CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

O ISTORIE A ZILEI DE 16 APRILIE. VIDEO

 

 

 

 

 

 

 

 

 

16 aprilie, istoricul zilei

 

 

 

1457 i.I.Hr.: A avut loc Bătălia de la Megiddo, a faraonului  Thutmoses  al III-lea, impotriva triburilor hyksosilor aflate sub comanda regelui Cades.

A fost prima bătălie consemnata de  istorie.

 

 

69: A murit împăratul  Otho – (n. 32).

Marcus Salvius Otho (25 aprilie 32 – 16 aprilie 69), a fost împărat roman din 15 ianuarie până în 16 aprilie 69 si  a fost al doilea împărat al Anului celor patru împărați.

 

 

 

 

 

După asasinarea împăratului Galba și a lui Piso, la 15 ianuarie 69, Otho este proclamat împărat de către garda pretoriană, apoi confirmat de Senat.

Este aclamat de legiunile dunărene și de cele din Orient, în schimb Germania, Gallia, Hispania și Britannia îl recunosc pe Aulus Vitellius, guvernatorul Germaniei Inferior, proclamat de trupele de aici încă de la 1 ianuarie 69.

Vitellius trimite trupe împotriva sa care traversează Alpii,iar la 14 aprilie 69 are loc la Bedriacum, la nord de Pad, bătălia decisivă dintre armatele lui Otho și cele ale lui Vitellius. Înfrânt, Otho se sinucide.

 

 

 

 

 73: Fortăreața evreilor Massada a fost cucerită de romani.

 

 

 

 

După un îndelungat asediu (între anii 70-73 d.C.), cei circa 970 de iudei aflați în Massada au preferat să se sinucidă, pentru a nu cădea în mâinile luptătorilor romani, care i-ar fi luat în robie.

Deoarece sinuciderea era interzisă de religia lor, s-au  tras la sorți câțiva bărbați care să-i omoare pe toți ceilalți asediați, iar după aceasta, ultimii rămași s-au omorât ei între ei.

Totuși, două femei și cinci copii s-au ascuns, și au scăpat cu viață, putând povesti mai târziu cele întâmplate.

Rezistența împotriva unor forțe invadatoare mult superioare și moartea asediaților, a  constituit  până azi un simbol al dorinței de libertate a iudaicilor. Curajul lor a fost admirat chiar și de  romani.

 

 

 

 1113: A murit Sviatopolk Iziaslavici (Sviatopolk  al II-lea din dinastia Riurik), mare cneaz al Rusiei Kievene; (nascut cca 1050).

A domnit din anul 1093, pana la moartea sa, in 1113. A fost de asemenea cneaz al Novgorodului (1078- 1088) si cneaz de Turov ( 1088-1093).

 

 

 

1345: Ștefan Uroș IV Dușan (n. aprox.1308 – d.20 decembrie 1355)  regele Serbiei (din 8 septembrie 1331)  devine  țar al  sârbilor și grecilor.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Sub conducerea sa, Serbia și-a atins apogeul extinderii teritoriale,  imperiul sarb devenind  unul dintre cele mai mari state din Europa  în acea vreme

Coroana sa este păstrată la mănăstirea Cetinje din Muntenegru.

 

 

 

 

1495: S-a născut umanistul german Petrus Apianus (Peter Bienewitz  sau Bennewitz) ; (d. 21 aprilie 1552), cunoscut pentru contribuțiile sale în domeniul matematicii, astronomiei, cartografiei.

 

 

 

 

 

 

 

 A întocmit prima tabelă trigonometrică de sinusuri si a proiectat și instrumente pentru calcule astronomice.

Petrus Apianus a studiat cometele, remarcând faptul că acestea își mențin coada în direcția opusă Soarelui.

 

 

 

 

1582: Conquistadorul spaniol  Hernando de Lerma, fondeaza orasul argentinian Salta.

 

 

 

 

Salta se llama "La Linda" | Ampascachi

 

 

 

 

Hernando de Lerma (născut 1541), a fost numit  de regele Spaniei Filip al II-lea, la 13 noiembrie 1577, guvernator al provinciei Tucumán, (în prezent parte a statului Argentina).

 

 

 

 

1780: Este fondată Universitatea din Munster (Westfälische Wilhelms-Universität Münster), în Renania de Nord-Westphalia, Germania.

 

 

 

 

 

 

 

Universitatea isi are rădăcinile în Jesuitenkolleg Münster, fondat în 1588. Dar Universitatea  moderna din Münster a fost înființată în 1780,avand initial  patru facultăți: Drept, Sănătate Știință (Medicină), filosofie și teologie.

Ceremonia de constituire a fost realizată de Franz von Fürstenberg Freiherr. Numele său actual a fost stabilit de către împăratul Wilhelm al II-lea în 1907.

 

 

 

 

1788: A murit Georges (Louis Leclerc) De Buffon, naturalist, biolog, matematician şi scriitor francez, unul dintre întemeietorii concepţiei evoluţioniste; (n. 1707).

 

 

 

Biography: Georges Louis Leclerc, Comte de Buffon

 

 

 

 

1813: A murit Mihail I. Kutuzov, feldmareşal rus, participant la războaiele ruso-turce, comandant suprem al armatei ruse în războiul împotriva lui Napoleon I (1812); (n. 1745).

 

 

 

Historical Characters

 

 

 

 

 

 

1818: Senatul Statelor Unite ratifica Tratatul Rush-Bagot, prin care se stabilea frontiera cu colonia engleza Canada.

 

 

 

1828: A decedat pictorul spaniol Francisco Jose de Goya y Lucientes ; (n. 30 martie 1746).

 

 

 

Goya – autoportret

 

 

 

Francisco José de Goya y Lucientes a fost unul dintre  pictorii spanioli  cei mai  importanti spaniol, la răspântia secolelor al XVIII-lea si  al XIX-lea . La un  secol dupa Velázquez si  cu un  secol inainte  de Picasso,  opera lui este  un punct de referinta pentru două veacuri de pictură spaniolă.

Ani de-a rândul Goya o fost  artistul curtii regale spaniole, si ar fi rămas probabil creator al unei picturi liniștite, echilibrate, dacă nu s-ar fi îmbolnăvit. Surzenia îl izolează de lume și îl eliberează de convenția picturii oficiale.

La aproape cincizeci de ani, exploreaza străfundurile misterioase si zbuciumate ale sufletului omenesc, iar ochiul lui sarcastic si  demascator nu iarta pe nimeni.

 

 

 

1844:  S-a născut romancierul francez Anatole France; (d.12 oct. 1924).

Este numele de scriitor al autorului francez Jacques Anatole François Thibault, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1921.

 

 

 

 

 

DOSAR 1915: Anatole France – Discurs ținut la Sorbona cu ocazia ...

 

 

Primul său roman Le Crime de Sylvestre Bonnard (Crima lui Sylvestre Bonnard) (1881), premiat de Academia franceză, iar piesa Noces corinthiennes (Nunta din Corint) i-a fost reprezentată în anul 1884.

Devine director al revistei Les Lettres et les Arts (1885) și cronicar al revistei Le Temps (1887), calitate în care va face elogiul scriitorului Emile Zola (1892). În 1890, își dă demisia din postul de bibliotecar la Senat și publică romanul Thaïs. În 1894 îi apare Le Lys rouge (Crinul roșu, 1894).  

Anatole France a fost ales membru al Academiei franceze.

 

 

 

 

1850: A decedat Madame Tussaud, fondatoarea renumitului „Muzeu al figurilor de ceara” din Londra, ce-i poarta numele.

 

 

 

 

 

 

Madame Tussauds London - Hier Eintritt frei

 

 

 

 

Marie Tussaud, pe numele de față Grosholtz, s-a nascut in Franta, la Strasbourg, in 1 decembrie 1761.

A invățat sa prelucreze ceara si arta modelarii de la medicul Philippe Curtius, in casa caruia mama ei a lucrat ca menajera.

A fost profesoara de arta a surorii regelui Ludovic al XVI-lea, dar Revolutia Franceza din 1789 i-a schimbat viata, pentru ca a fost intemnitata pentru legaturile avute cu familia regala.

Dupa eliberare a fost obligata sa faca masti mortuare pentru prizonierii ghilotinati, pentru a-si dovedi supunerea fata de noii guvernanti.

In 1802, a pleacat in Anglia impreuna cu cei doi fii si a inceput sa isi prezinte public figurinele din ceara confectionate.

Timp de peste 30 de ani, a strabatut tara expunandu-si colectia sa, care cuprindea personalitati ale vremii.

Muzeul figurilor de ceara care ii poarta numele s-a infiintat in 1835, la Londra, pe Baker Street. Expozitia a fost mutata ulterior in sediul actual din Marylebone Road, in 1884, muzeul adapostind cateva dintre figurile de ceara create chiar de Madame Tussaud, in anii tineretii sale.

Printre ele se numara cele ale lui Voltaire si Benjamin Franklin. De asemenea, in incinta se afla chiar copia ei, pe care si-a facut-o personal chiar inainte de sfarsitul vietii.

Statuile din Muzeul figurilor de ceara sunt ordonate in salile muzeului pe zone tematice: „Lumea filmului”, „Legendele muzicii”, „Petrecerea celebritatilor”, „Camera ororilor”, unde se afla expus si Vlad Tepes.

De-a lungul anilor, muzeul a fost afectat de un incendiu, bombardat in timpul celui de-al doilea razboi mondial, dar a ramas in picioare. In prezent, colectia numara peste 16.000 de exponate.

 

1859: A murit istoricul, gânditorul și politicianul francez Alexis de Tocqueville ; (n.29 iulie  1805).

Cartea sa „Despre democrația în America” i-a adus o largă apreciere și alegerea sa ca membru al Academiei franceze.

 

 

 

Tocqueville, Alexis de

 

 

 Opera sa s-a bucurat de o puternică popularitate în a doua jumătate a secolului al XX-lea, în special după declinul marxismului.

Tocqueville folosește, în general termenul de „democrație” ca un termen mai degrabă social decât politic, pentru a se referi la o societate caracterizată de egalitatea condițiilor sociale (fără o aristocrație privelegiată si  cu cariere deschise tuturor cetățenilor).

 

 

 

1864: În numărul 88 al „Monitorulu Jurnalu Oficialu alu Principateloru-Unite-Române”, a fost  publicată prima lege de organizare judecătorească din istoria României, mai exact a Principatelor Unite, primul act normativ care a statornicit înfiinţarea Curţii de Apel Bucureşti chiar sub această denumire.

 

 

 

 1869: A apărut, la București  revista „Traian”, editată de Bogdan Petriceicu Hașdeu.

 

 

 

1879: S-a născut scriitorul român Gala Galaction; (m. 8 martie 1961).

Gala Galaction, scriitor, preot ortodox, profesor de teologie de origine aromână

Gala Galaction, scriitor, preot ortodox, profesor de teologie de origine aromână

Gala Galaction (pseudonimul literar al lui Grigore Pișculescu, n. 16 aprilie 1879, Didești, Teleorman – d. 8 martie 1961, București) a fost un scriitor, preot ortodox, profesor de teologie român de origine aromână, traducător al Bibliei în limba română.

S-a născut în familia unui țăran care era căsătorit cu fiica unui preot. În 1922, este hirotonit preot și, în 1926, devine profesor la Universitatea din Chișinău.

În perioada interbelică desfășoară o susținută activitate publicistică, cu ajutorul lui Tudor Arghezi, și editează revistele ”Cronica” și ”Spicul”, care apar în perioada 1915-1918.

Ca teolog, a publicat studii despre Noul Testament, articole, meditații, conferințe, predici.

Între 1928-1934 a realizat o nouă traducere a Bibliei în limba română (împreună cu pr. prof. Vasile Radu).

A desfășurat o remarcabilă activitate literară-publicistică, publicand volume de nuvele, romane, note de călătorie, articole în principalele ziare și reviste ale timpului, precum și un jurnal care a fost publicat postum.

După 1944, este prezent în viața literară sau politică, este ales vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din România în 1947, deputat în Marea Adunare Națională și primește Ordinul Muncii, clasa întîi în 1954.

A călătorit în Țara Sfîntă, în Ungaria, Italia, Grecia, Egipt. După o congestie cerebrală, își va petrece ultimii ani de viață imobilizat la  pat.

În Israel, primăria orașului Ierusalim a numit o piațetă în amintirea sa, ca semn de apreciere a contribuției sale la promovarea înțelegerii între creștini și evrei, inclusiv în timpurile cînd omenirea a fost pusă greu la încercare.

La Mangalia și Roșiorii de Vede, câte o școală îi poartă numele.

 

 

 

1889: S-a născut genialul actor britanic de comedie Charlie Chaplin, regizor și producător american de film, creatorul personajului de film mut  “Charlot”;  (m. 25 dec. 1977, în Eleveția).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1896: S-a născut  scriitorul român Tristan Tzara,  unul dintre inițiatorii curentului în literaturădadaist; (d. 1963).

 

 

 

 

 

 

 

1917: Vladimir Lenin s-a  întors din exil la Petrograd (în prezent Sankt Petersburg) și a preluat rolul de lider al Revoluției bolșevice ruse.

Cu o lună mai înainte țarul Rusiei, Nicolae al II-lea, fusese înlăturat de la putere.

 

 

 

 1917: Primul război mondial. Începe  a doua bătălie de la Aisne, terminată cu victoria germanilor; a fost o tentativă franceză de a rupe frontul german între Soissons și Reims, sub ordinele generalului Nivelle.

 

 

 

 

1919: Începe Bătălia din Munţii Apuseni din timpul Războiului româno-ungar de la 1919.

 

 

General Traian Moşoiu (n.1865-d.1932), amrata română

General Traian Moşoiu (n.1865-d.1932)

Armata regală română a respins atacul trupelor bolsevice ungare si a contraatacat, atingînd Tisa la 1 mai 1919.

Ofensiva Ungariei bolşevice, care încheiase o alianţă cu bolşevicii lui Lenin, urmarea să desfiinţeze statul român printr-un atac combinat, initiat de  unguri dinspre vest, prin Transilvania, şi de către ruşi dinspre est, prin Basarabia.

Armatele celor  două regimuri comuniste ar fi urmat să faca jonctiunea  pe crestele Carpaţilor Orientali, deveniţi graniţă între Rusia Sovietică şi Ungaria bolşevică.

Din fericire, proiectul nu s-a putut realiza, atît din cauza ofensivei româneşti care a desfiinţat Ungaria bolşevică, cat şi  datorita rezistenţei româneşti de pe Nistru contra bandelor bolşevice ce testau tăria apărării trupelor române si  nu în ultimul rînd datorită ofensivei ruşilor albi ai generalului Denikin în sudul Ucrainei.

Această ofensivă ne-a dat Romaniei răgazul pe Nistru pentru a se putea concentra spre vest, spre ameninţarea Ungariei bolşevice.

Generalul Traian Moşoiu a condus Comandamentul Trupelor din Transilvania pînă la 11 aprilie 1919, cînd conducerea este luată de generalul Gheorghe Mărdărescu, generalul Moşoiu preluînd comanda grupului de armate „Nord „.

Acesta a  condus contraofensiva victorioasă încheiată cu ocuparea Budapestei, devenind comandant al garnizoanei române din Budapesta, apoi guvernator militar al teritoriilor ungare de la vest de Tisa.

După revenirea sa  din Ungaria, a fost pentru scurtă vreme ministru de război, apoi senator, şi, ulterior, ministru al comunicaţiilor (1922-1923) şi al lucrărilor publice (1923-1926).

 

 

 

 

1919: La 16 aprilie, la Dachau, in Germania, o fracţiune comunistã condusã de trei evrei ruşi : Levin, Axelrot şi Lewien, alungã autoritãtile locale, se instaleazã în palatul conţilor Wittelbasch şi, împreunã cu Eglhofer, jefuiesc bãncile locale şi imprimã chiar bani falşi pentru a-i plãti pe cei douãzeci de mii de miliţieni care-i urmeazã şi ii susţin.

Aceasta miscare a aparut  dupa ce la 7 aprilie, Bavaria se proclamase republicã, avându-l ca preşedinte pe comunistul Toller.
Trupele rãmase încã credincioase disciplinei militare se închid în cazãrmi pentru a nu fi dezarmate.

Comunistii sunt zdrobiti , cu ajutorul unor trupe conduse de generalul von Oven, trimise de la Berlin.

Au loc apoi şapte sute de execuţii, printre care şi capii insurecţiei : Landauer, Eglhofer, Levin. Ceilalţi au fugit la Viena.

Astfel eşueazã experienţa Republicii Sovietice Bavaria.

 

 

 

1919:  Războiul polono-sovietic.  Armata poloneză lansează ofensiva  asupra capitalei Lituaniei, Vilnius, pe care o vor captura in data de 19 aprilie.

 

 

 

16 -17 aprilie 1920: Are loc  Congresul Partidului Poporului din România, condus de Alexandru Averescu, aceptat fuzionarea cu gruparea lui Sergiu Niţă a Ligii Poporului din Basarabia, ceea ce a permis extinderea Partidului Poporului în Basarabia. Noul partid a avut de înfruntat în Basarabia opoziţia Partidului Ţărănesc, cel mai popular partid din Basarabia la acel moment.

 Congresul Partidului Poporului din România a fost constituit la 3 aprilie 1918 (16 aprilie 1918, stil nou) la Iaşi, România.

 

 

 

 

1921: S-a nascut marele actor britanic Peter Ustinov; (d. 2004).

 

 

 

 

 

 

 

1924: S-a născut Henry Mancini, compozitor american născut în Cleveland Ohio, autor de muzica de film (The Pink Panther, Peter Gunn etc.).
A primit premii Oscar in 1962 (“Mic dejun la Tiffany’s”), in 1963 (“Zilele vinului şi trandafiri”) si in 1983 (“Victor / Victoria”), precum si un numar de 20 premii Grammy în cariera sa.

A murit in urma unui  cancer pancreatic şi de ficat, la  14 iunie 1994, la vârsta de 70 de ani.

 

 

 

 

1925: La Sofia a avut loc atentatul organizat de comunişti  la Biserica „Sveti Nedelia”.

Partidul Comunist Bulgar, fiind scos în afara legii, Cominternul dirijat de la Moscova a trecut la atentate, inclusiv in lacasele sfinte, pentru a elimina pe cei mai de seamă reprezentanţi ai regimului aflat la conducerea tarii.

Gruparea terorista comunista bulgara a aruncat în aer acoperișul bisericii aflate în centrul capitalei  bulgare Sofia,  în timpul slujbei de înmormântare a generalului Konstantin Gheorghiev, care fusese ucis într-un alt atentat comunist in  ziua de 14 aprilie.

150 de oameni, în principal membri ai elitei politice și militare a țării, au murit și circa 500 de persoane au fost rănite în atac.

 

 

 

1927: S-a nascut Joseph Ratzinger, teolog german, ales in 2005  papă al Bisericii Catolice a Romei, sub numele de Benedict al XVI-lea, succesorul papei Ioan Paul al II-lea.

 

 

 

 

 

 

INCREDIBIL: Papa Benedict al XVI-lea renunță la Pontificat . AFLĂ ...

 

 

La 28 februarie  a demisionat din funcția de suveran pontif, fiind primul papă din evul mediu până în prezent, care a ales să renunțe la acest oficiu.

 

 

 

1935: Moare Panait Istrati, scriitor român de limbă franceză ( „Kira Kiralina”,”Ciulinii Bărăganului”); (n. 10 august 1884).

 

 

 

 

1938: Sunt arestați și condamnați la închisoare mai mulți conducători legionari, în frunte cu căpitanul Corneliu Zelea Codreanu.

 

 

Photo of Corneliu Zelea Codreanu

Corneliu Zelea Codreanu

Ulterior, în noaptea 29-30 noiembrie 1938, lui Codreanu, si altor  12 conducători legionari le-a fost înscenată o evadare, fiind omorîţi în timpul unui transfer între închisori, la ordinul regelui Carol al II-lea.

 

 

1940: S-a născut Margareta a II-a (Alexandrine Þórhildur Ingrid Margrethe), regina Danemarcei (din 1972).

 

 

1943: Chimistul elvetian Albert Hofmann (n.11 ianuarie 1906 – d. 29 aprilie 2008), a descoperit efectele halucinogene ale LSD-ului.

A lucrat la compania Sandoz unde a ajuns director al departamentului de produse naturale. S-a stins din viață la 102 ani, la  locuinta sa din Basel, Elvetia,  în urma unui atac de cord.

 

 

 

1944: Asupra României  au avut loc primele bombardamente de noapte al aviaţiei engleze din timpul celui de – Al Doilea Război Mondial.

În timpul bombardamentului este atacat Turnu Severin.

 

 

 

 

 

1972: A fost lansată la Cape Canaveral, în Florida, naveta spațială americană „Apollo 16″, care a aselenizat la 20 aprilie 1972.

 

 

 

 

1972: A murit Yasunari Kawabata, scriitor japonez, laureat al Premiului Nobel; (n. 1899).

 

 

 

 

1990: În România a avut loc o manifestaţie de protest împotriva refuzului puterii post comuniste  de a acorda Regelui Mihai, exilat de comuniști în 1948, viza de intrare în ţară .

 

 

 

 

2007: În Statele Unite are loc masacrul de la Virginia Tech, în campusul Universității Virginia Tech, Blackburg, Virginia, SUA.

A fost cel mai sângeros incident petrecut într-o instituție de învățământ din istoria Statelor Unite, numărul de persoane decedate ajungand la 33, printre victime fiind si profesorul   de inginerie și mecanică Liviu Librescu,originar din Romania (n.1930).

Autorul atacului,Cho Seung-hui, născut în Coreea de Sud și  crescut în Virginia, avea drept de rezidență în SUA si  era student al acestei universități și locuia în campusul universitar. Dupa atac,acesta s-a sinucis.

 

 

 

2008: A murit  savantul american Edward Lorenz, considerat părintele Teoriei haosului şi a noțiunii de „efect al fluturelui„; (n. 23 mai 1917).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Edward Norton Lorenz | Kyoto Prize

 

 

 

 

 

 

 

Edward_Norton_Lorenz a fost un matematician și meteorolog american care a stabilit baza teoretică a predictibilității meteorologice și climatice, precum și baza pentru fizică și meteorologie asistată de computer.  Este cel mai cunoscut drept fondatorul teoriei haosului modern , o ramură a matematicii care se concentrează pe comportamentul sistemelor dinamice extrem de sensibile la condițiile inițiale .

Descoperirea haosului determinist „a influențat profund o gamă largă de științe de bază și a adus una dintre cele mai dramatice schimbări în viziunea naturii asupra omenirii încă de la Sir Isaac Newton”, potrivit comitetului care i-a acordat Premiul Kyoto din 1991 pentru științele de bază în domeniul științelor pământului și planetar

Cercetările sale și-au găsit largi aplicații în domeniul meteorologiei teoretice.

Astfel, a elaborat un model matematic care să descrie mișcarea aerului atmosferic.

A primit numeroase distincții și medalii, printre care: Medalia Carl-Gustaf Rossby din partea Societății Meteorologice Americane în 1969, Medalia Elliott Cresson din partea Institutului Franklin în 1989 și Medalia de Aur Lomonosov în 2004.

 

 

 

 

 

 

2013: A murit cântăreţul american de muzică gospel, George Beverly Shea,  fost  colaborator cu evanghelistul Billy Graham vreme de peste 60 de ani (n. 1909, în Canada).

 

 

George Beverly Shea music, videos, stats, and photos | Last.fm

 

 

 

 

 

2018: A murit cântăreaţa română de muzică populară Ionela Prodan; (n. 1947).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

2018: A decedat în Gangseo-gu (în Coreea de Sud) renumita actriță sud- coreeană Choi Eun-hee (născută la  20 noiembrie 1926 în Gwangju), considerată una dintre cele mai mari actrițe coreene din anii 1950 și 1960.

 

 

 

 

Choi Eun-hee — The Movie Database (TMDb)

 

 

 

Choi Eun-hee și-a început cariera în 1947 cu filmul A New Oath , urmat de The Sun of the Night (1948) și Maeumul gohyang (1949), care i-a deschis ușile faimei.

 În 1954, s-a căsătorit cu regizorul sud-coreean Shin Sang-ok, jucând în peste 130 de filme ale acestuia, până la divorțul lor în 1976.

 

 

 

 

 

Shin Sang ok - Alchetron, The Free Social Encyclopedia

 

O viață ca-n filme…

 

În ianuarie 1978, actrița Choi Eun-hee a fost răpită în Hong Kong, la ordinul lui Kim Jong-il, un împătimit al cinematografului, fiul dictatorului comunist nord-coreean Kim Ir-sen .

Fostul său soț, Shin Sang-ok a fost la rândul său răpit șase luni mai târziu, amândoi fiind siliți să lucreze la filme de propagandă care glorificau regimul comunist nord-coreean, dar și în filme artistice.

Pentru rolul jucat într-una dintre peliculele realizate în timpul captivității sale, Choi Eun-hee  va primi la Festivalul de Film de la Moscova premiul pentru cea mai bună actriță.

După ce a făcut o serie de filme în Coreea de Nord comunistă, cuplul (recăsătorit în 1983 la ordinul lui Kim) a reușit să scape în 1986, refugiindu-se în ambasada americană de la Viena.

Vor trăi zece ani în Statele Unite, înainte de a se întoarce în Coreea de Sud.

Regimul nord-coreean a negat întotdeauna că i-a răpit, afirmând că cei doi au venit în Coreea de Nord pentru a găsi un refugiu.

Choi Eun-hee a murit la vârsta de 91 de ani în urma unei insuficiențe renale. 

 

 

 

 

 

 

 

CALENDAR CREȘTIN ORTODOX

 

 

 

Joia din Săptămâna Patimilor (Denia celor 12 Evanghelii)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Denia celor 12 Evanghelii și scoaterea Sfintei Cruci

 

 

Joia din Saptamana Patimilor este cunoscuta ca fiind ziua in care se citesc cele 12 Evanghelii si se scoate Sfanta Cruce în naosul bisericii. Aducerea Sfintei Cruci din Sfantul Altar si asezarea ei in mijlocul bisericii are loc după citirea Evangheliei a V- a, atunci cand preotul spune:

„Astazi S-a spanzurat pe lemn Cel Ce a intins pământul pe ape”.

Sfânta Cruce rămâne in mijlocul bisericii pâna vineri, când este readusă în Sfântul Altar.

La Ierusalim, incepând cu orele 16.00, se face o procesiune cu Sfânta Cruce.

Procesiunea incepe de la Pretoriu si se termina la Sfântul Mormânt. Credinciosii străbat drumul pe care Mântuitorul a purtat Crucea Răstignirii.

 

 

 

 

Bibliografie (surse):

 

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

  2. Crestin Ortodox.ro;

  3. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;

  4. e.maramures.ro;

  5.  wikipedia.ro

  6. Rador.ro

 

 

 

VIDEO: ASTĂZI ÎN ISTORIE – TODAY IN HISTORY

 

 

 

 

 

 

 

 

16/04/2020 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Anton Crihan: Cum s-a făcut Unirea Basarabiei cu România. VIDEO

 

 

 

 

 

Foto: Crihan Anton – Fruntaş al vieţii politice din Basarabia, membru al Sfatului Țării. (n.12.VII.1893, Sângerei-Bălţi – 9.I.1993, Saint Louis-SUA). A fost înmormântat la Chişinău.

 

 

 

 

 

 

După studiile liceale terminate la Bălţi, Anton Crihan a urmat Facultatea de Ştiinţe Economice din Odesa şi pe aceea de Drept din Bucureşti, dându-şi doctoratul în ştiinţe politice şi economice la Paris.

Aflându-se la Odesa, a participat la elaborarea statutului cohortelor moldoveneşti, iar mai târziu a înfiinţat la Chişinău primele cohorte militare, pe care le conduce. Participă şi ia cuvântul la Congresul Ţăranilor (1917). Face parte din comitetul care organizeză mitingul celor 10.000 participanţi de la Odesa. Are misiunea să intre în Comitetul Central al Ostailor Moldoveni de la Chişinău, pentru a anihila intrigile separatiştilor care duceau o acţiune împotriva unirii şi oricărei apropieri de fraţii lor români, agitând ideea “primejdiei de peste Prut”.

Anton Crihan a fost membru al biroului pentru organizarea Sfatului Ţării şi apoi deputat în acest for parlamentar. La începutul anului 1918 a făcut parte din delegaţia care a plecat la Iaşi, pentru a informa guvernul român asupra situației din Basarabia.

A fost Vicepreşdinte al Comisiei Agrare care s-a format după unire.  și are meritul de a fi condus lucrările comisiei, fapt pentru care a fost numit “părintele reformei agrare”.

La 20 octombrie 1920, prezintă parlamentului român, legea de aplicare a reformei agrare votată de Sfatul Ţării, care este promulgată de parlamentul român.

A fost membru al PNŢ și deputat în Parlamentul Român în patru legislaturi. După instaurarea comunismului în România, s-a stabilit în SUA.

Una din cele mai importante lucrări ale sale a fost: ”Drepturile României asupra Basarabiei”.

 

 

 

 

 

 

Anton Crihan, Cum s-a făcut Unirea Basarabiei cu România, cuvântare difuzată la postul de radio Free Europe din Munchen, în 1968

În anii din urmă, literatura istorică a înregistrat un număr impresionant de scrieri cu privire la mişcarea naţională din Basarabia anilor 1917 și 1918. Totuși problema reflectării sintetice şi/sau totale a evenimentului Unirii ne lipseşte.

Multiple aspecte ce ţin de istoricul creării Partidului Naţional Moldovenesc, de raporturile acestuia cu Sfatul Ţării, de activitatea propriu-zisă a Sfatului Ţării după data de 13 ianuarie 1918, de rolul de excepţie al unor personalităţi basarabene în mişcarea naţională etc. rămân în continuare subiectul unor dezbateri științifice.

Cert este că sursele istorice cu privire la evenimentul Unirii din 1918, risipite în diverse colecții publice1 sau private, inclusiv cele cu statut special de depozitare2, îşi aşteaptă încă cercetătorul pertinent. De altfel, Ştefan Ciobanu, în 1929, sublinia că „mişcarea naţională românească din Basarabia, din anii 1917-1918, nu şi-a găsit încă interpretarea justă […] din cauza lipsei unei perspective istorice care ar da posibilitatea să se judece evenimentele şi oamenii de atunci sine ira et studio […]”3.

Considerațiile lui Ştefan Ciobanu trebuie raportate, evident, la evocarea primului deceniu de după Unire. Pentru generațiile de astăzi, aflate în pragul unei aniversari deosebite – o sută de ani de la Marea Unire din 1918 – altfel se conturează perspectiva istorică a evenimentului.

La distanţa unui secol, dezbaterile științifice asupra evenimentului Unirii au cu totul o altă explicație istorică. În contextul amintit, credem, nu este lipsit de interes să vedem o perspectivă asupra fenomenului Unirii din 1918, scrisă de către un participant direct la evenimentul Unirii cu aproape cinci decenii în urmă, mai exact în 1968, la împlinirea unei jumătăţi de veac (de la anul 1918)4.

Este vorba de Anton Crihan (1893, Sângerei, Bălţi – 1993, Saint Luis, SUA)5, cel mai longeviv dintre membrii Sfatului Ţării, ultimul care a supraviețuit „teroarea istoriei” şi a cunoscut prăbușirea colosului sovietic, respectiv, proclamarea independenţei Republicii Moldova.

Cuvântarea lui Anton Crihan, difuzată la postul de radio Free Europe din Munchen, în 1968, s-a editat într-o modestă broșură, în 1969, la Madrid (34 p.).

Lucrarea este alcătuită din două părţi. În prima parte sunt reflectate unele date biografice, însoțite de comentarii asupra activităţii şi rolului pe care l-a avut şi/sau i l-au atribuit lui Anton Crihan alte personalităţi marcante din epocă, precum O. Ghibu6 și Ionel I. Brătianu7, cât şi unele evocări personale asupra activităţilor desfăşurate de el în exil8. Cea de-a două parte a lucrării cuprinde o evocare propriu-zisă a evenimentului Unirii, cu reflecţii asupra istoriei Basarabiei, începând cu anul 1812 şi culminând cu Actul Unirii din 27 martie 19189.

Ar trebui să reţinem că lucrarea lui Anton Crihan (Cum s-a făcut Unirea Basarabiei cu România, Madrid, 1969, 34 p.), prin concursul unor anumite împrejurări, devenise o raritate bibliografică chiar din momentul apariţiei ei în volum, în 1969.

Notiţă informativă, aplicată pe fila de forzaţ a cărţii, ne sugerează clar că „s-au tras din această broşură 350 de exemplare în atelierele Tipografiei „Marsiega”, Madrid, ianuarie 1969”. Ex manuscripto10.

Fără îndoială, Anton Crihan, alături de multe alte personalităţi notorii ale anilor 1917-1918 – I. Pelivan, I. Inculeţ, P. Halippa, V. Cijevschi, D. Ciugureanu, V. Bogos, V. Cristi, Em. Catelly –, se înscrie perfect în cohorta generaţiei de aur a Marii Uniri.

În contextul amintit, se cuvine, mai întâi, să intervenim cu unele precizări în legătură cu datele și evenimentele evocate de Anton Crihan. Despre satul de baştină Sângerei (jud. Bălţi), care „acum se numeşte Lazovo [Lazovsk, în 1968], Anton Crihan susține că era transformat de ruşi în „sat model”, căruia îi dau o deosebită atenţie”.

Anton Crihan deţine şi date statistice asupra schimbărilor demografice intervenite după anii de pomină 1940/1944: „Dacă în 1940, populaţia satului era pur românească, atunci în urma recensământului din 1965, din cei 11.000 locuitori […], satul număra deja peste 4.000 ruşi”11. Anton Crihan a absolvit liceul la Bălţi în 1914, urmând apoi Facultatea de ştiinţe fizico-matematice din Odesa. În toamna anului 1916, a fost înrolat în armata ţaristă şi trimis la o Şcoală Militară, în aşa-zisa „studenţească”, nr. 2, din Odesa.

După un an de studii, în 1917, este avansat în grad „de praporscik”, ceea ce-i permitea peste patru luni automat să fie numit sublocotenent, apoi trimis pe frontul românesc de dislocare ale armatelor rusești la Bârlad, în calitate de translator al comandamentului inginerilor din Armata IV. Izbucnirea revoluţiei ruse l-a prins acolo, la Bârlad, unde a creat Comitetul soldaţilor şi ofiţerilor moldoveni din Armata IV. În calitate de preşedinte ales al comitetului, Anton Crihan preciza că „l-am pus pe Gheorghe Madan, veteran din Revoluţia din 1905-1906, iar pentru mine mi-am rezervat postul de secretar al comitetului”12.

Ştirile cu privire la activităţile desfăşurate de ostaşii moldoveni dislocaţi în zona frontului român al unităţilor ruseşti, la Bârlad, pot fi recuperate şi din cele publicate în ziarul „Cuvânt Moldovenesc” din 3 iunie 1917:

„Noi, subsemnaţii ofiţeri, dregători militari şi soldaţi basarabeni ai garnizoanei ruseşti din Bârlad, întrunindu-ne în ziua de 12 mai 1917, sub preşedinţia tălmaciului G. V. Madan, spre a ne sfătui asupra nevoilor politice, culturale şi economice de azi ale Basarabiei şi luând cunoştinţă de programul Partidului Naţional Moldovenesc, tipărit în nr. 28 de la 9 aprilie anul 1917, al gazetei „Cuvânt Moldovenesc” din Chişinău, am hotărât cu toţii să ne alipim la Partidului Naţional Moldovenesc, arătându-ne în acelaşi timp dorinţa că în ceea ce priveşte înzestrarea ţăranilor moldoveni cu pământ, apoi dânsa să fie înfăptuită pe temeiul celei mai largi democraţii, căci a sosit şi pentru dânşii ziua dreptăţii.

Partidul Naţional Moldovenesc, dând întregul său sprijin stăpânirii vremelnice a Rusiei, să-şi dea în acelaşi timp toata silinţa atât pentru cuvântul tipărit, cât şi prin viul grai, ca să ferească scumpă-ne Basarabie de siluirile şi jafurile nelegiuite ale anarhiei.

Spre adunarea la îndeplinire a celor mai sus arătate ne-am şi ales un comitet al nostru”13.

Este evident că derularea evenimentelor din interiorul Basarabiei, din vara anului 1917, în viziunea lui Anton Crihan, erau influenţate de frământările ce se produceau în mijlocul ostaşilor basarabeni. Pe la jumătatea lunii iunie, „conducerea mişcării naţionale din Basarabia începe să treacă tot mai mult în mâinile militarilor”.

Acestora li se părea că „lucrurile nu merg destul de repede şi ei erau grăbiţi să ajungă cât mai neîntârziat la rezultate practice precise”14. În acea atmosferă de fierbere revoluţionară, Anton Crihan se face remarcat printre liderii mişcării ostăşeşti de la Odesa prin faptul că lansează ideea creării cohortelor moldoveneşti15.

Nu este lipsit de interes să observăm că unii cercetători consideră că „cohortele înfiinţate de el aveau sarcina să se ocupe în Basarabia de organizarea Partidului Socialist-Revoluţionar Moldovenesc”16. Anton Crihan, la rândul său, susţine că, fiind printre organizatorii cohortelor moldoveneşti de la Odesa, tot el, mai apoi, le-a adus în Basarabia17.

Indică chiar şi o dată concretă când cohortele sosesc la Chişinău şi „iau conducerea în mâinile lor”: 11 iulie 1917. În opinia lui Anton Crihan, impactul s-a simțit imediat – „mersul revoluţiei ia o înfăţişare nouă”18. Forţa numerică a cohortelor moldoveneşti se echivala cu 1600 de soldaţi, reprezentați în 16 unităţi, şi 20 de ofiţeri.

Pentru o acoperire a celor enunţate mai sus, Anton Crihan citează după O. Ghibu, care susţinea, între altele, că aşa-numitele „cohorte moldoveneşti aveau să joace un însemnat rol în viaţa publică a Basarabiei, timp de câteva luni”19.

De altfel, Anton Crihan nu indică concret și funcţia ce o deţinea în legătură cu crearea cohortelor – „cea de inspector al cetelor mobile de miliţie şi comisar de la comitetul moldovenesc pe lângă statul circumscripţiei Odesa”.

Potrivit prevederilor din „Instrucţiunea pentru cetele moldoveneşti”, acestea trebuiau să fie formate din 16 cete mobile (o ceată se compunea din 100 de ostaşi), iar în capul cetelor era inspectorul (Anton Crihan). Scopul acestora era paza siguranţei personale şi publice a cetăţenilor; lupta cu dezertorii; lupta cu anarhia şi contrarevoluţia; prevenirea dezordinilor agrare; menţinerea ordinii în caz de demobilizare etc.”20. Inspectorul cohortelor moldovenești se afla în subordonarea directă a şefului statului major din Odesa, dar și în supravegherea comandamentului garnizoanei dislocate la Chişinău.

Printre acţiunile întreprinse nemijlocit la Chişinău, Anton Crihan îşi atribuie meritul de a fi printre organizatorii Comitetului Militar Central al ofiţerilor şi soldaţilor moldoveni21, care ia fiinţă, după cum ne relatează A. Crihan, pe 22 iulie 1917 şi care avea drept scop „convocarea unui congres al militarilor care să hotărască soarta Basarabiei22. Cert este că, prins în vâltoarea evenimentelor revoluționare, numele lui Anton Crihan este atestat alături de cele mai reprezentative personalităţi ale anului 1917.

Atunci când în toamna anului 1917, Partidul Naţional Moldovenesc îşi alcătuia „izvodul” cu ocazia alegerilor în Adunarea Constituantă rusească23, Anton Crihan „ofiţer, inspector al cohortelor moldoveneşti din Basarabia” este ales alături de Vladimir Chiorescu, Teofil Ioncu, Ioan Pelivan, Daniil Ciugureanu, Profirii Fală, Ioan Codreanu etc. (12 deputaţi)24.

Comitetul central al Partidei Naţionale Moldoveneşti a delegat la acea întrunire „pe cei mai iscusiţi şi mai vrednici oameni din neamul nostru […], oameni de ispravă din sângele nostru […], cu gândul curat şi cu dragoste pentru neamul nostru moldovenesc”. Anume ei trebuiau „să scoată drepturile politice şi naţionale, fără care nu poate trăi niciun neam”, se sublinia în apelul către Fraţii moldoveni25.

La Congresul Militarilor (20-26 octombrie 1917), Anton Crihan a aderat la fracţiunea Blocului Moldovenesc, iar în şedinţele Sfatului Ţării a vorbit în numele Blocului Moldovenesc. Pe lista nominală a deputaţilor Sfatului Ţării (cu mandate validate), în şedinţa din 4 decembrie 1917, este înscris ca „ales din partea Primului congres militar-moldovenesc din toată Rusia” alături de Gherman Pântea, Ion Buzdugan, Vasile Ţanţu (jud. Bălţi)26.

În viziunea lui Anton Crihan, cele mai însemnate hotărâri pe care le-a luat Sfatul Ţării sunt următoarele: Proclamarea autonomiei Basarabiei; hotărârea cu privire la înfiinţarea Sfatului Ţării; fixarea numărului de deputați în Sfatul Ţării și repartizarea lor pe naţionalităţi, moldovenilor atribuind 70 la sută din mandate, iar minoritarilor 3027.

Contextul general al evenimentelor petrecute în Basarabia în toamna anului 1917 – proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti pe 2 decembrie 1917, apoi a independenței față de Rusia, în 24 ianuarie 1918 – a dus expres la radicalizarea mediului social-politic basarabean şi a împins clasa politică basarabeană spre conştientizarea faptului iminent al Unirii.

În legătură cu faptele amintite mai sus, sunt de remarcat câteva idei esenţiale din discursul lui Anton Crihan (1968) cu privire la mişcarea naţională din anii 1917-1918 şi, respectiv, evenimentul Unirii din 27 martie28:

– „Gruparea cea mai activă din componența Sfatului Ţării, care a lucrat permanent şi în mod hotărât pentru Unire, a fost, fără îndoială, Blocul Moldovenesc29;

– „Noi (Blocul Moldovenesc) ştiam că Unirea avea să fie votată cu o mare majoritate de toţi deputaţii din Blocul Moldovenesc, cărora avea să li se alăture şi cei din Fracţiunea Ţărănească;

– „Ceea ce Sfatul Ţării a făcut în ziua de 27 Martie n-a fost decât îndeplinirea unor formalităţi solemne, o mare sărbătoare naţională a moldovenilor dintre Prut şi Nistru, deoarece totul fusese pregătit de mai înainte prin lungi şi tenace tratative dintre Blocul Moldovenesc şi Guvernul românesc”30.

Marea bătălie s-a dat nu pe 27 martie, ci în ziua când Sfatul Ţării a hotărât chemarea armatei române, care a avut loc în luna decembrie 1917 (22 /27 decembrie 1917)31.

Dincolo de toate observăm că convingerile ferme ale lui Anton Crihan, enunţate la o jumătate de veac de la Unire, în 1968, sunt, prin excelenţă, adevărate lecţii de istorie naţională. Lecţii care trebuie neapărat memorizate şi/sau învăţate, ştiute pe de rost, dar și transmise generaţiilor de azi şi de mâine. Înaintaşul nostru avea o conştiinţă clară, o conştiinţă împăcată faţă de generaţia sa, în sensul că ea a făcut ceea ce trebuia să facă:

„Naţionaliştii basarabeni adevăraţi, adică cei cărora Unirea de la 27 martie 1918 li se datorează în întregime, au fost oamenii cei mai curaţi sufleteşte şi mai curajoşi totodată, din câţi mi-a fost dat mie să întâlnesc în întreaga mea viaţă, şi care, nu mă îndoiesc un singur moment, n-ar fi permis nimănui să le forţeze conştiinţa, chiar dacă ar fi ştiut în mod cert că atitudinea lor i-ar fi dus la moarte sigură. Naţionalismul lor însemna dragoste de Neam”.

Şi încă ceva ne-a mai lăsat nouă Anton Crihan – nişte poveţe, marcate de credinţa fermă în destinul neamului românesc:

– „Imperiile […] nu sunt veşnice. Istoria a înregistrat numeroase prăbuşiri de imperii. Ca să nu vorbim decât despre generaţia mea, aceasta a văzut-o pe aceea a imperiului țarilor şi încă altele câteva nu mai puţin răsunătoare. […]. Mai târziu sau mai devreme va veni şi aceea a imperiul sovietic;

– […] Basarabia va redeveni din nou românească, până atunci însă nouă nu ne rămâne decât să sărbătorim, cel puţin, după cum se cuvine, în fiecare an Unirea […], aceasta fiind, fără îndoială, evenimentul cel mai important din istoria recentă a Basarabiei”32.

Înaintaşul nostru îşi îndeplinea o datorie morală faţă de generaţiile tinere, care veneau din urmă, mai ales, faţă de basarabenii săi, care în acele condiții ale dezmățului propagandistic de sorginte sovietică cunoşteau foarte puţin despre evenimentul Unirii. Pentru că anume lor li se adresa Anton Crihan:

„[…] Eu mai ştiu cam tot ce vi se întâmplă vouă, scumpii mei fraţi basarabeni, de atunci încoace. Cu toate acestea, e bine să ştiţi şi voi, eu n-am pierdut încă nădejdea să vă vedem pe voi toţi reveniţi odată mai mult şi pentru totdeauna la sânul patriei noastre comune […].

Eu n-am pierdut încă această nădejde, deoarece eu continui să cred că monstrul sovietic odată şi odată va trebui să plesnească. Mai mult chiar, eu cred că ziua aceasta nu mai e departe”33. Aceasta a fost convingerea lui fermă de o viaţă.

 Atât de mare i-a fost credinţa în izbăvirea noastră de sub jugul imperiului roşu, încât o forţă miraculoasă a destinului l-a cruţat şi i-a oferit o şansă unică – trecuse deja peste pragul vârstei de 98 ani – să trăiască aievea mirajul independenţei Basarabiei (27 august 1991).

Fără îndoială, cuvântarea lui Anton Crihan la postul de radio Free Europe din Munchen (1968) poate fi atribuită, în egală măsură, unui testament lăsat pentru generațiile de azi și de mâine.

Discursul lui Anton Crihan este, mai întâi, un act de supremă voinţă civică şi morală, dar şi politică, de care a dat dovadă înaintaşul nostru aflat în condiţii extrem de grele de ilegalitate şi exil.

Aceste mărturii ale istoriei ne ajută să ne apropiem de adevărul istoric, să-l pătrundem, să-l înţelegem, în sfârșit: ce a fost şi cum s-a făcut Unirea; de ce a fost inevitabilă Unirea basarabenilor cu Ţara; care a fost rolul Sfatului Ţării în acel proces de trezire naţională; care a fost rolul militarilor la întregire și a elitei politice basarabene, în special.

Or, discursul lui Anton Crihan nu este altceva decât ecoul de confesiune a unei generaţii de sacrificiu, în numele idealului de întregire a românilor basarabeni.

 

 

 

Sursa:

http://limbaromana.md/index.php?go=articole&n 

 

 

 

Note:

 

1 De pildă, studiul despre Sfatul Ţării, scris în 1919, pe urmele încă proaspete ale evenimentului și rămas în manuscris, a fost descoperit în colecţiile arhivei din Chişinău şi publicat în volum cu titlul: O pagină din istoria Basarabiei. Sfatul Ţării. 1917-1918. Ediţie îngrijită, studiu introductiv şi selecţia materialului de Ion Negrei şi Dinu Poştarencu, Prut Internaţional, Chişinău, 2004, 288 p.

2 În colecţile Muzeului Naţional de Istorie a Moldovei se deţin importante colecţii referitoare la activitatea unor personalităţi marcante ale mişcării naţionale din anii 1917 și 1918: C. Stere, P. Halippa, A. Baltaga, E. Catelly, T. Neaga, P. Sinadino, I. Harbuz, I. Panţâru și T. Cojocaru.

3 Ştefan Ciobanu, Unirea Basarabiei. Studiu de documente cu privire la mişcarea naţională din Basarabia în anii 1917-1918, Universitas, Chişinău, 1993, p. 13.

4 Anton Crihan, Cum s-a făcut Unirea Basarabiei cu România, Editura Carpaţii, Madrid, 1969, 34 p. (colecţia Carpaţii, nr. 21. S-au tras din această broşură 350 de exemplare în atelierele Tipografiei „Marsiega”, Madrid, ianuarie 1969).

5 A fost adus din Saint Luis, SUA, şi înmormântat la Cimitirul Central din Chișinău. I s-au făcut funeralii naţionale; o stradă din sectorul Centru al Chişinăului îi poartă numele. (Vezi: S-a stins din viaţă ultimul dintre făuritorii Unirii Basarabiei cu România,  Anton Crihan. În: „Lumea Liberă”, 16 ianuarie [nr. 224], 1993; Legendarul Anton Crihan se întoarce din exil. În: „Libertatea”, 19 ianuarie 1993; Anton Crihan a revenit pe pământul strămoşesc. În: „America”18 martie 1993 [ziarul diasporei româneşti din SUA;  semnat de Ion Cepoi preşedintele Societăţii „Viitorul Român” din Los Angeles].

6 Anton Crihan, op cit, p. 9.

Idem, p. 10.

Idem, p. 3-10.

Idem, p. 11-32.

10 Anton Crihan, op. cit. exemplarul consultat de noi s-a păstrat într-o colecție privată la Constanța, România.

11 Idem, p. 3-4.

12 Idem, p. 4 (în  cel de-al 2-lea Guvern al Republicii Democratice Moldovenești). Conduce Ministerul Agriculturii, cel mai greu minister la acea vreme. De acest organ depindea „cum va fi rezolvată problema agrară, în jurul căreia se dădeau luptele de moment”. Vom interveni doar cu precizarea că în Directoratul general îndeplinea funcția de subsecretar de stat al AgriculturiiA mai prezidat şi Comisia Agrară (după 27 martie 1918), care a contibuit la elaborarea proiectului  Legii agrare. A susținut și/sau apărat acest proiect, în calitate de raportor în Sfatul Ţării, dar şi în Constituanta Ţării (1919). Pentru că se ştie că ţăranii basarabeni erau îngrijoraţi cel mai mult de problema agrară (în sensul unei redistribuiri a proprietăţii funciare din contul marilor proprietari).

13 Procesul verbal al adunării ostaşilor moldoveni din Bârlad din 12 mai 1917. În: Ştefan Ciobanu, Unirea Basarabiei. Studiu de documente cu privire la mişcarea naţională din Basarabia în anii 1917-1918, Universitas, Chişinău, 1993, p. 113-114; Vezi: „Cuvânt Moldovenesc”nr. 44, 3 iunie 1917.

14 Anton Crihan, op cit, p. 16.

15 Idem, p. 4.

16 Ion Ţurcanu, Unirea Basarabiei cu România, Tipografia Centrală, Chişinău, 1998, p. 138; Generaţia Unirii. Enciclopedie. Ediție îngrijită de Iurie Colesnic, Muzeum, Chişinău, 1998, p. 184 (se afirmă că Anton Crihan a fost membru al Partidului Socialist Revoluţionar Naţionalist).

17 Anton Crihan, op cit, p. 16.

18 Ibidem

19 Onisifor Ghibu, Cum s-a făcut unirea Basarabiei, [Biblioteca „Astra” nr. 9], Editura Asociaţiunii, Sibiu, 1925, p. 10.

20 Instrucţii pentru cetele de miliţionari moldoveni. În: Ștefan Ciobanu, Unirea Basarabiei. Studiu de documente cu privire la mișcarea națională din Basarabia în anii 1917-1918, Universitas, Chișinău, 1993, p. 138.

21 Anton Crihan, op cit, p. 17; după cum se ştie, preluarea iniţiativei  de organizare a Sfatului Țării în calitate de organism suprem al Basarabiei autonome, de către Comitetul Militar Central Moldovenesc, apoi de către Congresul ostăşesc (20-27 octombrie 1917),  s-a produs exact peste o lună, în 21 noiembrie 1917.

22 Ibidem.

23 Se consideră că autonomia provincială şi principiile de organizare a organului ţinutal suprem vor fi elaborate de către Adunarea Constituantă rusească, iar permisiunea oficială de a forma organul suprem al Basarabiei va fi acordată de Guvernul Provizoriu din Petrograd.

24 Manifestul electoral al Partidului Naţional Moldovenesc cu ocazia alegerilor în Constituanta rusă. În: Ştefan Ciobanu, Unirea Basarabiei. Studiu de documente cu privire la mişcarea naţională din Basarabia în anii 1917-1918, Universitas, Chișinău, 1993, p. 128-130; Vezi: „Cuvânt Moldovenesc”nr. 94, 27 octombrie 1917.

25 Ştefan Ciobanu, Unirea Basarabiei. Studiu de documente cu privire la mișcarea națională din Basarabia în anii 1917-1918, Universitas, Chișinău, 1993, p. 129.

26 Lista deputaţilor Ţării, ale căror mandate au fost validate în şedinţa Sfatului Ţării din 4 decembrie 1917, vezi Ştefan Ciobanu, Unirea Basarabiei. Studiu de documente cu privire la mişcarea naţională din Basarabia în anii 1917-1918, Universitas, Chişinău, 1993, p. 184 (nr. LXXIX).

27 Anton Crihan, op cit, p. 17.

28 După 27 noiembrie 1918 (data lichidării Sfatului Ţării), îndeplineşte funcţia de Director general al Consiliului de administraţie (Pan Halippa, preşedinte). A mai înfiinţat Casa Noastră, instituţie ce avuse menirea să execute Legea agrară basarabeană (până în 1920). Face parte din delegaţia română la Conferinţa ruso-română din Viena (1924). A deţinut mandatul de deputat  în 1919, 1920, 1922, 1932, 1937. În anii 1932-1933, revine în funcţia de administrare a problemei agrare, deţinând-o pe cea de subdirector de stat al agriculturii. Mai contribuie la fondarea Facultăţii de Agronomie (Facultatea de Agronomie a Universităţii din Iaşi, după transferul la Chişinău având sediul în blocul Sfatului Ţării.

A fost printre fondatorii Partidului Ţărănesc Basarabean (1918, atunci când „încă nu exista un asemenea partid  în Ţara veche” (mai apoi se vor uni cu  Partidul Ţărănesc din regat şi cu Partidul Naţional din Ardeal); face parte din „delegaţia permanentă a partidului”; în 1924, se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti (pe cea de la Odesa aşa şi n-a mai absolvit-o); în 1934 îşi ia doctoratul la Paris în domeniul „ştiinţe politice şi economice”; profesor  la Politehnica din Iaşi; în 1947 este scos din învăţământ; în 1948 pleacă la Paris; din 1951 s-a stabilit la Washington; face parte din Comitetul Naţional Român (în 1959, din cauza unor  neînţelegeri interne îl părăseşte); în 1964 îşi dă demisia din acel Comitet.

29 Anton Crihan, op cit, p. 24.

30 Idem, p. 22-23.

31 Autorul  mărturiseşte: „În acea zi nu s-a vorbit direct de Armata română, asta nu trebuie să înşele pe nimeni. Noi ştiam perfect de bine de ce armată era vorba […]. Asta o ştiam noi şi o ştiau şi deputaţii minoritari. Că o ştiau şi aceştia din urmă dovada cea mai bună e că, după luarea acelei hotărâri, reprezentantul Partidului Social-Democrat, care de fapt erau comunişti, şi acela al Bundului s-au  retras din Sfatul Ţării. Ori ca să nu-şi închipuie cineva că noi eram nişte naivi şi nu ştiam ce facem. Aşadar, lupta adevărată pentru Unire atunci s-a dat în luna decembrie 1917, nu la 27 martie. În acel moment însă armata română nu era prezentă în Basarabia ca „să-i înveţe pe deputaţi cum să voteze!”  (vezi Anton Crihan, op. cit, p. 23-24).

32 Idem, p. 11.

33 Idem, p. 34.

 

 

 

16/04/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Povestea unor tezaure româneşti. VIDEO

 

 

 

Povestea Tezaurului României - teamă, suspans și decizii ...

 

 

 

 

 

 

 

Istoria tezaurelor româneşti, de la agatârşi, la mareşalul Antonescu

 

 

 

 

Inflaţia este un dezechilibru major al economiei unei ţări, sau unei entităţi economice, reprezentat de o creştere generalizată a preţurilor şi de scăderea simultană a puterii de cumpărare a monedei naţionale.

Acest lucru nu s-a întâmplat pentru prima oară în societatea modernă, cum ar fi de aşteptat, ci în imperiul roman, cu aproape 2.000 de ani în urmă.

Împăratul Traian a jefuit din Dacia mai mult aur decât se aştepta şi a provocat o inflaţie mondială, adică a scăzut puterea de cumpărare a metalului preţios în interiorul imperiului. Pentru o mai bună înţelegere a fenomenului trebuie să ne întoarcem în timp…

Cele mai vechi bijuterii de aur descoperite până acum provin din Balcani, în arealul fostelor neamuri pretracice. În apropierea oraşilui Varna, din Bulgaria, a fost descoperit un tezaur vechi de 6.500 de ani. La Moigrad, judeţul Sălaj, România, a fost descoperit un idol de aur vechi de 5.500 de ani.

Populaţiile balcanice, în general, şi cele de pe teritoriul ţării nostre, în special, au fost mai mereu menţionate în antichitate ca iubitoare de aur. Neamul dacic al agatârşilor, sau dacii ardeleni, a fost localizat de Herodot la izvoarele râului Maris (Mureş). Herodot îi aminteşte pe agatârşi în conflict cu sciţii, fapt ce se opune clar ipotezei moderne care îi consideră o ramură a sciţilor.

Legenda transmisă de Herodot, spune că Skytes şi Agathirsos erau fii legendari ai lui Heracles. Faţă de ceilalţi traci, agatârşi aveau unele trăsături aparte, cum ar fi gingăsia, bogăţia în aur şi proprietatea comună asupra femeilor.

Aristotel menţionează că la agatârşi legile se cântau, pentru a fi invăţate pe dinafară.

Aurul lui Decebal a produs prima inflație din istoria omenirii (vezi Columna).

Tracii, aliaţi ai troienilor, erau toţi îmbrăcaţi în aur, aveau chiar şi arme din aur, precum zeii, după cum îi pomeneşte Homer în Iliada. De aceea au şi luat bătaie de la greci, care aveau arme din bronz, mult mai dure, mai rezistente decât cele din aur. Aşa a căzut Troia…

Bogăţia în aur le-a mai jucat o festă tracilor, de data aceasta ramurei nordice, adică dacii. În plină ”foame de bani„, împăratul Trian atacă Dacia şi o cucereşte, într-un război care a durat 6 ani, pentru a o jefui de aur.

Înfrângerea regelui Decebal şi cucerirea Daciei de către împăratul Traian, în anul 106, a însemnat aducerea la Roma a unei prăzi de război inimaginabile chiar şi pentru zilele noastre. Conform istoricului Dio Cassius, dar şi medicului personal al împăratului, Criton, legiunile romane au adus din Dacia 165, 5 tone de aur şi o cantitatea dublă de argint, 331 de tone. Doar aurul găsit de romani prin trădarea generalului dac Bicilis, ar valora, în ziua de azi, peste 4,6 miliarde de euro.

Bogăţia imensă căzută în mâinile sale, i-au permis lui Traian să amâne cu câţiva ani declanşarea crizei economice în Imperiul condus de el. Mai mult decât atât, împăratul a luat şi alte măsuri nemaiîntâlnite până atunci: a organizat, timp de 123 de zile, jocuri şi lupte în care au fost angrenaţi 10.000 de gladiatori, a suprimat toate datoriile, a scutit toţi contribuabilii de impozitul pe un an întreg, a dăruit fiecărui cap de familie romană câte 650 de dinari (o sumă ce echivala cu preţul câtorva sclavi buni).

În plus, a mutat un deal întreg, pe locul acestuia fiind ridicată faimoasa Columnă a lui Traian, a construit numeroase edificii şi monumente şi a secat mlaştinile din jurul capitalei imperiale.
Afluxul de metal nobil a dus practic la prima prăbuşpire a preţului aurului din istoria omenirii, cursul preţului acestui metal scăzând vertiginos, cu aproape o zecime pe tot cuprinsul Imperiului Roman. Astfel, Traian s-a văzut nevoit să facă, în 107, o reformă monetară, prin devalorizarea monedelor de aur şi de argint, iar prefectul Egiptului, parte a imperiului în acea vreme, a modificat oficial paritatea dintre cele două metale.

”Creştera producţiei de aur a Imperiului roman – estimată la circa 10 tone de aur pe an – prin exploatarea minelor din Dacia, a generat şi ceea ce în termeni actuali ar putea fi numit prima inflaţie din istoria omenirii.

Tot de Dacia Romană este legată şi prima menţiune din istorie, în anul 162 d.Hr., despre un împrumut cu dobândă în monede de aur. Este vorba de o plăcuţă ceramică descoperită la Roşia Montană, în care sunt stipulaţi termenii împrumutului unei sume de 60 de dinari cu o dobândă de 1% pe lună, tranzacţia fiind încheiată în prezenţa a doi martori şi girată de o a treia persoană”, ne-a spus profesorul universitar Gheorghe Popescu, expert în mineritul aurului.

Şi acum să facem un salt în timp, de 1.400 de ani. Descoperirea Americii la 1492 a reprezentat un moment important nu numai în istoria omenirii, ci şi în cea a exploatării aurului, în zăcămintele din Mexic Columbia şi Brazilia. Exploatări uriaşe existau deja în Africa de Vest.

Cu toate acestea, la anul 1.600 din minele de aur ale Munţilor Apuseni şi din zona Baia Mare se extrăgea aproxiamtiv 20% din producţia mondială de aur – sunt date statistice ale specialiştilor în domeniu.

Istoria aurului din România nu se opreşte însă aici… Războiul de Independenţă a fost finanţat cu aur dacic!


Tăbliţele de la Sinaia


În 1875, Carol I hotărăşte să construiască o reşedinţă a casei regale. Acesta va fi Castelul Peleş din Sinaia.
În timpul excavaţiilor pentru clădire, s-a descoperit un tezaur din mai multe table scrise în relief, cu dimensiuni de aproximativ 10×15 centimetri, cu grosimi variabile, şi alte obiecte din aur, în greutate totală de aproximativ 1.500 de kilograme.

Plăcile erau acoperite cu inscripţii ciudate, cu figuri umane şi animaliere. Curioase erau semnele scrierii necunoscute de pe unele plăci, precum şi amestecul de litere greceşti şi latine de pe celelalte.

În acel moment România se pregătea să-şi câştige independenţa, intrând în război, alături de Rusia, împotriva Imperiului Otoman.
Regele Carol I se consultă cu premierul Lascăr Catargiu şi cu mai mulţi istorici români de marcă, printre care Alexandru Xenopol şi Dimitrie Onciul. Se ajunge la concluzia că tezaurul trebuie privit ca pe o sursă de bani într-un moment de mare cumpană pentru ţară.

Acesta este cedat regelui Carol I, care îi face copii în plumb la fabrica de cuie din Sinaia, cu ajutorul patronului Emil Costinescu, depozitează copiile la Mănăstirea Sinaia şi în Castelul Peleş şi topeşte originalele din aur.

Cu banii utilează armata, care se pregătea de război. În 1948, după abdicarea regelui Mihai, plăcile sunt ridicate de la Peleş şi depozitate, fără a fi înregistrate, în Institutul de Arheologie Vasile Parvan din Bucureşti. Tot atunci, profesorul Ioan Nestor recomandă Marioarei Golescu publicarea plăcuţelor de plumb.

Le fotocopiază cu ajutorul inginerului Dan Romalo, face un studiu, dar nu publică nimic.
În 1973, un cercetător de la Muzeul Ţăranului Român publică tot ce se ştia despre subiectul tăblitelor de la Sinaia.
Tot în anii ’70, Institutul de Studii Istorice şi Social-Politice de pe lângă Comitetul Central al PCR devine extrem de interesat de subiect. O echipă de specialişti primeşte ordin să descifreze scrierea până la 14 iulie 1978. Rezultatul muncii lor a rămas necunoscut.
Abia în 2003, Dan Romalo tipăreşte o carte despre tăbliţele de la Sinaia.

Puse cap la cap, acestea reprezintă o istorie a Daciei, din străvechime până la Decebal. Apoi, izbucneşte un scandal în mediile academice pe această temă. Oficial, se spune că toate sunt falsuri realizate dintr-un patriotism exacerbat.
Dacologii, dimpotrivă, afirmă că sunt copii ale unor originale. Începe o investigaţie privată în această chestiune. Sunt alese 35 de plăcuţe, care sunt testate în 2004, la Institutul de Fizică şi Inginerie Nucleară Horia Hulubei din Bucureşti. Rezultatul: piesele sunt alcătuite din plumb, specific aceluia tipografic de secol XIX.

Adică obiectele au fost turnate în urma cu 120 – 130 de ani. Lucrurile încep să se clarifice.
În urma descifrării unor nume de pe tăbliţe, scrise în greacă şi latină, se ştie azi că placa numărul 21, de exemplu, reprezintă planul cetăţii Sarmizegetusa de pe vremea lui Burebista. Se mai ştie că pe placa numarul 84 este tot cetatea Sarmizegetusa, dar de pe vremea lui Decebal. Plăcile cu aceste harţi au fost turnate în secolul XIX, conform testărilor fizice, iar datele arhitecturale sunt identice cu ceea ce s-a descoperit la Grădiştea, în secolul XX. Dar era imposibil ca în secolul XIX cineva să ştie ce se va descoperi în veacul următor şi să reprezinte aceste date din viitor pe nişte plăci din plumb!

„Dacă sunt copii ale unor originale, trebuie cercetate, pentru că pot face lumină asupra unei perioade a istoriei noastre despre care ştim foarte puţin, inclusiv despre limba dacilor, care, din câte se pare, era apropiată de latină. Dacă sunt falsuri, trebuie studiate pentru a se lămuri acest lucru. Vreau să spun că nu există nici un indiciu că ar fi falsuri, dar nimeni nu doreşte să cerceteze cu seriozitate aceste obiecte. Nici măcar nu sunt înregistrate oficial, de parcă nici nu ar exista pentru istoricii din ţara noastră. Eu sunt doctor în lingvistică şi am fost cercetător în Academia Română. A trebuit să demisionez, din cauză că susţin teza autenticităţii scrierii de pe tăblitele din plumb. Ce făcea regele Carol I cu aceste falsuri la curtea sa? Cine s-a chinuit să realizeze 200 de inscripţii doar de amorul artei? E o zonă ocultată şi nu înţeleg de ce”, ne-a spus Aurora Peţan, unul dintre cei mai îndărătnici adepţi ai necesităţii studierii acestor plăcuţe ciudate.

„Există o dispută ştiinţifică în legătură cu aceste artefacte. Ele sunt în acest moment piese de patrimoniu, ca toate colecţiile din institut. Eu tind să cred că sunt falsuri, deoarece în 1916 nu au fost trimise în Rusia, cu celelalte obiecte de patrimoniu din tezaur, iar armatele de ocupaţie de după 1916 nu şi-au manifestat nici ele interesul pentru aceste tăbliţe”, a spus Alexandru Vulpe, directorul Institutului de Arheologie Vasile Pârvan din Bucureşti.

(Din pacare din 200 au mai ramas cca. 40 de bucati. Restul a disparut fara urma. Nimeni nu anchetează. Rușii, ЗОЛОТАЯ КНИГА ФРАКИЙЦЕВ, declară că au și ei tablite din aur, fara sa declarare sursa, comparabile cu cele de la Sinaia n.r.)

Tezaurul de la 1917
În 1914 a început primul război mondial. În august 1916 Carol I moare, iar România ia decizia participării la conflagraţie alături de Antantă. Dar eram slab înarmaţi, bazându-ne, ca şi astăzi, mai mult pe tratatele cu marile puteri decât pe propriile tunuri.

Deşi campania a debutat favorabil, prin pătrunderea trupelor române în Transilvania, în scurt timp, trupele germane, austro-ungare şi bulgare au preluat iniţiativa ocupând, în toamna aceluiaşi an, Dobrogea, Oltenia şi Muntenia, conducerea României fiind nevoită să mute capitala ţării de la Bucureşti la Iaşi. În luna noiembrie, s-a decis şi mutarea sediului Băncii Naţionale a României, inclusiv tezaurul, la Iaşi.

Din cauză că trupele austro-ungare înaintau, la 12 decembrie 1916, Consiliul de Miniştri aprobă transferul tezaurului în Rusia, spre păstrare, până la terminarea conflagraţiei mondiale.

Tezaurul care urma să ia drumul Moscovei era compus din: acte, documente, manuscrise , monede vechi, tablouri, cărţi rare, odoarele mănăstireşti din Moldova şi Muntenia (printre care şi osemintele domnitorului Dimitrie Cantemir), arhive, depozite, colecţii ale multor instituţii publice şi particulare, acţiuni, obligaţiuni, titluri de credit, dar şi aur, în cea mai mare parte proprietate a Băncii Naţionale a României.

Bunurile au fost încărcate într-un tren cu 24 de vagoane care a dus tezaurul în beciurile Kremlinului, unde se afla şi tezaurul Rusiei.

Valoarea declarată a bunurilor româneşti din acel tren era de 1.594.836.721,09 lei (la valoarea leului de atunci – n.r.) din care aur efectiv în valoare de 574.523,57 lei, arhivă evaluată la 500.000 de lei, iar restul, adică 1.593.762.197,52 lei, erau obligaţiuni, titluri de credit, tablouri, cărţi rare etc. În 1917, izbucneşte revoluţia bolşevică la Petrograd, comuniştii preiau controlul fostului stat ţarist, iar Rusia iese din război şi… confiscă tezaurul României. Imediat, Lenin începe să toace depozitele româneşti de la Kremlin.

Conform documentelor aflate la Arhivele Naţionale din Bucureşti, în adresa nr. 116 din 16 ianuarie 1918, Lenin trimite următorul ordin: “Stimate tovarăşe, Consiliul Comisarilor Poporului a hotărât alocarea sumei de 5.000.000 de ruble Colegiului suprem Ruso-Român pentru problemele României şi Basarabiei, cu amortizarea acestor sume din fondul românesc arestat la Moscova”. Cu alte cuvinte, îşi formau reţele de spionaj împotriva noastră cu propriii noştri bani.

Între timp se termină războiul şi Regatul României se întregeşte cu Transilvania, Basarabia şi Bucovina. În 1921, guvernul de la Washington îl anunţă pe cel de la Bucureşti că pe piaţa aurului din Statele Unite au apărut piese cu marca tezaurului românesc depozitat la Kremlin. Adică sovieticii îşi făceau liniştiţi cumpărăturile din SUA, că bani aveau de la români.

Începe scandalul internaţional, iar ruşii ne propun să le cedăm tezaurul contra recunoaşterii alipirii Basarabiei la România. Bucureştiul refuză propunerea şi cere insistent tezaurul.
În 1935, Uniunea Sovietică ne restituie, din tot ce aveam la ei, doar arhivele şi osemintele lui Dimitrie Cantemir.

În 1956 URSS ne restituie “Cloşca cu puii de aur”, un număr de piese din tezaurele bisericilor şi 1.350 de picture şi gravure. Cantitatea de aur restituită în acel moment cântărea 33 de kilograme.

În 1965, Ceauşescu merge la Brejnev, preşedintele de atunci al URSS, şi cere restul tezaurului din 1917. Brejnev se enervează şi spune că acel tezaur a fost plimbat prin toată Rusia şi s-a mai pierdut din el pe drum.

Cităm: “O parte din aur a fost jefuit de armatele ţariste, care probabil l-au dat ţărilor străine”. Liderul sovietic a cerut insistent renunţarea la acest litigiu, spunând că, dacă dezgroapă el morţii, poate scoate România cu mari datorii faţă de URSS. Dar Ceauşescu nu s-a lăsat, iar litigiul a rămas deschis.

 

Tezaurul mareşalului Antonescu


În 1939, începe al Doilea Război Mondial, iar România se aliază cu Germania. Mareşalul Ion Antonescu încheie un pact cu Hitler, iar ţara noastră începe să vândă statului nazist diferite produse, în special grâu şi petrol, contra aur. În urma acestui comerţ, rezerva de metal preţios a Băncii Naţionale a României ajunge în 1944 la 244,9 tone, cea mai mare din toată istoria ţării noastre.

În 1944, de frica invaziei sovietice, această rezervă uriaşă e ascunsă într-o grotă de la mănăstirea Tismana. Ea reapare în documente în februarie 1947, când este readusă la Bucureşti sub supravegherea armatei sovietice. După care se aşterne tăcerea până în 1953, când se consemnează că rezerva de aur a României este de 53,1 tone. Faţă de 1947 avem un minus de 191,8 tone.

“Acest aur a fost luat de ruşi ca plată a datoriei de război”, a spus Adrian Vasilescu, consilier şi purtător de cuvânt al guvernatorului Băncii Naţionale.

Informaţia e infirmată însă de documente. Potrivit acordului sovieto-român pentru pagubele de război, semnat la Moscova în 16 ianuarie 1945, România a fost obligată să plătească URSS-ului, între 12 septembrie 1944 şi 12 septembrie 1950, 300 milioane dolari, adică 50 milioane dolari anual timp de 6 ani, în produse petroliere, cherestea, vite, grâne, vase maritime şi fluviale, material mecanic şi feroviar etc.

Deci, cele aproape 200 de tone de aur de la Tismana nu au fost luate de ruşi ca despăgubire de război. Dar în ce mod? Surse din Ministerul de Externe al României susţin că acel tezaur a fost luat în custodie de Moscova, adică în păstrare (cu de-a sila, desigur), iar România poate şi trebuie să pună problema recuperării acestui al doilea tezaur, de două ori mai consistent decât primul.

Misterul acestui tezaur ascuns la Tismana a rămas neelucidat.

Comoara, pusă gaj pentru un împrumut la Bancorex


În 1995, statul român reia cererea de retrocedare a tezaurului “arestat” în 1917. Ulterior, se formează o comisie româno-rusă de istorici care să studiaze chestiunea, adică valoarea datoriei Rusiei faţă de România. Oficial trebuie să recuperăm 93,4 tone de aur, în valoare actuală de 2.668.000.000 de dolari din tezaurul trimis la Moscova în 1917. Despre celelalte bunuri ale acelui tezaur – acţiuni, obligaţiuni, titluri de credit etc., cele mai valoroase de altfel – nu se mai vorbeşte nimic şi nici despre cele aproape 200 de tone de aur luate de ruşi în 1947.

 

iriza-2

Problema tezaurului din 1917 a început să se reinflameze la Bucureşti în toamna anului 2008, când deputatul Marius Iriza l-a chemat în judecată pe Traian Băsescu pentru că nu a răspuns în timpul legal unei interpelări privind stadiul negocierilor dintre România şi Rusia privind tezaurul. Totodată, Iriza a solicitat Camerei Deputaţilor constituirea unei comisii care să urmărească aceste negocieri.

“Printre altele, cer lămurirea implicaţiilor şi dedesubturilor operaţiunii Banca Fortuna S.A., cunoscut fiind faptul că, în anul 1995, respectiva bancă era abilitată de autorităţile ruseşti pentru tranzacţionarea retrocedării tezaurului. Doi: dacă documentele provenite de la Parlamentul Federaţiei Ruse privind intenţia de retrocedare a tezaurului României, predate în anul 1995 Băncii Naţionale, au fost folosite drept gaj colateral de către Bancorex pentru a putea atrage credite externe de până la valoarea de 1 miliard de dolari, prin intermediul cetăţenilor sirieni Zaher Iskandarani şi Omar Hayssam?”, a spus deputatul Marius Iriza.

Cu alte cuvinte, omul se întreabă dacă nu cumva pe baza documentului prin care ruşii îşi exprimă intenţia să ne retrocedeze tezaurul s-a făcut un împrumut, iar banii au fost păpaţi.

Să reluăm însă afacerea mai pe larg… În anul 1994, fostul preşedinte al României, Ion Iliescu, a decis să-l trimită pe ambasadorul Traian Chebeleu la Moscova, cu intenţia de a redeschide această istorică temă a tezaurului din 1917. În toamna anului 1994, o delegaţie a Rusiei s-a prezentat la Bucureşti, la Preşedinţia României.

Ruşii i-au comunicat lui Ion Iliescu că problema tezaurului nu poate fi soluţionată pe canale diplomatice, dar că ea ar putea fi mult mai uşor lichidată dacă s-ar accepta propunerea Kremlinului de a se începe o colaborare economică, comercială şi financiară între agenţi economici ruşi şi români, care să conducă – în primul rând – la retrocedarea celor 93,4 tone de aur către Banca Naţională a României (BNR).
Ruşii au alcătuit un pachet de 32 de proiecte economice private, din care 31 ar fi urmat să le atribuie agenţilor economici români, iar cel de-al 32-lea, intitulat “Componenta de metale preţioase”, adică tezaurul, ar fi revenit Băncii Naţionale a României.

Pentru derularea proiectelor a fost înfiinţată „Banca Comercială Fortuna”. Aceasta avea trei roluri: pe de o parte, să deruleze, într-un cadru privat, tranzacţia de retrocedare a celor 93,4 tone de aur către BNR; pe de altă parte, să aspire averile bancherilor din Hong Kong, în măsura în care pe atunci se punea problema alipirii Hong Kong-ului la China şi foarte mulţi patroni din acea colonie a Angliei au primit invitaţia să investească în economia rusă, printr-o bancă agreată de Kremlin, dar care să fie situată totodată într-o altă ţară, respectiv în România; în acelaşi timp, Rusia voia să atragă prin “Fortuna” participarea ţării noastre la mai multe proiecte economice bilaterale.

Partea română este de acord, iar “Banca Fortuna” ia fiinţă în 1995.
Parlamentul Federaţiei Ruse trimite şi un document privind intenţia de retrocedare a tezaurului României. Acesta a fost predat BNR. Conform informaţiilor deputatului Marius Iriza, acest act a fost folosit drept gaj colateral de către Bancorex pentru a putea atrage credite externe de până la valoarea de un miliard de dolari prin intermediul cetăţenilor sirieni Zaher Iskandarani şi Omar Hayssam. Adică prin Bancorex au fost luaţi bani împrumut în contul tezaurului, banii au fost cheltuiţi, nu se ştie cum, iar Bancorex a dispărut.
În 1996, în mod straniu, BNR retrage licenţa Băncii Fortuna. Apoi problema tezaurului a îngheţat până în 2003. În schimbul celor 93,4 tone de aur pe care vor să le retrocedeze exclusiv prin canale private, adică nu de la stat la stat, ruşii impuneau şi multe contracte economice, printre care livrarea unui miliard de metri cubi de gaze naturale, direct de la Gazprom, la un preţ cu 40% mai mic decât cel importat de România la acel moment.

Statul român a refuzat însă oferta şi a cerut retrocedarea oficială directă, lucru pe care ruşii l-au eliminat din calcul din start. Practic, s-ar părea că nu mai putem recupera tezaurul pentru că refuzăm oferta economică a Rusiei.
E. Corbu

 

Surse: Magna News prin infobrasov.net/istoria-tezaurelor-romanesti 

 

 

 

 

16/04/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: