cea mai considerabilă prin număr din Ungaria și Transilvania.

Ei ocupă în masă compactă o mare parte din Banat și mai mult de jumătate din regiunea muntoasă ce domină la est câmpia maghiarilor); harta publicată de  Istituto Geografico de Agostini, Novara, în L’Europa etnico-linguistica în 1916; harta etnografică a României întocmită de Karl Haushoffer reprodusă în Silviu Dragomir în Transilvania înainte și după arbitrajul de la Viena.

Toate aceste argumente erau aduse pentru a demonta acuzația maghiarilor că Ungariei i s-a făcut o mare nedreptate prin hotărârile Tratatului de la Trianon.

În fine, ca o concluzie, istoricul american afirmă: 

„Dacă în 1920 s-a comis o nedreptate, nu ungurii au să se plângă de ea, ci românii, căci dincolo de frontiera politică au fost lăsate în teritoriul unguresc mai multe insule de români.”

De fapt, la Trianon, România a pierdut Crișana de Vest, a renunțat la Banatul de Severin, iar din Maramureșul Istoric nu a primit decât mai puțin de jumătate.

 

Bibliografie: Milton G. Lehrer – Ardealul pământ românesc; Ionela Corina Tudose  – Relațiile româno-americane la Conferința de Pace de la Paris; Victor Tufescu – Emmanuel de Martonne, făuritor al geografiei moderne și rolul său în formarea geografiei românești; George Vâlsan – Opere alese;  Gazeta poporului, Sibiu, 22 iunie 1919.

Publicitate

Tratatul de la Trianon și marile beneficii pe care i le-a adus Ungariei

       Harta: Distribuția naționalităților pe teritoriul Ungariei până la               semnarea Tratatului de la Trianon (Sursa: https://elemi.hu)

Trianon 100 – Marile beneficii aduse Ungariei de Tratatul de la Trianon

 

În 4 iunie 2020 s-au împlinit 100 de ani de la semnarea, în marele palat de la Trianon, a Tratatului de pace dintre puterile mari ale Europei şi ale lumii şi Ungaria, ţară care a tot tergiversat semnarea tratatului, sperând să obțină teritorii ale fostului regat de odinioară ungar, trăind într-o mitologie istorică arhaică și neținând cont de marile aspirații moderne ale popoarelor de a se constitui în țări- națiune, pe baza dreptului naționalităților scrie dr. Vasile LECHINȚAN în https://ecouri.ro/trianon-100.

 

Dar, totuși, ungurii au obținut la Trianon cel mai mare beneficiu: formarea/recunoașterea unui stat național al lor, independent și suveran, numit Ungaria, stabilit chiar în granițele sale etnice firești.

Se știe că regatul Ungariei a fost dezintegrat în perioada 1526 (după bătălia de la Mohacs) -1541 și astfel stat ungar n-a mai existat până la 1918-1920.

Uniunea forțată a Transilvaniei cu Ungaria de la 1848-1849 n-a fost recunoscută de români, nici de împăratul Austriei deși pentru acest artificiu a curs mult sânge.

În perioada dualistă austro-ungară 1867-1918 nu se poate vorbi despre un stat independent numit Ungaria, deoarece nu avea drept de politică externă proprie și nici armată proprie, fiind în acest sens o colonie imperială austriacă.

Așadar, prin Tratatul de la Trianon, Ungariei i s-a recunoscut statalitatea.

Astfel, țara ungurilor se așeza în granițe firești, nu artificiale, gonflabile, stabilite în detrimentul altor popoare.

După Trianon, Ungaria, ca stat național și independent, degrevat de potopul uriaș de probleme pe care le avea, în timpul dualismului, cu celelalte naționalități din imperiu, români, croați, slovaci, sârbi, sloveni, cehi, ucraineni, putea să se concentreze asupra problemelor proprii, de instaurare a unui regim modern, democratic, de creare a cadrelor necesare dezvoltării științei și culturii proprii, de acces la prosperitate și modernizare.

