CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Sugestii în opera lui Tucidide pentru înțelegerea neo-imperialismului în spațiul geografic dintre Baltica și Marea Neagră

 

Înțelegerea neo-imperialismului în regiunea dintre Baltica și Marea Neagră: unele sugestii din opera lui Tucidide

Înțelegerea neo-imperialismului în regiunea dintre Baltica și Marea Neagră: unele sugestii din opera lui Tucidide

Imperialismul este un termen demodat și chiar respins complet în România, fiind perceput drept strâns legat de astăzi urâta, dar mai deunăzi dominanta ideologie comunistă.

Propaganda comunistă l-a utilizat la scară largă pentru a descrie comportamentul statelor capitaliste occidentale, iar drept consecință, după 1989,  folosirea termenului „imperialism” a fost abandonată brusc, cu o oarecare reînviere timidă după 2008, anul războiului ruso-georgian.

Abandonarea termenului în vorbirea curentă își găsește paralela și în abandonarea cercetării academice a conceptului asociat.

Pe de altă parte, în statele occidentale și în particular în Regatul Unit, fost posesor al celui mai mare imperiu din istorie, și în Statele Unite, a căror hegemonie din sistemul internațional este descrisă uneori de învățați drept „imperiu”, termenul „imperialism” este folosit neutru pentru a descrie deopotrivă situații trecute și prezente.

Cercetarea academică a conceptului a înflorit în timpul Războiului Rece, perceput ca o ciocnire a două mari imperii, a explodat în primele două decenii după 1989, puternic dominate de Statele Unite, și a dobândit o nouă și semnificativă modificare după 2008 și intensificarea expansionismului rusesc și chinezesc.

Din păcate, nu îmi este familiar stadiul cercetării academice din spațiul ex-sovietic, dar este de presupus că cel puțin în Rusia, termenul trebuie să fi fost folosit cu abundență în continuare pentru a descrie hegemonia americană.

Fie din cauza unui deficit de cercetare, ca în cazul României, ori a unei prea intense și detaliate cercetări și utilizări, ca în cazul occidental, am impresia că întrucâtva studierea imperialismului este văduvită de o înțelegere a fundamentelor unui asemenea comportament.

Desigur, este mai mult sau mai puțin clar că un imperiu este o entitate politică care își exercită direct sau indirect dominația asupra unor populații eterogene și adesea foarte numeroase, permițând unui centru să extragă beneficii din mai multe periferii, precum și că imperialismul este comportamentul unei anumite entități politice care îi permite acesteia să dobândească și să conducă un imperiu.

Dar ce determină statele și pe oamenii de stat să pășească pe calea imperialismului?

Fiind un istoric al antichității, adesea prefer să mă întorc spre gânditorii antici și, atunci când vine vorba de surse de inspirație pentru înțelegerea imperialismului, nu există un altul mai potrivit decât istoricul grec Tucidide, a cărui istorie a Războiului Peloponesiac dintre Atena și Sparta este considerată a fi în același timp un tratat politic care tratează pe larg, printre alte teme, și pe aceea a imperialismului.

În ciuda teoriilor moderne complexe ale imperialismului, cred că înțelegerea pe care o are Tucidide asupra celor mai importanți factori determinanți ai acestui comportament internațional rămâne și cea mai convingătoare.

Acești factori sunt, așa cum admit solii atenieni care țin o cuvântare la Sparta despre propriul lor imperiu și despre evoluția lui, frica (deosphobos), reputația (timē) și câștigul (ōpheliakerdos) (Thuc. 1.76).

Mai mult, Tucidide scoate în evidență că Războiul Peloponesiac, marele și devastatorul conflict dintre Atena, imperiul și aliații ei, și Sparta, liga sa și aliații ei, a fost declanșat de frica spartanilor că puterea ateniană va crește constant până ce o va copleși pe cea proprie (Thuc. 1.23). Drept consecință, în sistemul internațional, „fruntașii fac ce le stă în putere, iar celor fără de putere nu le rămâne decât să îndure” (Thuc. 5.89).

În cele din urmă, trebuie spus că Tucidide crede în existența unei imuabile naturi umane (physis anthrōpōn), ceea ce ar face ca aceste legități să fie la fel de actuale astăzi ca acum 2500 de ani.

Acum, dacă ne reîntoarcem la regiunea dintre Marea Baltică și Marea Neagră și discutăm despre imperialism sau neo-imperialism, prima imagine care ne-ar veni în minte ar fi aceea a unui șir de state ex-sovietice slabe – Republica Moldova, Ucraina, Belarus, statele baltice – amenințate de o Federație Rusă revizionistă, slăbită după 1989, dar totuși mai puternică decât celelalte republici ex-sovietice la un loc, și care și-ar dori să reînvie Imperiul Sovietic al cărui centru a fost în trecut.

Totuși, imaginea este cu mult mai complicată. De fapt, după 1989, întreaga fostă Europă de Est comunistă, cuprinzând și Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, România și Bulgaria, nu doar republicile ex-sovietice, reprezenta un vid de putere deopotrivă internă și externă, care amenința pacea și stabilitatea regiunii.

Drept consecință, acest vid de putere trebuia să fie umplut și singura soluție viabilă a fost integrarea ei parțială în structurile integraționiste occidentale: Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, copios dominat de Statele Unite, și Uniunea Europeană, care a alunecat treptat sub o influență germană tot mai puternică, cel puțin în chestiunile est-europene, în ultimii 30 de ani.

Pot fi aceste procese integraționiste considerate imperiale? Ar putea fi, dat fiind că în primul rând ele servesc interesul liderilor lor și că supunerea voluntară a entităților politice mai slabe către forme imperiale de control nu este o noutate. Sunt ele acțiuni tipic imperiale, țintind controlul de teritorii? Nu, nu sunt, pentru că astăzi suveranitatea teritorială este inutilă fără alte tipuri de suveranitate, precum cea economică, de exemplu.

Expansiunea Vestului către Estul Europei a fost determinată de frică – frica de instabilitate și frica de o renaștere sovietică, dar și de câștig, mai ales în cazul Uniunii Europene conduse de Germania.

Imaginați-vă doar industria de mașini germană fără fabricile ei din Ungaria, Cehia sau Slovacia!

Criza produsă de noul coronavirus a arătat de asemenea cât de importanți au devenit în doar un deceniu muncitorii est-europeni pentru agricultura vest-europeană: în documentele oficiale europene ei intră în categoria „lucrătorilor esențiali”.

Totuși, acest “Drang nach Osten” occidental a devenit un factor major în a provoca renașterea mai tradiționalului imperialism rus.

Ca în întreaga lui istorie – așa cum arată magistral Lunga Telegramă a lui Kennan – sentimentul acut de insecuritate datorat poziției sale geografice expuse a făcut ca statul moscovit să încerce să își extindă controlul până la atingerea unor granițe mai sigure.

Prin urmare, ca întotdeauna, frica este în mod clar principalul factor al imperialismului rus actual, a cărui principală și caracteristică armă în imediata sa vecinătate este reprezentată de așa-zisele „conflicte înghețate”: frica de unirea Republicii Moldova cu România a condus la separarea Transnistriei, frica de integrarea Georgiei în NATO a condus la independența de facto a Abhaziei și Osetiei de Sud și, în cele din urmă – frica de asocierea la UE a Ucrainei – statul-pivot al regiunii dintre Marea Baltică și Marea Neagră, a condus la anexarea Crimeei și la crearea așa-ziselor republici Donețk și Luhansk.

Pentru a înțelege neo-imperialismul rusesc, reputația (obsesia Rusiei de a fi recunoscută ca o mare putere, precum și sentimentul vindicativ că ar fi fost înșelată de puterile occidentale și convinsă să renunțe la imperiul ei sovietic) și profitul urmează la o distanță apreciabilă, pe locurile doi și trei.

La o comparație a neo-imperialismului rus cu procesele integraționiste/imperialiste occidentale, în special în regiunea dintre Marea Baltică și Marea Neagră, obținem impresia unei diferențe evidente.

Din cauza dilemei ei de securitate, Rusia este obligată să depună mai mult eforturi pentru a câștiga un control teritorial direct în regiune, ceea ce apropie neo-imperialismul ei de formele mult mai obișnuite ale imperialismului de secol XIX. De asemenea, eforturile neo-imperiale ale Rusiei, țintite spre control teritorial și bazate adeseori pe forțare brutală, relevă slăbiciunea statului rus, cel puțin prin comparație cu proiectele integraționiste occidentale, cărora statele din regiune li se asociază voluntar.

Există bineînțeles ca explicație slăbiciunea geografică a Rusiei, pe care am menționat-o, dar există de asemenea și o slăbiciune generală a modelului rus de stat și societate, care nu este capabil să convingă jucătorii mai mici din regiune: prin urmare, ei fie trebuie obligați prin coerciție să nu se alăture structurilor integraționiste occidentale, fie se asociază contra-structurilor integraționiste rusești, precum Uniunea Eurasiatică, pentru că ele sunt percepute drept o mai mică amenințare la adresa regimului lor politic, ca în cazul Belarusului, sau ca o consecință a unei situații geopolitice total nefavorabile, ca în cazul Armeniei.

Ar fi interesant de văzut care va fi impactul pe termen lung al acestui neo-imperialism rus asupra proceselor integraționiste/imperiale occidentale din regiune. Pentru Statele Unite, o putere insulară din afara Eurasiei, frica geopolitică de un imperiu rus renăscut, hegemonic peste Europa de Est și posibil aliat cu Germania, va acționa ca principalul factor care va determina consolidarea prezenței lor în regiune și chiar construcția unor noi structuri integraționiste în regiune, cu scopul îngrădirii expansionismului rusesc și prevenirii unei potențiale apropieri Germania-Rusia, precum Inițiativa celor Trei Mări, de exemplu.

Pentru Germania, al cărui coșmar a fost provocat în secolul XX de războiul pe două fronturi cu Franța (susținută de aliații ei anglo-saxoni) și Rusia, situația de astăzi pare a fi asigurată datorită îndelungatei colaborări cu Franța în interiorul UE.

Cât timp binomul germano-francez va fi puternic și UE va funcționa fără sincope majore, Germania nu va fi în poziția de a se simți amenințată și ar putea alege fie abordarea confrontațională, fie pe aceea colaborativă, față de Rusia, în Europa de Est.

Eliberat din ghearele fricii, dar urmărind mereu obținerea de câștig într-o manieră non-confrontațională, se pare că Berlinul dorește să creeze echilibru între marile puteri în regiunea dintre Baltica și Marea Neagră, încercând să culeagă avantaje economice și să atenueze îngrijorările de securitate ale Rusiei și, într-o mai mică măsură, ale SUA.

Un nou și impredictibil factor va fi neo-imperialismul chinez, care este determinat în prezent în această regiune de considerente legate de reputație (apetitul crescut de recunoaștere la nivel mondial al calității Chinei de superputere) și de profitul economic.

Încercările chineze de a pătrunde în regiune ca un jucător major, atât prin intermediul membrilor est-europeni ai UE, cât și prin cel al statelor ex-comuniste din Europa, nu sunt concludente pentru moment.

Deși China este cu siguranță percepută de unele state mai mici din regiune ca un bun partener economic, având în vedere că ea nu poate reprezenta o amenințare convențională la securitatea lor, ea rămâne în continuare un outsider pentru că nu poate furniza alte tipuri de sprijin, necesar pentru aceste state mici, precum și pentru că mișcările sale din această regiune sunt privite cu mare suspiciune de puterile care acționează în mod tradițional aici.

Niciunul dintre statele regiunii nu ar putea nutri speranțe și comportamente imperiale deoarece ele nu pot concura cu Rusia, Germania și Statele Unite și pentru că orice proces integraționist independent promovat de un stat din regiune ar fi privit ca amenințător de către celelalte state mici, așa cum s-a întâmplat deja cu încercările Poloniei de a crea o confederație regională după Primul Război Mondial.

Totuși, procesele integraționiste locale ar putea fi mai bine primite în regiune câtă vreme ele s-ar înscrie în cadrul proceselor mai extinse conduse de UE și de SUA, acest lucru fiind exact ceea ce încearcă să facă acum Polonia – cel mai puternic stat dintre Baltica și Marea Neagră.

Din nou, cel mai important factor este frica: o frică declarată de neo-imperialismul rusesc – vezi în acest sens strategiile naționale de securitate și apărare ale Poloniei, completată de o frică nedeclarată de o potențială renaștere a alianței ruso-germane de la mijlocul secolului XX.   

Sper că și o scurtă trecere în revistă precum aceasta a tendințelor neo-imperiale care se manifestă în regiunea dintre Baltica și Marea Neagră, scrisă din perspectivă tucidideană, este în măsură să releve marile avantaje ale utilizării instrumentelor analitice propuse de mare istoric și gânditor politic grec și să aducă mai multă limpezime asupra proceselor politice în desfășurare în prezent în Estul Europei.

Pacea, stabilitatea și cooperarea ar putea câștiga mult în regiune dacă oamenii politici din statele est-europene, din Rusia, Germania și SUA vor fi îndeajuns de înțelepți pentru a atenua temerile, pentru a evita vătămarea reputației și pentru a distribui câștiguri satisfăcătoare către toată lumea. 

 

Liviu IANCU,

doctor în istorie, coordonator de proiecte la Eurocentrica, editor la Europunkt.ro (București)

Discurs rostit în cadrul mesei rotunde internaționale „Neoimperialismul între Marea Baltică și Marea Neagră”, desfășurat la Kiev în data de 19 iunie 2020 în regim de videoconferință,preluare https://www.bucpress.eu/opinie/intelegerea-neo-imperialismului 

25/06/2020 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Pandemia COVID 19 – un experiment global uman nociv. Cine profită de pe urma lui ?

 

 

 

 

  Cum va arăta lumea după coronavirus? Dar când va începe cu adevărat acel „după”? Va începe la 15 mai, […]

 

 

 

Blocajul COVID-19: un experiment global uman

Indiferent care este originea COVID-19, răspunsul la acest virus a dus la o serie de schimbări drastice și fără precedent la nivel global.

 Viitorul distopic se întâmplă chiar acum. (Distopia  reprezintă antiteza unei societăți utopice sau a unei utopii.

O societate distopică se caracterizează prin prezența uneia din formele de guvernare autoritariste sau totalitare sau printr-o formă oarecare de opresiune sau de control social).  

https://vigilantcitizen.com/vigilantreport/covid-19-lockdown-a-global-human-experiment/ scrie în cele ce urmează cum  a dat naștere această pandemie celui mai mare experiment sociologic uman din istorie.

În momentul în care citim aceste rânduri, peste o treime din populația lumii a fost forțată să trăiască în  izolare.

Mai mult, economia globală s-a oprit, deoarece mai multe guverne au dispus închiderea tuturor întreprinderilor considerate neesențiale. 

Niciodată în istoria lumii nu au mai fost văzute astfel de măsuri de anvergură care să afecteze fiecare individ la un nivel atât de profund.

Trăim toate acestea acum – într-o măsură pe care mulți dintre noi nici măcar nu am înțeles asta acum câteva săptămâni.

În câteva săptămâni, capacitatea a miliarde de oameni  de a se deplasa liber și de a-și  câștiga traiul a dispărut complet.

Deși se spune că aceste măsuri sunt temporare pentru a stopa propagarea virusului, ele  rămân un fapt important, au devenit o realitate. Și asta înseamnă că pot reveni cu ușurință oricând în viitor.

Deși este reconfortant să credem că guvernele noastre pun sănătatea și interesele noastre pe primul loc, este chiar naiv să credem că cei mai puternici oameni din lume nu văd această pandemie ca pe o  uimitoare oportunitate.

Unul dintre aforismele preferate ale elitei este „să nu lăsăm niciodată o criză bună să se risipească”. Și este mai mult ca sigur că pentru elite această criză nu se va irosi.

Pandemia a permis „testarea” unor măsuri autoritare care sunt  în conformitate cu planurile pe termen lung ale elitei mondiale.

Este dificil să ne imaginăm un plan mai bun pentru terifierea, izolarea, supunerea, sărăcirea și demoralizarea unei societăți în ansamblul său, decât creerea contextului perfect pentru conceperea unor măsuri care să se  poată potrivi intereselor oculte.

Pe scurt, viitorul distopic este acum. De ani buni suntem avertizați cu privire la planurile de creare a unui  guvern mondial care se bazează pe indoctrinarea intensă prin mass-media și supravegherea polițienească a oamenilor de către stat cu ajutorul unor tehnologii înalte.

Dacă această blocare globală ar dura doar câteva săptămâni, lumea ar putea recupera și redobândi starea de  normalitate (până la următoarea criză), dacă acest lucru va dura luni întregi (așa cum prevăd unii experți), impactul asupra societății va avea proporții biblice.

Iată în cele ce urmează o privire de ansamblu asupra numeroaselor fațete ale acestui blocaj social nemaivăzut în istorie și a posibilului lor impact pe termen lung asupra umanității în ansamblu.

 

 

Acapararea mass-media

 

 

 

Blocarea COVID-19: un experiment global uman

 

Primul „simptom” al COVID-19 a fost preluarea completă la nivel global a mass-media .

Aproape fiecare sursă media – indiferent de publicul țintă sau interesul de nișă – a dat prioritate absolută temelor legate de  COVID 19, toate celelalte subiecte de știri devenind brusc irelevante și  t evacuate din discursul public.

Aproape toate formele de divertisment – în special sporturile profesionale – au fost eliminate, oamenii fiind astfel forțați să se concentreze exclusiv pe pandemie.

În ziare, știrile privind rezultatele sportive au fost înlocuite cu tabelele cu cifrele„morților și cazurilor confirmate”, care au devenit omniprezente pentru a genera frică.

În fiecare zi, miliarde de oameni urmăresc cu teamă aceste „scoruri”, știind că libertatea și traiul lor depind  de aceste cifre comunicate de guvern. Dacă cifrele nuscad, recluziunea în case continuă.

Pe măsură ce COVID-19 a acaparat mass-media, cultura populară în ansamblu s-a transformat instantaneu într-un pustiu steril.

Nu există produse culturale noi și nu există artiști care să lanseze materiale care să ușureze mintea, să ofere un anumit divertisment sau  care să ofere informații necesare.

Munca majorității artiștiloreste redusă la un  rol minor de  „influențatori” în rețelele de socializare care repetă ordinele orwelliene :

„Stați acasă și spălați-vă des pe mâini ”.

Pe scurt, aproape toate formele de distracții sociale și culturale au fost înlocuite cu tema  COVID .

Pe măsură ce oamenii consumă un flux constant de vești înspăimântătoare, nivelurile de anxietate cresc, creând un context ideal pentru introducerea de noi măsuri polițienești, care au fost primite fără  crâcnire de marea masă.

 

Statul polițienesc bazat pe  tehnica înaltă 

 

Blocarea COVID-19: un experiment global uman

Cetățenii chinezi trebuie să arate pe telefonul lor un cod QR emis de guvern pentru a putea lua transportul în comun.

 

Amenințarea unei pandemii mortale este pretextul perfect pentru a pune  în aplicare tactici agresive specifice statului polițienesc.

Oamenii sunt speriați și vor să vadă măsuri decisive luate de guvernul lor, fără să-și pună întrebarea  dacă odată aplicate aceste măsuri extreme, societatea își va mai recupera  libertățile pe care le-a avut înaintea crizei.

Prima victimă a pandemiei a fost transportul  aerian care pur și simplu, s-a oprit. Toate zborurile au fost anulate . Oamenilor veniți din străinătate reveniți acasă li sa spus să rămână izolați la domiciliu .

Apoi, în câteva zile, s-a trecut de la interzicerea „ adunărilor mari” la interzicerea adunărilor cu mai mult de „2 persoane”.

Aceste restricții fără precedent asupra contactelor umane au generat un climat de teamă și paranoia, care a avut ca rezultat printre altele înmulțirea denunțurilor despre adunarile ilegale primite de autorități.

Asta în timp ce se repetă obsesiv pe toate căile sloganuri de genul  „cu cât eradicarea epidemiei este mai rapidă, cu atât ne vom întoarce mai repede la normalitate”.

De asemenea, pandemia a justificat utilizarea supravegherii de înaltă tehnologie la un nivel nemaiîntâlnit vreodată.  Iată câteva exemple din întreaga lume:

În China, camerele CCTV instalate de guvern indică spre ușa apartamentului celor aflați sub o carantină de 14 zile pentru a se asigura că nu pleacă.

 Dronele identifică oamenii care nu poartă mască, iar codurile de bare digitale de pe aplicațiile mobile evidențiază starea de sănătate a persoanelor urmărite.

În Singapore, guvernul a lansat o aplicație  numită TraceTogether care utilizează semnale Bluetooth între telefoane mobile pentru a vedea dacă purtătorii potențiali ai coronavirusului au fost în contact cu alte persoane.

În Hong Kong, unii rezidenți au fost puși să poarte un dispozitiv  conectat la o aplicație pentru smartphone care  poate pune în  alertă autoritățile dacă o persoană își părăsește locul de carantină.

În Coreea de Sud, guvernul a folosit înregistrări precum tranzacții cu card de credit, date despre locația smartphone-ului și video CCTV, precum și conversații între persoane, pentru a crea un sistem în care  să poată fi urmărite  urmărite cazurile confirmate de îmbolnăviri. Rezultatul a  fost o hartă  care le-a putut spune oamenilor dacă se află lângă purtător de coronavirus.

De asemenea guvernul sud-coreean a lansat recent un instrument îmbunătățit,  cu ajutorul căruia poate  urmări îndeaproape în timp real  pacienții  pentru a vedea direcțiile de răspândire a  bolii.

Între timp, agenția de securitate israeliană Shin Bet folosește datele de poziționare a  telefoanelor mobile pentru a urmări deplasările cetățenilor astfel încât să poată face controalele de carantină și să monitorizeze mișcarea celor infectați.

În trecut, astfel de date erau  colectate și  destinate combaterii terorismului scrie  New York Times . Ziarul a mai spus  că aceste date și colectarea lor nu au fost raportată în prealabil.

În unele ele locuri din India se ștampilau mâinile oamenilor care soseau în aeroporturi spunându-le cât timp au trebuit să fie carantinați, a  raportat Reuters .

 În sudul statului indian Kerala, autoritățile se folosesc  de înregistrări de apeluri telefonice, înregistrări ale camerelor de supraveghere și date despre locația telefonului pentru a urmări persoanele care ar fi putut intra în contact cu pacienții cu coronavirus.

În SUA, guvernul vorbește  despre posibilitatea de a utiliza date despre localizări și mișcările posesorilor de smartphone-uripentru a combate coronavirusul.

– CNBC, Utilizarea supravegherii pentru combaterea coronavirusului ridică îngrijorări cu privire la creșterea puterii guvernului după încheierea pandemiei în raport cu drepturile populației

Albert Fox Cahn, directorul executiv al proiectului de supraveghere a tehnologiei de supraveghere, consideră că majoritatea acestor măsuri sunt adoptate pentru a fi menținute.

El a declarat:

„Nu avem absolut niciun motiv să credem că agențiile guvernamentale dornice să-și extindă puterea ca în lupta cu  COVID-19 vor fi dispuse să piardă aceste instrumente  odată ce virusul va fi eradicat.”

Pandemia va duce la o altă sursă majoră de îngrijorare: economia.

 

Schimbări majore în economie 

 

 

 

Blocarea COVID-19: un experiment global uman

 

Grafic. Din 2010 până în 2020, a fost o scădere constantă a cererilor pentru ajutoare de șomaj … până la această creștere bruscă la un nivel istoric, provocată de pandemie.

 

COVID-19 a incitat mai multe guverne să adopte o măsură controversată: Închiderea tuturor întreprinderilor considerate neesențiale.

Acest lucru a dus la milioane de lucrători să-și piardă imediat locul de muncă și a condus, de asemenea, la  dispute cu  guvernele pentru a determina ce întreprinderi pot fi  considerate esențiale sau nu.

În timp ce majoritatea marilor corporații vor supraviețui furtunii și vor angaja personal un număr mare de întreprinderi mici și mijlocii nu vor supraviețui crizei.

De asemenea, situația creată face din lanțuri comerciale importante precum Walmart, Costco, Walgreens, McDonald’s și Amazon  câștigători clari.

De fapt, din cauza  creșterii uriașe a vânzărilor, Amazon a anunțat recent angajarea a peste 100.000 de persoane pentru  a face față cererii.

Cu toate acestea, spre deosebire de majoritatea locurilor de muncă disponibile , plata oferită se apropie de salariul minim.

Dacă măsurile persistă, ne putem aștepta la o schimbare majoră în economia globală: întreprinderile mici și mijlocii vor lupta și vor muri, în timp ce entitățile gigantice vor prospera, întrucât se vor transforma în „centre de distribuție” monolitice pentru mărfurile esențiale.

Pentru a preveni o prăbușire completă a economiei globale, guvernele au anunțat ajutoare financiare însumând miliarde de dolari pentru companiile afectate de de oprirea producției.

Totuși, acești bani nu vin din aer, astfel încât rezultatul se va materializa în curând în datorii masive și, cel mai probabil, în impozite mai mari. În țările mai sărace, ajutorul financiar este rar sau inexistent.

Până la urmă, toate crizele economice sfârșesc întotdeauna în favoarea elitei. Rezultatul net al prăbușirii financiare din 2008  a dus la intrarea a zeci de trilioane de dolari din buzunarele clasei de mijloc către elita mondială.

Această criză COVID se va încheia cel mai probabil cu rezultate similare.

 

 

 

 

Blocarea COVID-19: un experiment global uman

 

 

În concluzie

Evaluarea de mai sus poate părea sumbră, dar este o analiză obiectivă a unei planete aflate în blocaj.

În câteva săptămâni, ea a trecut de la normalitate la frică, panică, paranoia, autoizolare șomaj, supraveghere de tip stat polițienesc și distanțare extremă între membrii societății.

Milioane de cetățeni care au prosperat libertatea și întreprinderea liberă sunt acum în „arest la domiciliu” și trebuie să se bazeze pe guvern pentru subzistență.

Deși necesitatea absolută a acestor măsuri este în dezbatere, nu există nicio dezbatere posibilă despre necesitatea acestora . 

Trebuie să ne asigurăm că coșmarul distopic pe care îl trăim acum nu va deveni permanent. Pentru că, chiar acum, unii oameni însetați de putere  vor dori să câștige și mai mult din asta.

În aceste momente critice, trebuie să urmărim multiplele presiuni exercitate asupra societății și trebuie să ne asigurăm că, odată ce virusul a dispărut, libertatea va fi restabilită pe deplin.

Așa cum a spus Thomas Jefferson: „Prețul libertății este vigilența eternă”.

25/06/2020 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: