CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Parlamentul European a votat în favoarea primirii României în Spațiul Schengen

 

 

 

Parlamentul European a votat o rezoluție prin care cere măsuri privind admiterea României în Spațiul Schengen și protejărea lucrătorilor transfrontalieri și sezonieri, a anunțat europarlamentarul Dan Nica, preluat de Agerpres.  

 

 

 

 

 

 

Deputații au respins orice acțiune bilaterală necoordonată a statelor membre ale UE și subliniază principiul nediscriminării în redeschiderea frontierelor.

De asemenea, eurodeputații au solicitat de urgență o dezbatere privind un plan de redresare pentru Schengen, pentru a se evita ca orice controale temporare la frontierele interne să devină un aspect semipermanent.

Planul ar trebui să includă, de asemenea, măsuri pentru situații neprevăzute în cazul unui potențial al doilea val.

Președintele Comisiei pentru libertăți civile și raportor Juan Fernando López Aguilar (S&D, Spania) a declarat:

„Deși este o veste bună faptul că se ridică din ce în ce mai multe restricții la frontierele interne, modul în care s-a făcut acest lucru lasă mult de dorit. Fără revenirea la un spațiu Schengen pe deplin funcțional, lipsește o piatră de temelie esențială în drumul nostru către redresare.

O revenire completă la libera circulație, nediscriminarea, încrederea reciprocă și solidaritatea sunt măsuri esențiale bazate pe valorile centrale ale UE”.

Dan Nica, liderul Delegației europarlamentare PSD, a declarat că au fost votate azi, în sesiunea plenară a Parlamentului European, amendamente importante propuse de eurodeputații social-democrați români privind extinderea Spațiului Schengen și protejarea lucrătorilor transfrontalieri și sezonieri.

Europarlamentarul social-democrat a criticat, însă, votul europarlamentarilor PNL și USR/Plus împotriva unei propuneri importante a PSD care ar fi putut îmbunătăți situația lucrătorilor români.

”Cerem finalizarea integrării Schengen cu toate statele membre ale UE și un nou proiect de decizie din partea Consiliului în acest sens.

Am reușit să obținem o majoritate de voturi în plenul Parlamentului European în sprijinul aderării României la Schengen, amendamentul PSD fiind inclus în textul rezoluției referitoare la situația din spațiul Schengen în urma pandemiei.

De asemenea, rezoluția privind protecția europeană a lucrătorilor transfrontalieri și sezonieri în contextul crizei provocate de COVID-19 include, în urma votului de azi, solicitarea pe care am formulat-o să se țină cont de faptul că tinerii și femeile, care reprezintă cea mai mare parte a sezonierilor, sunt categorii deosebit de vulnerabile, mai ales în actualul context”, a declarat europarlamentarul Dan Nica, potrivit unui comunicat citat de stiripesurse.ro.

Delegația PSD a solicitat ca sănătatea, siguranța și egalitatea de tratament a lucrătorilor să fie principala preocupare în restabilirea funcționării pieței interne. Din păcate, colegii români din Grupul Popularilor Europeni și cei de la USR/Plus au votat împotriva amendamentului legitim formulat de noi și, implicit, împotriva intereselor compatrioților noștri sezonieri, afectați în această perioadă de abuzurile angajatorilor”, a declarat Dan Nica preluat de https://www.capital.ro/ s-a-votat-primirea-romaniei-in-spatiul-schengen 

Publicitate

27/06/2020 Posted by | POLITICA | , , , , , | Lasă un comentariu

80 de ani de la ultimatumul imperialist pe care URSS la dat României și Țărilor Baltice

 

 

 

 

 

ATROCITĂȚILE sovietice: 77 de ani de la primul val de DEPORTĂRI ...

Acum 80 de ani, URSS a înaintat ultimatumuri Țărilor Baltice și României. Un an mai târziu, în iunie, au început deportările.

 

Zonele de frontieră supuse epurărilor

În deportările sovietice de până la război, cu excepția „deportării chiaburilor”, se observă că aproape toate au avut loc în zonele de frontieră.

Există o anumită logică geopolitică și geografică a acestor „epurări”. Acestea au început în 1930, cu „desculăcirea”(adică deschiaburirea) populației de la frontierele vestice ale URSS – în Ucraina și Belarus.

Ulterior, abordarea „de clasă” a cedat celei „etnice”…

În 1936, frontiera de vest din nou a fost „curățită” de polonezi și nemți. În vara anului 1937, aceleași procese au avut loc la frontierele de sud, din Caucaz și Asia Centrală.

Ultima, în toamna anului 1937, a fost „curățită” frontiera Orientului Îndepărtat a URSS.

Deportarea coreenilor a fost mult mai semnificativă din punct de vedere geopolitic.

Început în 1935, în Carelia, cercul „curățirilor” succesive a fost închis în iulie 1939, cu deportarea „străinilor” din regiunea Murmansk, trecând ulterior prin perimetrul vestic al frontierelor modificate ale URSS.

 

 

 

 

După 76 de ani de la primul val de deportări, amintirile au rămas ...

 

În nord-vest

 

În vara anului 1940, umbra lui Molotov și a lui Ribbentrop a acoperit cel mai nordic și cel mai sudic sector ale frontierei europene a URSS.

Concentrarea în zona de vest a frontierei s-a păstrat, dar deportările au acoperit deja, în afară de partea centrală a perimetrului său de vest, și teritoriul fostei Polonii și al fostelor Țări Baltice, al Basarabiei și al Bucovinei de Nord.

Pe 14 iunie 1940, URSS a înaintat un ultimatum Lituaniei, iar pe 16 iunie al aceluiași an – Letoniei și Estoniei.

Condițiile ultimatumurilor au fost acceptate de guvernele acestor țări pe 15, 16 și, respectiv, pe 17 iunie.

În zilele de 17, 20 și 21 iunie 1940, acolo au fost create guverne pro sovietice, conduse de Justas Paleckis, Augusts Kirhenšteins și Johannes Vares. Reprezentanții sovietici pe lângă ei erau comisarii V. Dekanozov, A. Vușuincki și A. Jdanov.

În zilele de 27-28 iunie 1940, evenimente similare au avut loc în România. Acolo, nu a fost necesară schimbarea guvernului, anexată fiind doar o parte din teritoriul ei — Basarabia și Bucovina de Nord.

La scurt timp, în ziua de 2 august, Basarabia împreună cu RASS Moldovenească (cu malul stâng al Nistrului) au fost alipite la RSS Moldovenească, conform scenariului Careliei.

În ce consta acest scenariu?

Finlanda și-a permis cea mai gravă abatere de la Pactul Molotov-Ribbentrop. Refuzând, spre deosebire de Țările Baltice, să semneze „Pactul de ajutor reciproc”, ea nu s-a temut nici chiar de un război cu URSS !..

Acest inegal război de iarnă, a început pe 30 noiembrie 1939 și a durat până pe 12 martie 1940, când a fost semnat Tratatul de Pace.

Victoria URSS nu se prea deosebea de o înfrângere, dar, cu toate acestea, conform tratatului, la URSS trecea o parte din Istmul Carelia cu Vîborg și Golful Vîborg cu insulele sale, coasta de vest și de nord a lacului Ladoga, o serie de insule din Golful Finic, Peninsula Rybachy și Peninsula Sredny, teritoriul de la est de Markajarvi cu orașul Kuoloyarvi.

Finlandezii au cedat aceste teritorii pustii, după ce au strămutat populația de aici în adâncul țării.

Pe 23 iunie 1940, Beria a emis un ordin de strămutare (5-10 iulie) din regiunea Murmansk a „cetățenilor de alte naționalități”, incluzând în aceste liste nu doar vecinii din Statele Baltice sau vecinii-scandinavi – finlandezii, suedezii și norvegienii, dar și chinezii, germanii, polonezii, grecii, coreenii etc.

Atitudinea față de coloniștii polonezi era mult mai dură, chiar ostilă: nimeni nu-i prevenea din timp, transportul era organizat de NKVD și nu de Direcția de deportare, unei familii fiindu-i permis să ia 500 de kg de lucruri personale, în comparație cu 1000 kg la evacuarea din regiunea Murmansk.

După intervenția narkomului (abrevierea pentru comisar al poporului), greutatea totală admisibilă a lucrurilor personale a fost ridicată la aceleași 1000 de kg, dar completarea unui vagon a crescut de la 25 la 30 de persoane..

În vest și sud-vest

Sovietizarea teritoriilor anexate a început imediat. Noul val, scurt, dar extrem de puternic al deportărilor a avut loc la sfârșit de mai 1941, exact cu o lună până la începerea războiului. Mai întâi au mers peste frontiera poloneză „necurățită” încă, unde reale neplăceri provocau nu polonezii, ci naționaliștii ucraineni din vestul  Ucrainei și Belarusului.

Operațiunea împotriva organizațiilor naționaliștilor ucraineni s-a terminat pe 22 mai. Hotărârea prevedea arestarea și deportarea pe 20 de ani în regiunile îndepărtate ale URSS a membrilor familiilor „participanților la organizațiile naționaliste contrarevoluționare ucrainene și poloneze”.

În Țările Baltice și în Moldova a fost nevoie de mai mult timp pentru organizarea deportărilor.

De fapt, pregătirile pentru operațiunea moldovenească au început până la 7 mai – ziua investirii inițiatorului său oficial, comisarul CC și CCP pentru RSS Moldovenească, S. A. Goglidze.

El i-a cerut lui Stalin permisiunea de a evacua un grup mic, constituit doar din 5 mii de oameni din cadrul contingentului activ contrarevoluționar cu familiile lor (activiști ai partidelor burgheze, moșieri, polițiști și jandarmi, ofițeri din armata regală și românească, mari comercianți, proprietari de pământuri și primari).

La mijloc de mai 1941, Merculov și Beria, împreună cu Stalin, au aprobat proiectul hotărârii „Cu privire la activități de curățire a RSS Lituaniene de elemente antisovietice, criminale, social periculoase” (în faza de avizare, la RSS Lituaniană erau adăugate RSS Letonă și RSS Estonă).

De această dată, trebuiau „curățiți” foști membri ai partidelor naționaliste și ai organizațiilor contrarevoluționare, polițiști, jandarmi, industriași, mari funcționari, ofițeri antrenați în activitate antisovietică și folosiți de către organele speciale străine pentru spionaj, criminali etc.

Ei trebuiau arestați înainte de a fi „adoptate deciziile Întrunirii speciale”, adică înainte de condamnarea lor ulterioară, și plasați în lagăre pentru prizonierii de război.

De regulă, ei erau trimiși în lagăre pe un termen de 5-8 ani, fiindu-le confiscate bunurile.

Deportarea forțată ulterioară avea loc pe 20 de ani în regiunile îndepărtate ale URSS.

Acolo i-ar fi așteptat deja membrii familiilor, precum și membrii familiilor celor care au fost condamnați la pedeapsa capitală sau au fugit de justiție, ajungând în ilegalitate.

Un contingent separat îl constituiau prostituatele înregistrate: ele erau trimise pe 5 ani în regiunile nordice ale Kazahstanului.