Dacă ținem cont de ceea ce a spus reprezentantul Ungariei la Conferința de Pace de la Paris, în prima jumătate a anului 1920, contele Apponyi, care a încercat (în mod penibil) “să dovedească liderilor lumii că el reprezenta o națiune civilizată, pe când națiunile din fostul Imperiu austro-ungar care și-au revendicat autodeterminarea ar fi inferioare și nedemne de proiecția care o propunea Vestul” (cf. istoricul Vasile Pușcaș), atunci reiese încă un beneficiu uriaș adus Ungariei de Tratatul de la Trianon, acela de a se fi eliberat de problemele extrem de numeroase avute, zi de zi, cu niște “națiuni inferioare” din cuprinsul granițelor sale.

Astfel că, în loc ca statul ungar să se ocupe de progresul şi civilizația națiunii maghiare, ar fi avut pe cap și aceste “națiuni inferioare” pe care Ministerul de Interne Regal ungar din timpul dualismului le urmărea și le persecuta continuu pentru pretențiile lor, desigur, ”tot “inferioare” de a-şi menține limba, datinile, viața națională, identitatea.

Sunt pline documentele de arhivă, ziarele de epocă, de asemenea arestări, persecuții, hărțuirea sistematică a intelectualilor, bătăi aplicate de jandarmii maghiari românilor, slovacilor și altor popoare sus-amintite, pentru diferite pricini.

Presa română le arăta lumii ca nedreptăți, presa maghiară și secuiască le consemna cu satisfacție că este bine și corect apărat statul ungar, dar ambele genuri de presă consemnează abuzul.

Ar trebui ca măcar acum, la Centenar Trianon, să se înceapă editarea unui corpus de documente în mai multe volume pe această temă.

Din aceste nedreptăți flagrante făcute națiunilor din Ungaria dualistă reiese indirect un alt beneficiu uriaș al Ungariei din Tratatul de la Trianon, si anume că, nemaiavând ocazia de a asupri pe față popoarele, ca în perioada dualistă, statul ungar a câștigat o mare onoare și demnitate în ochii Europei și ai lumii.

În timpul dualismului, Ungaria era dezavuată de numeroase personalități culturale şi politice ale marilor civilizații, ale Franței, Angliei, Italiei etc., până și nordicul Bjørnstjerne Bjørnson, scriitor norvegian, laureat al Premiului Nobel în 1903, a sărit în apărarea românilor asupriți de Ungaria dualistă, și exemplele sunt numeroase.

E drept că astăzi Ungaria pierde mult din respectul Europei prin cantonarea în nerecunoașterea, cu stridență, a dreptății Tratatului de la Trianon, care i-a adus, de fapt, atâtea beneficii reale.
Bine ar fi ca de acum înainte să fie spulberate în Ungaria toate penibilele furii/isterii contra Trianonului, toate șovinismele împrăștiate cu “generozitate” maximă înspre țările succesoare, ce profanează, în mod primitiv, idealul de frățietate și de armonioasă înțelegere și colaborare, toată orbirea cu mituri istorice revanșarde, mituri care sunt repudiate din start, pe bună dreptate, de români, slovaci, croați, sârbi, sloveni și chiar de națiunile mari ale Europei și ale lumii, deci fluturarea lor este complet inutilă.

Președintele Academiei Române, prof.dr. Ioan Aurel Pop: „formatorii de opinie” manipulatori contemporani mizează pe lipsa de discernământ, încercând să ne transforme în demolatori

 

 

 

                                 Foto: Prof. academician  Ioan Aurel Pop

 

 

 

 

Fervoarea demolării…

 

În general, societățile care au dărâmat statui, au ars cărți ori au creat indexuri ale operelor interzise au avut în frunte regimuri totalitare sau au cunoscut crize cronicizate.

Firește, au existat și cazuri când, după eliberarea de dictatură sau de criză, lumea a trebuit să elimine, în mod justificat, simbolurile acelor vremuri de tristă amintire.

Dar marii demolatori au fost tiranii, văzuți și nevăzuți, mai ales cei situați pe poziții politice extreme.

Astăzi, explicația distrugerii memoriei colective curente este discriminarea bazată pe culoarea pielii și care, în aproape toate țările, în timpuri mai mult ori mai puțin îndepărtate, a făcut numeroase victime, scrie președintele Academiei Române, prof.dr.Ioan Aurel Pop în http://www.ziarulnatiunea.ro/ fervoarea-demolarii 

O asemenea țară este America – oficial, Statele Unite ale Americii – care, începând cu perioada colonială și până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a statuat oficial, prin legi și reglementări cu putere de lege, sclavia negrilor.

Este mai greu de înțeles pentru contemporanii noștri, care au, de multe ori, o cultură generală și istorică săracă, în ce fel s-a putut ca, de la intrarea în vigoare a Constituției SUA (1787) și până la finele Războiului Civil (1865), Statele Unite să fie o țară sclavagistă.

Este greu de înțeles și pentru faptul că, mai peste tot în lume, Constituția SUA (cu sau fără amendamentele ulterioare) rămâne un model al democrației, este dată ca exemplu, este preamărită ca etalon de libertate, de stabilitate, de sobrietate.

Mult mai grav este faptul că, de la interzicerea sclaviei în SUA (1865) au trebuit să treacă o sută de ani până la îndepărtarea ultimelor legi discriminatorii în fostele state ale Confederației (1963).

Simptomatic este faptul că ambii președinți implicați în acest îndelungat proces – Abraham Lincoln, care a eliminat oficial sclavia și John Fitzgerald Kennedy, care a eliminat ultimele discriminări rasiale oficiale – au pierit asasinați.

În practica vieții cotidiene însă, nici până astăzi discriminările de tot felul, inclusiv cele bazate pe culoarea pielii, nu au dispărut complet, nici în Statele Unite și nici în alte regiuni.

Evident, gradul lor de extindere și forța lor de manifestare diferă foarte mult, de la un continent la altul, de la țară la țară, de la comunitate la comunitate.

Azi, trăim o criză profundă în societate, accentuată de pandemia cu acest nou virus Corona, dar cronicizată de câteva decenii și accentuată de perspectivele sumbre de după încheierea molimei.

În timpul crizelor de amploare mare au avut loc întotdeauna și manifestări violente, de stradă, cu baricade, incendieri, jafuri, busculade, agresiuni fizice, omoruri etc.

Scânteia manifestărilor violente de astăzi a pornit de la asasinarea de către un polițist american alb („caucazian”) al unui cetățean de culoare („afroamerican”), bănuit de o faptă ilegală. Întâmplarea nu avea cum să nu capete conotații rasiste, date fiind împrejurările.

Cu mult înainte ca justiția să-și intre în rol, vestea a făcut ocolul SUA și al lumii, declanșând, după cum era normal, puternice reacții de solidaritate cu victima și cu afroamericanii în general.

Sclavia a revenit în atenție – deși puțini îi cunoșteau istoria – fiind scoasă în prim plan drept cauză a tuturor relelor.

Populația revoltată nu s-a mulțumit cu cererea de reformare a lumii contemporane și viitoare – pentru a o scăpa de asemenea discriminări – ci a început, în urma unor acțiuni bine orchestrate din umbră, un război cu trecutul, cu valorile trecutului, sublimate în statui, opere literare, filme etc.

Astfel, s-a găsit cu cale să se retragă din oferta unuia dintre cele mai cunoscute canale de televiziune filmul „Pe aripile vântului”, făcut după romanul omonim al Margaretei Mitchell (1900-1949).

Pentru acest roman (cu titlul originar Gone with the Wind, apărut în 1936, autoarea a primit Premiul Pulitzer, în anul 1937, iar în anul următor a fost candidată la Premiul Nobel pentru literatură.

Filmul cu același nume, din anul 1939, cu Vivien Leigh și Clark Gable în rolurile principale, este unul din filmele de mare succes ale tuturor timpurilor.

La fel, s-a găsit cineva să interzică romanul „Coliba unchiului Tom”, de Harriet Beecher Stowe (1811-1896), o înfocată aboliționistă.

Romanul (apărut în 1852), care înfățișează viața african-americanilor sub sclavie, a fost foarte bine primit în nordul SUA și în Anglia, dar și-a atras ura celor din sudul Statelor Unite care erau în favoarea sclaviei.

Când a întâlnit-o pe Stowe, Abraham Lincoln i-a spus: „Deci dumneavoastră, o doamnă așa de mică, ați pornit un război așa de mare!”.

Harriet Stowe a fost considerată mereu un simbol al luptei contra sclaviei negrilor.

Președintele Lincoln era împotriva sclaviei, dar nu dorea egalitatea deplină între albi și negri. Atât a putut să meargă înainte spiritul lui vizionar, care, în mod categoric, era deasupra vremurilor sale și prevestea viitorul.

Oare toți oamenii de pe planetă să se fi înșelat când au cinstit și apreciat aceste opere, considerate nemuritoare, acești oameni și acești autori plini de talent?

Oare generații de tineri, de maturi și de seniori, care le-au admirat și i-au admirat de-atunci încoace, să fi fost orbi? Oare valoarea artistică în sine a acestor opere să nu aibă nicio relevanță?

În vârtejul revoltei de-acum, a fost dată jos de pe soclu o statuie a lui Cristofor Columb (1451-1506), descoperitorul, fără să fi știut vreodată cert, al Americii (numite astfel după moartea lui).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Columb nu a ajuns niciodată în America de Nord propriu-zisă, ci doar pe insule și în Panama și nu a făcut niciodată comerț cu sclavi negri.

El a crezut că ajunsese în India, adică în Asia, pe care o căuta, gândind logic că dacă navighează spre vest își va atinge ținta.

Aud că s-a dărâmat o statuie a lui George Washington, la Portland, în Oregon, că o statuie a lui Winston Churchill a fost vandalizată și ea și că un primar din Suedia a cerut înlocuirea statuii regelui Carol al XII (trăitor pe la 1700) cu statuia luptătoarei pentru protecția mediului Greta Thunberg și chiar condamnarea memoriei lui Carl Liné (1707-1778), părintele taxonomiei (clasificarea speciilor) și al ecologiei moderne.

În ritmul acesta, se va ajunge în curând la interzicerea lui Aristotel (384-322, î. Hr.), trăitor acum circa 2300 de ani și unul dintre cei mai mari filosofi ai lumii din toate timpurile, pentru afirmația că „sclavul este o unealtă vorbitoare”.

Ceea ce se întâmplă nu este deloc o dovadă de luciditate a lumii, nici o mărturie a luptei contra discriminării și nici o probă de vigilență pusă în serviciul valorilor universale.

Ceea ce se întâmplă este pur și simplu o dovadă de manipulare crasă, produsă pe fondul lipsei de educație și de cultură a populației.

Toți cei care fac școală serioasă și care acumulează destule cunoștințe de cultură generală – nu neapărat istorică – știu că fiecare epocă istorică are propriile valori și propriile prejudecăți.

De multe ori, ceea ce fusese perfect moral și legal în trecut, devenise imoral și ilegal în epocile mai noi.

De exemplu, legea talionului („ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”) a guvernat omenirea primitivă sute de mii de ani.

Războiul a fost o practică morală în tot Evul Mediu, turnirurile și duelurile au fost prilejuri de manifestare a onoarei cavalerești, iar asuprirea și prigonirea unor grupuri marginale ale societății o datorie a autorităților și a unora dintre indivizi.

Firește, cu vremea lucrurile s-au schimbat treptat, pe etape. În momentul în care a intervenit justiția modernă, răzbunarea sângelui a fost interzisă.

„Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului” a fost adoptată la începutul Marii Revoluții Franceze (1789), „Declarația universală a drepturilor omului” după Al Doilea Război Mondial (1948), de către ONU, iar anumite legi împotriva discriminărilor de multiple tipuri abia în deceniile din urmă.

Prin urmare, chiar dacă ceva este imoral și ilegal în epoca noastră, nu înseamnă că a fost la fel și în trecut. Lumea medievală s-a axat pe ierarhie, supunere, privilegiu, credință, onoare cavalerească și nu pe libertate, egalitate, democrație, frăție, liberalism etc. Dacă ajungem să îi judecăm pe oamenii medievali după valorile care s-au afirmat în lume după moartea lor, comitem nu numai o mare eroare istorică, dar și o eroare logică.

Cum să-l condamnăm pe cineva că nu a făcut ceea ce nu știa, ceea ce nu exista pe vremea lui? Este la fel cum l-am aresta, judeca și condamna pe cineva pentru o faptă din anul 2000, pe baza unei legi apărute în 2020.

Cum să acuzi pe cineva pentru nerespectarea unor legi și principii morale care nu existau în vremea sa?

Față de epocile în care au trăit și față de gândirea curentă a lumii în care au trăit, Harriet Beecher Stowe, Margaret Mitchell, Cristofor Columb, Churchill, Carol al XII-lea (trecător prin Țara Moldovei), Carl Liné au fost niște vizionari.

Ei au revoluționat, fiecare în felul său, societatea contemporană lor și au pregătit un viitor bun. Cu toții au fost ieșiți din comun în sensul cel bun și, tocmai de aceea, au lăsat în urmă opere monumentale și, tocmai de aceea, li s-au făcut statui.

Cu ce drept – în afară de dreptul forței brute, al ignoranței și al manipulării – ne ridicăm noi contra memoriei lor?

Faptele acestea din ultima vreme amintesc de Nero, de Inchiziție, de Lenin, de Stalin, de Hitler, de Mao Zedong și de toți dictatorii care au distrus lumi, care au interzis universuri reale ca să construiască lumi și universuri false.

Comunismul a distrus, totuși, cele mai multe statui, iar în Rusia Sovietică a topit chiar șine de cale ferată, din simplul motiv că acestea erau făcute de „capitaliști”. Nu ne putem război de fiecare dată cu istoria ca să construim o lume dreaptă.

Supărarea pe istorie este ridicolă. Cele mai multe dintre relele societății contemporane zac în însăși societatea contemporană. Pentru prejudecățile și faptele noastre nu au cum să fie vinovate cărțile, filmele, statuile sau oamenii din trecut, ci educația greșită, primită în familie și în școală, anturajul nepotrivit, ignoranța și prostia.

Superioritatea noastră față de polițistul care a omorât prin sufocare o ființă omenească nu constă în forța de distruge, ci în arta de a construi.

Câți dintre aceia care au interzis un film, care au condamnat o carte, care au dat jos o statuie știu să vorbească în chip armonios despre acel film, despre acea carte, despre acea statuie?

„Un popor fără cultură este un popor ușor de manipulat”, avertiza demult Immanuel Kant.

Câți dintre noi pot cântări știrile care ne asaltează clipă de clipă prin toate mijloacele de informare în masă?

Foarte puțini dintre noi au în minte informațiile necesare ca să poată face asta. Majoritatea nici nu se străduiesc să aibă astfel de baze date. Iar memoria calculatorului sau a telefonului degeaba le are, dacă nici măcar nu ne străduim să căutăm.

Pe această lipsă de discernământ mizează și „formatorii de opinie” manipulatori contemporani.

Sunt forțe care vor să ne transforme în demolatori, fără să ne creeze premise de a fi și arhitecți/ constructori.

De planurile de construcție se ocupă alții. Pe vremuri, eram învățați că cine stăpânește informația stăpânește lumea.

Azi știm că nu este așa, din moment ce manipularea informației devine mai puternică decât informația însăși.

Spre a ne deștepta nu avem nevoie de nimic foarte scump și foarte complicat, ci doar de o educație pusă în serviciul omului și al omenirii, de o educație bazată pe virtuți, pe valori și pe încredere.

Printr-o astfel de educație, vom ști că o crimă nu se pedepsește printr-o altă crimă, ci prin aplicarea justiției și că o distrugere nu trebuie urmată de alte distrugeri, ci de creații durabile, puse în slujba adevărului și a dreptății.

În plus, ca istoric, sunt convins că mărturiile din vremuri trecute – mai ales creațiile spirituale – chiar dacă exprimă alte idei și idealuri decât ale noastre, sunt părți din viața omenirii, cu toate avatarurile sale și merită tezaurizate cu grijă.

Nu-mi iese din minte o imagine recentă, din teritoriul dominat vremelnic în Orientul Apropiat de către un pretins stat, imagine în care tineri vânjoși mascați distrugeau cu ciocanele basoreliefuri, statui și ziduri vechi de mii de ani, ca să dovedească ce altceva decât primitivism, forță brută, dispreț față de oameni!

Ca să nu se mai întâmple aceste lucruri tragice, ca să nu mai ajungă rațiunea să fie dominată de fanatism, avem nevoie de responsabilitate și demnitate, iar acestea se dobândesc prin educație serioasă, prețuitoare a creației umane din toate timpurile.