O întrebare care tot revine în atenția publicului : A plagiat EINSTEIN?

Albert Einstein (1879-1955) s-a nascut in Germania, la Ulm. În 1921 a primit premiul Nobel în fizică. Lucrările sale însumeaza peste 50 de cărţi şi articole ştiinţifice si nonştiinţifice.

În 1999, postmortem, a fost numit de către revista Time “Omul Secolului” (“Person of the Century”) şi a fost desemnat  cel mai mare fizician al tuturor timpurilor.

 Este cunoscut îndeosebi pentru:

1. Teoria relativităţii (ideile ar fi fost  fost furate de la fizicienii Hendrik A. Lorentz (1853-1928) şi Jules H. Poincaré (1854-1912) şi Dаvid Gilbert)

2. Formula transformării energiei /E = mc2 (ideile ar fi fost  furate de la Dj. Thomson, 1881, Heaviside, 1889, De Pretto, 1903)

Dr. Veaceslav Stavilă se întreabă în  blogul său http://blog.nistru-prut.info/?p=1802 dacă “genialitatea” lui A. Einstein se explică prin faptul că între 1902-1909 a activat la Institutul de Patente din Elveţia ?

Celebra formula a lui Einstein E = mc2 are o geneza complicata si oarecum ambigua, având putin de-a face cu relativitatea, sustin doi fizicieni americani, care il acuza pe celebrul om de stiinta de plagiat.

Conform celor doi cercetatori, fizicienii Stephen Boughn de la Haverford College din Pensylvania si Tony Rothman de la Universitatea Princeton, care si-au publicat studiul in revista de specialitate arXiv, precursorul formulei celebre din teoria relativitatii ar fi Fritz Hasenohrl, profesor de fizica la Universitatea din Viena, in 1904, precizeaza PhysicsWorld.

 

 

 

 

 

 

În studiul efectuat pentru descoperirea istoricului celebrei formule, cei doi americani au atribuit ecuatia de echivalenta masa-energie lui Fritz Hasenohrl, care a obtinut-o sub forma E=3/8 mc2, in 1904.

De celebra relatie sunt legate si numele unor ilustrii fizicieni ai vremii, cum ar fi James Clerk Maxwell, Max von Laue, Philipp Lenard si Henri Poincare.

Intr-o lucrare datând din 1904, publicata in analele vremii, profesorul Fritz Hasenohrl, de la Universitatea din Viena, elevul reputatului Ludwing Boltzmann si succesorul lui la catedra de fizica, este cel care ar fi gasit, de fapt, relatia masa-energie.

Laureat al premiului Nobel, Philipp Lenard este cel care a incercat sa desparta numele lui Einstein de Teoria relativitatii, inca de la inceputul secolului XX, care nu poate fi vazută  decât doar ca un produs de „stiinta evreiască”.

Profesorul Fritz Hasenohrl a fost laudat la vremea respectiva chiar de un alt titan al fizicii, Erwin Schrodinger.

Rothman a declarat ca „Hasenohrl, austriacul, a fost probabil fizicianul de frunte al vremii sale” si poate ar fi realizat mult mai multe, daca nu ar fi fost ucis in Primul Razboi Mondial.

Relatia masa-energie a fost indelung discutata la vremea respectiva, chiar si de Henri Poincare, care declara ca radiatiile electromagnetice ar avea si impuls si in mod evident si o masa in conformitate cu formula E=mc2.

Fizicianul german Max Abraham a sustinut ca electronul in miscare interactioneaza si dobandeste o masa aparenta data de formula E=3/4 m c2, acceptata si de Hasenohrl, un an mai târziu .

O documentație științifică privind plagierea teoriei relativității a lui Einstein, este expusă în lucrarea : „Albert  Einstein: un incorigibil plagiator” care dezvăluie metoda lui Einstein de manipulare a credibilității pentru contemporanii săi, care retipărește lucrări anterioare sub sloganele sale, ce demonstrează prin argumente logice formale că Albert Einstein nu ar fi putut trage concluziile sale fără o cunoaștere prealabilă a lucrărilor copiate, de care nu face referință.

Numeroase citate republicate de contemporanii săi, dovedesc că aceștia au fost conștienți de plagiatul lui.

 

 

 

 

 

 Stephen Boughn de la Haverford College din Pensylvania, Hasenohrl, Poincare, Abraham si alti adepti ai teoriei eterului au sugerat că există o masă inerțiala asociata cu energia electromagnetica, chiar daca aceasta nu poate fi in acord cu constanta de proportionalitate.

Si fizicianul Enrico Fermi ar fi studiat scrierile austriacului din acea vreme.

Robert Crease, professor si specialist in domeniul filozofiei si istoriei stiintei de la Universitatea Stony Brook din New York, considera ca adesea cei care se ocupa cu istoria stiintei considera ca „Einstein nu a existat”, meritul fiind al comunitati stiintifice internationale a vremii, iar toate studiile au convers spre realizarea teoriei relativitatii speciale si chiar au determinat-o.

Pana in prezent, cei doi fizicieni americani, recunoscuti in comunitatea stiintifica, sunt singurii care au studiat scrierile lui Fritz Hasenohrl.

Tony Rothman, de la Universitatea Princeton, considera ca, daca Fritz Hasenohrl ar fi postulat doar faptul ca energia este proportionala cu masa, alta ar fi fost pozitionarea sa in istoria stiintei.

Problema este extrem de controversata, fizicianul Clifford Will de la Universitatea Washington, din St. Louis, specialist in domeniul relativitatii, considera ca studiul recent publicat este foarte interesant, iar analiza realizata de cei doi americani este pertinenta, si chiar poate duce la rescrierea Istoriei Fizicii de la inceputul secolului XX.

Oricum, Einstein si-a afirmat prioritar relatia masa-energie, fiind totusi creditat inca din 1907 chiar de marele Max Planck. Scrierile vremii ii posteaza pe Hasenohrl si Einstein, in 1911, la faimoasa conferinta Solvay, impreuna cu alti fizicieni ilustri ai vremii.

Intrebarea care persista si genereaza controverse este daca marele Einstein ar fi stiut de scrierile si studiile lui Fritz Hasenohrl, atunci cand a postulat relatia masa-energie scriehttps://ziare.com/ einstein-acuzat-de-plagiat .

În 1999 analizele ştiinţifice şi istorice despre naşterea teoriei relativităţii au condus la concluzia clară că adevăratul creator al teoriei a fost Henry Poincare şi că lucrarea lui Einstein a fost un plagiat. Este greu de înţeles cum Einstein a elaborat o teorie de asemenea amploare în doar câteva săptămâni în condiţiile în care  anterior nu publicase nimic în acest sens.

 

În ultimii ani au fost descoperite două noi elemente semnificative:

a) absenţa recenziilor a două texte majore a  teoriei lui Poincare în Analele de Fizica germane, în ciuda meticulozităţii nemţeşti, a altor trei texte despre studiile sale din 1905, fiind recenzate doar diverse texte ştiinţifice de mai mică importanţă.

b) ignorarea aparent deliberată a trei studii majore despre relativitate prezentate de fizicianul francez la seminarul “  teoria electronului”, organizat în iunie/iulie 1905 la Universitatea din Gottingen. Primul text reprezintă faimoasa notă relativistă către Academia din Paris despre dinamica electronilor, al doilea era memorandumul trimis lui Hendrik Lorentz în mai 1904 iar al treilea descria  principiile relativităţii susţinute de Poincare la Conferinţa  Mondială de Ştiinte din Saint-Louis, din septembrie 1904.

Mai mult de atât, în ianuarie 1905, Societatea de Matematică din Göttingen a organizat un seminar tocmai despre teoria relativităţii enunţată de Poincare.

Apariţia acestei situaţii trebuie însă căutată în relaţiile tensionate existente între Franţa şi Germania la începutul secolului XX. David Hilbert, invidios pe descoperirile lui Poincare a decis să reacţioneze, organizând o maşinaţiune cu scopul de a oferi Germaniei laurii muncii francezului. Iar cum riscurile se dovedeau a fi imense, era nevoie de o persoană  care să şi le asume.

Acea persoană a fost un mărunt funcţionar la Oficiul de patente şi brevete din Berna, Albert Einstein.Universitatea din Gottingen, la care au studiat Gauss, Riemann sau Lejeune-Dirichlet era considerată la acea dată polul mondial al matematicilor şi al cercetărilor ştiinţifice.

În 1905 universitatea se afla sub conducerea lui David Hilbert, un matematician de prim rang.

În acel an premiul Bolay pentru matematică a fost pierdut de Hilbert în favoarea lui Henry Poincare, lucru care a născut o imensă frustare în mediile academice germane.

Arnold Sommerfeld,  Herglotz şi Wiechert au încercat pe parcursul toamnei lui 1904 şi iernii următoare să publice trei lucrări despre electronul superluminic, electronul care se mişcă cu o viteză superioară luminii in vid, în jurnalul universităţii.

Sommerfeld, fizicianul care a îmbunătăţit modelul de atom descoperit de Niels Bohr pentru a fi compatibil cu relativitatea şi mecanica cuantică, a publicat chiar şi într-o revistă olandeză un studiu în care concluziona că ”transformările lui Lorentz”, o ipoteză revoluţionară a cunoscutului fizician olandez, nu poate fi folosită.

 În aceste condiţii, în mijlocul pregătirilor pentru seminarul din vara lui 1905, a apărut nota lui Poincare care postula clar şi argumentat: nici un corp  material nu poate depăşi viteza luminii în vid.

În toamna lui 1905, imediat după publicarea aşa-ziselor teorii ale lui Einstein, Max Planck organizează un colocviu internaţional în care îl numeşte pe acesta ”noul Copernic”.

 

Adevăratul Einstein

Albert Einstein era departe de a fi un geniu. Considerat retardat mintal din cauza incapacităţii sale de a vorbi până la vârsta de 5 ani, încă din primii ani de şcoală el a dovedit slabe calităţi.

La vârsta de 15 ani, a părăsit băncile şcolii fără nici o diplomă.  Einstein însuşi recunoştea într-un ziar al scolii că e lipsit de imaginaţie şi abilităţi practice.

În 1895 pică un simplu examen de intrare la Politehnica din Zurich, singura instituţie care nu cerea dovada absolvirii cursurilor liceale. Examenul era constituit din probleme de matematică, pe care Einstein nu le-a putut rezolva.

A urmat o şcoală economică mai modestă, la Aarau, sperând ca după absolvire să prindă un post academic. Incapabil să finalizeze cursurile unei şcoli, cum şi-ar fi dorit, şi descurajat de recomandările profesorilor de a nu-şi continua studiile, se angajează, cu ajutorul unui coleg şi  prieten,  Marcel Grossman, viitor co-autor al teoriilor sale, la Oficiul de Patente din Berna.

A fost angajat ca expert tehnic gradul trei, abia în 1906, la un an  după elaborarea celebrelor sale lucrări, fiind ridicat la gradul doi. Activitatea sa în cadrul oficiului nu era, cum s-ar putea crede, bazată pe fizici cuantice sau teorii ale fizicii, ci viza revizuirea zilnică a documentaţiei tehnice a diferitelor patente.

A lucrat la oficiu până în 1909, perioadă în care a încercat fără succes să prindă o poziţie în cadrul unei universităţi. Surprinzator, în condiţiile unui program încărcat, fără acces la orice lucru asociat unei lucrări academice, Einstein a elaborat în timpul său liber patru eseuri despre mecanica cuantică pe care le-a publicat în 1905.

Neputând să ofere o justificare a acestei situaţii, Einstein lăsa să se înţeleagă că o parte din idei i-au venit în somn şi că documentele care au condus la dezvoltarea tezelor sale s-au pierdut din cauza războiului, deşi acea perioadă o petrecuse într-un stat neutru, Elvetia.

Abia în 1909 Einstein primeşte un post universitar insignificant, profesor asociat de fizică teoretică la Universitatea din Zurich, adevărata sa carieră constând în cea de jurnalist la o publicaţie evreiască, timp de alţi 10 ani.

Căsnicia cu Milena Marici a durat până în 1919, iar cei doi baieţi rezultaţi au fost diagnosticaţi ca ambii suferind de schizofrenie, o boală ereditară.

Pe lângă Poincare, Einstein s-a mai “inspirat” şi din studiile lui Hendrik Lorentz, Olinto di Pretto, care în 1903, publica în revista ştiinţifică Atte, celebra formulă e=mc2, Heinrich Hertz sau scoţianul James Maxwell.

În 1953, Edmund Whittaker publică o carte, ”Teoria relativităţii lui Lorentz şi Poincare”, în care demonstrează cu documente cum s-a dezvoltat teoria, istoria sa precum şi sursele primare plagiate de Einstein în lucrările sale.

Reactia acestuia, încă în viaţă, la acuzele aduse a fost aceeaşi cu aportul său real în domeniul fizicii: inexistentă, scrie Emil Goga

Alte analize ale  operei lui Einstein care au dus la concluzii similare

Un posibil plagiat a lui Einstein după Poincaré, di Pretto, Lorenz, Hertz şi Maxwell privind teoria relativităţii a fost sesizat în 1953 de către Edmund Whittaker care a publicat o carte, „Teoria relativităţii a lui Lorentz şi Poincaré” şi în care demonstrează cu documente cum s-a dezvoltat teoria, istoria sa precum şi sursele primare plagiate de Einstein în lucrările sale.

Reacţia acestuia, încă în viaţă, la acuzele aduse a fost aceleaşi cu aportul său real în domeniul fizicii: inexistentă !

În 1999 analizele ştiinţifice şi istorice despre naşterea teoriei relativităţii au condus la concluzia clară că adevăratul creator al teoriei a fost Henry Poincaré şi că lucrarea lui Einstein a fost un plagiat.

Este greu de înţeles cum Einstein a elaborat o teorie de asemenea amploare în doar câteva săptămâni în condiţiile în care anterior nu publicase nimic în acest sens.

 O explicaţie plauzibilă a plagiatului este legata de Universitatea din Göttingen, la care au studiat Gauss, Riemann sau Lejeune-Dirichlet, care era considerată la acea dată polul mondial al matematicilor şi al cercetărilor ştiinţifice.

În 1905 universitatea se afla sub conducerea lui David Hilbert, un matematician de prim rang. În acel an premiul Bolay pentru matematică a fost pierdut de Hilbert în favoarea lui Henry Poincaré, lucru care a născut o imensă frustare în mediile academice germane.

 Apariţia acestei situaţii trebuie însă căutată şi în relaţiile tensionate existente între Franţa şi Germania la începutul secolului XX. David Hilbert, invidios pe descoperirile lui Poincaré a decis să reacţioneze, organizând o maşinaţiune cu scopul de a oferi Germaniei laurii muncii francezului.

Iar cum riscurile se dovedeau a fi imense în caz de plagiat, era nevoie de o persoană care să şi-l asume.

Acea persoană a fost un mărunt funcţionar la Oficiul de patente şi brevete din Berna, Albert Einstein, care a scris între anii 1902-1904 diverse lucrări in domeniul termodinamic şi părea că ar fi în temă cu problematica abordată de francez.

Pe lângă Poincaré, Einstein s-a mai „inspirat”, însuşit şi promovat studiile lui Hendrik Lorentz, Olinto di Pretto, Heinrich Hertz sau a scoţianul James Maxwell, care în 1903 publica în revista ştiinţifică Atte celebra formulă E=mc2 (care cuantifica energia disponibilă a materiei).

 Având IQ-ul de 160, Einstein pledează pentru existenţa unui om deosebit de inteligent, chiar dacă inteligenţa lui a fost una speculativă (dovadă, multitudinea de lucrări extraştiinţifice publicate, peste 150, comparabile cu cele ştiintifice) care-l face astăzi  cunoscut pentru faptele sale de plagiat ca un „hoţ genial„, scrie Prof.univ.dr.ing.Eur.Ing.TIBERIU ŞTEFAN MĂNESCU, membru corespondent al Academiei de Ştiinte Tehnice din România în publicația http://www.argument-cs.ro/ si-albert-einstein-a-plagiat.

https://groups.google.com/forum/#!topic/fizica70/759hxW5jXOs

http://www.biblebelievers.org.au/einstein.htm

https://www.theguardian.com/world/1999/nov/11/rorycarroll

https://basarabialiterara.com.md/?p=30085

 

 

 

Publicitate