Această directivă a fost numită „Planul de acțiuni al NKVD privind etapele, dislocarea și angajarea în câmpul muncii a contingentelor speciale, expulzate din RSS Lituaniană, Letonă, Estoniană și Moldovenească”.

 

 

 

 

 

Astăzi se împlinesc 80 de ani de la primul val de deportări din ...

 

 

 

 

 

Planul prevedea arestarea a circa 30885 de foști fabricanți, proprietari de pământuri, membri ai guvernelor burgheze din Țările Baltice și Moldova, precum și deportarea a 46557 de membri ai familiilor acestora. Ultimii trebuiau deportați: din Lituania — în RASS Komi, din Letonia — în Krasnoyarsk, din Estonia — în ținutul Altai și Kazahstanul de Sud, din Moldova (din această categorie au fost cei mai mulţi) — în Kazahstan (regiunile Aktobe, Qaragandy, Qostanay și Kyzylorda) și regiunea Novosibirsk.

Potrivit datelor istorice, până la începutul războiului din 1941, au fost deportați „contrarevoluționari și naționaliști”, i-au deportat din Ucraina de Vest (și, probabil, din Belarusul de Vest), în noaptea de 12 spre 13 iunie – din Moldova, regiunea Cernăuți și Ismail ale RSS Ucraina, pe 14 iunie – din Lituania, Letonia și Estonia, iar în noaptea de 19 spre 20 iunie(!) – din vestul Belarusului.

Din Moldova și regiunile Cernăuți și Ismail ale RSS Ucraineană au fost mutați în RSSA Kazahă, RSSA Komi, regiunile Krasnoyarsk, Omsk și Novosibirsk nu 5, ci 19 (conform altor date — 22 și chiar 30) de mii de persoane. Despre Moldova, există date mai detaliate.

Acolo, în special, pentru arestare și deportare a fost planificată deportarea a 8-8,5 mii contrarevoluționari moldoveni activi: 5 mii au fost deportați în lagărul Kozelșcean și 3 mii – la Putivlski.

Membrii familiilor lor au fost deportați, în principal, în Kazahstan și Siberia de Vest: în regiunea Kazahstanului de Sud, regiunile Aktobe, Qaragandy – 11 mii de oameni, în Novosibirsk se planificau 10 mii de oameni și în Kostanay, Kyzylorda și Omsk – alte 6 mii de persoane (ca rezervă pentru 6 mii a fost stabilită regiunea Kirov.).

Operațiunea a început la două și jumătate noaptea din 12 spre 13 iunie, pentru pregătiri au fost lăsate doar 2 ore.

Au fost arestați și deportați mai puțini oameni decât s-a planificat (în special, la mijlocul lunii septembrie 1941, din cei 85.716 deportați în timpul acestei ultime operațiuni de dinainte de război doar 22.848 de persoane erau originare din Moldova).

Apropo, geografia reală a locurilor lor de deportare a fost, de asemenea, diferită de cea planificată: în Kazahstan au fost înregistrate 9.954 de persoane, în regiunea Omsk și Novosibirsk. – 6.085 și 5.787 de persoane, plus regiunea Krasnoyarsk – 470 de persoane și RSSA Komi – 352 de persoane.

17,5 mii de oameni din Lituania au fost deportați în regiunea Novosibirsk, Kazahstan și în RSSA Komi, din Letonia (aproximativ 17 mii de persoane) — în Krasnoyarsk și Novosibirsk, în regiunea Qaragandy din Kazahstan, iar din Estonia (6 mii de persoane) — în Kirov și Novosibirsk.

Din vestul Ucrainei și al Belarusului au fost evacuate aproximativ 11 și, respectiv, 21 de mii de persoane.

Astfel, numărul total al deportaților din noile regiuni occidentale ale URSS a ajuns la aproximativ 380-390 de mii de persoane. Regiuni de deportare a devenit nordul european din Ural, Siberia de Vest și de Est, Kazahstanul și Uzbekistanul.

Războiul propriu-zis

Planurile sovietice de deportare nu se opreau aici. Războiul însă a împiedicat acestui plan să se realizeze în întregime.

Acest plan a fost zădărnicit de nemți în zorii zilei de 22 iunie, când a început cel de-al Doilea Război Mondial.

Unele trenuri cu deportați au fost bombardate de avioanele germane!..

E remarcabil faptul că începutul acestui război a coincis cu una dintre operațiunile de deportare a cetățenilor suspecți în îndepărtatele colțuri ale patriei sovietice.

27/06/2020 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , | Lasă un comentariu

Contra ideologiei ardelenismului

 

 

 

Harta Transilvania – Transylvania Map autor Gerard Mercator la ...

 

 

 

Harta Transilvaniei – Transylvania Map, autor Gerard Mercator, Amsterdam, 1610

 

 

 


I. Ardealul, în denumirea sa franţuzească veche, Vlaquia Tran Siuana (cf. Codex Latinus Parisinus, secolul al XIV-lea) sau, eliminând din denumire componanta etnică dominantă pentru a mistifica adevărul sub denumirea simplificată (de cancelarie) Transilvania, e spaţiul din interiorul arcului carpatic, extins în referirile simbolice şi lipsite de rigoare (sau doar anacronice) şi asupra Crişanei, Timişanei şi chiar Maramureşului, terminologic cunoscute sub numele de Partium, Banat şi Maramureş.

Ardealul nu mai există din punct de vedere administrativ, fiind, după cum remarca istoricul Ioan-Aurel Pop, desfiinţat din autonomia sa (câtă mai era la acea dată) de către Dualismul Austro-Ungar (1866-1918), în încercarea de a fi alipit administrativ şi instituţional Ungariei din cadrul imperiului cu regat inclus (aberaţie istorică şi statală de alipire a vechii mărci germanice poziţionate tocmai pentru a fi stavilă expansiunii triburilor maghiare în Occident şi o anumită Ungarie).

Vechea Ţară a Ardealului s-a matamorfozat fericit, devenind, de la 1 Decembrie 1918, parte din România, formată din judeţe. Din punct de vedere etimologic, denumirea de Ardeal e foarte probabil să provină din ard, care în limba celtică înseamna înălţime, pisc; prin extensie, zonă foarte împădurită (putem avea, în oglindă, zona Ardenne, din Franţa, veche şi puternică vatră a celților, etimonul fiind acelaşi, doar sufixul românesc, respectiv franţuzesc diferând).

E foarte puţin probabil ca originea cuvântului să fie în erdő, care în ungureşte a început abia de atunci să însemne pădure, ştiindu-se că ungurii au împrumutat foarte multe cuvinte din limba autohtonă, care, la data venirii lor în Europa, era româna în foarte mare proporţie deja formată în ceea ce priveşte structura şi în semnificativă măsură lexicul.

(O foarte interesantă antologare a acestor influenţe româneşti asupra limbii ungare e făcută în cartea ligvistului maghiar Bakos Ferenc, A magyar szókészlet román elemeinek története, 1982.)

Erdő, aşadar, e foarte posibil să îşi aibă rădăcina nu direct în cuvântul rămas de la celţi (care au stăpânit o perioadă, cum ştim, în Transilvania, secolui IV î. Hr.), ci să se fi format adaptând formula pe care românii au preluat-o de la aceştia (românii nu aveau de ce să numească de la sine acest teritoriu, câtă vreme erau la ei acasă, referirea la el existând, dar fiind de la sine înţeleasă, nu însă neapărat în sens politic, tocmai de aici senzaţia – speculată de unii – de gol de informaţie politică, noroc cu limba, care conservă tot, fiind istoria parametrilor mari).

Dacă sub infleunţa majorităţii, care a fost mereu românească în Ardeal, aproape tot ce ţine de aparatul bisericesc (cu toate că imediat după încreştinare, ungurii au devenit catolici) în limba ungară provine din română, de ce nu am crede că au definit pădurea şi, extrapolat, bazinul carpatic cu un termen care era deja al locului, limba lor fiind în formare şi primii lor regi având (parţial sau total) origini româneşti?

Multitudinea de Vlahii/valahii etc., cum le numeau străinii, multele Românii (romanii populare, cum le numea Dimitrie Cantemir), de la sudul şi nordul Dunării, au permis uneori să se ascundă fondul etnic care le definea. Astfel, prin rebotezare, s-a dat frâu liber unui separatism care lucrează cu etichetă de bibliotecă mai mult decât cu fondul problemei.

Cu toate că Moldova era una dintre Vlahii (cronici polone şi nu doar, o menţionează astfel, în repetate rânduri), numele de marcă alegoric şi legendar botezată a înlesnit moldovenismul de tip ţarist şi apoi (până în zilele noastre, cel cu valenţe autohtoniste) sovietic. Un alt caz, nici el foarte vechi, este rebotezarea de către ocupantul austriac a Ţării de Sus a Moldovei cu numele impropriu de Bucovina, fiecare separaţie statuând denumirea ei pentru a coagula o nouă identitate, din mai mare în mai mic.

Bugeacul şi Basarabia, prin extinderea denumirii fâşiei litorale asupra întregii Moldove de dincolo de Prut, la tratativele ruşilor cu Napoleon, au avut ca scop uitarea identităţii româneşti, ignorând faptul că familia Basarabilor era cea mai importantă dinastie din Muntenia (ca revanşă, unul dintre cele mai răspândite nume din Basarabia e chiar Munteanu). Denumirile contrafăcute au adus cu ele, nu de puţine ori, un kit de ideologie de lucru.

La fel, ardelenismul e o idologie a culturii maghiare, nu a culturii române şi felurile în care el se dezvoltă, uneori, prin naiva mândrie locală ajung să aibă un singur scop: uzurparea de identitate reală.

Dimitrie Cantemir îşi boteza (nu fără un gram de idealizare umanistă, dar cu siguranţă nici fără baze reale) Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor (1717), cea mai importantă carte a sa de istorie, adăugându-i în subtitlu: „Hronicon a toată Ţara Românească (carea apoi s-au împărţit în Moldova, Munteniască şi Ardealul, din descălecatul ei de la Traian, împăratul Râmului.

Aşijderea pentru numerele carele au avut odată şi carele are acmu. Şi pentru romanii carii de atuncea aşedzindu-să într-aceiaşi şi pănă acmu necontenit lăcuiesc”. Împărţirea despre care vorbeşte Cantemir e a ocupantului străin sau a conştiinţei noastre istoriografice născute târziu, care a ignorat denumirile.

Dacă am avut o conştiinţă istoriografică târzie, una istorică am avut dintotdeauna. De când cele două s-au eclipsat în percepţia generală, suprapunându-se, am început să avem noi înşine probleme în a ne identifica, puternic occidentalizaţi şi nemaiînţelegând că istoricul, la noi, nu se baza pe istoriografie, ci pe dăinuire, la fel cum ţara e ţară şi nu imaginea ţării.

Nefiind catolici, nu am avut niciodată suficient organ de marketing pentru a răzbi, ci, interesant, doar atunci când am făcut compromisul necesar în acest sens, a se vedea greco-catolicismul (renăscut în perioada din urmă în analize şi, atenţie, tot în acest sens al uzurpării de identitate reală).


II.


În spaţiul public, cel puţin dacă citim poziţiile publice ale unor istorici precum Alex Mihai Stoenescu sau Mircea Dogaru (ca să ne referim la direcţii diferite ale istoriografiei) constatăm că Iuliu Maniu e un personaj controversat, prezentat de manuale ca erou al Marii Uniri, sau (de istorici) ca agent străin şi, în Al Doilea Război Mondial, ca fiind adeptul unei Transilvanii independente, finanţat de serviciile secrete britanice sau chiar maghiare.

E treaba istoricilor să lămurească figura acestui personaj (mai cu seamă înainte de Al Doilea Război Mondial), dar nu putem să nu ne întrebăm, în contextul în care în Transilvania i se întreţine astăzi (artificial şi, paradoxal, cam ignorant) un adevărat cult, cine e cu adevărat Iuliu Maniu. I s-a ridicat la Cluj-Napoca (nu numai) o statuie, dar, oare, ştim noi cu adevărat cine a fost Iuliu Maniu?

Istoricii nu cad de acord, fiind fie prea radicali în a-l învinovăţi, fie prea lacşi (mai degrabă corecţi politic decât drepţi), tranşând că avem nevoie de modele (argument cu totul insuficient). Imaginea problematicului Iuliu Maniu poate fi oarecum clarificată de mintea lucidă şi informată a lui Nicolae Iorga, din cele scrise în ineditul Jurnal al ultimilor ani 1938-1940 (Humanitas, 2019, ediţie îngrijită de istoricul Andrei Pippidi).

Nu se poate spune că există vreo autoritate mai mare decât Nicolae Iorga (cu tot spiritul său pătimaş pe care, în treacăt fie spus, nu prea îl simţim în acest auster jurnal de notaţii) şi un om cu mai mare dragoste de ţară decât el.

Jurnalul său e foarte interesant în ansamblu, redă extraordinar atmosfera epocii în mai multe sensuri. Extragem însă formulările sale precum stafidele din cozonac în încercarea de a le confrunta cu un (aproape) mit contemporan care are suficiente date să fie considerat unul suspect, cu atât mai mult cu cât în manuale şi în spaţiul public se împuţinează unioniştii vehiculaţi, ca parcă printr-un ciudat reducţionism interesat, ca să nu spun chiar epurare.

În Anul Centenar, în Ardeal, pare că s-a vorbit prea mult despre Maniu şi prea puţin despre Onisifor Ghibu, Ion Inculeţ, Ion Nistor, despre Sextil Puşcariu sau Iancu Flondor, Ştefan Cicio-Pop, Vasile Goldiş sau Gheorghe Pop de Băseşti etc., provincializând cumva Marea Unire (toate statuile ridicate în Cluj-Napoca, în cinstea evenimentului, sunt ale unor ardeleni; Am fi preferat să fie şi Regina Maria, de exemplu, sau Ion I.C. Brătianu).

Dar, să revenim la subiect…


În 12 august 1938, în jurnalul său, Nicolae Iorga notează: „[…]Doctorul e foarte pesimist. I se pare că nu poate merge cu regimul de acum. Ar fi o nemulţămire generală. Ar concretisa-o Maniu, care pregăteşte pentru toamnă o petiţie monstră cerând, între altele, revenitrea la vechea Constituţie. Vorbeşte de tradiţiile sale în învăţământ, care ar trebui reluate.

Noile numiri de «residenţi regali» sânt ridicule. Nici el nu merge la instalarea lor. Îi spun că nu cred în «revoluţia Ardealului»: ţăranii nu sânt legaţi de politică, avocaţii s-au compromis în situaţia de deputaţi şi senatori şi, stând pe la Bucureşti, au pierdut contactul cu ai lor; clerul unit, în ce priveşte pe cei de la Blaj, nu e devotat lui Maniu, cel ortodox îi e potrivnic.

Dar, deşi Patriarhul, ca ardelean şi cleric, e un noroc în fruntea guvernului – Angelescu-l socoate ca nul – , evident că va trebui altceva. […]Mi se mai vorbeşte de generalii din Ardeal: Hanzu şi Pap; ambii au în suflet pe Maniu; Pap s-a distins ca şef de partizani în Bucovina pentru Austria. […].” (pp. 73-75).
În alt fragment, din 23 august 1938, marele istoric notează: „La gară, Armand Călinescu îmi arată că prin marile ceremonii din Ardeal, cu adesiunea episcopilor s-a zădărnicit planul lui Maniu de a presinta Regelui, în toamnă, un memoriu pe numele Ardealului.

El pretinde că «residenţii» nu scad autoritatea ministrului, ci sânt doar nişte «prefecţi». Îi arăt că lumea le iese înainte şi îi tratează de «Escelenţe». Mă tem de un haos. Îi arăt că voiu merge în toamnă la Adunarea «Astrei» în Abrud. Ar fi bine să meargă mii de oameni acolo. […]” (p. 78).
În 22 martie 1940, Iorga consemnează premisele ideologiei secesioniste: „[…] În Ardeal se cer catedre de istoria Ardealului la toate Universităţile noastre. I. Lupaş răspândeşte ideile voevodatului «celui mai vechi» care e în Ardeal (dar nu pentru Ardeal!), al lui «Lau Voevod» şi începutul tuturor lucrurilor din Ardeal.

