CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

O ISTORIE A ZILEI DE 7 MAI. VIDEO

 

 

 

 

 

 

 

7 mai, istoricul zilei

 

 

 

 

 

 

 

 

399 î.Hr.: A murit  filosoful grec Socrate ( n.cca. 470 î.Hr)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 În  anul  398, Socrate a fost acuzat de către Meletos, Anytos și Lycon, de crima de a nu recunoaște zeii  cetatii și de a fi  introducs divinități noi si in plus  de coruperea tinerilor, acestia cerand  pedeapsirea sa cu moartea. Judecătorii  îl declară pe Socrate vinovat cu o mica majoritate de voturi.

Dupa 30 de zile de la pronuntarea sentintei,  timp in care a fost tinut in lanturi, Socrate isi pune capat zilelor band  otrava .

A refuzat propunerea prietenilor sai de a-l ajuta sa  evadeze. Filosofia lui Socrate este centrată pe  cunoaşterea de sine –Gnothi se auton, el fiind  primul  mare gânditor care a luat  fiinţa umană ca obiect de meditație.

Una din cugetarile sale celebre a fost:” Ştiu ca nu ştiu nimic, şi nici macar asta nu ştiu”…

 

 

 

 

 

 

 

558:  Un cutremur puternic distruge partial catedrala  Sfanta Sofia din Constantinopol, considerata una dintre minunile arhitectonice ale lumii.

 

Prima biserică de pe acest loc a fost construită de Constantin cel Mare  în anul 325 , dar a ars într-un incendiu în anul 404. Reconstruită de Theodosiu al II-lea în 415, biserica a fost din nou arsă, în timpul Rascoalei Nika  din 532.  Clădirea și-a primit forma finală în  26 decembrie 537 e.n.sub împăratulJustinian I.

După numai două decenii, cutremurele puternice din 15 august 553 e.n., 14 ianuarie 557 și 7 mai 558, partea de răsărit a admirabilei cupole s-a prăbușit.

Restaurarea i-a fost încredințată nepotului lui Isidoros din Milet, iar la 24 decenbrie 563, Justinian apăsat de vârsta de 84 de ani, a inaugurat din nou biserica iubită.

Considerată de unii autori drept cea de a opta minune a lumii antice târzii, Sfânta Sofia este  o glorie a geniului constructiv uman. Ea a reprezentat centrul vieții religioase a Imperiului Roman de Răsărit, servind în această postură timp de 916 ani.

După cucerirea turcă a servit drept moschee alți 482 de ani, iar după anul 1935 a devenit muzeu la inițiativa marelui reformator turc Mustafa Kemal Ataturk.

 

 

 

 

 

 

973: A murit  împăratul  Imperiului romano-german, Otto cel Mare.

 

 

 

Otto I cel Mare (n. 23 noiembrie 912),  a fost fiul regelui  germanilor Henric I  și al Matildei von Ringelheim.

A  fost duce al saxonilor, rege al germanilor și primul împărat al Sfântului Imperiu Roman, dupa  Carol cel Mare (Charlemagne) , care a fost încoronat împărat în anul 800, dar al carui  imperiu a fost împărțit între nepoți, iar dupa  asasinărea  lui Berengario în 924, titlul imperial a rămas vacant pentru aproape 40 de ani.

Otto i-a urmat tatălui său ca rege al germanilor în 936.

Ceremonia încoronarii s-a ținut la catedrala din Aachen, fosta capitală a lui Carol cel Mare. 

A  purtat campanii militare pentru  intarirea  autoritații  sale  in fata marilor feudali , dar  in timpul unei incursiuni in Lotharingia a fost capturat în timp ce ataca orașul Mainz, iar pâna anul următor, rebeliunea s-a extins în tot regatul.

Frecventele raiduri maghiare în sudul Germaniei î-a convins pe marii nobili germani  să convoace in anul 954  Dieta la Auerstadt, iar autoritatea lui Otto a fost restabilită.

În 955, Otto și-a consolidat autoritatea spulberând forțele maghiare în vestita Bătălie de la Lechfeld.

 În 972, împăratul bizantin Ioan I Tzimisces  i- a recunoscut titlul de împărat  și a fost de acord cu o căsătorie între fiul și moștenitorul lui Otto, Otto al  II- lea  și nepoata sa Theophano.La moartea sa  în 973, a fost înmormântat lânga prima sa soție Edith de Wessex, în catedrala din Magdeburg.

 

 

 

 

 

 

1211: Regalitatea maghiară începe colonizarea Cavalerilor teutoni, în Ţara Bârsei din Transilvania.

 

 

 

 

 

 

 

1274: Începe Al Doilea Conciliu catolic de la Lyon, prezidat de Papa Grigore al X-lea. La acest conciliu au participat cinci sute de episcopi, saizeci de abati si mai mult de o mie de preoti.

Au fost prezenti  Jaques I de Aragon,ambasadorul imparatului bizantin Mihail Paleologul, membri ai clerului grec si al hanlui tatarilor.

    Principalele chestiuni dezbatute au fost :

– Cucerirea Ţării Sfinte

– Unirea bisericilor creştine din Occident şi Orient.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1530: S-a născut Ludovic I de Bourbon, fondatorul casei de Condé (d. 1569)

Ludovic de Bourbon-Condé, prinţ de Condé (7 mai 1530 – 13 martie 1569) a fost un proeminent lider general hughenot, fondator al Casei de Condé, o ramură a Casei de Bourbon.

 

 

 

 

Louis de Condé (1530-1569) - Musée protestant

 

 

A fost cel de-al cincilea fiu a lui Charles de Bourbon, Duce de Vendôme, fratele mai mic a lui Antoine de Bourbon căsătorit cu Ioana a III-a a Navarrei (fiul lor, nepotul lui Condé, a devenit regele Henric al IV-lea al Franţei).

Ca general în armata franceză, Condé a luptat în Bătălia de la Metz, în 1552, când François, Duce de Guise a apărat cu succes oraşul de forţele împăratului Carol al V-lea, şi în Bătălia de la St Quentin, în 1557.

După ce s-a convertit la protestantism, a fost suspectat de a fi implicat în Complotul de la Amboise în 1560.

Condé a fost ucis în Bătălia de la Jarnac, în 1569.

 

 

 

 

 

 

 

1741: Episcopul greco-catolic Ioan Inochentie Micu – Klein este silit, din cauza memoriilor prin care cerea drepturi egale pentru români, indiferent de confesiune, să renunţe la funcţia sa şi să se exileze la Roma.

 

 

 

 

 

 

Inocenţiu Micu-Klein, pe numele laic Ioan Micu, (n. 1692, Sadu, Mărginimea Sibiului – d. 2 septembrie 1768, Roma), a fost un episcop greco-catolic român, unul din întemeietorii  gândirii politice româneşti moderne.

Se spune ca in târgul Sibiului un călugăr, impresionat  de înfăţişarea mândră şi de vioiciunea ochilor tânărului Ion, i-a cerut tatălui său să-l ducă la şcoală iar acesta ar fi  spus   cu hotărâre: “Tată, eu mă duc !”

Inocenţiu Micu şi-a efectuat studiile medii la colegiul iezuit din Cluj. Între 1722 – 1725 a urmat cursurile Facultăţii de Filosofie din cadrul Colegiului Academic iezuit, tot la Cluj, unde l-a avut ca profesor pe Franz Fasching, un iezuit de origine germană, adept al ideii romanităţii românilor.

În 1725 a început studiul teologiei la Nagyszombat (azi Trnava – în româneşte Târnavia sau Sâmbăta Mare -, în vestul Slovaciei).

A fost inobilat  si  a intrat în Dieta Transilvaniei (fiind primul român din Dietă) şi a cerut drepturi pentru poporul român cu argumente bine precizate:

1. Românii sunt cei mai vechi locuitori ai ţării;
2. Românii sunt populaţia cea mai numeroasă din Ardeal;
3. Românii lucrează pământul şi ocnele (muncile cele mai grele);
4. Românii dau cele mai mari contribuţii şi, în virtutea voinţei imperiale exprimată prin cele două diplome leopoldine, trebuie să se facă dreptate şi poporului român.
Deci şi românii au dreptul să fie recunoscuţi ca naţiune, a patra din Ardeal, nu numai “plebs valahica”.

Dar cele trei naţiuni privilegiate, (ungurii, saşii şi secuii) s-au împotrivit, spunând că această cerere cuprinde “nişte lucruri pe care nu le-a cerut nimeni până acum”.

 

 

 

 

 

 

1775: Ţinutul Bucovina este rupt din trupul Principatului Moldovei, în urma cedării sale de către Imperiul Otoman, Austriei.

 

 

 

 

Wypady i wyrypy | Hartă, Geografie, Romani

 

 

 

Bucovina istorică era, la data anexării ei de către Habsburgi (Imperiul Austriac), o parte constitutivă a Principatului Moldovei.

Toponimul slav „Bucovina“ = „Ţara Fagilor“, preluat ulterior de către austrieci cu aceeaşi semnificaţie („Buchenland“), este atestat documentar pentru prima dată într-un document emis de cancelaria domnească a Moldovei din timpul lui Roman I (la 30 martie 1392).

Prin urmare, istoria Bucovinei din perioada 1359-1774 este parte integrantă din istoria principatului moldav, de la întemeierea ţării şi până la anexarea provinciei de către Imperiul Habsburgic.

Războiul ruso-turc din 1768-1774, în cursul căruia Impeiul Rus a ocupat şi Ţările Române, înlăturîndu-i pe domnitorii fanarioţi, a impus Imperiul Otoman să ceară pace.

În urma păcii de la Kuciuk-Kainargi (10/21 iulie 1774), Rusia a cîştigat dreptul de a interveni pentru protejarea Ţărilor Române.

Folosindu-se de moment Imperiul Austriac, prin presiuni asupra turcilor şi ca preţ al intervenţiei sale diplomatice, a obţinut de la Poartă anexarea părţii de nord a Moldovei, Bucovina.

Această anexare chipurile era necesară Austriei pentru a-i uşura trecerea către sudul Poloniei, pe care-l căpătase la o primă dezmembrare a Poloniei în 1771.

Domnul Moldovei era atunci Grigore al III-lea Ghica, care  protestat la Poartă împotriva acestei ciuntiri a ţării sale , contrară înţelegerii tradiţionale între puterea suzerană şi ţara „protejată“, dar a fost în zadar.

Marele vizir  otoman a trimis un capugiu care l-a sugrumat pe Grigore Voda în palatul sau  în 1777.

 

 

 

 

Domnitorul Grigorie al III-lea Ghica – fanariotul martir cu suflet ...

Foto: Domnul Moldovei  Grigore al III-lea Ghica,

 

 

 

 

 

Deşi trupele austriece au ocupat Bucovina încă din toamna anului 1774, din punct de vedere juridic ea va deveni oficial provincie austriacă la 7 mai 1775, prin convenţia încheiată între Imperiul Habsburgic şi Sublima Poartă – sub a cărei suzeranitate se afla Moldova.

Delimitarea graniţelor s-a perfectat prin  Convenţia din 12 mai 1776.

Timp de 12 ani (între 1774-1786), Bucovina s-a aflat sub administraţie militară austriacă, fiind condusã de guvernatorii militari Gabriel Freiherr von Splény (1774-1778) şi Karl Freiherr von Enzenberg (1778-1786).

 

 

 

 

 

1824: A avut loc la Viena  premiera Simfoniei  a IX-a în Do Minor de Ludwig van Beethoven.

 

 

 

 

 

 

1825: A murit compozitorul şi dirijorul italian Antonio Salieri; (n. 18 august 1750).

A fost  maestru al Capelei Imperiale din Viena   și îndrumător al lui Beethoven, Schubert și Liszt, unul dintre cei mai importanți muzicieni ai timpului său.

Cele mai cunoscute lucrări ale sale sunt: Europa recunoscută,Danaidele, Falstaff.

 

 

 

And the winner is not MozartSalieri fights Mozart at Schönbrunn ...

 

 

 

Se bănuiește și astăzi că ar fi fost implicat în moartea lui Mozart, deși marea majoritate a muzicicologilor şi istoricilor specializați în epoca respectivă sunt de părere că această suspiciune este total nefondată.

 

 

 

 

 

 

1832: Otto de Bavaria a fost ales de Marile Puteri, în cadrul unei conferinţe desfăşurate la Londra, rege al Greciei.

 

 

 

 

 

 

 

 

A fost ales şi de Adunarea Naţională, la 8 august, sub numele de Otto I (1832–1862)

 

 

 

 

 

 

 

1833: S-a născut în Hamburg, în Germania, compozitorul  romantic, pianistul şi dirijorul Johannes Brahms ; ( d. 3 aprilie 1897, Viena).

Este autorul unui număr de compozitii  importante pentru orchestră, inclusiv patru simfonii, două concerte pentru pian, un concert pentru vioară, un dublu concert pentru vioară și violoncel și ampla lucrare corală Un recviem german (Ein deutsches Requiem).

 

 

 

 

Fișier:Johannes Brahms.gif

 

 

 

 

 

Brahms a fost considerat de mulți  dintre exegetii sai „succesorul” lui Beethoven, iar prima sa simfonie a fost descrisă de Hans von Bülow drept a zecea a lui Beethoven(supranume folosit și astăzi).

 

 

 

 

 

1840: S-a născut compozitorul rus Piotr Ilici Ceaikovski (d. 1893)

Piotr Ilici Ceaikovski, s-a nascut la  Kamsko-Wotkinski Savod, azi orașul Ceaikovski  si a decedat pe  6 noiembrie 1893, in  Sankt Petersburg.

A urmat colegiul de jurisprudență, a luat diploma în drept și s-a angajat ca secretar la Ministerul Justiției. În același timp, se ocupa de muzică, în calitate de amator.

Munca sa la minister nu-i stârnea nici un interes, si de aceea in 1863, împotriva hotărârii familiei, părăsește slujba de la minister și începe să studieze muzica cu Anton Rubinstein.

În 1866, după ce a terminat studiile de muzică, Nikolai Rubinstein, fratele lui Anton, i-a oferit postul de profesor de teorie muzicală la proaspăt înființatul Conservator din Moscova, post pe care l-a ocupat până în 1878.

 

 

 

 

Fișier:Der junge Tschaikowski.jpg

 

 

 

 

Începand cu anul  anul 1876  Nadedja von Meck, o mare admiratoare a sa, îi va stabili  timp de 13 ani  o pensie  anuala  de 6.000 de ruble ceea ce il va indeparta de grijile materiale..Simfonia a 4-a, în la minor, op. 36, compusă în 1877, îi este dedicată doamnei von Meck.

În luna iulie a anului 1877, Ceaikovski va trăi unul din episoadele cele mai nefericite ale vieții sale. Pentru a pune capăt speculațiilor privind homosexualitatea  sa, se căsătorște cu Antonia Milioukova, o fostă elevă a sa.

Căsătoria a fost un eșec deplin si Ceaikovski se desparte de Antonia.

Printre cele mai iubite creatii ale sale se numara: Baletele  Lacul lebedelor, Frumoasa din pădurea adormită, , Spărgătorul de nuci, precum si simfoniile “Vise de iarna”,”Poloneza”,”Patetica” si Manfred”.

Ceaikovski a compus 10 opere, din care cele mai celebre suntEvgheni Oneghin și Dama de pică, permanent prezente în repertoriul mondial al spectacolelor de opera.

Pe data de 6 noiembrie 1893 Ceaikovski moare de holeră  pentru că a băut apă nesterilizată din râul Neva. Acesta este motivul oficial. Unii cred că  a fost un act  deliberat, deci o sinucidere, după ce a fost descoperită relația homosexuală pe care o avea cu nepotul unui nobil rus.

Indiferent de motivul real, a beneficiat de funeralii naționale, la care au luat parte aproape 8.000 de persoane, fiind înmormântat la mănăstirea Alexandr Nevsky din Sankt Petersburg.

 

 

 

 

 

 

 

 

1867: S-a născut Wladyslaw Stanislaw Reymont, scriitor polonez, laureat al Premiului Nobel (d. 5 decembrie 1925)

  Cea mai cunoscută lucrare a sa este romanul în patru volume pentru care i s-a decernat premiul, intitulata „Chłopi” (Țăranii).

 

 

 

 

1877: „Gazeta de Transilvania” publică scrisoarea lui George Bariţiu – „Epistolă respectuoasă către femeile noastre”, prin care îndemna  româncele din Ardeal să formeze comitete de strângere a donaţiilor pentru ajutorarea armatei române şi a răniţilor de pe frontul razboiului pentru independenta Romaniei.

 

 

 

Fișier:GeorgeBarit.jpg

 

 

 

 

 

 

1877: Guvernul României a aderat la Convenţia de la Geneva privind Crucea Roşie Internaţională.

 

 

 

 

 

1884: A fost asasinat de către agenţii sultanului Abdul-Hamid al II-lea, politicianul şi omul de stat turc Midhat-Paşa.

 

 

 

1892: S-a născut Iosip Broz Tito, om politic şi de stat de etnie croată, erou al luptei de reyistenţă împotriva ocupanţilor nazzişti germani, preşedintel  Iugoslaviei în perioada 1953–1980 (d. 1980).

 

Josip Broz Tito (1980) - IMDb

 

 

 

 

 

 1895: A avut loc demonstraţia funcţionării primei staţii de radiorecepţie, de către savantul rus Aleksandr Popov.

 

 

 

Fizicianul rus, Aleksandr Popov

 

 

 

 

Aleksandr Stepanovici Popov (n.pe 16 martie ,  d.31 decembrie1905  stil nou) a fost un fizician  rus care a reușit prima transmisie publică a unui semnal prin unde radio.

Cinstea de a fi  desemnat inventatorul transmisiei radio nu i-a revenit lui, deoarece a neglijat să facă o cerere pentru patentarea marii sale invenții.

 

 

 

 

1901: S-a nascut  actorul  american Gary Cooper (născut Frank James Cooper ( d. 13 mai 1961).

 

 

 

 

 

 

A fost unul dintre cei mai mari actori americani de film si deținător al Premiului Oscar.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 1905: S-a născut compozitorul roman de muzică uşoară Elly Roman; (d. 1996).

 

Elly Roman | Discography | Discogs

 

 

 

 

 

 

 

1918: România, izolată de aliaţii sai din vest, în condiţiile prăbuşirii frontului rusesc ca urmare a revoluţiei din Rusia, este forţată să semneze cu Puterile Centraletratatul de pace de la Bucureşti (Buftea), tratat ramas neratificat de regele Ferdinand.

In toamna anului 1917, anarhia din randulul trupelor ruse din Moldova reprezenta o ameninţare grava la adresa stabilităţii României, în condiţiile căderii guvernului Kerenski şi a loviturii de stat bolşevice (25 octombrie / 7 noiembrie 1917), România a ramas  singură şi înconjurată de duşmani.

Consiliul de Coroană din 19 noiembrie / 2 decembrie 1917 a decis continuarea războiului cu Puterile Centrale, dar  a doua zi generalul Scerbacov, comandantul trupelor ruse din România, a propus germanilor un armistiţiu, implicând şi pe români, astfel ca la 26 noiembrie / 9 decembrie 1917 România s-a bazut  silită, deşi victorioasă pe front, să ceara  armistiţiul cu Puterile Centrale.

La 25 ianuarie / 7 februarie 1918 România a primit un ultimatum din partea Puterilor Centrale pentru încheierea păcii;

Pacea de la Brest-Litovsk din 18 februarie / 3 martie 1918 între Rusia sovietică şi Puterile Centrale şi intrarea trupelor germane în Ucraina, a lăsat România total descoperită.

După preliminariile  tratativelor de  la Buftea, la 24 aprilie /7 mai 1918 s-a semnat pacea de la Bucureşti in conditii dramatice pentru tara noastra :
– Dobrogea era ocupată de Puterile Centrale; armata română era demobilizată;
– Austro-Ungaria îşi mărea teritoriul de-a lungul crestelor Carpaţilor;
– surplusul de petrol şi cereale  erau luate de Germania;
– controlul german si Austro-Ungar asupra economiei româneşti. 

Regele Ferdinand a refuzat să semneze ratificarea Tratatului de la București.

 

 

 

 

 

 

1918: S-a născut Miroslav Cozlovschi, profesor din Republica Moldova, doctor în ştiinţe fizico-matematice.
 

 

 

 

 

1919: S-a nascut Eva Perón, politician  argentinian, soţia preşedintelui Juan Perón (d. 1952)

 

 

 

Foto: Juan si Evita Peron

 

 

 

 

 

 

 

 

 1920: A murit la Bucuresti, criticul literar român Constantin Dobrogeanu-Gherea ; (n.21 mai 1855, satul Slavianka, Ekaterinoslav, Ucraina).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Intre anii 1861-1867, Gherea invaţă la şcoala primară din satul natal, apoi la gimnaziul din Ekaterinoslav, pana in in 1872, cand intra  în conflict cu autorităţile locale si este silit să părăsească gimnaziul şi să plece la Harkov.
Aici este audient al „Facultăţii de ştiinţe” şi participă la mişcarea conspirativă a cercurilor narodniciste studenţeşti. Împreună cu doi membri ai cercurilor narodniciste, Gherea lucrează într-o fierărie din Slaveanka.

Întors la Harkov, se implică în activitatea revoluţionară, fiind urmărit de poliţie. În martie, ajutat de prieteni, trece graniţa şi ajunge la Iaşi.

Aici este audient al facultăţii de ştiinţe şi participă la mişcarea conspirativă a cercurilor narodnistice studenţeşti.
  In 1876, continuă activitatea politică participând la primele cercuri socialiste din Iaşi şi Bucureşti.

 Constantin Dobrogeanu-Gherea a fost un precursor al criticii sociologice române.

A colaborat  intens la revistele „Drepturile omului”, „Contemporanul”, „Românul“.

 In 1893 devine director al revistei „Literatură şi ştiinţă“, în care publică
articolele „Mişcarea literară şi ştiinţifică”, „Asupra esteticii metafizice şi ştiinţifice”, „Idealurile sociale şi arta”.

În iulie, Constantin Dobrogeanu-Gherea se întâlneşte, la Londra, cu Friedrich Engels, dăruindu-i cele două volume de Studii critice.
La 1 aprilie  conduce  lucrările Congresului de constituire a Partidului Social Democrat
al muncitorilor din România 

 În 1899, in revista „Lumea nouă“ se republică studiul lui Dobrogeanu-Gherea „Ce vor socialiştii români? ” (după „Revista socială”, 1885), vechiul program al mişcării socialiste din România.

A introdus primul tip de critică modernă, analitică, în literatura română. Chiar dacă era modestă, critica sa merită apreciată.

De asemenea, a întreţinut o mare prietenie cu Ion Luca Caragiale, pe care l-a ajutat material până înaintea emigrării acestuia în Germania.

 

 

 

 

 

 

 

 1933: S-a nascut actrita româna Silvia Popovici; (d. 1993).

 

 

 

 


 

 

 

 1937: A murit  poetul roman George Topârceanu;  (n. 1886).

 

 

Descoperă România. Casa memorială a lui George Topârceanu ...

      George Toparceanu

 

 

 

 

S-a născut la 21 martie 1886 şi s-a stins din viaţă la vârsta de 51 ani. A fost membru corespondent al Academiei Române din 1936.

Printre operele sale amintim: Balade vesele si triste, Bucuresti (1916) ; Parodii originale, Bucuresti (1916); Amintiri din luptele de la Turtucaia, Bucuresti (1918); In ghiara lor… Amintiri din Bulgaria şi schiţe uşoare, Iaşi (1920); Migdale amare, Bucureşti (1928).

 1938: A decedat Octavian Goga, poet, dramaturg, om politic român (n. 1 aprilie 1881 in Rasinari, Transilvania).

A fost  prim-ministru al guvernului  României din 28 decembrie 1937 până la 11 februarie 1938 si  membru al Academiei Române din anul 1920.

 

 

 

 

 

 

 

Octavian Goga, poet român

 

 

 

 

 

 

La 5 mai 1938, în parcul Castelului de la Ciucea poetul a suferit un atac cerebral și a intrat în comă. În ziua de 7 mai 1938, la ora 14,15, s-a stins din viață la vârsta de 57 de ani.

A fost  transportat la București și depus la Ateneu dupa care a fost  înmormântat la Cimitirul Bellu.

In 1939 corpul poetului este reînhumat la Ciucea.

Din opera sa amintim:Poezii (1905),Ne cheamă pământul(1909),Din umbra zidurilor (1913),Cântece fără țară(1916),Din larg (1939) – poeme postume

 

 

 

 

 

 

1941:  A decedat renumitul etnograf englez James George Frazer ; (n. 1854).

Lucrarea sa cea mai importantă din domeniul combinat al antropologiei culturale, religioase și sociale este  Creanga de Aur (în original, The Golden Bough), o lucrare în 12 volume dedicată credințelor și practicilor religioase ale populațiilor primitive.

 

 

 

 

 

 

 1945: Al doilea război mondial: Şefii militari germani capitulează fără condiţii la Reims în  Franţa, în faţa Aliaţilor.

 

 

 

 

 

 

 

 1946: Se desfaşoară, la Bucureşti, procesul mareşalului Ion Antonescu (1882–1946), conducător al României în perioada 1940–1944, şi al lui Mihai Antonescu (1904–1946), ministru de Externe şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri între 1941–1944.

 

 

 

 

Foto: Execuţia mareşalului Ion Antonescu

Lotul „marilor criminali de război şi vinovaţi de dezastrul ţării” cuprindea 34 de persoane, între care se aflau pe lângă mareşalul Ion Antonescu şi Mihai Antonescu, Constantin Vasiliu şi Gheorghe Alexianu, care vor fi judecaţi pe baza legii 312/1945.

Actul de acuzare însuma 200 de pagini. „Complexul de judecată eraprezidat de  Al. Voitinovici, magistrat, asistat de   Bâlcu Constantin, magistrat, şi compus din următorii judecători populari: Niţă Vasile, muncitor; Ioviţă Dumbravă, plugar; Nicolae Dinulescu, asistent universitar; Dragomirescu Remus, avocat; Titulescu Constantin, muncitor; Lăpuşneanu Constantin, profesor.

Acuzarea era susţinută de : Vasile Stoica (avocat ), acuzator public şef,  Dobrian Constantin, procuror şef şi Dumitru Săracu, acuzator public”. Ultimul era muncitor şi lucrase chelner la „Capşa”.

Acuzaţii Ion Antonescu, Constantin Vasiliu, Gheorghe Alexianu şi Mihai Antonescu, au fost condamnaţi la moarte şi executaţi la 1 iunie 1946.

A doua zi, pe 2 iunie era ziua de naştere a mareşalului…

 

 

 

 

 

1954: Ia sfârşit batalia de la Dien Bien Phu, in care fortele coloniale franceze au fost  infrante de vietnamezi. Batalia incepuse in data de 13 martie.

 

 

 

 

 

 

 

 

 1960: Sovietul Suprem al URSS îl alege pe Leonid Brejnev în funcţia de preşedinte al Prezidiului,  în locul mareşalului Kliment Vorosilov care, la 79 de ani, s–a retras din viaţa publică.

 

 

 

 

 

 

 

Foto: Leonid Brejnev

 

 

 

 

 

Om de stat și activist de partid din URSS, între 1950 – 1952 prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist al Moldovei; din 1964 pînă în 1982 – Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, 1977 – 1982 – președinte al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, Leonid Brejnev s-a născut la 6 decembrie 1906 la Kamenskoe (azi Dniprodzerjinsk),in  Ucraina.

În 1950 a fost  numit prim-secretar al Comitetului central al PC din RSS Moldovenesti. functie in care a activat  în perioada 3 noiembrie 1950 – 25 octombrie 1952, precedandu-l pe Nicolae Koval şi fiind urmat de Dimitri Gladki.

A fost un adversar al schimbărilor radicale, delega activitățile complexe adjuncților săi, s-a înconjurat de oameni docili și devotați.

La sosirea lui L. Brejnev în RSS Moldovenească colectivizarea forțată a agriculturii fusese practic finalizată si se afla într-o stare deplorabilă. 

Fiind din oficiu delegat la al XIX-lea Congres al PCUS, el a fost ales în Comitetul Central și în mod neașteptat desemnat secretar al Comitetului Central, iar mai apoi și membru al Prezidiului Comitetului Central.

După moartea lui Stalin în 1953, Nikita Hrușciov îl numește pe Brejnev șef al directoratului politic pentru armată și marină, cu gradul de general locotenent, apoi, în 1955, Prim-secretar al Comitetului central al Partidului în Kazahstan.

În februarie 1956 Brejnev este promovat la Moscova secretar general la ministerul apărării, însărcinat cu industria de armamant și cosmonautică.

În 1959, Brejnev este numit secretar al Comitetului central al P.C.U.S. apoi în 1960 președinte al Prezidiului Sovietului Suprem al CC.

La  14 octombrie 1964 Hrușciov  a fost destituit, Brejnev devenind Prim-secretar al PCUS. Odată ajuns la putere, Brejnev a început demontarea liniei politice a lui N. Hrușciov.

În aprilie 1966 L. Brejnev capătă titlul de Secretar general al PCUS, care nu fusese folosit după moartea lui Stalin si pune capăt relativei liberalizări culturale.

Leonid Brejnev s-a stins din viață la 10 noiembrie 1982.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 7 mai 1986: A fost Ziua în care  echipa de fotbal Steaua  Bucuresti  a cucerit Europa, devenind  prima echipa din Romania  care se incorona drept regina fotbalului de pe batranul continent, castigand Cupa Campionilor Europeni.

Elevii lui Emerich Jenei au eliminat pe rand formatii ca Vejle BK (1-1 si 4-1), Honved Budapesta (0-1 si 4-1), Kuusysi Lahti (0-0 si 1-0) sau RSC Anderlecht Bruxelles (0-1 si 3-0) si intalnea in marea finala celebra FC Barcelona. pe stadionul Ramon Sanchez Pizjuan, din orasul Sevilla.

 

 

 

 

 

 

 

Fenomenul Duckadam

 

Meciul s-a incheiat asa cum a inceput, cu scorul de 0-0, si invingatoarea urma sa fie decisa in urma executarii loviturilor de la 11 metri. A fost un duel al portarilor, Urruti versus Duckadam.

Primii au executat jucatorii romani. Majearu a sutat in partea dreapta, dar Urutti a ghicit coltul aparand primul penalti. Duckadam nu se lasa mai prejos si “scoate” si el penalti-ul catalanilor.

A urmat experimentatul Loti Boloni. Mijlocasul a sutat in partea stanga, insa Urruti a respins si aceasta minge. Duckdam se pregatea totusi sa intre in istorie, soctand al doilea penalti.

Marius Lacatus a fost cel care a deschis scorul la a treia serie de lovituri de departajare, cu un sut puternic, care a izbit mai intai transversala. Cateva minute mai tarziu, Duckadam  apara  inca un penalti, al treilea.

 

 

 

 

 

 

 

 

Gabi Balint si-a luat un elan mare si a inscris cu un sut plasat, in coltul stang. Helmuth Duckadam plonja in stanga si apara al patrulea penalti consecutiv, intrand in Cartea Recordurilor. La televiziunea romana, Teoharie Coca Cosma izbucnea bucuros strigand celebra replica “Suntem finalisti! Am castigat Cupa!”

Reactii in presa internarionala:

“Nici macar din penalti” – El Mundo Deportivo
“Fotbalistii catalani, sustinuti de 50 de mii de suporteri, au luptat mult, dar s-au lovit de apararea ferma a romanilor, invingatori merituosi” – EFE
“Neasteptatul triumf al Stelei, care va fi legat intotdeauna de Duckadam, nu trebuie sa fie tratat ca o curiozitate” – Reuters
“In Estul Europei s-a mai nascut o stea” – Gazzetta dello Sport

Performanta unica

Performanta Stelei de acum 25 de ani ramane unica in istoria fotbalului românesc si, din pacate, se pare ca irepetabil..(Piatza net.ro).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1987: A fost anunţată  oficial, extragerea primelor cantităţi de ţiţei din subsolul marin al platoului continental românesc al Marii Negre

 

 

Începuturile activității petroliere în Marea Neagră

 

Foto: Platformă petrolieră în Marea Neagră

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 1995: Omul politic Jacques Chirac, fost primar al Parisului, învinge în  alegerile prezidenţiale din Franţa.

 

 

 

 

 

Jacques Chirac, Marele Francez, Prietenul De Cursă Lungă Al ...

 

 Cariera politica:

 

 A fost auditor al Curții de Conturi franceze (Cour des Comptes) din 1960.

S-a alăturat staff-ului prim-ministrului George Pompidou în 1962 (în funcția de secretar de stat pentru probleme sociale).

Ales pentru Ansamblul Național în 1967. În 1968, a jucat un rol foarte important în negocierea unui armistițiu în timpul revoltei studenților și al grevei generale a  munictorilor, în mai 1968;

A devenit Secretar de stat pentru dezvoltarea economică și rurală în 1973;
Ministru a Dezvoltării Agriculturale și Rurale din 1973 până în 1974;
Ministru de Interne în 1974;

Prim-Ministru din 1974 până în 1976, și apoi din 1986 până în 1988;
Primar al Parisului, din 1977 până în 1995;

Președinte al Franței, din 1995.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1999: Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul al II-lea a efectuat o vizită ecumenică în România, prima vizită în ţara noastră, a unui Suveran Pontif (7–9 mai 1999).

 

 

 

 

Papa Ioan Paul al II-lea va intra in calendar

 

 

Foto: Papa Ioan Paul al II-lea împreună cu Patriarhul Teoctist al României (dreapta)

 

 

 

 

 

1999: Avioanele NATO au bombardat din greşeală ambasada Chinei din Belgrad, ucigând trei persoane şi rănind alte 20, în timpul acţiunilor militare îndreptate împotriva Iugoslaviei.

 

 

 

 

 

 

 

2000: Are loc ceremonia de învestitură a lui Vladimir Putin în funcţia de preşedinte al Federaţiei Ruse.

 A preluat funcţia de preşedinte al Rusiei, dupa ce a iesit invingator la alegerile din data de 26 martie 2000, in care a primit sprijinul a 52,94% dintre alegători.
Vladimir Putin s-a născut la 7 octombrie 1952 în Leningrad (din 1991 denumit Sankt-Petersburg) într-o familie de muncitori.

În 1975 a absolvit secţia internaţională a Facultăţii Juridice din cadrul Universităţii de Stat din Leningrad, dupa care  fost distribuit să lucreze în organele de securitate de stat.

În 1984 a intrat la Şcoala Superioară a KGB (actualmente Şcoala Serviciului de Informaţii Externe) şi s-a specializat pe statele germanice.

În 1985 a fost trimis în misiune în RDG, unde, până la sfârşitul anului 1989, a lucrat ca director al Casei Prieteniei Sovietico-Germane din Dresda.

Revenind la Sankt-Petersburg, a devenit preşedintele Consiliului Urban al lui Anatoli Sobceak, cu care se cunoştea din timpul universităţii. Din 1994 a ocupat funcţia de vicepreşedinte al Guvernului oraşului Sankt-Petersburg.

În această funcţie a coordonat probleme legate de atragerea de investiţii, colaborare cu companiile străine, deschiderea unor întreprinderi mixte.

În 1992 şi-a dat demisia din KGB, având gradul de locotenent-colonel în rezervă. 

 

Vladimir Putin are titlul de doctor în ştiinţe economice, vorbeşte limbile germană şi engleză si este maestru al sportului la sambo şi judo.

 

 

 

 

 

 

Vladimir Putin – Foto: RIA Novosti

 

 

 

 

În august 1996, mutându-se la Moscova, a devenit adjunctul lui Pavel Borodin, care răspundea de treburile preşedintelui rus, apoi şeful Direcţiei Principale de Control din cadrul Administraţiei Preşedintelui Federaţiei Ruse, înlocuindu-l în acest post pe Aleksei Kudrin.

În iulie 1998 a fost numit director al Serviciului Federal de Securitate, concomitent – din martie 1999 – a devenit secretar al Consiliului de Securitate al Rusiei.

În august 1999 a fost desemnat preşedinte al Executivului.

La 31 decembrie 1999, după ce preşedintele Boris Elţîn şi-a dat demisia, a devenit preşedinte interimar al ţării.

Pe data de 14 mai 2004 a fost ales preşedinte pentru a doua oară, obţinând de această dată 71,31% din voturi.

În aprilie 2008 a fost ales preşedinte al partidului „Rusia Unită”. Însă nu s-a înregistrat în partid.

La 7 mai 2008 şi-a încheiat cel de-al doilea mandat de preşedinte.

De pe 8 mai 2008 până pe 6 mai 2012 a fost preşedinte al, Guvernului.

În toamna anului 2011 a fost propus candidat la preşedinţia Federaţia Ruse din partea partidului „Rusia Unită”.

A câştigat alegerile din 4 martie 2012 cu  63,6% din voturile exprimate si preia pentru a treia oara funcţia de preşedinte al Federaţiei Ruse.

Ceremonia de învestitură a avut loc la Moscova pe 7 mai 2012 în Sala Gheorghievski din Kremlin..

Este divorţat şi are două fiice. 

 

 

 

 

 

 

2003: Academia de Ştiinte şi Literatură din Mainz, Germania, a acordat Premiul de literatură pentru autori de limba germană pe 2003 scriitorilor: Cristoph Meckel, Harald Weinrich şi Herta Müller, cunoscută autoare originară din România.

 

 

 

 

 

Herta Müller - IMDb

 

Foto: Herta Müller

 

 

 

 

 

2007: Arheologii israelieni au descoperit  la sud de Ierusalim, mormântul lui Irod cel Mare.

 

 

 

Coroane pătate de sânge: 10 regi care au călcat pe cadavre

 

 

 

Irod cel Mare (n. 74 î.Hr./73 î.Hr., Idumeea – d. 4 î.Hr, Ierihon, Iudeea), a fost regele Iudeei (între 37 – 4 î.Hr.)aflată sub stăpânirea Romei.

Este cunoscut pentru amplele sale proiecte din Ierusalim şi din alte părţi ale lumii antice, inclusiv reconstrucţia celui de-al Doilea Templu al Ierusalimului, numit uneori şi Templul lui Irod. Detalii ale biografiei sale au  fost redate în lucrările istoricului romano-iudeu Iosephus Flavius, în secolul I d.Hr .

În Biblie este menţionat că Irod ar fi ordonat uciderea tuturor pruncilor sub 2 ani la Betleem, descrisă în capitolul 2 din Evanghelia după Matei.

 

 

 

 

2017: Politicianul francez Emmanuel Macron a  învins în alegerile prezidenţiale din Franţa, câştigând 66,1% din voturi în defavoarea candidatei dreptei naţionaliste, Marine Le Pen, care a obţinut numai 33,9% din sufragii.

Prezenţa la vot a fost cea mai mică de după 1969 – doar 75%.

 

 

 

 

Netizen Report: Brazilian and French lawmakers fearful of “fake ...

 

 

 

 

 

CALENDAR CREŞTIN ORTODOX

 

 

 

 

 

 

 

 

Arătarea semnului Sfintei Cruci pe cer la Ierusalim.

 

 

 

 

Aratarea semnului Sfintei Cruci pe cer la Ierusalim CrestinOrtodox.ro

 

 

 

Arătarea semnului Sfintei Cruci pe cer la Ierusalim s-a întîmplat în dimineaţa zilei de 7 mai 351, în timpul domniei împăratului Constantiu, fiul Sfântului Constantin cel Mare.

Crucea luminoasa s-a intins de la Golgota si pana la Muntele Maslinilor, pe o distanta de aprox. 9 km, strălucind mai tare decat soarele.

Sfanta Cruce a ramas pe cer timp de 7 zile.

O multime de oameni au iesit din casele lor si de la munca lor indreptandu-se spre biserici pentru a aduce slava lui Dumnezeu.

 Despre aceasta minune, Patriarhul Chiril al Ierusalimului i-a scris o scrisoare imparatului Constantiu, indemnandu-l sa paraseasca erezia ariana. Aceasta erezie, care nega divinitatea lui Hristos, era cauza a multe dispute teologice in cadrul imperiului.

Potrivit istoricului Sozomen, aceasta minune a dus la convertirea multor pagani si iudei la crestinism.

 De asemenea, mulţi eretici arieni au părăsit erezia, întorcându-se la Biserica Ortodoxa.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

        Bibliografie (surse) :

 

 

  1. Crestin Ortodox ro.

  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric.

  3. Istoria md.

  4. roncea.ro.

  5. Wikipedia.ro

  6. Rador.ro

 

 

 

 

 

 

VIDEO: ASTAZI IN ISTORIE – TODAY IN HISTORY

http://www.youtube.com/watch?v=J5_Qq-ZLgzQ

 

 

 

07/05/2020 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Un instrument de expansiune al Federației Ruse – Limba rusă

 

 

 

 

Buraxılış imtahanı proqramı - Rus dili - AzEdu.az AZƏRBAYCAN ...

 

 

 

 

Există deja o istoriografie referitoare la importanța limbii ruse ca instrument al expansiunii Federației Ruse în lume.

Astfel, Agnia  Grigas, expert în cadrul Consiliului Atlantic și autoarea cărții Crimeea și noul Imperiu rus, tradusă în limba română și publicată la Editura Corint, în 2017, la Capitolul 2 – Reimperializarea Rusiei.

De la politica necoercitivă la anexare, necoercitiv însemnând „capacitatea unui stat de a-și exercita influența pe baza culturii sale, a valorilor politice și a politicilor externe practicate, care trebuie percepute ca fiind legitime și având autoritate morală” (p. 58-59), remarcă următoarele:

„Limba rusă constituie un instrument important și un pretext pentru Rusia de a recurge la metode mai blânde sau mai dure, cu scopul de a-și păstra influența în anumite zone” (p. 61).

Cunoscutul ziarist ucrainean Pavel Kazarin consideră că V. Putin a transformat limba rusă într-o armă de expansiune.

El scrie că „președintelui FR nimeni nu i-a explicat cauza popularității limbii engleze.

Lui nimeni nu i-a spus că studierea limbii îl face pe om parte a «lumii engleze».

În urma manualelor nu vin corpurile expediționare. Limba engleză nu atentează asupra identității: francezul care a învățat [limba engleză], rămâne francez, iar chinezul – chinez. De aceea nimeni în lume nu va percepe [limba engleză] ca pe o amenințare”1.

Pavel Kazarin afirmă că Kremlinul „vinde” limba rusă ca pe „o marfă la pachet”.

În „pachet” intră: „loialitatea față de imperiu, solidaritatea cu tratarea rusească a istoriei și antioccidentalismul latent.

Atunci când este vorba de vecinii Rusiei, aici limba rusă este adusă ca pretext pentru intervenție: orice purtător [de limbă rusă] este declarat proprietate a Rusiei, pe care Moscova este obligată s-o apere”2.

Iată de ce, scrie P. Kazarin, dacă limba engleză este învățată pentru a obține o foaie de drum în viață, atunci limba rusă a devenit primejdioasă.

„Și nu e de mirare, continuă autorul citat, că în țările vecine [oamenii] încearcă să se apere nu atât de limba rusă, cât de toate cele ce Rusia caută cu insistență să impună alături de această limbă în cadrul „pachetului de propuneri”.

Atunci însă când statele vecine nu vor să ia astfel de „propuneri”, Kremlinul reacționează cu agresiuni și cu tone de propagandă murdară…”

Ne-am limitat la citarea acestor doi specialiști pentru a demonstra că limba rusă este în centrul atenției oamenilor de știință și, pe baza analizelor, sunt expuse pericolele reale ale întrebuințării ei necugetate.

Există autori care consideră că FR are dreptul să promoveze nestingherit limba rusă în lume, ea, limba rusă, fiind un instrument de cucerire a lumii.

Astfel, politologul rus Leonid Radzikovski scrie următoarele:

„Deoarece limba rusă este una dintre marile limbi ale omenirii, iar literatura rusă, potrivit opiniei generale, este una dintre cele mai mari din lume, atunci, pentru cucerirea lumii, trebuie să facem export de cultură… Rusia are doi aliați în lume, limba rusă și literatura rusă. De aceea adevăratul pericol pentru Rusia nu este NATO, ci expansiunea culturală occidentală…”3

Leonid Radzikovski este un simplu propagandist al politicii externe ruse. Dar ce zic autoritățile, oficialii?

Pe data de 5 noiembrie 2019, la Moscova, a avut loc ședința ordinară a Consiliului prezidențial în domeniul limbii ruse.

Problemele puse în discuție au fost: păstrarea și dezvoltarea limbii ruse, asigurarea competitivității ei mondiale, apărarea ei de factorii ce încearcă s-o marginalizeze.

Informația am preluat-o de la Pervîi kanal. Prezentatorul știrilor, Vitalii Eliseev spune: „Limba [rusă] asigură securitatea, unitatea și identitatea națiunii ruse. Orice ofensivă asupra ei [înseamnă] încălcarea drepturilor omului în privința limbii și culturii materne”4.

La ședință, președintele rus Vladimir Putin a rostit un discurs din care cităm:

„Ne lovim de tentative artificiale, – eu vreau să subliniez aceasta, anume artificiale –, de reducere grosolană, uneori absolut fără pic de jenă a spațiului limbii ruse în lume, de gonire a ei la periferie.

Nu doar rusofobii de peșteră, – noi și aceasta observăm, cred, nu este un secret –, [dar și] marginali de tot felul care activează și naționaliștii agresivi declară război limbii ruse.

Cu regret, în unele țări [această atitudine față de limba rusă] devine pe deplin o politică oficială de stat. În spatele [numitei politici], – și aceasta de asemenea trebuie să fie clar și pe înțelesul tuturor, – este aceeași presiune, [este] încălcarea drepturilor omului, în același rând a dreptului la limba și cultura maternă, la memoria istorică”5.

Vladimir Tolstoi, consilier al președintelui FR, președintele Consiliului prezidențial în domeniul limbii ruse, a spus:

„Războiul purtat de așa-numita lume civilizată împotriva cuvântului, limbii ruse, ne permite să considerăm [limba rusă] ca o armă extraordinar de înspăimântătoare, ceea ce înseamnă că această armă trebuie să fie gata de luptă”6. V. Putin l-a contrazis: „Haideți să nu folosim astfel de cuvinte, „armă”, […] pentru că dacă vom folosi cuvântul „armă” asta înseamnă că împotriva acestei arme vor lupta.

Da, [limba rusă] este o forță, într-o oarecare măsură, este o putere blândă, și asta este de ajuns”.

În opinia prezentatorului informației (Iurii Lipatov) limba rusă, ca limbă de comunicare între națiuni, a favorizat mult ca FR să se formeze, să se întărească și să devină una din cele mai stimate și de mare autoritate țări din lume și că păstrarea acestor poziții în multe privințe este o problemă de securitate națională a Rusiei.

Degradarea limbii ruse în cultură

Mai este ceva obligatoriu de spus: calitatea limbii ruse. Ascultați cum vorbesc rușii. Cele mai nevinovate expresii sunt „бля.ь”, „ё. твою мать”, „сука”, „пи.дец”.

Partea proastă pentru ruși este că frazele acestea sunt difuzate la posturile de radio și TV, că sunt spuse de artiști notorii de pe scenele sălilor de concerte, unde sunt și copii, dar și oameni care nu pot accepta un astfel de vocabular.

Și în 2019, limba rusă, întrebuințată în mass-media, a fost plină de înjurături, sudalme, cuvinte obscene. Vom aduce câteva exemple.

Una din cele mai populare artiste ruse, Lolita Mileavskaia, de pe scenă spune publicului din sala arhiplină, unde erau și copii „Da poșli oni na.ui”7.

Cunoscuții artiști de estradă ruși Filip Kirkorov și Nicolai Baskov au lansat un filmuleț de o scârboșenie ieșită din comun Ibiza8: înjurături, rahat, desfrâu, scene de violență. De așa „cultură” avem noi nevoie?

Nu întâmplător, în octombrie 2019, unul dintre marii intelectuali ruși, de origine azeră, profesorul de limbă rusă Gasan Guseinov a spus:

„[În Moscova] ziua, în amiaza mare, nu poți [auzi] nimic în alte limbi, decât în sărăcăcioasa limbă rusă de cloacă, în care vorbește și scrie această țară”, adică Rusia9.

Profesorul G. Guseinov consideră că Rusia  este o țară care „a sălbăticit foarte mult”10.

Vorbind de limba de cloacă, profesorul G. Guseinov a avut în vedere limba folosită la TV și alte surse mass-media, la limba politicienilor ruși, care nu s-au debarasat de sovietisme. De fapt, profesorul G. Guseinov s-a pronunțat în apărarea limbii ruse literare.

 

 

Moscova dă startul expansiunii limbii ruse

 

Limba rusă în Republica Moldova

 

Dodon consideră cum că RM este un stat multinațional, iar limba rusă trebuie să fie limbă de comunicare între aceste națiuni și ridicată la rangul de limbă oficială.

Este o prezentare eronată a situației: în RM populația românească (unii din românii basarabeni continuă să se numească „moldoveni”, unii din lipsă de cunoștințe, alții – cu rea-credință sau cu bună știință o fac, fiind plătiți pentru asta) alcătuiesc 82%, republica fiind națională.

Populația acestui stat independent, indiferent de apartenența etnică, ar trebui să stimeze și să cunoască limba acestui popor – limba română.

Cu regret, suntem martorii când categorii întregi de specialiști și lucrători din diverse sfere sunt obligați să folosească o altă limbă decât limba oficială a statului Republica Moldova.

Concluzia ar fi următoarea: această expansiune a limbii ruse, expansiune „blândă” și „necoercitivă”, duce nu doar la rusificare și deznaționalizarea românilor basarabeni, ci la impunerea unui mod specific de gândire, de impunere a dorinței de revenire la sânul unui mare imperiu, prosper și puternic, just și cu o populație asigurată material etc., etc., dar care sunt doar iluzii false.

Asta pentru că în realitate Rusia de astăzi este cu totul alta decât ceea ce văd telespectatorii moldoveni în melodramele ecranizate rusești. Iată de ce sarcina pe care trebuie să ne-o punem în față este ocrotirea valorilor noastre naționale, apărarea limbii și culturii noastre românești.

Noi trebuie să-i convingem pe concetățenii noștri de alte etnii, ucraineni, găgăuzi, ruși, evrei, rromi etc., să cunoască limba statului în care trăiesc.

 

Note:

 

1 Pavel Kazarin. Назван истинный предлог вторжения Путина в Украину [A fost numit principalul motiv al intervenţiei lui Putin în Ucraina], în:https://mhub.top/rus/2019/11/25/nazvan-istinnyy-predlog-vtorzheniya-putina-1574683887.html? 

În original:«Российскому президенту никто не объяснил причин популярности английского языка. Никто не рассказал ему о том, что изучение языка не делает человека частью «английского мира». Вслед за учебниками не приходят экспедиционные корпуса. Английский язык не посягает на идентичность – выучивший его француз остается французом, а китаец – китайцем. И потому никому в мире не придет воспринимать этот язык как угрозу».

2 Ibidem. În original: «В комплекте с ним идет лояльность к империи, солидарность с российской трактовкой истории и латентное антизападничество. Если же речь идет о соседях России, то русский язык поставляется сюда как повод для вторжения: любой носитель объявляется российской собственностью, которую Москва обязана защищать».

3 Citat din Cristian Chirca, Post-imperium, ideea rusă a secolului al XXI-lea, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2018, p. 118.

4 О сохранении и защите государственного языка говорили на Президентском совете. În: https://www.1tv.ru/news/issue/2019-11-05/21:00#3 [accesat 21.11.2019].

5 Textul original: «Мы сталкиваемся с попытками исскуственного, я хочу это подчеркнуть, именно исскуственно, грубо, подчас абсолютно бесцеремонно сократить пространство русского языка в мире, вытеснить его на периферию. Войну русскому языку объявляют не только пещерные русофобы, – а это мы тоже наблюдаем, думаю что это не секрет, – разного рода маргиналы здесь активно работают и агрессивные националисты. К сожалению, в некоторвх странах это становится вполне официальной государственной политикой. Но за ней – это тоже должно быть понятно и ясно – все тоже давление, прямое нарушение прав человека, в том числе право на родную речь, на культуру и историческую память».

6 În original: «Ведущаяся в так называемом цивилизованном мире война против русского слова, русского языка, позволяет рассматривать его как мощнейшее грозное оружие, а значит – это оружие должно быть в полной боевой готовности».

7 Павел Савенков. Скандал на Music Box 2018. Лолита послала «Русское Радио». Артистов запугали, în https://www.youtube.com/watch?v=TR7G9vkUCRE [accesat 27.1.2020].

8 Филипп Киркоров и Николай БасковIbiza, în: https://www.youtube.com/watch?v=Yy3DH0gfnhQ [accesat 27.1.2020].

9 În original: «В Москве невозможно днём с огнём найти ничего на других языках, кроме того убогого клоачного русского, на котором сейчас говорит и пишет эта страна». Vezi: Гасан Гусейнов о «клоачном» русском языке, популярности и травле. În:https://www.youtube.com/watch?v=hdAKnQmdavs [accesat 23.02.2020]

10 Ibidem. În original: „Порядком одичавшая страна”.

Sursa:

Revista Limba Română
Nr. 1, anul XXX, 2020

Anatol PETRENCU

Limba rusă – instrument de expansiune al Federației Ruse

07/05/2020 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Regimul comunist din România şi evoluţia problemei Basarabiei în raporturile sale cu URSS

 

 

 

 

79 de ani de la răpirea Basarabiei. Ambasada Rusiei spune că URSS ...

 

 

 

Perioada deplinei docilități

 

Instalarea comunismului în România și transformarea țării într-un stat-satelit al Uniunii Sovietice au făcut ca, pentru aproape două decenii după evenimentele din august 1944, problema Basarabiei și a Nordului Bucovinei să fie practic abandonată de regimul de la București.

Îndată după ocuparea de către trupele sovietice a teritoriilor românești de la est de Prut și integrarea lor în ansamblul republicilor unionale din imperiu, guvernul român a interzis orice referire la Basarabia, cuvântul în sine devenind „tabu”, inclusiv în conversațiile particulare.

Toate cărțile, articolele și studiile referitoare la acest subiect au fost retrase din circulație.

România va fi supusă ocupației militare directe, care va dura până în 1958, după ce în 1955 țara este încadrată în Tratatul de la Varșovia.

Integrarea se va produce și pe plan economic, prin tratatul din mai 1945 și, apoi, prin aderarea la Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, întemeiat în 1949.

În primii ani de „democrație populară”, politica externă a României s-a caracterizat printr-o deplină docilitate față de Uniunea Sovietică, satelizarea sa diplomatică fiind totală, ca și a celorlalte țări comuniste „frățești”1. În februarie 1948, guvernul de la București încheia cu URSS un tratat de „prietenie, colaborare și asistență mutuală” valabil pe douăzeci de ani, urmat de înțelegeri asemănătoare cu Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia și Ungaria, semnate toate în cursul anului 19482.

În aceste condiții, Bucureștiul nu era în măsură să exercite suveranitatea în aproape nici un domeniu. Conducerea României era riguros controlată de ofițerii de informații sovietici infiltrați semideschis în toate instituțiile importante ale țării, inclusiv la cel mai înalt nivel3.

Moscova avea la dispoziție, de asemenea, tot soiul de agenți semioficiali din România, formați prin recrutări locale în instituțiile militare și ale securității, precum și angajații români motivați economic ai Sovromurilor, agențiilor comerciale sovietice și chiar ai armatei sovietice.

Acești agenți se bucurau de „privilegii extrateritoriale” și de beneficii materiale „care adesea le depășeau pe acelea ale conducătorilor comuniști”, făcând problematică loialitatea acestora față de centrul românesc al PCR4.

Controlul politic sovietic se exercita în primul rând asupra instituțiilor coercitive ale statului – armată, serviciul de securitate și miliția –, cât și asupra liderilor partidului, printr-o rețea de ofițeri și agenți sovietici infiltrați în instituțiile de stat și în jurul liderilor acestora.

Primul pas pentru preluarea controlului a fost constituirea în URSS a Diviziei „Tudor Vladimirescu” (1943) și a Diviziei „Horia Cloșca și Crișan” (1945), cu contigente masive de comisari sovietici. Un lot important de agenți sovietici se va constitui ulterior din rândul ofițerilor care făceau stagii de pregătire în URSS.

Aceștia „erau o pradă ușoară pentru serviciile sovietice de spionaj. După revenirea în țară în cadrul armatei, ei mențineau legăturile cu consilierii sovietici care, fără excepție, erau implicați în activități de spionaj pe teritoriul României, în serviciul agențiilor sovietice.

Ei comunicau fără translator, astfel că transmiterea informațiilor se făcea fără dificultate”5.

Ofițerilor pregătiți la Moscova li se solicita să accepte oficial subordonarea față de sovietici prin semnarea unor angajamente de loialitate, devenind vulnerabili la șantaj în cazul în care și-ar fi reconsiderat conduita. Mai târziu, Moscova a început să le acorde și cetățenia sovietică acestor agenți, oferind astfel o posibilitate cvasilegitimă pentru a interveni direct, în cazul în care ar fi fost demascați ca spioni împotriva propriei țări6.

În această perioadă, tot ce s-a publicat despre istoria României trecea printr-o aspră cenzură, fiind admise numai scrieri menite să justifice „drepturile” URSS și să glorifice puterea acaparată de comuniști. Au apărut pamflete și narațiuni de factură polițistă, scrise de cele mai multe ori de autori neromâni (Ion Ludo, Frank, Popoviciu), care au creat o falsă imagine asupra istoriei românești.

Este epoca în care istoricii staliniști, în frunte cu Mihail Roller, afirmau că Basarabia a fost cedată la 1812 de către Turcia direct Rusiei și că unirea provinciei în 1918 cu România nu a fost altceva decât o răpire care s-a perpetuat prin complicitatea aliaților occidentali. Roller a condus grupul de istorici care a redactat manualul școlar sovieto-român Istoria României. Manual unic pentru clasa a VIII-a secundară, publicat la Editura de Stat în 1947. În anii următori au apărut, sub redacția lui Roller, mai multe ediții ale lucrării Istoria Republicii Populare Române, care nu reprezentau altceva decât traduceri ale unor compilații de istorie făcute la Moscova pentru uzul românilor.

Pentru breasla istoricilor, a fost o perioadă extrem de dificilă. „Penibili au fost mai ales anii de început ai noii lumi – scrie istoricul David Prodan în Memoriile sale. În noile posturi de răspundere, de control, oameni de serviciu, laboranți, foste slugi, oameni pătați, vulnerabili, obligați la exces de zel pentru propria salvare…

La acest nivel riscai la fiecare pas să cazi în «greșeală» sau trebuia să fii judecat, și numai pentru a fi ținut sub presiune, și numai pentru a simți puterea regimului… Puteai fi acuzat și judecat în taină, puteai fi urmărit, încărcat de cel care se străduia să se salveze pe sine sau îți vâna locul.

(Se) putea să ți se aducă fără să știi vini grave, cu grave consecințe. Puteai fi încondeiat, fără să știi, cu cea mai gravă acuzație din toate: ai nesocotit partidul! O perioadă grea de răsturnare de valori, de agitație, de umiliri, inerentă marilor răsturnări”7.

Scrierile istorice apărute în România în perioada stalinistă, cât și un deceniu după aceea, erau tributare mimetismului și obedienței totale față de tezele neștiințifice susținute de istoriografia sovietică. Elocventă în acest sens este o simplă comparație între modul în care erau prezentate înMarea Enciclopedie Sovietică din 1950 și Dicționarul Enciclopedic Român, din 1962, relațiile româno-ruse8.

Considerațiile formulate de istoriografia din RPR privind problema basarabeană se rezumau la reproducerea tale quale a tezelor istoriografiei sovietice.

Chiar după ce stalinismul a fost condamnat oficial în URSS, iar divergențele româno-sovietice începuseră a ieși la iveală, istoriografia din țara noastră se mai menține în inerția stalinistă pentru aproape un deceniu.

Tratatul de Istoria României, apărut în 1961, de exemplu, prelua teza mai veche a lui Roller, potrivit căreia Moldova ar fi fost la origine parte integrantă a unui voievodat de Halici9.

În legătură cu acest flagrant neadevăr, istoricul Alexandru Boldur va interveni, în 1962, la conducerea politică a României, din păcate fără rezultat10.

Starea de lucruri din domeniul istoriografiei române din acea vreme era arătată într-o notă informativă a directorului Institutului de Istorie a partidului de pe lângă CC al PCM – filială a Institutului Marxism-Leninismului de pe lângă CC al PCUS, Semion I.

Afteniuk, adresată CC al PCM, la 11 noiembrie 1970: „În documentele Partidului Comunist Român din anii 20-50, în lucrările istoricilor marxiști din România au fost puse bazele unei tratări științifice corecte a problemelor esențiale ale relațiilor româno-sovietice din anii 1918-1944.

În particular, era condamnată participarea României regale la intervenția militară împotriva țării Sovietelor, cotropirea Basarabiei de către armata regală, politica colonială a României în ținutul ocupat, linia politică antisovietică, promovată de guvernele regatului chiar până la ieșirea României din război de partea Germaniei hitleriste împotriva Uniunii Sovietice, a fost dată o apreciere înaltă luptei oamenilor muncii din Basarabia împotriva ocupanților pentru reunirea cu Patria Sovietică și susținerea acesteia de către poporul sovietic și guvernul Uniunii Sovietice, a fost salutată eliberarea Basarabiei în anul 1940 și reunirea ei cu URSS, a fost apreciată pozitiv formarea RASS Moldovenești și a RSSM Unionale”11.

Schimbări în istoriografie după moartea lui Stalin

Moartea lui Stalin în martie 1953 nu avea să aducă schimbări imediate în ceea ce privește discursul istoriografic oficial, dar au fost create condițiile pentru ca acestea să se producă, într-un ritm destul de lent, ce-i drept, în anii următori.

Se vor ivi începând cu anii 1955-1956, când în breasla ideologilor partidului și a istoricilor regimului se discuta deja despre reconsiderarea istoriei lui Roller, iar la Moscova se pregătea condamnarea cultului personalității lui Stalin.

Congresul al II-lea al PMR (decembrie 1955) a adus unele schimbări semnificative de abordare a discursului istoric, inclusiv în ceea ce privește atribuțiile instituțiilor ce aveau competențe în domeniul scrierii istoriei.

Începe declinul rollerismului, iar adversarii acestuia nu ezită să-l critice pe fondatorul său pentru „greșelile trecutului, iar el își face apărarea prin autocritica permisă de partid dar folosită pro domo12.

Este perioada în care „spiritul Genevei” începea să se facă simțit în lumea diplomatică și definea un nou mod de desfășurare a raporturilor internaționale dintre „cei mari”: SUA, URSS, Marea Britanie, Franța13.

Noul discurs politic privind coexistența pașnică aduce o „diminuare a încrâncenării în limbajul istoric. Occidentul nu mai este privit doar ca un dușman etern ci și ca un partener de dialog, știința istorică occidentală nu era numai imperialistă dar și deținătoarea unei experiențe valoroase.

Chiar dacă schimbările au o mare doză declarativă, ele se fac din ce în ce mai mult simțite”14. Așa cum observă cercetătorul Vasile Pascu, discursul istoric a evoluat „de la tipicul stalinist, plin de reproș și ură împotriva stăpânirii de clasă și a Occidentului – la un discurs ușor naționalist, valorizator al moștenirii istorice, trecut însă prin filtrul marxist-leninist. Oricum, perioada se încheia printr-o debarasare de clișeele ridicole ale anilor ’50, se stabileau legături mai concrete cu istoriografia «imperialistă» și se trecea la recuperarea (totuși marxistă) a unor istorici consacrați înainte de 23 august 1944…”15.

Potrivit informării mai sus menționate a Institutului de Istorie a partidului de pe lângă CC al PCM, „devierea” științei istorice române de la „tratarea marxistă” a problemelor „esențiale” ale relațiilor sovieto-române s-a produs abia după plenara CC al PCR din 30 noiembrie-5 decembrie 1961, fapt reflectat în conținutul unor lucrări istorice și manuale de istorie16.

Ca exemplu al acestei „schimbări”, istoricul chișinăuian amintit evoca diversele ediții ale manualului de „Istorie a României” pentru clasa a XI-a, cât și alte lucrări. Astfel, în manualul editat în anul 1960 (Istoria României.

Manual pentru Clasa XI, București, 1960), s-a constatat „pe bună dreptate că guvernul regal român, plin de ură împotriva statului Sovietic, a cotropit în anul 1918 Basarabia, a dizolvat, făcând uz de forță, Sovietele revoluționare și a anexat acest ținut (p. 275). În iunie 1940, se spune în continuare, la propunerea guvernului Sovietic România a întors Basarabia țării Sovietice (p. 234).

În carte se dă o apreciere veridică luptei oamenilor muncii din Basarabia împotriva ocupanților români, care s-a desfășurat la sfârșitul anului 1917 – începutul anului 1918 și nu a încetat până în momentul eliberării ținutului de ocupanți, se relatează despre susținerea oamenilor muncii din Basarabia în această luptă de către poporul sovietic, de către guvernul acestuia și de către forțele progresiste ale României, precum și despre alte fapte ale solidarității internaționale”17.

În edițiile ulterioare ale aceluiași manual ocuparea Basarabiei Sovietice de către România regală în anul 1918, „retrocedarea” acesteia Uniunii Sovietice în anul 1940 și alte aspecte ale relațiilor româno-ruse în anii 1918-1940 sunt „apreciate cu totul altfel”.

Astfel, în același manual, reeditat în 1965 și având aceiași autori (Dumitru Almaș, Gh. Georgescu-Buzău, Aron Petric), ca și manualul din 1960, „de acum nu se mai spune despre faptul că România boierească a procedat la un act de cotropire, trimițându-și armatele în Basarabia la sfârșitul anului 1917 – începutul anului 1918, nu se mai amintește despre rezistența opusă agresorilor de către populația Basarabiei, despre participarea internaționaliștilor români la această luptă; oricât ar fi de straniu, materialul despre invazia armatelor române în Basarabia este plasat în sub-compartimentul – «Influența Marii Revoluții Socialiste din Octombrie asupra mișcării muncitorești din România» (p. 279-280).

Din manual a dispărut materialul despre lupta de 22 de ani a oamenilor muncii din Basarabia împotriva ocupanților și susținerea acestei lupte de către poporul sovietic, de către guvernul său, de către Partidul Comunist Român, iar despre eliberarea Basarabiei în anul 1940 se spune după ce se amintește de pactul sovietic german de neagresiune (august 1939) în felul următor:

«În iunie 1940, în urma notelor ultimative, trimise de către guvernul URSS și primite de către guvernul României, teritoriile Basarabiei și Bucovinei de Nord au intrat în componența statului Sovietic» (p. 326). Apoi, fără a da o caracterizare sau apreciere acestui eveniment, urmează fraza: «În această perioadă Partidul Comunist Român conducea lupta oamenilor muncii împotriva fascismului, pentru apărarea intereselor lor vitale» (tot acolo)”18.

După cum se consemna în nota informativă a lui S. I. Afteniuk, „la fel sunt tratate aceste evenimente și în alte lucrări”19.

Dacă în primul volum al Dicționarului enciclopedic, apărut în 1962, este scris: „În ianuarie 1918 guvernul burghezo-moșieresc al României a ocupat Basarabia” (p. 308), în volumul patru, apărut în 1966, citim: „La începutul lunii ianuarie 1918 Basarabia a intrat în componența statului Român” (p. 203).

În cartea Schițe de istorie a României, editată în anul 1967 în limbile rusă, engleză, franceză, germană, română, putem citi: „La începutul lunii ianuarie 1918 Basarabia a intrat în componența statului român… în iunie 1940, în urma cererii formulate de către guvernul sovietic în notele ultimative, adresate guvernului român, Basarabia și partea de Nord a Bucovinei au intrat în componența URSS” (p. 36, 44). Într-un mod asemănător sunt prezentate aceste fapte în lucrările colective fundamentale de istorie a României, apărute la București în anul 197020.

„Dezghețul hrușciovist” încurajează intelectualitatea românească din RSS Moldovenească

După dispariția lui Stalin și accederea lui N. Hrușciov în funcția de secretar general al PCUS, se înregistrează o destindere a politicii regimului sovietic, atât în plan internațional, cât și intern. În cuvântarea sa de la Congresul al XX-lea al PCUS despre cultul lui I. Stalin și consecințele acestuia (24 spre 25 februarie 1956), noul lider sovietic se desolidariza, printre altele, și de metodele violente aplicate de predecesorul său față de naționalitățile sovietice.

Erau reabilitate, în totalitate sau parțial, popoare deportate în masă și se anunța o politică de descentralizare economică, administrativă și culturală. Șovinismul velikorus, promovat și susținut deschis de I. Stalin în special după 1945, era declarat ca venind în contradicție cu internaționalismul proletar, cu alte cuvinte periclita coeziunea popoarelor Uniunii Sovietice21.

Noul curs politic inaugurat în URSS a conferit posibilitatea unei oarecare ridicări a nivelului științific în domeniul istoriografiei, renunțarea la naționalismul rus excesiv promovat în timpul lui Stalin și reîntoarcerea la un discurs „mai revoluționar” și ideologizant, ceea ce a însemnat însă și o mai mare indulgență față de patriotismul popoarelor din republicile unionale ale imperiului.

Aceste orientări corespundeau rolului mai pregnant pe care noua „conducere colectivă” sovietică îl conferea istoriei ca instrument de realizare a obiectivelor ideologice și de propagandă.

Renașterea discursului și a temelor revoluționar-ideologice în istoriografie a fost una dintre trăsăturile definitorii ale epocii hrușcioviene. Excesele naționalismului rus dispar din scrierile istorice, care tratează cu predilecție acum teme referitoare la „prietenia între popoarele sovietice”.

Prin stimularea acestei orientări, regimul urmărea realizarea unei legături mai strânse între popoarele din URSS și Partidul Comunist. De această politică a profitat intelectualitatea românească din RSSM, care, în condițiile cadrului mai larg creat pentru afirmarea creației proprii „moldovenești”, a putut promova, într-o oarecare măsură, valori culturale românești. Cea mai arzătoare problemă a acestei intelectualități viza demascarea „moldovenismului stalinist”.

O ocazie deosebit de prielnică s-a ivit în octombrie 1955, când la Chișinău se desfășoară Congresul lingviștilor sovietici, la care se declară că nu există argumente suficiente pentru a susține că limba „moldovenească” ar fi diferită de cea română.

Se adoptă, de asemenea, o rezoluție susținută de peste 700 de academicieni, profesori și studenți, prin care se propune deschiderea unei librării de carte românească în capitala RSSM (librăria „Drujba” în perioada sovietică).

În anul următor, după Congresul Internațional al lingviștilor (Florența), la care italianul C. Tagliavini afirma că unica diferență dintre limba „moldovenească” și română era alfabetul rusesc, doi filologi sovietici din Moscova, K. Budagov și S. Bernstein, au înaintat CC al PCM o scrisoare în care argumentau că limba vorbită pe teritoriul RSSM era parte integrantă a limbii naționale românești, invocând și afirmația lui Tagliavini.

Scrisoarea a fost prezentată numai lucrătorilor Institutului de Istorie, Limbă și Literatură al Academiei de Științe din RSSM, publicarea acesteia fiind strict interzisă22.

Perioada anilor 1955-1960 a avut o importanță deosebită pentru păstrarea identității naționale a românilor din RSS Molddovenească.

Astfel, după discuții largi ale lingviștilor în presa de specialitate, inițiate în 1955 și continuate în următorii doi ani, s-a reușit convingerea factorilor de decizie că era necesar să se renunțe la unele norme ale limbii „moldovenești” impuse în perioada stalinistă23.

Schimbările în acest domeniu nu au putut fi duse, însă, până la capăt. Kremlinul a fost totdeauna conștient de pericolul pe care patriotismul local al populației majoritare din RSSM îl poate reprezenta pentru integritatea URSS, avându-se în vedere vecinătatea cu România.

De aceea, „moldovenilor li s-a acceptat să-și exprime caracterul lor național ca moldoveni, dar niciodată ca români”24.

Regimul nu precupețea nici un efort pentru a alimenta în continuare aberantul mit „moldovenesc”. Teoriile bazate pe acest mit aveau ca obiectiv fundamental contestarea dreptului istoric de netăgăduit al României asupra unei părți din teritoriul său, Basarabia, concomitent cu afirmarea „legitimității” și justificarea acțiunilor anexioniste ale imperiilor țarist și sovietic asupra aceluiași spațiu25.

În principal, istoricilor și lingviștilor le revenea ingrata sarcină de a demonstra ceea ce, de fapt, nu putea fi demonstrat.

S-a încercat, într-un efort absurd și diabolic, să se rupă din contextul spiritualității românești figuri reprezentative ale tradiției culturale, cum erau cronicarii moldoveni din secolele XVI-XVII sau Dimitrie Cantemir, plasați alături de „eroii revoluționari” Frunze și Kotovski.

În 1958, unul dintre istoricii de bază ai Partidului Comunist din Moldova, I. Grosul, vorbea la conferința comună de la Chișinău a istoricilor din România și a celor din RSS Moldovenească despre „relațiile moldo-româno-ruso-ucrainene” din trecut, „ca și când primele două denumiri s-ar exclude una pe alta”26.

Participarea istoricilor români la reuniunea comună de la Chișinău semnifica faptul că ei nu renunțaseră încă la conceptele generale elaborate de istoriografia sovietică, în problema relațiilor româno-sovietice. Acest lucru se va întâmpla ceva mai târziu, așa cum vom arăta în cele ce urmează.

Primele simptome ale neînțelegerilor româno-sovietice

Perioada de incertitudine deschisă în întreaga Europă de răsărit, ca urmare a dispariției lui Stalin, s-a exprimat în cazul României prin apariția primelor simptome ale neînțelegerilor cu Moscova27, ce nu puneau, însă, în pericol „soarta socialismului” și nici interesele sovietice în zonă. Referindu-se la împrejurările apariției acestor „divergențe”, istoricul american Robert King arăta că „atunci când controlul sovietic slăbea, iar liderii comuniști locali își formaseră o bază indigenă a puterii, au început să apară manifestările naționale”28. Într-o lucrare consacrată istoriei Partidului Comunist Român, același cercetător identifică patru factori care au determinat succesul României în relația cu URSS, aici intrând perioada când la conducerea partidului s-a aflat atât Gheorghe Gheorghiu-Dej, cât și Nicolae Ceaușescu:

1) schimbarea politicii URSS în raport cu țările satelit;

2) stabilitatea versus instabilitatea de la vârful puterii sovietice după moartea lui Stalin;

3) contextul internațional în care au evoluat relațiile Est-Vest, aceasta permițând conducerii PMR/ PCR să aibă o serie de inițiative încurajatoare;

4) abilitatea conducerii de la București de a rezista presiunii sovietice.29

Primele manifestări cu iz național apărute în cadrul partidului comunist din România se explică și prin schimbările produse în componența etnică a acestuia. Dacă în primii ani postbelici, elemente etnice neromânești – cum erau Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu ș.a. – dominau PCR (PMR, din 1948)30, după dispariția dictatorului de la Moscova și îndeosebi după retragerea trupelor sovietice, pe măsura pierderii speranței că mai „vin americanii!”, un număr tot mai mare de etnici români intră în PCR. Faptul n-avea să rămână fără urmări.

Ca urmare a presiunii de jos, se configurează treptat la nivelul conducerii PMR concepția aplicării marxism-leninismului la condițiile concret-istorice din țară.

La Congresul al II-lea al PMR din 1955 s-a vorbit, pentru prima oară, despre calea românească de construire a socialismului, despre adaptarea marxismului la cerințele locale și s-a insistat asupra respectării principiilor de suveranitate, egalitate și neamestec în treburile interne31.

Încă înainte de Congresul al XX-lea al PCUS (februarie 1956), conducătorii de la București se opuneau perseverent tendințelor Moscovei de integrare a României în CAER, de transformare a sa într-un hinterland agricol, furnizor de materii prime pentru Uniunea Sovietică și alte țări socialiste.

Pentru liderul comuniștilor români, Gheorghe Gheorghiu-Dej, destalinizarea anunțată la Moscova a însemnat acutizarea luptei pentru putere în PMR și începutul unui proces de ieșire a României de sub umbrela sovietică.

În urma adoptării unei noi linii de către PCUS în cadrul celui de-al XX-lea Congres, liderul de la București a înțeles că menținerea dogmei staliniste în RPR (și, prin aceasta, securitatea regimului său!) trebuia să fie dublată de o distanțare treptată de Kremlin.

Dej și-a susținut punctul de vedere referitor la „Raportul” lui Hrușciov într-o ședință secretă, ce a avut loc după doar câteva zile de la Plenara CC al PMR din martie 1956. Bucurându-se de un auditoriu lărgit (3 000 de membri de partid), Dej a făcut referire la gruparea „sănătoasă” a PMR, care fusese învingătoare încă din 1952 asupra facțiunii staliniste.

Cu alte cuvinte, „Noi nu avem pe cine reabilita!”, susținea liderul de la București, convins fiind că „raportul secret al lui Hrușciov a fost o greșeală politică majoră, care dăunează ideologiei marxist-leniniste”32.

Retragerea trupelor sovietice și a consilierilor

Revoluția maghiară din 1956 „pare să fie momentul în care conducerea PCR a început distanțarea de URSS și deschiderea către lume”33.

Pe data de 31 octombrie 1956, doar cu câteva zile înainte ca forțele sovietice să înăbușe revolta maghiară, Comitetul Central al PCR i-a dat indicații prim-ministrului de la vremea respectivă, Gheorghe Stoica, ca – în cadrul următoarei reuniuni a Tratatului de la Varșovia din noiembrie-decembrie de la Moscova – să facă presiuni privind retragerea trupelor și a consilierilor (consultanților) sovietici34.

Susținând încă o dată argumentul din 1955, potrivit căruia prezența trupelor sovietice avea rolul de a produce disensiuni pe plan intern, transformând România într-o țintă ușoară a atacurilor politice din afară, CC a dorit să reamintească Moscovei că „nu considera necesară staționarea trupelor sovietice pe teritoriul său” și a sugerat posibilitatea „rechemării consultanților sovietici prezenți în diferite instituții”35. Impunerea acestor argumente era un demers delicat într-un context în care conducerea sovietică tocmai se pregătea pentru o intervenție cu forțe militare în Ungaria.

În cele din urmă, o mulțime de factori printre care se numărau, cu siguranță, obiectivele de politică externă ale liderului sovietic, faptul că prezența trupelor acționa ca un paratrăsnet pentru insatisfacția populară, impactul militar secundar asupra unui potențial conflict Est-Vest și costurile semnificative ale invaziei din Ungaria, unde sovieticii înregistraseră 2 260 de victime (669 de morți, 1 540 de răniți și 51 de dispăruți), erau argumente suficiente pentru a influența Moscova36.

Prin afirmarea sprijinului față de Moscova în urma intervenției militare sovietice în Ungaria, Gheorghiu-Dej urmărea să își demonstreze fidelitatea față de URSS, o tactică prin care câștiga atât încrederea liderului de la Kremlin (necesară propriei securități), cât și posibile concesii privind o desprindere treptată de stăpânul sovietic.

De altfel, manifestațiile de la Budapesta i-au întărit convingerea lui Dej că o politică de autonomie a României în interiorul „lagărului” era necesară pentru însăși supraviețuirea regimului de la București.

Tendința de lărgire a independenței în cadrul strategiei generale de politică externă avea la bază dorința lui Gheorghiu-Dej și a anturajului său de a feri țara de curente de opoziție, intensificate pe valul celui de-al XX-lea Congres al PCUS, manifestate îndeosebi în Polonia și Ungaria, care prezentau o amenințare reală a puterii sale incontrolabile.

Speriați de revoluția din țara vecină, liderii români au știut să profite de aceasta în interesul întăririi puterii lor.

De teama că liberalizarea socialismului la unii vecini va merge atât de departe, încât putea să provoace o reacție în lanț în România, Gheorghiu-Dej și echipa sa, de la sfârșitul anului 1956, au urmărit crearea unor mecanisme de contracarare a influenței nu numai ungare și poloneze, ci și sovietice, totodată, deseori sub lozinca eradicării urmărilor cultului personalității37.

În urma vizitei sale în capitala ungară, la 22-25 noiembrie 1956 (unde fusese trimis împreună cu Emil Bodnăraș și Walter Roman pentru a ajuta la restabilirea unui regim pro-sovietic, sub conducerea lui János Kádár), Gheorghiu-Dej a hotărât desprinderea din brațele „ursului sovietic”, căci, a argumentat el, „dacă nu facem o cotitură de 180 de grade în relațiile noastre cu sovieticii suntem pierduți”.

În viziunea lui Dej, distanțarea de Uniunea Sovietică trebuia să fie realizată treptat, pentru a nu-i stârni furia: „nici să nu sărim peste cal, nici să nu învârtim sabia lui Damocles în vânt”38.

În urma înăbușirii prin intervenție armată a revoltei ungare, în octombrie 1956, Moscova dă pentru „liniștirea” opiniei publice internaționale un comunicat referitor la „apropiata retragere” a trupelor sovietice din așa-zisele „țări de democrație populară”.

Începând din ianuarie 1957 și până în aprilie 1958, într-o serie de scrisori pentru conducerea PCR, în care inițiativa era prezentată ca aparținându-le sovieticilor, Kremlinul și-a exprimat acordul să își retragă consultanții39.

La Congresul al XX-lea al comuniștilor sovietici, cât și un an după aceea, în iulie 1957, cu prilejul discuției cu un grup de ziariști din Ungaria, Hrușciov a declarat deschis că nu este deloc necesar ca fiecare țară socialistă să-și dezvolte neapărat toate ramurile economiei, că trebuie să existe o diviziune a muncii între țările socialiste și că România nu are nevoie să dezvolte propria industrie grea40.

De remarcat că declarația liderului sovietic venea la puțin timp după ce delegația României la cea de a 8-a conferință a CAER de la Varșovia (18-22 iunie 1957) exprimase hotărârea de „a nu participa sub nicio formă la acest aranjament pur imperialist”41.

După evenimentele ce avuseseră loc în Polonia și Ungaria, pentru Hrușciov o întoarcere la stalinism era imposibilă și inoportună.

Vechiul concept al dominației și controlului total trebuia să fie înlocuit cu practica influențelor sovietice indirecte în problemele interne ale statelor „lagărului socialist”.

În aceste împrejurări, în iunie-iulie 1958 are loc retragerea trupelor sovietice din România, premise pentru aceasta fiind stabilitatea internă, poziția geopolitică a țării și anumite garanții pe care Moscova le avea cu privire la menținerea conducerii de la București în sfera de influență sovietică42. Pentru URSS, retragerea trupelor sale din România era partea integrantă a pachetului de măsuri de dezarmare, adresate atunci Occidentului.

La adoptarea hotărârii s-a ținut seama de faptul că România este înconjurată numai de țări socialiste, inclusiv Iugoslavia, nemembră a vreunui bloc, care nu era privită ca un potențial inamic militar.

Retragerea trupelor sovietice din România a fost sincronizată cu adoptarea măsurilor de întărire a capacității de apărare a armatei sale, precum și acordarea guvernului român a unui credit pe termen lung de 40 mil. ruble.

Retragerea trupelor sovietice din România a reprezentat o acțiune chemată să aibă, înainte de toate, un efect politico-propagandistic.

În Declarația Comitetului Politic Consultativ al țărilor participante la Organizația Tratatului de la Varșovia, din 24 mai 1958, ea a fost prezentată ca o nouă demonstrație a politicii iubitoare de pace a țărilor socialiste43.

Evenimentul a reprezentat un mare succes diplomatic, militar și strategic pentru România. Referitor la acest moment, Hrușciov va consemna în Memoriile sale (a căror autenticitate este acceptată cu rezerve):

„La puțin timp după moartea lui Stalin, am fost în România și am vorbit cu tovarășul Bodnăraș. El era un bun prieten al Uniunii Sovietice… și se bucura de atenția și încrederea noastră absolută.

Fără nicio introducere, el mi-a pus următoarea întrebare: «Ce-ar fi dacă v-ați retrage trupele din România? Ce părere aveți în legătură cu aceasta?»

Trebuie să mărturisesc că prima mea reacție la această propunere n-a fost prea inteligentă… «Ce vreți să spuneți? Cum ați ajuns la aceasta?»

Atunci, el mi-a spus, printre altele: «În definitiv, România se învecinează numai cu țări socialiste, iar dincolo de Marea Neagră sunt doar turcii, nimeni altcineva.» «Și ce e cu turcii?», am întrebat eu. «Păi, ei sunt totuși într-un fel vecinii noștri, aflați în apropiere. Ei ar putea, în caz de nevoie, să ne vină în ajutor…

Ei controlează Bosforul și Dardanelele; deci, dușmanul ar putea în orice moment să aducă trupe de invazie în Marea Neagră și să intre în România. De asemenea, românii și-au mai schimbat părerile.

Ei spun: Nu vrem să fim bănuiți de dvs. că ne menținem în lagărul socialist numai prin faptul că pe teritoriul nostru se află staționate trupele dvs.

Noi suntem în lagărul socialist deoarece credem în construirea socialismului și suntem convinși de justețea politicii marxist-leniniste, iar poporul român ne recunoaște drept conducătorul său și ne sprijină pe deplin».

Am fost mai mult decât mulțumit de această explicație a motivelor care se aflau la baza propunerii de a se retrage trupele sovietice. Eu am fost convins că tovarășii români credeau sincer când ei își afirmau devotamentul față de construcția socialismului”44. Această „convingere” a lui Hrușciov era întemeiată, desigur, în primul rând, pe „eficacitatea” organelor represive ale Securității conduse de cadre de spionaj sovietice, ca și pe pozițiile puternice ocupate de agenții URSS în Armata Română, în urma restructurărilor din 195645.

Sovieticii compensează retragerea trupelor prin rețelele de informații, iar regimul printr-un nou val de arestări

 

Pentru a contrabalansa pierderea influenței militare directe, în urma retragerii trupelor și a reducerii numărului oficial de consultanți și experți, Kremlinul a trebuit să se bazeze din ce în ce mai mult pe agenții și rețelele de informații clandestine, iar în acest sens Moscova dispunea de o rezervă numeroasă de recruți plasați în diverse instituții și segmente ale societății.

Prima generație de rețele și agenți sovietici includea pe foștii membrii ai Cominternului și veteranii războiului civil din Spania; foști prizonieri de război (POW), recrutați în timpul detenției la sovietici și apoi întorși în 1944, împreună cu Diviziile „Tudor Vladimirescu” și „Horia, Cloșca și Crișan”, cetățeni sovietici rezidenți și persoane rezidente în zonele de graniță româno-sovietică.

Au fost constituite noi rețele formate din ofițeri de armată și de informații (precum și din activiști de partid), instruiți în URSS începând cu anul 1945 și ulterior numiți în funcții de conducere, precum și din angajați români ai organizațiilor sovietice din România46.

Pentru a-și atinge scopurile, sovieticii puteau acționa în România, prin diverse grupuri de sprijin formate din agenți infiltrați în mai toate sferele puterii (guvern, Comitetul Central al PMR și ministere) și care puteau suplini tot ceea ce Kremlinul realizase până la retragerea armatei și a consilierilor din România47.

Pe plan intern, pentru a compensa retragerea trupelor sovietice și a oferi dovezi concrete de loialitate conducerii de la Moscova, precum și pentru a menține controlul partidului, Gheorghiu-Dej a aprobat introducerea unor măsuri drastice de securitate internă.

Astfel, în perioada 1958-1960, asistăm la o nouă campanie de arestări, urmăriri, critici la adresa intelectualilor „negativiști”. În aceste împrejurări, când în România opresiunea comunistă se declanșa din nou la cote inimaginabile, Onisifor Ghibu se adresa președintelui Consiliului de Miniștri al URSS, Nikolai Bulganin și secretarului general al PCUS, Nikita Hrușciov, cerând „lichidarea radicală a tuturor contractelor și anomaliilor monstruoase create de politica acestui temerar falsificator al marxism-leninismului (I.V. Stalin – n.n.) și autor al imensei tragedii de astăzi a Rusiei și a omenirii”.

De asemenea, în memoriu se solicita să se procedeze de urgență „nu numai la retragerea trupelor sovietice din teritoriile în care ele au fost așezate de la 1944 încoace, ci și din toate acele teritorii în care ele au fost introduse prin minciună, fraudă și teroare, între anii 1939, respectiv 1945”48.

Pe baza unei riguroase documentări istorice, O. Ghibu cerea practic retrocedarea de către URSS a teritoriilor românești răpite în 1940: Basarabia, Nordul Bucovinei și ținutul Herța.

Pentru acest fapt, ilustrul luptător național avea să-și piardă din nou libertatea.

RSS Moldovenească devine o bază pentru operațiunile clandestine împotriva României

 

Retragerea trupelor sovietice din România a fost urmată de o serie de contramăsuri ale Moscovei, care au afectat și mai mult relațiile Bucureștiului cu Chișinăul.

Aproape imediat, Moscova a închis granița dintre RPR și RSSM, iar contactele politice și culturale directe, considerate acum ca „deviaționism naționalist”, au fost întrerupte.

Așa cum rezultă din desfășurarea celei de-a 9-a Plenare a CC al PC din RSSM (septembrie 1959), scriitorii, lingviștii, antropologii și etnologii moldoveni care îndrăzniseră să recunoască similarități cu cultura română au fost acuzați de „propagandă naționalistă”, iar unii dintre ei au plătit chiar cu viața49.

Anul 1959 a fost ultimul în care Chișinăul s-a referit la relațiile sale cu Bucureștiul ca fiind „deosebit de apropiate”.

Relevant în această privință este raportul de activitate al Institutului de istorie al Academiei de Științe a RSSM pentru anul 1962, care menționa că în perioada 1959-1962 legăturile științifice cu istoricii și arheologii din RPR, pe linia schimbului interacademic, organizării unor simpozioane în comun, participării la expediții arheologice, „s-au redus substanțial”50. Ca o reflectare a declinului tot mai pronunțat în sfera raporturilor bilaterale sovieto-române, relațiile Institutului de istorie de la Chișinău cu comunitatea științifică din România au coborât la cea mai joasă cotă.

În schimb, „s-au îmbunătățit întrucâtva” contactele științifice cu savanții de la Academia de Științe a Republicii Populare Ungare.

În același timp, accentele colaborării externe a RSS Moldovenești se vor deplasa tot mai vizibil spre „strângerea relațiilor cu Bulgaria frățească”51.

Această „schimbare de optică” în politica relațiilor externe promovată de Chișinău, în defavoarea raporturilor cu România, dar cu accent pe cele cu RP Ungară și RP Bulgară, corespundea perfect strategiei urmărite de conducerea sovietică.

Ca mijloc de eliminare a influenței românești peste Prut, Moscova s-a asigurat ca Ungaria și Bulgaria să mențină „cele mai apropiate” relații cu Chișinăul.

Din acel moment, RSS Moldovenească devenea tot mai mult o bază pentru operațiunile clandestine împotriva României.

Fapt semnificativ, din 1959, relațiile dintre RSS Moldovenească și Republica Populară Mongolă au fost „mult mai strânse” decât cele cu România52.

Simptomele neînțelegerilor se transformă în acțiuni politice concrete

 

Odată cu retragerea trupelor sovietice din România, simptomele mai vechi ale conflictului potențial dintre București și Moscova încep să se transforme în acțiuni politice concrete, noua echipă conducătoare a statului și guvernului, în frunte cu Ion Gh. Maurer, pășind repede, cu binecuvântarea lui Gh. Gheorghiu-Dej, pe calea unei politici orientate în direcția inițierii de legături economice cu Occidentul53.

La cristalizarea acestei poziții naționaliste și antisovietice a contribuit desigur și un anume sentiment românesc tradițional antirusesc, datorat „dominației Rusiei asupra Principatelor Române în întreaga perioadă a secolului al XIX-lea, de la anexarea Basarabiei, în 1812, până la 1940”54. În cadrul unor manifestări oficiale este denunțată „poziția incorectă” a URSS și a altor parteneri este-europeni55.

Așa cum releva Ion Rațiu, „în unele ocazii, guvernul român închidea ochii sau chiar sprijinea demonstrații populare împotriva ocupației rusești”56.

Din punctul de vedere al sovieticilor, raporturile dintre Moscova și București au început să se deterioreze la sfârșitul anilor 1950, situația având ca substrat pe lângă problemele politico-economice și pe cele privind teritoriile românești ocupate de URSS.

Nu întâmplător, cu ocazia celei de-a IX-a Conferințe muncitorești pan-germane, ce a avut loc la Leipzig, în ziua 7 martie 1959, N.S. Hrușciov declara:

„Se știe că o parte a actualului teritoriu al Republicii Sovietice Moldovenești a fost cotropită de regele român, iar la timpul respectiv a fost din nou reunită cu teritoriul sovietic.

Dar între Uniunea Sovietică și Republica Populară Română nu se pune problema frontierelor, deoarece ambele noastre țări sunt țări socialiste și se conduc de interese comune, merg spre același țel – spre comunism, dar aceasta nu înseamnă că în rândurile unei anumite părți a populației din România nu sunt oameni care consideră că Moldova este o parte a României”.

„Noi, sublinia liderul de la Kremlin, nu trecem cu vederea faptul că asemenea stări de spirit pot apare. Dar în același timp noi considerăm că pentru noi, comuniștii, problema granițelor nu este o problemă principală și în această problemă nu pot exista conflicte între țările socialiste”57.

Interpretând problema granițelor de pe poziții marxist-leniniste, N. Hrușciov arăta că, odată cu victoria comunismului la scară mondială, vechile noțiuni despre frontiere vor dispărea, rămânând doar niște linii de demarcare „etnografice”, statornicite istoricește, așa cum se întâmpla în URSS58.

Discursul lui Hrușciov la conferința de la Leipzig a fost dat publicității de agenția Tass la 27 martie 1959, dar în presa de la București pasajul referitor la chestiunea frontierelor în Europa postbelică nu a fost publicat. Pentru prima dată, conducerea de la București cenzura o cuvântare a liderului sovietic.

În cotidianul PMR, „Scânteia”, se menționa doar că „în cuvântarea sa N.S. Hrușciov s-a ocupat în mod deosebit de problema frontierelor”, arătând că problema frontierelor în țările socialiste „nu este o problemă principială” și că între acestea „nu pot exista conflicte din cauza ei”59.

Liderul comuniștilor români, Gheorghe Gheorghiu-Dej a încercat să-i „explice” ambasadorului sovietic la București, A.A. Epișev, de ce nu s-a publicat această parte din discursul lui Hrușciov, dar se înțelege că lămuririle sale n-au fost prea convingătoare pentru oficialii sovietici60.

Referitor la acest moment de disensiune cu sovieticii în chestiunea frontierelor, primul secretar al CC al PMR va arăta următoarele în ședința Biroului Politic al CC, din 26-27 februarie 1963: „Altă problemă este poziția față de granițe. Se apucă (N. Hrușciov – n.n.) și vorbește la Berlin (la Leipzig – n.n.) că cu Polonia s-a înțeles, dar cu România a mai rămas un balast cu Transilvania. Noi atât am vorbit cu Epișev: ce ați zice voi dacă sub pretextul acesta am deschide discuția despre Basarabia și Bucovina de Nord, ar fi just ca în loc să combatem aceste tendințe, să reluăm această discuție? Sigur n-ar fi just. Atunci voi de ce ridicați astfel de problemă? Dar cine ți-a dat mandat să faci asta? Mie niciodată nu mi-a reproșat”61.

Problema frontierelor postbelice a fost reluată de N.S. Hrușciov la Consfătuirea de la București a reprezentanților partidelor comuniste și muncitorești, din iulie 1960.

„Ce ar fi, se întreba primul secretar al CC al PCUS, dacă astăzi, între țările socialiste, problema s-ar pune în felul acesta: suntem cu toții comuniști, să facem un schimb de păreri și să vedem, poate că frontierele dintre țările noastre nu sunt chiar atât de just stabilite. Să stăm de vorbă. Știți, tovarăși, în acest caz nimeni nu ar rămâne cu păr pe cap, ne-am lua la ceartă și n-am rezolva aceste probleme.

Nu voi numi acum țările, nu voi spune ce țară are pretenții față de altele, toate țările au câte o pretenție la alta, la două sau la trei țări. Dar esența acestei probleme este un fleac, care nu valorează nici cât o ceapă degerată. Vă voi spune mai mult.

Să luăm un exemplu. În Uniunea Sovietică există un sistem unic socialist, format din 15 republici unionale. Dacă am aduna Comitetele Centrale ale tuturor republicilor unionale și le-am spune: tovarăși, atunci, când s-au stabilit hotarele dintre republici au fost comise greșeli, ar trebui să discutăm, să vedem dacă sunt just trasate, iar dacă nu sunt juste, haideți să le corectăm. Tovarăși, ar ieși așa o ciorovăială, încât am descompune partidul”62.

Hrușciov era informat despre „ingratitudinea” românilor

Niciuna dintre țările „lagărului socialist” nu a reacționat atunci față de aceste declarații ale lui Hrușciov în chestiunea frontierelor. Și totuși, liderul de la Kremlin a reținut poziția aparte pe care o avea România între celelalte țări socialiste.

În Memoriile sale, consemna că în acea perioadă era informat despre „ingratitudinea” românilor. Ca urmare, conducerea PCUS ar fi adresat liderilor PMR o scrisoare prin care se încerca „refacerea bunelor relații”.

În scrisoare se spunea: „Chiar dacă nu ne agreați, fapt este că istoria ne-a făcut vecini, iar voi sunteți alături de noi. Privind retrospectiv la perioada monarhiei române, este foarte surprinzător să constați că țara voastră a dus o politică inamicală față de Uniunea Sovietică; dar acum, când România este o țară socialistă, nu mai există vreun motiv ca noi să nu avem relații frățești”63.

Mai menționează că în iunie 1960 a participat la al III-lea Congres al PMR (devenit apoi Congresul al VIII-lea al PCR), având, cu această ocazie, discuții deschise cu liderii români, care nu i-ar fi dat însă un răspuns sincer, relațiile cu ei continuând să se înrăutățească. „La manifestări oficiale, tovarășii români se comportau ca frați ai noștri, propaganda lor internă era însă tot mai mult îndreptată împotriva noastră”64, scria Hrușciov.

Statisticile arată că la sfârșitul anului 1960, influența sovietică în lume atingea punctul culminant, pe care niciodată nu-l va mai realiza în perioada următoare. Astfel, dacă în 1945 țările aflate sub influența sovietică reprezentau un procent de 9% în lume, la sfârșitul anului 1960 ele constituiau un procent de 12%. Între noile state intrate sub influența sovietică se aflau în primul rând fostele colonii ale marilor puteri, antrenate în lupta anticolonială65.

După 1960, relațiile dintre Kremlin și București se vor înrăutăți continuu, datorită, în primul rând, insistențelor sovieticilor de a transforma CAER-ul într-un organism economic supranațional, în cadrul căruia nordul urma să producă mărfuri industriale, iar sudul să furnizeze materii prime și agricole66.

Reacția conducerii de la București s-a manifestat încă de la Congresul al III-lea al PMR (20 – 28 iunie 1960), care a dat o formulare și mai clară principiilor comunismului național, proclamând din nou dreptul țării de a se industrializa în mod rapid67.

La sfârșitul anului 1960, o delegație a PMR participa la Consfătuirea Partidelor Comuniste și Muncitorești de la Moscova, care, prin Declarația adoptată, stabilea principiile cu privire la colaborarea țărilor socialiste pe baza respectului reciproc, a suveranității și a dreptului fiecărei țări de a-și elabora propria politică națională68.

Liderii românii observă jocul lui Hrușciov la „două capete”

 

Presiunile asupra românilor, pentru a-i lămuri asupra „avantajelor” integrării economice, s-au intensificat în anii 1962-1963, fiind exercitate direct de Hrușciov și de alți lideri ai țărilor lagărului socialist, în cadrul diferitelor consfătuiri ale CAER sau prin intermediul economiștilor și publicațiilor de profil.

Primele „deosebiri de păreri” între conducerea de la Moscova și cea de la București în chestiunea adâncirii cooperării în cadrul CAER au apărut în anul 1962, la conferința de la Moscova, din 6-7 iunie, când propunerile sovietice privind formarea unui „organ unic, suprastatal, de planificare” și a unor structuri transnaționale pe ramuri au fost receptate de partea română ca „niște atacuri la adresa suveranității naționale”, mai ales că exista experiența nu prea îndepărtată a sovromurilor.

În pofida opoziției ferme a României față de modelul sovietic de reorganizare a CAER, Hrușciov va relua cu alte ocazii propunerile sale, „ceea ce va menține sub o presiune constantă conducerea RPR, creând o stare de puternică nervozitate în relațiile dintre cele două state”69.

La mai puțin de două săptămâni după eșecul inițiativelor sale în cadrul CAER, N.S. Hrușciov însoțit și de primul secretar al CC al PCM, Ivan I. Bodiul70, a efectuat o vizită în România, în perioada 18-25 iunie 1962, pe parcursul căreia nu și-a putut stăpâni starea de profundă nemulțumire față de liderii români, cărora le-a reproșat o serie de stări de lucruri din domeniul economic: faptul că „la voi se taie purceii la 25 de kg” (în RSS Moldovenească greutatea medie a unui porc îngrășat și vândut statului era de… 84 kg), că nu se semăna porumbul „în pătrat” sau de ce România cumpără tehnologii din Vest și vrea să aibă industrie, ca să fie independentă etc.71

La un moment dat, în tren, auzind la difuzor un cântec popular moldovenesc, Bodiul a exclamat: „E de la noi, din Moldova!”, la care Gheorghiu-Dej a intervenit și, pe un ton firesc, a spus că melodia este de la el, din Bârlad. Bodiul a insistat asupra versiunii sale, iar Dej, în continuare, calm, a arătat că „limba română și cea moldovenească sunt una și aceeași limbă, românii și moldovenii sunt una și aceeași națiune”.

Roșu „ca racul”, Bodiul i-a explicat lui Hrușciov, care nu a intervenit în discuție, că „sunt două limbi, una sub influență latină, alta sub influență slavă, că poporul moldovenesc este altceva decât poporul român”.

În context, Dej a făcut o serie de reproșuri la adresa conducerii de la Chișinău, arătând că „românii din Basarabia nu au școli, n-au ziare în limba română, alfabetul latin este înlocuit cu cel chirilic”. Semnificativă pentru deosebirea de opinii în chestiunile discutate, confruntarea de atunci, ca și altele de mai târziu, „nu a avut însă efecte pozitive”72.

Conducătorii români încep să observe că liderul sovietic face un joc duplicitar și diversionist în legătură cu problemele teritoriale ale statelor socialiste, în ansamblul lor, și ale României, în particular.

Hrușciov obișnuia să discute cu diverse prilejuri, într-o țară sau alta despre aceste chestiuni, lansând provocări prin tot soiul de inițiative, mai curând improvizații, trezind nedumerire, neîncredere și suspiciuni referitoare la politica și atitudinea reală a Sovietelor față de confrații de „lagăr”.

Era tot mai evident că Hrușciov se lansase într-un „joc provocator la două capete – în chestiunea Basarabiei și în cea a Transilvaniei, totodată”73. Semnificativ este că, în Memoriile sale și-a expus poziția partizană față de Ungaria, susținând că „Transilvania fusese întotdeauna ungurească, că limba și cultura maghiară sunt predominante acolo” și că „românii întorseseră totul cu susul în jos în tentativa de a eradica tot ceea ce mai rămăsese unguresc în regiune”.

Insinuând că românii erau naționaliști-extremiști, Hrușciov a pretins că „făceau spume la gură” când susțineau că „Transilvania era provincie românească din timpuri străvechi” 74.

De remarcat că astfel de opinii, arareori exprimate public sau atât de explicit, reflectau poziția constantă sovietică, de la crearea Rusiei bolșevice și până la colapsul URSS, în 199175.

Note (bibliografie):

1 Vlad Georgescu, Istoria Românilor, A.R.A., Los Angeles, 1984, p. 299.

2 Ibidem, p. 300.

3 Vezi pe larg Dennis Deletant, Ceaușescu and the Securitate: Coercion and Dissent in Romania, 1965-1989, Ed. Hurst&Company, Londra, 1995, p. 15-17; Larry L. Watts, Ferește-mă, Doamne, de prieteni… Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România, Editura Rao, București, 2011, p. 175.

4 Ghiță Ionescu, Communism in Rumania. 1944-1962, Oxford University Press, London-New York-Toronto, 1964, p. 212; Larry L. Watts, op. cit., p. 175.

5 Marin Pancea, Armata. Securitatea. Populația. Decembrie 1989 – Revoluție sau lovitură de stat (interviu cu fostul șef al Direcției de Informații a Armatei realizat de Grațiela Bârlă), Editura Holding Reporter, București, 1999, p. 19; Cristian Troncotă, Istoria securității regimului comunist din România, vol. I, INST, București, 2003, p. 74-75; Larry L. Watts, op. cit., p.194.

6 Larry L. Watts, op. cit., p. 194.

7 David Prodan, Memorii, Text îngrijit și adnotat, cu o prefață de Aurel Răduțiu, Editura Enciclopedică, București, 1993, p. 66. Vezi și Marian Popa,Istoria literaturii române, de azi pe mâine, vol. 1, Fundația Luceafărul, București, 2001, p. 876.

8 Vezi Bolshaja Sovetskaja Entsiklopedija, Ediția a II-a, vol. 5, Moscova, 1950, p. 82-83; Dicționar enciclopedic român, Academia R.P.R., vol. I, București, 1962, p. 307-308; Michael Bruchis, Rusia, România și Basarabia (1812, 1918, 1924, 1940), Editura „Universitas”, Chișinău, 1992, p. 94.

9 Istoria României, vol. II, Editura Academiei R.P.R., București, 1961, p. 101-103.

10 Anton Mărgărit, Rezistența Basarabiei, București, 1991, p. 32.

11 Gheorghe E. Cojocaru, Confruntarea sovieto-română pe frontul ideologic din RSS Moldovenească (1968-1979). Studiu și Documente, Colecția Opera Omnia, Editura Tipo Moldova, Chișinău, 2011, p. 195.

12 Vezi pe larg Vasile Pascu, Ideologie oficială și „deviaționism” în România anilor 1948-1964, lucrare de doctorat susținută la Universitatea București, Facultatea de Istorie, coordonator științific prof. univ. dr. Ioan Scurtu, București, 2010, p. 40-45.

13 Ibidem, p. 43.

14 Ibidem.

15 Ibidem, p. 45.

16 Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 195.

17 Ibidem.

18 Ibidem, p. 196.

19 Vezi pe larg Ibidem.

20 Ibidem. Vezi Istoria României. Compendiu, sub redacția lui M. Constantinescu, C. Daicoviciu și Șt. Pascu, Editura didactică și pedagogică, București, 1970, p. 418, 522; Istoria poporului român, sub redacția lui A. Oțetea, Editura științifică, București, 1970, p. 318, 390.

21 Igor Cașu, „Politica națională” în Moldova Sovietică (1944-1989), Editura Cartdidact, Chișinău, 2000, p. 53. Vezi și Ovidiu Turtureanu, Societatea RSS Moldovenești de la acalmie la stări de conflict (1953-1991), Autoreferatul tezei de doctor în istorie, Academia de Științe a Moldovei, Institutul de Istorie, Stat și Drept, Chișinău, 2012, p. 16.

22 Ibidem, p. 54; Ovidiu Turtureanu, op. cit., p. 16.

23 Ibidem, p. 55; Ovidiu Turtureanu, op. cit., p. 17.

24 Nicholas Dima, Moldavians or Romanians?, în „The Soviet WST. Interplay between Nationality and Social Organization”, Ed. R.S. Clem, Preager Publisher, 1975, p. 38; Ion Constantin, Basarabia sub ocupație sovietică de la Stalin la Gorbaciov, p. 101.

25 În disputa dintre „moldovenişti” şi românişti au existat şi adevăraţi oameni de ştiinţă sovietici, cum ar fi lingviştii Viktor Vinogradov, Samuil Bernstein, Ruben Budagov, Rajmund Piotrowski, Iosif Varticean, Dimitri Mihalci, Rubin Udler şi Serghei Lisiţki, care, în cadrul unor reuniuni ştiinţifice organizate la Chişinău, în anii 1951-1952, în plin regim represiv stalinist, au avut tăria şi curajul să afirme public că „nu există nicio diferenţă între limbile română şi moldovenească” şi că „limba moldovenească” este o limbă romanică, atât prin structura gramaticală, cât şi prin fondul lexical de bază (Vezi Jean Nouzille, Moldova, istoria tragică a unei regiuni europene, p. 184-185; Dorin Cimpoeșu, Republica Moldova între România şi Rusia, 1989-2009, cuvânt înainte de Mihai Retegan, Casa Limbii Române „Nichita Stănescu”, Chișinău, 2010, p. 23).

26 G. Ciorănescu, G. Filitti, R. Florescu, D. Ghermani, A. Gorjiu, M. Korne, N. Neculce, Aspects des relations russo-roumaines. Rétrospectives et orientations, Minard, Paris, 1967, p. 224; Ion Constantin, op. cit., p. 102.

27 Vlad Georgescu, op. cit., p. 300.

28 Robert King, Minorities under Communism, Harvard University Press, Cambridge, 1973, p. 75.

29 Idem, A history of the Romanian Comunist Party, Hoover Press Publication, 1980, p.139.

30 Ibidem, p. 234.

31 Vlad Georgescu, op. cit., p. 303.

32 Silviu Brucan, Generaţia irosită. Memorii, Editurile Univers & Calistrat Hogaş, Bucureşti, 1992, p. 95-96.

33 Ibidem, p. 96.

34 Mihai Retegan, În umbra Primăverii de la Praga: Politica externă a României și criza din Cehoslovacia din 1968, Centrul pentru Studii Românești, Iași, 2000, p. 178; Larry L. Watts, Ferește-mă, Doamne, de prieteni… Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România, p. 205.

35 Corneliu Mihai Lungu și Mihai Retegan, editori, 1956 Explozie. Percepții române, iugoslave și sovietice asupra evenimentelor din Polonia și Ungaria, Editura Univers Enciclopedic, București, 1996, p. 148; Larry L. Watts, op. cit., p. 205.

36 Vezi pe larg Larry L. Watts, op. cit., p. 205-206.

37 Vezi pe larg Dan Cătănuș, The Romanian Communists under the Impact of Destalinization 1956-1961, în „Totalitarian Archives”, Nr.1-2/ 2002, INST, București, p.174-191.

38 Silviu Brucan, op. cit., p. 72-74. 

39 Vezi Constantin Hlihor și Ioan Scurtu, The Red Army in Romania, Centrul pentru Studii Românești, Iași, 2000, p.255-257, 277-278. De menționat că Hrușciov s-a oferit să retragă trupele și din Ungaria, dar Janos Kádár a solicitat rămânerea acestora pentru a-și întări regimul (Vezi Larry L. Watts, op. cit., p. 206).

40 „Népszabadság”, Budapesta, numărul din 21 iulie 1957; cf. Ghiță Ionescu, Communism in Rumania. 1944-1962, Oxford University Press, London-New York-Toronto, 1964, p.227.

41 R. C. Ribi, Das Comecon. Eine Untersuchung über die Problematik der wirtschaftlichen Integration sozialistischer Länder, Zürich, 1970, p. 119.

42 Viorel Roman, Rumänien im Spannungsfeld der Grossmächte (1944-1991), Vol. III, Dr. Falk Verlag, Bremen, 1991, p. 38-39.

43 Vezi pe larg A. S. Stykalin, Problemele relațiilor sovieto-române și ale formării modelului românesc al socialismului în materialele Prezidiului CC al PCUS (1953-1964), în Diplomație și destine diplomatice în lumea românească, Coordonatori Paul Nistor, Adrian-Bogdan Ceobanu, Editura Cetatea Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2011, p.129-149.

44 Krushchev Remembers, translated and edited by Strobe Talbott, Little Brown & Co., Boston, 1971, p. 516. 

45 Vezi Ghiță Ionescu, op. cit., p. 288-290; Viorel Roman, op. cit., p. 40.

46 Larry L. Watts, op. cit., p. 207.

47 Vezi pe larg Cristian Troncotă, Duplicitarii: O istorie a Serviciilor de Informații și Securitate ale regimului comunist din România, Editura Elion, București, 2004, p.14.

48 Onisifor Ghibu, Memoriu adresat D-lor N. Bulganin și Nichita Serghievici Hrușciov în legătură cu evenimentele din Ungaria, în octombrie 1956, în „Vatra” nr. 1/ 1990, Târgu Mureș.

49 „Sovietskaia Moldavia”, 24 și 26 septembrie 1959; Larry L. Watts, op. cit., p. 208.

50 Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 97.

51 Ibidem.

52 Vezi Larry L. Watts, op. cit., p. 208.

53 Vlad Georgescu, op. cit., p. 302-303.

54 Robert King, op. cit., p. 223.

55 Nicholas Dima, Bessarabia and Bukovina. The Soviet-Romanian Territorial Dispute, Columbia University Press, New York, 1982, p. 48.

56 Ion Rațiu, Contemporary Romania. Her Place in World Affairs, Foreign Affairs Publishing Co. Ltd., London, 1975, p. 40.

57 ANIC, Fond CC al PCR-Relații Externe, dosar 49/1959, f. 3. Vezi și Alexandru Șuga, Știință și polemică. Istoricii ruși falsificatori ai istoriei, în „Buletinul Bibliotecii Române din Freiburg”, Vol. V(IX), Serie nouă – 1975/1976, p. 95; Gheorghe E. Cojocaru, Explozia „problemei teritoriale” în relațiile soviet-române, în Fundația Europeană Titulescu, România supraviețuire și afirmare prin diplomație în anii Războiului Rece Comunicări, articole, studii, Vol. 3, Coordonator Ambasador Nicolae Ecobescu, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2014, p. 94.

58 Ibidem, ff. 3-6; Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 94.

59 Cuvântarea rostită de N.S. Hrușciov la Leipzig, în „Scînteia”, 29 martie 1959; Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 94.

60 Vezi Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 94-95.

61 Dan Cătănuș, Între Beijing și Moscova. România și conflictul soviet-chinez, vol. I, 1957-1965, INST, București, 2004, p. 198; Gheorghe E. Cojocaru,loc. cit., p. 95.

62 ANIC, Fond CC al PCR-Relații Externe, dosar 49/1959, f. 8-9; Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 95.

63 Krushchev Remembers, p. 251.

64 Ibidem, p. 232.

65 Militärmacht Sowjetunion: Politik, Waffen und Strategie, Darmstadt, 1985, p. 80.

66 Vlad Georgescu, op. cit., p. 303.

67 Vezi Constantin Sporea, Der Dritte Kongress der Rumänischen KP, în „Osteuropa”, Stuttgart, 1960, p. 801.

68 Declarația Consfătuirii Reprezentanților Partidelor Comuniste și Muncitorești, în „Scânteia”, 4 decembrie 1960.

69 Dan Cătănuș, Între Beijing și Moscova, p. 15; Gheorghe E. Cojocaru, Explozia „problemei teritoriale” în relațiile soviet-române, loc. cit., p. 95-96.

70 Ivan V. Bodiul a îndeplinit funcția de prim-secretar al RSSM în perioada 28 mai 1961-30 dec. 1980. În tot acest timp, a fost „cel care a omorât în faşă tot ceea ce înseamnă cultură naţională, literatură, ştiinţă, limbă română. Bodiul a fost un stâlp al politicii de rusificare şi deznaţionalizare”, a declarat istoricul Gheorghe E. Cojocaru, la moartea fostului lider al comuniștilor moldoveni, în anul 2006 (Vezi Anastasia Nani, A decedat Ivan Bodiul, cel mai longeviv prim-secretar comunist în Moldova, în „Adevarul.md”, 27 ianuarie 2013).

71 Dan Cătănuș, Tot mai departe de Moscova…: politica externă a României în contextul conflictului sovieto-chinez: 1956-1965, INST, 2011, p. 282-283; Gheorghe E. Cojocaru, Explozia „problemei teritoriale” în relațiile soviet-române, loc. cit., p. 96.

72 Paul Niculescu-Mizil, O istorie trăită. Memorii, vol. I, Ediția a II-a revăzută și completată, Editura Enciclopedică, București, 2002, p. 187; Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 96.

73 Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 96.

74 Khrushchev Remembers, p. 231-232; Larry L. Watts, op. cit., p. 244.

75 Vezi Larry L. Watts, op. cit., p. 244.

 

 

Sursa:

Ion CONSTANTIN – Poziția regimului comunist din România în chestiunea Basarabiei

Revista Limba Română Nr. 1, anul XXX, 2020

07/05/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: