Ioan Căianu, călugărul român care a imortalizat pentru viitorime muzica transilvăneană din secolul al XVII-lea

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Călugărul de origine română care a imortalizat muzica transilvăneană a secolului al XVII-lea

 

Ioan Căianu, sau cum este cunoscut pentru posteritate, Johannes Caioni, a fost o figură neconvețională a Transilvaniei din secolul al XVII-lea, fiind considerat a fi avut o contribuție majoră atât pentru cultura română, cât și pentru cea maghiară. 

Într-un ținut condus de prinți protestanți, a fost un conducător regional al Ordinului franciscan, dar și scriitor,  istoric, arhitect, tipograf, şi botanist. 

  Diversitatea şi amploarea activităţii, caracterul umanist şi adevărata valoare a operei sale, descoperite şi apreciate abia cu două secole mai târziu, l-au consacrat în rândul personalităţilor simbol din Transilvania.

S-a născut  în 1629 într-o familie ortodoxă românească din Kiskájon / Căianu Mic. Familia s-a mutat apoi în satul catolic maghiar Jegenye / Leghia.

Având în vedere că satul era proprietatea iezuiților, el s-a convertit probabil la catolicism datorită influenței lor.

Știm puțin despre familia lui, dar probabil că prin sora sa a intrat în contact cu mănăstirea franciscană din Csíksomlyó / Șumuleu Ciuc.

Și-a început studiile la iezuiții din Kolozsvár / Cluj și i-a continuat la Șumuleu Ciuc.

  A fost hirotonit preot în 1655. Și-a început slujirea de preot la Csíksomlyó/ Șumuleu Ciuc, iar mai târziu a slujit și la Mikháza / Călugăreni și Szárhegy / Lăzarea .

În legătură cu originea sa, Ion Căianu însuși nota: „Natus valachus sum” („M-am născut român”) și a folosit epitetul „valachus” alături de numele său de mai multe ori.

De exemplu, pe coperta operei sale Hortulus Devotionis apare:

” Per me… Joannem Kaioni… Valachum”. Dintre variantele numelui său, în epocă s-a folosit forma latinizată cu iniţiala „K”, astfel: Joannes Kajoni.

 În vreme ce versiunea latinizată este cea mai răspândită astăzi între cercetătorii străini (Caioni), în România şi Ungaria se folosesc cu deosebire variantele reconstituite la nivelul limbii actuale: respectiv Ioan Căianu, sau Caioni, în maghiară Kájoni János sau latinizat Joannes Kaioni.

Kájoni a intrat în ordinul franciscanilor la mănăstirea din Şumuleu Ciuc în 1648. În anul 1655 a fost sfinţit preot la Târnava, un orăşel lângă Bratislava în Slovacia/, aici s-a ocupat de studii muzicale.

Activitate sa este strâns legată de Şumuleu Ciuc (jud. Harghita), unde a fost organist între anii 1652-1657.

Este considerat o figură majoră atât a culturii maghiare, cât și a culturii române. 

 

Reconstrucţia mănăstirilor franciscane de la Călugăreni (jud. Mureş) şi Lăzarea (jud. Harghita), distruse în timpul invaziei tătare din 1661, a  fost condusă de el.

De asemenea a construit orgi la Şumuleu Ciuc, Călugăreni, Odorheiu Secuiesc şi Lăzarea.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

La Şumuleu Ciuc a întemeiat în 1675 prima tipografie din Ţinutul Secuiesc. Culegerea muzicală religioasă Cantionele Catholicum, redactată de Kájoni, este prima carte tipărită aici .

Timp de două secole, la tipografia înfiinţată de Kajoni au fost tipărite numeroase lucrări cu caracter religios şi manuale şcolare.

Aici a fost tipărit în 1849 şi ziarul revoluţionar ”Hadi Lap”, considerat primul cotidian din Secuime.

Conectarea Ţinutului Secuiesc la circuitul cărţii din Transilvania încă din secolul al XVII-lea, se datorează în mare parte cărţilor tipărite în această tipografie, care a avut un rol cultural-istoric deosebit.
Între anii 1669-1675 Kájoni a fost gardianul mănăstirii din Lăzarea, între 1675-1678 conducătorul custodiei franciscane din Transilvania, din 1677 este numit vicar al episcopiei din Transilvania. 

Pe lângă activitatea sa bogată şi diversă a organizat şi a dezvoltat biblioteca mănăstirii franciscane din Sumuleu, multe cărţi din această bibliotecă păstrând însemnările sale, se află astăzi în custodia Muzeului Secuiesc al Ciucului.

Cu permisiunea bisericii și cu sprijin financiar din partea familiilor nobile, a înființat o  tipografie în Csíksomlyó a cărei primă carte, Cantionale Catholicum a fost tipărită  în 1676.

Tipografia a funcționat neîntrerupt până în 1906, când a fost mutată la Cluj.

A fost și compozitor, în condițiile în care până relativ recent era considerat doar culegător de muzică. 

Kájoni este considerat primul autor atestat de muzică cultă din Transilvania, a avut o contribuţie însemnată la întocmirea codicelui care îi poartă numele, Codex Caioni.

Foarte important pentru noi este faptul că această operă de o valoare inestimabilă  conține cele mai cuprinzătoare notări ale muzicii vremii.

 Codex Caioni este  o culegere muzicală care cuprinde piese foarte variate, reflectând pe deplin frumusețile muzicii epocii din epoca sa: partituri, de muzică sacră si profană, savantă şi populară, dansuri cunoscute în Transilvania secolului al XVII-lea.

Manuscrisul – considerat multă vreme pierdut – a fost publicat în ediţie comună română si maghiară în 1993, în colecţia Musicalia Danubiana.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cu această ediţie a fost pus la dispoziţia muzicologilor un document important al istoriei muzicii din Transilvania.
Literatura de specialitate are  în evidenţă peste douăzeci de titluri din operele sale tipărite sau păstrate până astăzi în manuscrise, printre care şi istoria ordinului franciscan din Transilvania până în 1684.

Opera sa este importantă pentru istoria culturii şi ştiinţei române și maghiare din Transilvania în egală măsură.

Călugării franciscani au găsit portretul lui Kájoni – pictat pe pergament – în vechea clădire a tipografiei din 1878, iar la descoperirea ei l-au trimis pentru restaurare la Viena.

 

 

 

 

 

 

                               

                             Kájoni János /Ioan Căianu/Joannes Kajoni
   (n.Leghia, comuna Aghireş 1629 sau 1630 – d. Lăzarea, 25 aprilie 1687)

 

 

 

 

Lucrările lui Kájoni includ câteva colecții majore de muzică, dintre care cele mai importante sunt melodii  maghiare, slovace, poloneze, române și rome, contemporanelui   

Codexul Kájoni este o mare culegere de documente muzicale culese între 1634 și 1671 și este cea mai mare colecție de muzică transilvăneană din secolul al XVII-lea. De asemenea, include partituri de muzică de orgă.

Codexul mai conține, de asemenea, cântece bisericești și laice. Unele dintre melodiile pe care le-a înregistrat în partiturile sale se mai cântă și astăzi, cum ar fi Dansul lui Lázár Apor, care este melodia dansului românesc bătuta din județul Bihor / Bihar.

 

 

 

 

   

 

   

 

Mănăstirea franciscană, din Lăzarea, Harghita 

 

 

 

 

 

 

 Ioan Căianu a murit în data de 25 aprilie 1687, la vârsta de 58 de ani, în localitatea Lăzarea, din județul Harghita.

A fost înmormântat în cimitirul mănăstirii franciscane, într-o groapă neînsemnată, conform dorinței sale.

Moștenirea sa constă din mai multe volume muzicale, o carte de botanică, inclusiv o secțiune despre plante medicinale și mai multe scrieri liturgice, predici și note. 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

 

– http://biblioteca.judetulharghita.ro/ro/h/119/eponimul-bibliotecii

– István Csutak , https://transylvanianow.com/the-romanian-born-monk-who-immortalized-transylvanian-music/

Publicitate

De ce a renunțat contele Miklos Banffy, fost ministru de externe al Ungariei, la cetăţenia maghiară, în favoarea celei române?

 

 

 

              1919.Foto: Armata română în fața Parlamentului din Budapesta 

 

 

 

 

 

  „Sunt informat că trupele române la intrarea în Budapesta au fost primite, dacă nu cu entuziasm, în orice caz cu o aparentă satisfacție de populația ungară”. Satisfacție datorată, desigur, căderii regimului comunist.

 

6 august 1919 : Raportul lui Frank Rattigan, însărcinatul cu afaceri al Marii Britanii la București, către Foreign Office.

 

 

Cum a renunţat contele Miklos Banffy, fost ministru de externe al Ungariei, la cetăţenia maghiară, în favoarea celei române.

 

În această vară s-au împlinit 131 de ani de când Principatul Bulgariei a cerut unirea cu Regatul României. De asemenea, anul acesta se împlinesc 99 de ani de când Ungaria a cerut şi ea să fie condusă de Casa Regală a României.

Dacă aceste lucruri s-ar fi întâmplat, România ar fi avut acum un teritoriu aproape la fel de mare ca şi cel stăpânit cândva de Burebista.

În 1877 România a pornit, alături de Rusia, un război împotriva Imperiului Otoman. Luptele s-au dus pe actualul teritoriu al Bulgariei. Înfrângerea Turciei otomane a avut drept rezultat Independenţa României şi apariţia pe harta lumii a Principatului Autonom al Bulgariei.

S-a vorbit foarte puţin despre faptul că, după câţiva ani, bulgarii au venit cu o propunere ieşită din comun: în iunie 1886 ei au cerut oficial Regelui Carol I constituirea unei Confederaţii Româno-Bulgare şi crearea unei armate comune.
Între 1886-1887 a fost pregătită în detaliu Unirea României şi Bulgariei sub sceptrul lui Carol I, unire susţinută puternic de Germania.

 Acest proiect urmărea, printre altele, eliminarea influenţei ruseşti din Balcani.

 Tocmai de aceea Rusia a ameninţat imediat România şi Bulgaria cu ocupaţia militară, dacă nu renunţă la ideea Confederaţiei. Pentru a evita un război cu Imperiul Ţarist, cel două state  au abandonat proiectul, în 15 iunie 1887.

Grofii maghiari i-au propus lui Ferdinand I să fie rege şi la Bucureşti şi la Budapesta

În 1916 România a intrat în unul din cele mai sângeroase conflagraţii ale omenirii, primul război mondial, ca aliată a Franţei, Angliei, Statelor Unite şi Rusiei împotriva Puterilor Centrale, adică Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia.

Obiectivele Regatului României erau unirea cu Ardealul. În august 1916 armata română a trecut munţii şi a învins în câteva lupte trupele austro-ungare.

Atunci a trebuit să intervină Germania pentru a schimba raportul de forţe în Transilvania.

Concomitent, trupe germano-bulgaro-turce au atacat Regatul României dinspre sud. În aceste condiţii,  a fost respins atacul românilor asupra Ardealului, iar trupele Puterilor Centrale au înaintat şi au ocupat Bucureştiul.

Armata română şi topate oficialităţile statului s-au retras în Moldova, Iaşiul devenind capitala Regatului.  În 1917, aliatul principal al românilor, Rusia ţaristă, a renunţat la luptă din cauza războiului civil declanşat de bolşevici pe tot teritoriul rusesc. În urma acestui război civil s-a născut Uniunea Sovietică.

Deşi situaţia era disperată pentru români, campaniile germane din 1917 nu au putut sparge frontul din Moldova, în celebrele bătălii de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, iar în mai 1918 germanii propun o pace, prin care se promite României unirea cu Basarabia, în schimbul demobilizării armatei.

A urmat un respiro de câteva luni, după care, în octombrie 1918, România a reluat de una singură atacul asupra coaliţiei germano-austriaco-ungaro-bulgare, pe fondul victoriilor repurtate de francezi pe frontul de vest împotriva Germaniei şi au reuşit să ia sub control întregul spaţiu dintre Nistru şi Tisa (Vorba lui Mihai Eminescu).

 

Controlul românesc  a durat patru luni

 

Între timp, comuniştii puseseră stăpânire pe Rusia. Mai mult, oamenii lui Lenin au reuşit să instaleze un guvern bolşevic şi la Budapesta, condus de Bela Kun. În primăvara anului 1919 comuniştii unguri au strâns o armată şi au încercat să contraatace în Ardeal, în timp ce o armată comunistă din Ucraina a trecut Nistrul şi a încercat să invadeze Basarabia.

Românii au respins atacurile şi, pentru a fi sigură de linişte dinspre Vest, în iunie 1919 au trecut Tisa şi au ocupat Ungaria. 

 

 

 

 

 

 

 

 

În 4 august trupele româneşti au ocupat Budapesta, fără luptă. După cum se vede din fotografiile de epocă, ostaşii români, foarte relaxaţi, erau mereu înconjuraţi de o populaţie mai mult curioasă decât speriată în Budapesta.

Trupele noastre s-au retras după patru luni, conform înţelegerilor internaţionale, după ce au fost sigure că marile puteri ale lumii recunosc drepturile României asupra Ardealului, Basarabiei şi Bucovinei.

În acest context, în1919 Ungaria se afla în ipostaza unui stat învins în primul război mondial, izolat din punct de vedere politic, cu economia ruinată şi cu teritoriul redus la o treime din cât avea înainte de război.

Elita politică maghiară, în special reprezentanţii ei de dreapta şi extremă dreaptă, a încercat în acel moment o apropiere între Ungaria şi România.

Astfel, timp de 7 ani, între 1919 şi 1926, ungurii au cerut cu insistenţă unirea dinastică a celor două ţări sub un singur rege aparţinând Casei Regale a României, fie Ferdinand I, fie Carol al II-lea.

Adică tot o manorhie dualistă, cum fusese Austro-Ungaria, în care locul Austriei să fie luat de România. Cei mai înfocaţi suţinători ai acestei idei au fost conţii Bethlen, Banffy, Teleki şi amiralul ultranaţionalist Miklos Horthy.

S-a mers până acolo încât contele Miklos Banffy, fost ministru de externe al Ungariei, a renunţat la cetăţenia maghiară în favoarea celei române şi a negociat timp de două săptămâni împreună cu Regele Ferdinand, la Sinaia, detaliile acestei uniri.

Ferdinand era încântat de idee, dar opoziţia liberalilor lui Ion I. C. Brătianu, care se temeau că maghiarii vor primi rol preponderent în noul stat, a dus la eşuarea tratativelor.
(Detalii în volumele ”Istoria politică a României sub domnia lui Carol I”, de Titu Maiorescu, şi ”România şi Tripla Alianţă”, de Şerban Rădulescu Zoner şi G. Cazan)

Surse:

https://www.buletindecarei.ro/2019/03/cum-a-renuntat-contele-miklos-banffy-fost-ministru-de-externe-al-ungariei-la-cetatenia-maghiara-in-favoarea-celei-romane.html

 

Golea Sorin – uzp.org.ro

https://glasul.info/ cum-a-renuntat-contele-miklos-banffy-la-cetatenia-maghiara

Opinii: Ce interese străine blochează România să construiască autostrăzi peste Carpați ?

 

 

 

 

 

 

 

 

România nu va fi lăsată să își construiască autostrăzi peste Carpați!!! Ce interese străine ne blochează?

 
 

 

 

 

De aproape 30 de ani reclamăm incompetența și ticăloșia politicienilor români care, pe lângă faptul că au lăsat România la mâna prăduitorilor străini, nu au fost în stare să construiască măcar 1.000 de km de autostrăzi, pentru a ne face viața mai ușoară și pentru a stimula transporturile pe teritoriul țării, facilitând astfel dezvoltarea economiei.

Printre marile nereușite este și cea a măcar unei autostrăzi peste Carpați care să unească Transilvania cu sudul țării.

Proiecte au tot apărut dar, ca prin blestem, toate au sfârșit prost. Și, desigur, concluzia românilor a fost aceea că hoții și incompetenții care ne conduc nu sunt în stare să facă mai mult, că ei nu trăiesc decât pentru șpagă.

Și dacă aceste nereușite fac parte, în realitate, dintr-un plan bine ținut în frâu de anumite puteri străine? 

Istoria ultimelor două milenii ne-au arătat că aceste pământuri au fost la intersecția valurilor migratorii și a marilor puteri, că bogățiile acestor locuri au fost și blestemul nostru.

Migratorii, mai apoi Imperiile Otoman, Țarist sau Austro-Ungar au făcut tot posibilul să exploateze la maxim aceste teritorii și pe locuitorii lor, să îi împiedice să se unească și să se dezvolte…

Ce s-a schimbat de atunci? Mai nimic: România este și astăzi o țară tampon la intersecția marilor puteri, este în continuare jefuită de „partenerii strategici” și i se blochează dezvoltarea pe direcțiile care nu le convin acestora

Revenind la subiectul acestui articol, am identificat două motive principale care nu ne vor permite să construim autostrăzi peste Carpați, oricât ne-am da cu fundul de pământ. Iar pentru a le înțelege trebuie să plecăm de la conștientizarea statutului de colonie economică occidentală pe care îl are România, o țară aservită în mod evident unor interese străine.

Așadar, cele două motive care blochează construirea unei autostrăzi care să lege Bucureștiul și sudul țării de Transilvania sunt următoarele:

1) Arcul carpatic este o linie de demarcație geostrategică între civilizația occidentală și cea orientală și așa trebuie să rămână deocamdată;

2) Transilvania urmează să devină în viitor un principat autonom, mai apropiat de Vest decât de București. Și acum să și dezvoltăm:

DEMARCAȚIA GEOSTRATEGICĂ. Dacă analizăm puțin perioada comunistă, și în special perioada de mari prefaceri din epoca Ceaușescu, vom constata un lucru foarte interesant: Regiunea Moldova a beneficiat de mult mai puține investiții în fabrici și uzine decât restul țării, de unde și conservarea sărăciei acestei părți din România până astăzi.

De ce a dezavantajat Ceaușescu Moldova? De teamă că rușii o vor ocupa și că vor pune mâna pe industria strategică a României.

 Așadar Moldova a fost sacrificată din rațiuni bine întemeiate – nu a avut nici prea multe fabrici și uzine, nici drumuri bune, ca să nu le primească cadou rușii, în cazul unei posibile ocupații.

Din nefericire, pentru americani și occidentul european România este astăzi un fel de provincia Moldova din epoca comunistă.

Ea nu trebuie să se dezvolte prea mult, nu trebuie să aibă o rețea de autostrăzi bine pusă la punct, nu trebuie să bată palma cu prim ministrul Japoniei (adică o putere din Orient) pentru a beneficia de investiții majore făcute de a treia putere economică a lumii (vă amintiți scandalul diplomatic din urmă cu puține zile, al cărui unic scop a fost descurajarea Japoniei de a face investiții în România), etc.

România trebuie să deservească interesele occidentale și atât, alții fiind cei care stabilesc lucrurile esențiale pentru noi. Așadar, vrei ca om politic important să inițiezi construirea unei autostrăzi peste Carpați? Nicio problemă, pușcăria îți va bate la ușă și o să te liniștești.

Ca să înțelegeți mai bine, în anul 1996, Samuel Phillips Huntington, profesor la Harvard și analist politic, a publicat lucrarea „Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale”  în care susține teza unei noi ordini mondiale, instaurată la sfârșitul Războiului Rece, o ordine care plasează România în zona civilizației ortodoxe, adică într-o lume diferită de cea occidentală, catolică și protestantă, dificil de armonizat cu aceasta.

De altfel, el nu face decât să confirme politica de secole a occidentului european în care Carpații delimitau lumea catolică condusă de Papa de la Roma și orientul ortodox.

 

 

 

 

 

Să nu-l uităm nici pe George Friedman, de la Stratfor, care vorbea nu demult despre necesitatea ca România și alte țări din estul Europei să fie transformate în țări tampon menite să înconjoare Federația Rusă, pentru a-i bloca expansiunea și a servi astfel interesele americane.

A spus-o limpede, cu cinism, iar vocea lui este una dintre cele care dă direcție jocurilor geostrategice mondiale.

Ori o țară tampon NU ARE VOIE să devină o Elveție, așa cum România ar avea potențial să devină dacă ar fi lăsată.

Prin urmare, interesele geostrategice americane (vezi și mega țeapa Bechtel) nu coincid cu nevoia firească a unei țări ca România de a avea o rețea mare de autostrăzi.

La toate aceste interese geostrategice se adaugă încă unul major: transformarea Transilvaniei în Principat Autonom, un alt plan care trebuie să descurajeze construirea unei autostrăzi peste Carpați. Astfel, în timp de Ungaria se leagă de Transilvania prin autostrăzi, Bucureștiul nu o face!!! Să fie doar lipsă de viziune a politicienilor români?

Nu, este o gândire strategică căreia i se subordonează și mulți penali din politica românească, cu putere de decizie.

Desigur, naivii vor reclama Teoria Conspirației, faptul că ungurii nu pot pleca cu pământul în spate sau că, oricum, românii sunt majoritari în Transilvania.

Doar că în momentul în care chiar și românii din Transilvania vor fi convinși că le-ar fi mult mai bine fără MITICII de la București, treaba este mai mult de jumătate rezolvată.

Iar la acest lucru se muncește din greu: în primul rând se fac investiții străine majore care ridică și mai mult nivelul de trai al celor din interiorul Arcului Carpatic, care oricum este peste cel al moldovenilor, oltenilor sau muntenilor.

Simultan, în anumite mijloace importante de presă din Transilvania se marșează din greu pe stimularea unei revolte împotriva Bucureștiului, care ia banii din Ardealul mai bogat ca să îi prăduie în alte zone și în interes personal.

În același timp, în afara țării, Transilvania este promovată turistic cel mai adesea independent. Ungaria investește major în Ardeal, cumpără terenuri, susține cu foarte mulți bani populația de etnie maghiară.

îUn sistem judecătoresc corupt și trădător „restituie” terenuri, imobile, chiar sate întregi urmașilor unor grofi unguri, fără ca aceștia să aibă drepturi reale asupra lor…

Prințul Charles al Marii Britanii, care nu are drept de succesiune în Regatul Unit, a devenit un apostol al intereselor Transilvaniei de pe poziția revendicată de urmaș genetic al lui Vlad Țepeș, visând probabil la tronul regatului independent al Transilvaniei…

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Marea greșeală a multor români care se cred foarte isteți (ăia care zic că nu pot lua ungurii pământul Transilvaniei ca să îl ducă în Ungaria), este aceea că nu înțeleg faptul că ruperea Transilvaniei de România NU trebuie să însemne alipirea acesteia la Ungaria.

Nicidecum! Proiectul este cel al unei Transilvanii independente, expresie a voinței locuitorilor ei, un proces care nu trebuie realizat neapărat prin violență.

Nu uitați că Europa Occidentală a avut grijă să rupă atât Cehoslovacia, cât și Iugoslavia, că în 1989 a vrut să rupă și România, dar asta nu le-a ieșit. De ce ar vrea să o facă?

Pentru că toată istoria ne arată că marile puteri vor să aibă vasali mici și slabi, nu țări care să le facă concurență economică sau militară!

Ori, din perspectiva acestui proiect, nu este de dorit ca restul României să se lege prin autostrăzi de Transilvania, pentru că asta ar stimula major circulația între provinciile românești, ar duce la o dezvoltare economică sporită și la o omogenizare a prosperității.

Tocmai de aceea, din păcate, cu o clasă politică (și mă refer la toate partidele parlamentare) incompetentă, coruptă și aservită unor interese străine, nu avem șanse ca în viitorul apropiat să construim autostrăzi peste Carpați. Stăpânii coloniei România nu sunt de acord cu asta! Punct!

Daniel ROXIN prin Justitiarul. ro.

Notă: Fotografiile și comentariile la acestea aparțin redacției „Justițiarul”