Nu-şi dă seama de ce pregăteşte o astfel de stare de spirit” (p. 268). Nu simţim, oare, şi în zilele noastre o propensiune a transilvanismului, indecentă şi inconsistentă ca orice încercare de segregare naţională (fie ea şi simbolică sau tocmai pentru că e simbolică), similară ca manifestare celei pe care o notează Iorga?

În 3 august 1940, găsim următoarea notă:

„Memorialul, iscălit de Mironescu, Cuza, Lepedatu, Maniu, e slab redactat. Amestecă şi chestia Cadrilaterului cu garanţii de vest. Combate ideea de a schimba secuii cu ţăranii români din vestul bihorean care s-ar ceda ungurilor. […]” (p. 313). O notaţie prea tehnică pentru a fi uşor cântărită, dar simptomatică pentru contextul şi gravitatea ciopârţirii teritoriale a României.


În 14 august 1940, Iorga notează: „Vasile Stoica pare a fi venit ca să afle cum consider pretenţiile Ungariei. Pester Lloyd cere culoarul secuiesc şi cu Braşovul! Nota, nu fără un ton ascuţit, la care nu s-a răspuns, vorbeşte de o linie a Murăşului. Armata n-ar fi însufleţită; sânt şi genarali defetişti (nu Cornicioiu), cari cer să se ajungă la înţelegerea cu ungurii.

Dar soldaţii sânt dispuşi să se bată. El ar vedea pe Antonescu ca şef al armatei, pe generalul Papp la frontul de Vest. Nu e vorba de «autonomia Ardealului», nici de «protectoratul rusesc»; apără pe Maniu de astfel de învinuiri. El aşteaptă agrementul pentru Londra. […]” (pp. 317-318).

Asta apropo de acuzele de a fi fost spion britanic, care plutesc printre istorici.


Aceste lucruri nu sunt noi. Sunt în general ştiute, dar au partea lor de tabu care poate fi deranjat doar de luciditatea citatului exact, infailibilă măcar ca autoritate. (Nu am pretenţia interpretării, ci pe cea a alăturării.) Lucrurile se înţeleg de la sine. Într-o altă vreme, internaţionalismul ne pretindea Autonoma Maghiară Mureş. Azi, un internaţionalism similar forţează simbolurile interesat, regional. Jurnalul lui Nicolae Iorga e, paradoxal, un model de prudenţă lucidă pentru momentele când localismul pare a depăşi limita bunului-simţ.

Desigur, jurnalul e o scriere subiectivă, nicidecum garanţia unui adevăr. Şi totuşi, când acest jurnal e scris de un istoric de talia lui Iorga, care a făcut el însuşi istorie ca nimeni altul, se obiectivează măcar cât să nu fim generoşi excesiv cu anumite personaje, chiar dacă, vai, nu mai avem modele… Suspiciunile asupra lui Iuliu Maniu, cred, sunt rezonabile.
III.
În 1934, în Oceanografie, Mircea Eliade publica articolul A nu mai fi român!, după ce îl publicase în presa vremii, articol despre moda existentă printre anumiţi tineri, aceea de a repudia românismul, culmea, tocmai când România devenise mai împlinită decât fusese vreodată.

Mircea Eliade remarca: „Tinerii aceştia nu dispreţuiesc românismul pentru că sunt comunişti sau anarhişti, sau mai ştiu eu ce sectă social-universală. Nu. Ei, pur şi simplu, regretă că sunt români, şi ar vrea să fie (o mărturisesc) orice altă naţie de pe lume: chinezi, unguri, nemţi, scandinavi etc.”. Mircea Eliade adaugă: „Dacă le pronunţi vreun nume despre care se ştie sigur că e românesc, au alte argumente. Este din Oltenia? Sânge sârbesc. Este din Moldova? Moldova întreagă e slavizată. Din Transilvania? Sânge unguresc.

Cunosc câţiva moldoveni care spun cu mândrie «am sânge grecesc!» sau «strămoşu-meu a fost rus». Singura lor şansă de a fi oameni adevăraţi este de a-şi dovedi că originea lor nu este curat românească”.

Tragedia noastră, după 1918, a fost într-un fel lipsa de modernitate în percepţie a ceea ce, în literatură, se numeşte intertext, fiindcă precum literatura, într-o anumită măsură, şi bascularea istoriei în istoriografie funcţionează la fel: de la etimonul Moldova, există moldovenism, de la Transilvania, transilvanism, nişte denumiri goale de conţinut şi desemnând nişte ficţiuni istorice de fond.

Problema noastră de a nu fi înţeles în uz, la timpul potrivit, riscurile acestui joc de spectre se traduce azi prin dificultatea de a convinge un occidental că în Republica Moldova sunt români şi că nu există o limbă moldovenească. În Occidentul catolic, naţiunea e politică, nu etnică, de aici şi contaminarea înţelesului, degenerarea lui chiar. Transilvănean sau moldovean, astfel, în anumite registre, se opun lui român.

Chiar şi în fragmentul din Mircea Eliade, citat mai sus, se vede acest reflex păgubos al nostru: „Cunosc câţiva moldoveni…”. Desigur că, la Mircea Eliade nu e nicio contradicţie între moldovean şi român, ci o subsumare. Dar, întrucâtva, tocmai această inconstanţă terminologică a noastră a dat cale liberă inamicilor noştri de a specula nepermis de mult.

Ardelenismul nu lucrează numai inconştient prin provincialismul sărbătoresc limitat strict la eroi locali, ci şi prin încercarea unora de a inventa contese maghiare sângeroase pentru a submina mitul lui Dracula, prea muntenesc prin referent şi românesc, aproape imperial prin geniul militar al lui Vlad al III-lea Basarab, Drăgulea.

Astăzi, vedem ardelenismul pus la muncă în rândul tinerilor prin festivaluri de muzică electronică, desfăşurate lângă conacele în ruină ale grofilor (au şi o valenţă anarhist comunistă, paradoxal), la Bonţida, lângă Cluj-Napoca etc., aproape cu insinuare, în patrimoniul statuar neinteligent realizat, chiar descentralizat, prin ocultarea tocmai a caracterului istoric în tratarea corifeilor Şcolii Ardelene, ea însăşi mişcare cu un nume de bibliotecă prost pus şi care poate suna secesionist, pe când intenţia ei era aceea de a fi nu Ardeleană, ci din Ardeal, uitându-se ajutorul mare acordat românismului ei de către Şcoala Aromână (Moscopolitană şi nu numai) prin spirite luminate precum Andrei Şaguna sau Emanuil Gojdu.

Ardelenismul nu are niciun temei când e în afara românităţii. Cel mai mare poet pe care această parte de Românie l-a dat limbii române, Ion Budai-Deleanu, a făcut, în Ţiganiada sa un minunat elogiu lui Vlad Ţepeş, doar că într-o formulă atât de personală, încât nu o mai pricepem dincolo de caracterul buf al spiritului cărţii (caracterul buf aparţine istoriei, iar mâhnirea din spate românului, ştiind doar să piardă, chiar şi fiind genial: e, într-un fel, Luceafărul eminescian avant la lettre). Lucian Blaga, în trilogiile sale, face o metaforă a Ardealului, cumva apropiată de etimologia lui semnificativă, dar insuficientă pentru a crea o ideologie (slavă Domnului că e aşa!).

Pe de altă parte, poezia sa din mult ardelenizabilele Poeme ale luminii, are ceva superficial şi insuficient: lipsa profunzimii muncite (se simte fondul austriac, am spune, găsind, în Goga, un echilibru tihnit, chiar dacă mai vetust). Oricât de dragă ne-ar fi poezia lui Lucian Blaga, ea nu are profunzimea muncită a unui Tudor Arghezi. Poeţii ardeleni, în general, cu rare excepţii, au avut o întârziere culturală vizibilă, chiar şi o răutate uneori, o colţoşenie inadecvată.

Dacă Liviu Rebreanu a scris unul dintre cele mai mari romane româneşti din toate timpurile, Pădurea spânzuraţilor, el a scris şi mai puţin realizatul Ion sau rizibila piesă Apostolii.

Toate aceste simboluri şi vectori ai ardelenismului (pe care, paradoxal, vor unii să românizeze separatist) arată insuficienţa unei astfel de ideologii şi triumful românismului.

Pe aceste simboluri nu se poate baza nimic, cu toate că unii le promovează exclusiv cu tâlc regional. O altă eroare de parcurs des întâlnită este aceea că tocmai caracterul regional e cel istoric, căci, nu-i aşa?, o perioadă mai mare de timp a fost Transilvania în afara României decât în România. O asemenea judecată omite tocmai faptul că, deşi statalitatea nu era politic românească, lumea, tradiţiile, traiul, erau româneşti.

Limba a fost un ciment extraordinar, la fel de bun cum a fost şi ortodoxia. Poate că şi de aceea am scris un amplu poem dedicat Sfântului Sofronie de la Cioara, controversat călugăr care a întors deromânizarea Ardealului prin compromis greco-catolic. Dintr-un fel de inerţie tâmpă (luată şi drept caracter istoric), după 1918, a continuat existenţa bisericii greco-catolice.

Consider că, ţelul compromisului existenţei ei fiind îndeplinit, ar fi trebuit să se întoarcă în Biserica al cărei rit l-a păstrat, înţelegând doar prin alte căi lupta, altele decât cele ale rezistenţei: cele istoriografice, în mare parte importante, apropo de păcatul nostru enunţat mai devreme.

De fapt, prototipul ideologiei ardeleniste e nemeşul, iar scuza, argumentul îmbunător, e acela că nu vor nici cu Ungaria, nici cu regăţenii (termen dispreţuitor, la rândul lui omiţând că regatul de la 1881 cuprindea şi Moldova) sau (folosind un termen pe care doar străinii li-l dădeau românilor) valahii.

Dispreţul e aruncat către românimea sudului, dar românimea pe care conştiinţa noastră naţională o mai percepe, adică cea strict nord-dunăreană, uitându-se bogata lume a sudului, cu vechi statalităţi româneşti, care inclusiv ele au pus umărul la conştiinţa românească în Ardeal.

Sudul, Muntenia, mai precis, a dat românimii cei mai buni strategi şi tacticieni militari, iar Moldova cea mai înaltă cultură.

Ardealul a fost, totdeauna, răbdarea şi suferinţa.

Acum, pare că unii nu mai au răbdare şi că au uitat suferinţa, căzând deseori în amăgirea mândriei locale, în minciuna unei ideologii regionale care nu se întemeiază pe nimic.

Înainte de anii 2000, apăruse un manifest secesionist al unui poet lipsit de orice valoare (Sabin Gherman) şi care, luat la bani mărunţi, într-o emisiune televizată, de către Marius Tucă şi Cristian Tudor Popescu (jurnalist veritabil, pe atunci, cum regretăm că nu mai este) şi-a dovedit contradicţiile culturale de nivel adolescentin.

S-ar putea aduce sute, mii de argumente de toate naturile pentru a nu ne lăsa amăgiţi (din frustrare, din neştiinţă, din neieşire în lume) de iluzia unui ardelenism bazat pe diverse tipuri de superioritate culturală (fiind neam simplu, suntem uşor de cumpărat cu titluri şi tinichele: a se vedea intelectualitatea noastră contemporană, scriitorii noştri de azi etc.) sau economică, doar pentru că o mână de multinaţionale şi-au făcut hub-uri la Cluj şi flăcăi şi fete au sărit din iţari şi năframe direct în multinaţionale, fără să aibă minime răgazuri pentru a se înţelege şi a lua act de ceea ce sunt.

Având o tinerime, în mare parte răzgâiată, trebuie să fim atenţi şi să ştim că sunt pe lumea aceasta valori sfinte şi că nu e deloc un act de inteligenţă a-şi manifesta inventivitatea, interpretând lucruri de mult ştiute doar din considerente picante şi de mondenităţi de cafenea.

Ardelenismul, ca anti-românism, e un nonsens şi, dacă anumite judeţe din vestul României sunt mai bogate decât altele din altă parte, e pentru că aceste judeţe se află în România, nu pentru că muncesc mai mult. Şi chiar dacă ar fi aşa, acesta nu ar fi un argument de separare decât pentru cei ce au banul mai drag decât propria limbă, decât propria stare de fapt.

Aceste rânduri pot părea anacronice şi sper ca, odată cu declinul economic general, provocat de pandemia de Coronavirus, să nu fie prilej de rediscutare, mai ales că, prin îmbulzirea din aeroportul din Cluj-Napoca, în stare de urgenţă, a culegătorilor de sparanghel vânduţi Germaniei precum sclavii (cu preşedinte sibian în fruntea ţării), nu s-a arătat deloc des invocata de unii civilizaţie superioară, aulică, a Ardealului. Ba dimpotrivă.
IV.
A trecut momentul Centenarul Marii Uniri – rapid ca un proverb din care rămâne numai strigoiul moralei – probabil ca să ne amintească faptul că nu am sărbătorit la justa valoare acest eveniment absolut fără egal al istoriei noastre, ci am făcut-o aşa cum ne-am priceput, mai mult cu sufletul decât cu inteligenţa, prin mult festivism şi prin puţine acte de cultură durabile, pe fondul ostilităţilor vecinilor noştri, fie unguri, fie ruşi, dar şi pe fondul declaraţiei Germaniei că, la 1918, saşii din Ardeal, când au acceptat unirea cu România, au făcut-o în numele lor, nu în numele Germaniei.

Trebuia, probabil, făcută această declaraţie acum, ca să nu uităm cumva faptul că Germania nu ne-a fost niciodată în istorie prieten, ci a avut doar interese în spaţiul nostru (la care am renunţat, din păcate, în favoarea ei, în ultimii 30 de ani cât nu am făcut-o în toată perioada de după Al Doilea Război Mondial).

Acesta fiind contextul sărbătoririi Centenarului nostru, unul scrâşnit şi nesincer din punctul de vedere al vecinilor, s-au reuşit câteva lucruri care rămân în cultura română şi în istoria acestei ţări, dincolo de preşedinţi trecători, turciţi occidental exact ca, în vremea lui Mihai Viteazul, Andrei Bathory.

Catedrala Mântuirii Neamului este, fără îndoială, cea mai mare, impunătoare şi reprezentativă ctitorie a acestei perioade şi, poate, a întregului secol pe care îl lasă în urmă.

Editura Academiei Române a lansat, în extraordinara ei colecţie Opere Fundamentale, mai multe volume: de la Kogălniceanu la Bălcescu şi de la Cantemir la Şcoala Ardeleană, acestea din urmă fiind remarcabile prin antologare şi diversitate, stând mărturie şcolii de gândire absolut particulare care a fost.

Au apărut şi cărţi de/despre istorie, dincolo de maculatura propagandistică specifică a lui Lucian Boia, între ele una singură putându-se distanţa ca fiind extraordinară prin accesibilitate şi, totodată, prin punerea în circulaţie a unor informaţii care au sens în resuscitarea conştiinţei naţionale, de care avem atâta nevoie. E vorba despre cartea Românii.

Eseuri dinspre Unire (Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2019), de Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române. E o carte despre sufletul românesc, o carte despre noi cum sunt puţine, pe care orice român ar trebui să o citească pentru a lua act de sufletul conştient al poporului său în lumea bulversantă în care trăim; cu informaţii certe, verificate, fără dacisme şi alte păguboase şi derizorii direcţii. Cartea e marcată de un românism ardent şi calm, cu înţelegere asupra situaţiei şi fenomenelor.

Aş compara-o cu El torno al casticismo (tradusă, în general, Esenţa Spaniei) pe care a publicat-o, în 1916, Miguel de Unamuno.

Mai puţin anumite nuanţe ideologice, ea lasă tot atâta mărturie despre esenţa istorică a românilor cât lasă şi cartea lui Unamuno despre spanioli.

Darul lui Ioan-Aurel Pop şi talentul de a scrie îl ridică din orice transilvanism păgubos şi îl face, dincolo de reputaţia profesionalismului său, să confere cinste numelui de român.

Această carte poate fi citită intim (nefiind Cântarea României, are destulă polemică în ea cât să incite şi să înseamne şi o atitudine), căci în intimitate apar convingerile şi credinţele cele mai profunde.

Sunt articole, în această carte, care pot deschide ochii inclusiv pentru a fi vigilenţi ca transilvanismul să nu devină un nou moldovenism, chiar şi în cadrul actual al României.

 



Contra ideologiei ardelenismului
Autor: Darie Ducan (ParisFranţa)
Aparut in : Condeiul Ardelean
Nr. 433_17 aprilie 2020

 

 

 

27/06/2020 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: