CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Descoperirea scrierii – cea mai semnificativă cumpănă în istoria omenirii


 

 

 

 

 

Tăblițele de la Tărtăria

 

 

 

 

 

Conform studiilor mai multor savanți occidentali, prima formă de scriere este cea aparținând culturii  Turdaș, din care fac parte și tăblițele de la Tărtăria.

Apărută  acum 7.500 de ani, scrierea acestei culturi este cu 2.000 de ani mai veche decât cea sumeriană.

Este important de remarcat că mai multe dintre simbolurile din cultura Turdaș se regăsesc, la o distanță de 2.000 de ani, și în scrierea din Sumer.

De atunci, multe alte forme de scriere au apărut, multe dintre ele nefiind descifrate…  

 

S-a crezut mult timp că scrierea a fost inventată într-o singură civilizație, teoria respectivă purtând numele de „monogeneză”.   

Savanții au crezut că toate scrierile au originea în Sumerul antic (în Mesopotamia ) și s-au răspândit în lume de acolo printr-un proces de  difuziune culturală  Conform acestei teorii, conceptul de reprezentare a limbajului în scris , deși nu neapărat specificul modului în care a funcționat un astfel de sistem, a fost transmis în principal  de comercianții care călătoreau între diverse regiuni geografice.  

Acum, savanții vorbesc despre faptul că scrierea s-ar fi putut dezvolta independent în cel puțin patru civilizații antice: Mesopotamia (între 3400 și 3100 î.e.n.), Egipt (în jurul anului 3250 î.Hr.),   China (2000 î.Hr.),   iar Mesoamerica joasă (prin 650 î.Hr.). 

În ceea ce privește Egiptul, mai mulți specialiști au susținut că „primele dovezi solide ale scrisului egiptean diferă în structură și stil de cel Mesopotamian și, prin urmare, pare să se fi  dezvoltat independent.

Posibilitatea „ difuziunii din Mesopotamia rămâne , dar influența nu a putut să depășească transmiterea unei idei. „

  În ceea ce privește China, caracterele chineze antice sunt o invenție independentă, deoarece nu există dovezi de contact între China antică și civilizațiile alfabetizate din Orientul Apropiat  și din cauza diferențelor distincte dintre abordările mesopotamiene și chineze în ceea ce privește logografia și reprezentarea fonetică. 

Dezbaterea înconjoară scenariul Indus al civilizației din Valea Indusului din epoca bronzului , scenariul Rongorongo din Insula Paștilor și simbolurile Vinča datate în jur de 5.500 î.Hr. Toate sunt nedescifrate și, prin urmare, nu se știe dacă reprezintă scrierea autentică, proto-scrierea sau altceva.

Sumerian arhaic (pre cuneiforme ) , scris și hieroglifele egiptene sunt considerate , în general , cele mai vechi sisteme de scriere adevărate, atât în curs de dezvoltare din sistemele lor de simboluri proto alfabetizate ancestrale 3400-3100 î.Hr., cu primele texte coerente de la aproximativ 2600 î.Hr. 

Scrierea proto-Elamită este datată aproximativ în aceeași perioadă  

 

 

 

Din istoria scrierii

 

 

 

 

 

 scrisul prezetat prin desene

 

 

 

De-a lungul istoriei, popoarele au inventat diferite semne cu ajutorul cărora notau fapte, întâmplări, idei.

Imagini simbolice, cum sunt o pasăre, un şoarece, o săgeată şi o broască, menţionate de Herodot, alcătuiau mesajul sciţilor către Darius, regele perşilor, când a pornit expediţia împotriva lor.

Şi astăzi sunt cunoscute semne simbolice, ca porumbelul alb a lui Picasso flamura albă ridicată pe front şi altele.

Semnele mnemonice, de asemenea sisteme primitive de scriere, care au fost întâlnite în multe părţi ale lumii, sunt prezentate de nodurile de sfoară, răboj etc.

 

 

 

 

 

 

 

Pictografia şi ideografia au permis oamenilor să dea unui desen o valoare aproximativ fonetică, ajungând la un pas de alfabet. Ideografia în zilele noastre este reprezentată de semnele de circulaţie, semnele de aritmetică, chimie, astronomie etc.

Scrierea hieroglifă egipteană a fost descifrată abia în anul 1822 de către Champollion. Acestă scriere era constituită dintr-un complex de semne format din păsări, animale , flori, peşti etc., ce erau aşternute pe papirus de scribi aflaşi în poziţie şezând, cu picioarele încrucişate şi cu tăbliţa sprijinită pe genunchi.

Scrierea hieratică egipteană se făcea de la dreapta spre stânga.

Scrierea cuneiformă, folosită prin anul 3100 î.d.Hr. prin locurile în care astăzi este Kuweitul, era constituită din semne de forma unor cuie şi se practica de obicei stând în picioare, cu tăbliţa în mâna stângă.

Instrumentul de scriere era o bucată de trestie sau un lemn rotund ascuţit, iar scrierea se citea de la stânga la dreapta.

Vechea scriere chineză este o scriere ideografică ce s-a păstrat până în zilele noastre. Direcţia de scriere pe acelaşi rând era de sus în jos, iar rândurile se succedau de la dreapta la stânga.

Sensul unui cuvânt în limba vorbită se schimă după poziţia sa în cuprinsul frazei, după gestul care-l însoţeşte şi după înălţimea muzicală a tonului. Dicţionarul realizat prin secolul XV-XVI d.Hr. conţinea 44440 de ideograme. Treptat numărul lor a fost redus, iar în prezent se scrie pe orizontală, concomitent cu popularizarea noului alfabet cu litere latine.

Scrieri ideografice mai sunt şi cele folosite în Insula Peştelui, scrierea Maya etc.

Scrierea silabică a devenit posibilă când nivelul cultural a fost mai ridicat şi spiritul de observaţie mai accentuat.

Astfel s-a ajuns să se înţeleagă că un cuvânt este format din sunete ce se pronunţă printr-o singură deschidere a buzelor, deci în silabe.

Desigur, astfel se reduce numărul semnelor şi scrierea devine accesibilă unui cerc mai larg de oameni.În această categorie intră scrierile japoneză, cipriotă ş.a.

 

Cele mai vechi dovezi de scriere din Europa au fost găsite în România

 

Cea mai veche scriere din Europa și poate și din lume este cea de pe Tăblițele de la Tărtăria, județul Alba.

Acestea sunt 3 plăcuțe din lut:  două sunt găurite și a treia are o formă de scris pictografică, reprezentată de o capră. Determinările, e adevărat indirecte, au datat tăblițele în 5.000 î.Hr, cu mult înainte de scrierea sumeriană. Din cauza faptul că tăblițele au fost arse în cuptor și conținutul de carbon este prea mic, nu se poate realiza o analiză exactă.

De aceea părerile sunt împărțite în două tabere. Unii consideră că plăcuțele discoidale de la Tărtăria ar fi niște falsuri, iar alții tind să creadă că scrierea s-a inventat în sud-estul Europei și nu în Mesopotamia.

Mai sunt și cei care cred că obiectele  au fost aduse din Orientul Apropiat în urma unor relații economice sau de oricare alt tip.

Alte tăblițe asemănătoare cu cele românești au fost descoperite în sud-estul și nord-vestul Bulgariei, dar despre ele se cunoaște că ar proveni din mileniul III î.Hr.

Descifrarea Tăblițelor de la Tărtăria este imposibilă, deoarece, chiar dacă s-ar cunoaște fonetica semnelor, combinațiile de cuvinte sunt nenumărate și ar fi poate nevoie de un număr minimal de zeci sau chiar sute de tăblițe pentru a decodifica limba.

Dezvoltarea scrierii diferă în funcție de spațiul în care s-a produs și a ajutat la progresul societății.

Astfel s-a schimbat fața lumii și prin evoluții complexe și de durată alfabetele și sistemele de scriere s-au perfecționat până în la formele pe care le cunoaștem azi.

Acum, scrierea se împarte în funcție de familii de limbi și vorbește despre parcursul istoric al fiecărui popor.

 

Primul alfabet

 

Nu se cunoaște cu exactitate unde și de cine a fost inventat alfabetul. Unii cercetători sunt de părere că primele forme de litere au fost derivate din scrierea hieroglifică.

Alfabetul este urmarea firească a unei îndelungate evoluţii, cel fenician având meritul de a fi dat naştere tuturor scrierilor alfabetice în general.

Scrierea cursivă feniciană, care a apărut pe la începutul anului 500 î.d.Hr., se realiza cu ajutorul a 22 de semne pe tăbliţe de calcar, ulcioare sau papirus, de la dreapta la stânga pe orizontală.

În zona mediteraneană evoluția scrierii a atins punctul maxim când s-a concretizat un sistem cu 20-30 de litere care permitea descompunerea și scrierea unei limbi.

La jumătatea mileniului al II-lea î.Hr, sunt prezente două forme de alfabet:cel cuneiform din Ugarit (acum Siria) și cel linear fenician.

S-a crezut mult timp că alfabetul fenician, care datează din 1.000 î.Hr  ar sta la apariția multor alfabete actuale precum cel latin, grec și ebraic, dar această ipoteză a fost abandonată după descoperirea alfabetului din Ugarit în 1920.

Atunci, au fost descoperite tăblițe de argilă datând fie din secolul al XV-lea î.Hr., fie din 1300 î.Hr. Unele erau  inscripționate cu o formă de scriere cuneiformă cunoscută și altele cu o scriere necunoscută.

 

De la Grecia la China Antică

 

Majoritatea cercetătorilor cred că alfabetul grecesc s-a format după adoptarea celui fenician. Primele inscripții grecești datează din 770-750 î.Hr. și corespund unor caractere feniciene. Noutatea alfabetului grecesc este dată de faptul că există semne diferite atât pentru consoane cât și pentru vocale.

Odată cu extinderea Imperiului lui Alexandru Macedon, cultura grecească se răspândește în tot bazinul mediteranean. Biblioteca de la Alexandria, înfințată în 300 î.Hr. a adunat la un loc manuscrisele marilor gânditori grecești, dar care au dispărut odată cu incendiul care a mistuit Biblioteca în 391 î.Hr.

Atunci multe papirusuri care puteau spune povestea alfabetului, dar și a înțelepciunii grecești au fost pierdute pe vecie.

În spațiul cuprins de Imperiul Roman, s-au găsit semne ale pătrunderii alfabetului micenian, dar apariția scrierii alfabetizate a apărut între sfârșitul secolului VIII și secolul VII î.Hr.

Din alfabetul calcidezilor (originari din insula Euboea, Grecia) a apărut alfabetul etrusc.  Romanii au preluat alfabetul calcidezilor, dar nu se știe dacă prin intermediul etruscilor sau nu.

Primele inscripții cu scriere chineză sunt datate în 1.500 î.Hr. și prezintă ideograme nemaiîntâlnite în alte spații antice. Evoluția scrierii chineze este complicată și este marcată de diferite schimbări în forma caracterelor.

Limba vorbită s-a despărțită în multe dialecte, scrierea fiind singura care a ajutat la comunicarea între spațiile divizate lingvistic.

 

Datorită legăturilor comerciale ale fenicienilor, alfabetul s-a raspândit din apus până în răsăritul îndepărtat, apărând alte tipuri de scrieri, cu diferenţieri pronunţate faţă de cea feniciană, aşa cum le cunoaştem şi astăzi: scrierile siriene, alfabetul ebraic, scrierea brahmi, alfabetul arab etc.

Alfabetul consonantic şi vocalic grecesc dovedeşte cert originea sa feniciană prin ordinea literelor, formelor apropiate şi semne deosebite pentru vocale. Construcţia literelor greceşti a evoluat continuu, pentru ca în secolul V î.d.Hr. să fie adoptat un alfabet complet.

În secolul al IV- lea î.d.Hr. apare forma cursivă, cu trasare mai rapidă, apar legăturile între litere şi scrierea livrească, ce dă naştere literelor minuscule aproape de forma actuală. Acelaşi secol aduce semnul de sfârşit de propoziţie, care era format din două puncte, iar ca semn de întrebare punctul şi virgula.

Alfabetul latin a apărut ca o variantă a celui grecesc. Introdus prin intermediul etruscilor, alfabetul latin s-a impus destul de repede, adaptarea fiind uşoară, limba latină având mai puţine consoane decât greaca.

Din alfabetele greceşi arhaice au fost preluate sunete, unele au fost modificate, altele reaşezate. În locul vechilor denumiri, latinii au desemnat literele după sunetul lor.

Ca şi grecii, vechii romani foloseau foloseau în scrierea monumentală numai litere capitale, din care au derivat literele mari de tipar.

Minusculele au apărut abia în secolul al V-lea d.Hr., dezvoltându-se diferit la fiecare naţiune.

Reforma scrierii realizată de Carol cel Mare în anul 789, a determinat o răspândire puternică a minusculelor în Franţa, Germania şi Italia, înlocuind treptat celelalte forme, până la apariţia scrierii gotice, a carei raspândire a fost şi mai mare.

Din timpul literelor gotice a apărut creionul cu plumb, aur, argint sau aramă. Cu stiloul de os sau de metal romanii scriau pe tăbliţe cerate, folosind partea ascuţită la scris, iar cealaltă la netezirea suprafeţei.

Pe papirus s-a scris cu calamusul de trestie, apoi cu penelul şi cu strămoşul peniţei – calamusul de bronz.

Pe pergament şi hârtie se scria cu pene de gâscă (cele mai scumpe erau cele de bază sau cele de corp), care au fost folosite până în secolul al XIV-lea, când a apărut peniţa de fier.

Cerneala la romani se prepară din negru de fum, clei şi apă; Pliniu a îmbunătăţit-o, adăugându-i oţet pentru creşterea aderenţei. Mai târziu s-a folosit cerneală de sepia şi o soluţie adusă din orient, asemănătoare cu tuşul chinezesc.

Cerneala apropiată de cea actuală se fabrica din sulfat de fier şi cărbunele provenit din ghinda de stejar.

La începutul secolului al XI-lea se răspândeşte folosirea hârtiei, iar pe la mijlocul aceluiaşi secol, tiparul faciliteză extinderea cititului şi a scrisului.

Gravori de litere, caligrafi, oameni de ştiinţă şi de artă din timpul renaşterii au fost animaţi de dorinţa de a pătrunde în lumea proporţiilor, construind litere.

Printre cei care au elaborat scheme de construcţie pentru a crea armonia şi proporţia literelor a fost şi matematicianul Luca Paciole şi Leonardo Da Vinci, al cărui alfabet este cunoscut sub numele de scriere arhitecturală.

Respectul pentru logica, echilibrul şi proporţia corpului omenesc sunt ilustrate în literele construite de Geoffroz Torz sau Albert Durer (1471-1528).

Mai târziu literele au căpătat unduirea caligrafică, cu grosimi diferite, ca scrierea cursivă engleză, sau trăsăturile rapide ale scrierii din zilele noastre.

 

 

Spații între cuvinte




Astăzi ne este greu să ne imaginăm, dar în scrierea timpurie nu existau spații între cuvinte.

În cărțile cerneluite de scribi, cuvintele curgeau unul după altul fără nicio întrerupere pe rânduri sau pe fiecare pagină, în ceea ce astăzi denumim scriptura continua.

Lipsa de separație dintre cuvinte reflecta originile vorbite ale limbii. Atunci când vorbim, nu inserăm pauze între toate cuvintele – lungi înșiruiri de silabe ni se scurg fără întrerupere de pe buze.

Nicicând nu le-ar fi trecut prin minte primilor scriitori să pună spații goale între cuvinte.

Ei doar transcriau vorbirea, scriind ceea ce urechile le spuneau să scrie. (Astăzi, atunci când încep să scrie, și copiii mici lipesc cuvintele. La fel ca primii scriitori, ei scriu ceea ce aud.)

 

 

 

 

 

poza 314

 

 

 

 

 

Scribii in Egipt nu erau niște simplii secretari, ci adevărați artiști ai reprezentării cuvintelor. Ei urmau o școală de caligrafie și se dedicau acestei arte întrega viață. Deseori aveau ocazia să fie agajați de către regi sau înalți demnitari pentru copierea manuscriselor, asa cum regele francez Francisc I a angajat un grup de scribi cretani pentru biblioteca sa de la Fontainebleau.

Scribii iși desfasurau activitatea zilnic în scriptorium. Toate documentele, carțile, hârtile, scrisorile, inscripțiile, erau scrise, decorate, pictate sau gravate de mână.

Forma literelor era dată de instrumente de scris – la început stilouri din ceară sau argilă, pene sau bucați de lemn ascuțite, cerneală, pergament, piei de vaci, capre sau oi sau mai târziu foaia de hârtie.

  Cerneala pentru scriere era, de obicei, pe bază de apă și mult mai puțin vascoasă decât cernelurile pe bază de ulei utilizate în imprimarea hârtiei de înalta calitate.

Scribul era prima celulă a birocrației, pe clasa scribilor se sprijinea un stat puternic centralizat așa cum era Egiptul faraonic. Scribii nu erau însă destinați doar aparatului administrativ, ci și celui al sacerdoțiilor și al înțelepților, cărora li se încredința transmiterea mai departe a cunoștințelor.

Scribii formau, într-un sens mai larg, o clasă de literați ce a permis înflorirea culturii de nivel înalt, disciplinele literare ocupând un loc însemnat, scribii fiind considerați primii scriitori din istoria umanității.

In Egiptul antic numai o mână de oameni erau destinați a deveni scribi și aceștia se bucurau de un respect deosebit, această ocupație fiind una dintre cele mai apreciate la acea vreme.
Exista chiar în interiorul acestei caste o ierarhie profesională. Cei mai mulți se ocupau de sarcini uzuale pentru oamenii simpli, cum ar fi scrierea contractelor de căsătorie sau de vânzare-cumpărare. 

Alții serveau pe înalții demnitari sau preoți, iar cei mai importanți lucrau la curtea Faraonului.

Un scrib trebuia să învețe aproximativ 700 de semne, dintre care unele reprezentau idei și obiecte, iar altele reprezentau sunete. Din cauza complexitații scrierii egiptene învatarea scrisului începea la șase sau șapte ani, aleși fiind numai baieții aparținând clasei înstărite, și adesea fii ai altor scribi.

Pe lângă scriere și citire tinerii scribi studiau matematica și arhitectura, așa încat la terminarea studiilor puteau să devină intendenți, perceptori, trezorieri, arhitecți. Aceștia exersau deseori pe cioburi și  bucăți de ceramică.

Au fost gasite numeroase asemenea cioburi continand texte dictate de un învațător.

Deși majoritatea scribilor erau baieți au existat foarte puține fete care au devenit scribi.

Acestea erau fie odrasle ale faronului, fie erau destinate să ocupe funcția de preotese pentru cultul vreunei zeitați, acolo unde nu puteau fi acceptați barbații.
Scribii nu erau foarte atenți nici la ordinea cuvintelor în frază. În limba vorbită, sensul fusese aproape întotdeauna transmis mai ales prin inflexiune, modul de accentuare a silabelor de către vorbitor, și acea tradiție orală a continuat să guverneze scrisul.

 

În interpretarea scrierii din cărțile Evului Mediu timpuriu, cititorii nu ar fi putut să utilizeze ordinea cuvintelor ca pe un semnal de semnificație. Regulile nu fuseseră încă inventate.


Lipsa separării cuvintelor, combinată cu absența convențiilor privind ordinea cuvintelor, făceau să apese asupra cititorilor din vechime o „suprapovară cognitivă”, explică Paul Saenger în Space between Words, o istorie a cărții întocmită de scribi.

Ochii cititorilor trebuiau să se miște cu încetineală și șovăielnic peste rândurile textului, oprindu-se frecvent și întorcându-se adesea la începutul unei fraze, în timp ce mințile lor se sforțau să priceapă unde se termina un cuvânt și unde începea unul nou și ce rol juca fiecare cuvânt în sensul frazei.

Lectura semăna cu dezlegarea unui puzzle.

Lentă și cognitiv intensă, analiza textului făcea lectura cărților foarte laborioasă. Era și motivul pentru care nimeni nu citea pe tăcute.

Rostirea silabelor era decisivă pentru descifrarea scrierii.

Acele constrângeri, ce ar părea intolerabile astăzi, nu contau prea mult într-o cultură încă înrădăcinată în oralitate.

Schimbarea a condus la cea mai importantă transformare a scrierii de la invenția alfabetului fonetic.

Abia la destul timp după prăbușirea Imperiului Roman, forma limbii scrise s-a rupt,  de tradiția orală și a început să se acomodeze nevoilor aparte ale cititorilor.


Cu timpul,  scriitorii au început să impună muncii lor reguli de ordonare a cuvintelor, aranjând cuvintele într-un sistem previzibil, standardizat de sintaxă.
În același timp, începând din Irlanda și Anglia și răspândindu-se apoi prin tot restul Europei occidentale, scribii au început să despartă frazele în cuvinte individuale, separate prin spații.

Prin secolul al XIII-lea, scrierea continuă era în mare măsură învechită, atât în textele latinești, cât și în cele vernaculare.

 

 

 

 

5491893

 

 

 

 

 

Semnele de punctuație, care au înlesnit ulterior munca cititorului, au început să intre și ele în obișnuință.

Odată cu inventarea plăcii de cupru pentru imprimare (în sec.17), scrierea de mână a cărtilor a intrat în declin, iar meseria de caligraf a început să dispară.

Forma și materialul din care se fabrica un stilou au evoluat treptat ajungând chiar să devină un produs de lux .

Multe dintre noile cărți erau de natură tehnică, destinate nu lecturii pentru distracție sau învățătură, ci pentru găsirea unor informații practice.

Pe măsură ce Evul Mediu avansa, numărul știutorilor de carte a crescut constant, iar accesibilitatea cărților s-a lărgit.Oamenii au început să dorească și să aibă nevoie de o lectură rapidă și privată. Cititul devenea mai puțin un act de interpretare și mai mult un mijloc de instrucție și perfecționare personală.

Pentru prima oară, scrierea se adresa în egală măsură ochiului și urechii.

În prezent caligrafia continuă sa fie utilizată în grafic design, și mai rar în desenarea hărților.

Grafic designul înlocuiește astăzi munca miilor de scribi fără nici un efort.

Pentru ca să  copiezi un manuscris nu mai este nevoie de stat în picioare ore în șir într-o sală slab luminată și friguroasă, și nici nu mai astepti luni sau ani de zile să o termini, nu te mai pătezi cu cerneală și nu mai rupi zeci de pene sau penițe.

Este chiar comod să scrii, mintea noastră  „robotește” în algoritimii inventați de IT-isti.

 

 

 

 

 

 

 



Surse:

 

https://sites.google.com/site/istoriascrisului/istoria-scrisului

Nicholas Carr, Superficialii: efectele internetului asupra creierului uman, trad.: Dan Crăciun, București,
Publica, 2012, preluat de https://istoriiregasite.wordpress.com/2017/07/28/din-istoria-scrierii-spatii-intre-cuvinte/#more-47261

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/inceputurile-scrierii

https://ro.wikipedia.org/wiki/Scrib

https://en.wikipedia.org/wiki/History_of_writing

01/06/2020 - Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: